STRADA LIBERTĂŢII DIN CARTIERUL SUPUŞI - ODOBEŞTI G heorghe M OCANU
Odobeştiul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul oraşului, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmpul Focşanilor, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, spre alte zări... Casele, cu feţele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile bine ferecate, se ghemuiau cu faţa spre marginea străzilor înguste, gata-gata să cadă peste ele. Părea să fie o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar Milcovul vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Odobeştenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă uneori, în mijlocul verilor pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valuri înalte şi tulburi. Vuietul lui lovea acum turlele bisericilor înşirate peste Măgură, clătina norii şi-i scutura de cei câţiva fulgi, ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată. Venea altă iarnă. În fiecare an, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra Odobeştiului, îşi descărcau povara de nămeţi şi târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste dealurile Vrancei, peste apa Zăbalei şi peste Grumazul Nărujii. Aleargau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat. Bătrânii spun că-şi căută mereu locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni. „Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau d re p ta te . N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit odobeştenii. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitează la ore fixe, o dată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte
263
