Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Nicolae I o r g a

POVESTEA STRĂZII MELE: NICOLAE IORGA

Arh. Lucian DORDEA

Disciplinat şi ascultător cum mă ştiu, mă supun, cu multă plăcere, îndemnului lansat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, prin darul simbolic, dar plin de semnificaţii, primit cu prilejul întâlnirii din 17.06.2021 (o mapă cu un set de hârtii A4 şi pixul respectiv!), care parcă-ţi transmite: „Apucă-te şi scrie!” . Aşa că, „am sunat adunarea” neuronilor specializaţi pe săpături în timpuri demult trăite (atâţia câţi mi-au mai rămas alături) şi i-am pus la treabă! Părăsind strada Cuza Vodă, pe care am închis- o în universul copilăriei mele, am păşit pe nesimţite, în universul adolescenţei mele, care s-a deschis odată cu mutarea noastră în strada Nicolae Iorga, în imobilul cu nr. 4, ultima clădire de pe partea dreaptă a străzii. Am amintit în „Povestea străzii Cuza Vodă” cum a fost mutată familia mea prin anii '50, „sărind pârleazul” în casa de alături, din str. Nicolae Iorga, de care ne despărţea un gard. „Casa Dobrescu”, căci despre ea este vorba, era o casă mare, boierească, cu vreo 6-7 camere dependinţe şi dispunea de o curte generoasă, plină de flori şi pomi, aşa cum îi stătea bine unui adevărat gospodar. Fostul proprietar, Dobrescu, era un mic negustor care a construit-o din greu, cu multe economii şi eforturi (având o familie mare), care nu a avut prea mult timp să se bucure de acest vis al vieţii sale căci au venit „tovarăşii” şi i-au luat-o. Cazul Dobrescu se alătură altor zeci de mii de cazuri similare, exemplu tipic de tenacitate şi luptă pentru supravieţuire, căci nu a capitulat în faţa sorţii, reuşind să-şi asigure existenţa dintr-o mică afacere de umplut sifoane, la modă pe atunci! În Focşani erau atunci două asemenea făbricuţe: „La Dobrescu” şi „La Zamfir” ! Mutarea noastră, odată cu cea a Serviciului Sanitar Putna din Casa Tatovici, a fost impusă de înfiinţarea, aşa cum am arătat deja, a primei Şcoli de Miliţie Populară din judeţ, pepinieră de „cadre de nădejde” pentru înfiinţarea odiosului program de răsturnare a valorilor, de instalare prin teroare a noului regim de „democraţie populară” ! Fiind vorba despre perioada adolescenţei, este lesne de înţeles de ce şi această stradă a rămas în sufletul meu, ea constituindu-se într-un izvor nesecat de amintiri dragi din vremea anilor de liceu, ani care, cred că pentru fiecare dintre noi, rămân legaţi de cele mai frumoase şi durabile prietenii! Strada Nicolae Iorga, deşi scurtă, a fost una dintre cele mai frumoase din oraş: flancată pe ambele trotuare de castani tineri şi viguroşi, care ofereau din belşug umbră şi răcoare celor ce treceau pe sub ei, un decor cât

se poate de prielnic şi „vinovat” pentru idilele ce se înfiripau sub protecţia şi discreţia lor! Rog să-mi fie îngăduit acum, să fac o remarcă asupra a ceea ce am simţit „pe pielea mea” de-a lungul timpului: atunci, MARIA-SA TIMPUL se scurgea cu o viteză mult mai redusă, în genere, în viaţa de zi cu zi, însă, în special, în acest domeniu afectiv al relaţiilor interumane, şi îi dădea omului răgaz pentru reflecţie, pentru doza minimă de poezie, pentru gândul cel bun! Astăzi, când parcă acelaşi timp nu mai are răbdare, fiind şi el prins în acest malaxor al vitezei ameţitoare, a renunţat la calmul şi ritmul cu care ne obişnuise, lăsând totul LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII! O fi bine, o fi rău? Ies destul de uşor din această dilemă, punând totul, comod, pe seama conflictului dintre generaţii! Nu cred că e bine, nici frumos, să fim acuzaţi de inadaptare, căci, vrând-nevrând, ne-am obişnuit şi noi, acum, în amurg, să trăim în umbra pădurii tinere! Dar să revenim cu picioarele şi cu gândul pe strada N. Iorga: casa cu nr. 4, în care am locuit, era ultima de pe partea dreaptă, începând de la zona Teatrului, la nr. 2, aflându-se Muzeul de Ştiinţe ale Naturii (pavilionul principal). Muzeul deţinea întreaga zonă până la casa noastră şi la ieşirea în str. Cuza Vodă, unde se afla cealaltă clădire despre care am vorbit anterior (toată zona verde începând de la Cofetăria Teatru, până la clădirea Notar Vrabie C., construită în locul Casei Dobrescu). Şi fiindcă am amintit de Teatrul „Maior Gh. Pastia”, această bijuterie - simbol al urbei noastre, nu pot să trec mai departe fără a spune câteva cuvinte despre două personalităţi de frunte din viaţa culturală (muzicală) a Focşanilor. Este vorba, în primul rând, de providenţialul nostru concitadin SILVIU ZAVULOVICI, care locuia într-o frumoasă clădire învecinată cu Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, chiar în dreptul (vreau să cred că nu întâmplător) Stelei ce i-a fost încredinţată recent pe Aleea personalităţilor din faţa teatrului, drept veşnică recunoştinţă pentru tot ce a făcut pentru oraşul său. Marele dirijor Silviu Zavulovici este cel care a aşezat oraşul Focşani pe harta muzicală a ţării, prin înfiinţarea unei orchestre simfonice, cum nu multe oraşe din ţară se puteau lăuda cu aşa ceva! Este OMUL care, prin eforturi deosebite, pasiune şi dăruire, a înfiripat, la început cu amatori, această instituţie muzicală, transformând-o, ulterior, într-o formaţie de prestigiu, cu stagiuni permanente de concerte, cu săli întotdeauna pline, spre bucuria şi satisfacţia publicului meloman focşănean, iubitor al muzicii culte. Fin cunoscător al structurii sociale a oraşului, ce era „încă” dominat la acea oră de nenumărate familii cu educaţie aleasă, „moştenită” din perioada interbelică, a ştiut ce să facă pentru a veni în întâmpinarea acestui

public rafinat, onorând cum se cuvine, în acelaşi timp, şi splendidul lăcaş al Teatrului „Pastia” ! Participând la concertele filarmonice focşănene, parcă intrai în altă lume (într-un dur contrast cu cea din strada acelor ani!), o lume ce te învăluia cu acel aer aristocrat, o lume căreia comunismul, prin crearea „omului nou”, se pregătea să-i cânte prohodul! Ceea ce, din fericire, nu a reuşit, datorită acelui filon bun, sănătos al naţiunii noastre, bunilor ROMÂNI care nu s-au lăsat îngenuncheaţi. Un asemenea om a fost Silviu Zavulovici. Datorită Domniei-Sale, focşănenii melomani s-au întâlnit cu mari muzicieni ai vremii, începând cu marele Ion Voicu, de care îl lega o frumoasă prietenie, violoniştii Ştefan Ruha şi Ştefan Gheorghiu, pianistul Valentin Gheorghiu etc. De asemenea, concertele noastre erau deseori onorate de prezenţa unor invitaţi din afară, ceea ce demonstrează anvergura atinsă de Filarmonica noastră! Şi, să nu uităm niciun moment că totul avea loc în cea mai cumplită perioadă de teroare comunistă, când elitele ţării erau supuse celei mai teribile „vânători”, inclusiv prin prezenţa, încă, a ocupantului sovietic la noi! Această orchestră simfonică - creaţie a lui Silviu Zavulovici, a fost ca o alinare, ca un balsam pentru focşănenii melomani, care, într-o vreme grea, se îndreptau spre teatrul lor ca spre un refugiu, chiar dacă, la un moment dat, acest teatru a purtat numele unui mare aventurier bolşevic, cominternist, „Gheorghi Dimitrov” ! Totul a fost posibil până când un alt străin de oraşul nostru, un tovarăş prim-secretar plantat de aiurea la noi, a binevoit să transfere toată orchestra simfonică, în frunte cu dirijorul ei, la Galaţi, oraş care nu dispunea de aşa ceva! „Nu era posibil, tovarăşi, ca un biet raion (cum era pe atunci judeţul nostru) să aibă o asemenea orchestră şi capitala regiunii, nu!” Ca să fie tacâmul complet, tov. prim-secretar nu a uitat să „transfere” la Galaţi şi splendida cortină originală a teatrului, împreună cu orga de lumini, o raritate pentru acei ani! Nu putea pleca cu mâna goală! Norocul nostru a fost că încă nu se inventase „deplasarea” pe un sistem de role a clădirilor căci, în mod sigur, tov. prim-secretar, cu concursul tuturor slugilor locale, în unanimitate, ne-ar fi lăsat (absurd, desigur!) şi fără teatru. A doua personalitate muzicală marcantă, pe care vreau să o amintesc, este compozitorul focşănean FLORENTIN DELMAR (Milea, pe numele său real), care, împreună cu familia sa, locuia în aceeaşi clădire cu familia Zavulovici! Parcă văd, şi acum, frumoasa boltă (arcadă) prin care se intra în incinta proprietăţii (o curte interioară). De fapt, toată această zonă din faţa Teatrului (pe ambele părţi ale fostei străzi Brătianu, se aflau clădiri superbe, unele cu etaj!), s-ar fi putut transforma astăzi într-o piaţetă, mândrie a

oraşului! Cu atât de neînţeles, ne apar astăzi înverşunarea şi duşmănia prin care s-a acţionat pentru dispariţia a tot ce e vechi (în mod sigur, în Focşani mai mult şi mai diabolic ca oriunde, sub pretextul marelui cutremur din 1977).

În legătură cu numele compozitorului, nu pot să trec mai departe fără a aminti de contribuţia surorii mele, Coca Dordea, căreia îi datorăm naşterea Festivalului - concurs de Muzică Uşoară „Florentin Delmar” . În calitate de metodist şi de organizatoare de spectacole la Teatrul Municipal, dar şi de prietenă a doamnei Milea (mama compozitorului), a abordat-o pe aceasta, propunându-i această idee, de care a fost foarte încântată. S-a mers mai departe, discutându-se la Uniunea Compozitorilor, inclusiv cu Aurel Giroveanu şi Horia Moculescu, în acest fel, luând naştere acest festival- concurs, unul din cele mai longevive evenimente de gen din ţară. După ce am staţionat cam mult în această zonă a teatrului (dar care a meritat!), să trecem pe partea stângă a străzii Nicolae Iorga, unde în prima casă locuia familia Cantini, italian, pictor de biserici şi sculptor, prieten bun cu părinţii mei! Urmează imobilul în care a locuit fam. Dr. Schulman, medic ginecolog, foarte cunoscut în oraş, în special în rândul doamnelor, cărora, în condiţiile foarte restrictive de atunci, le rezolva foarte uşor problemele, mai ales dacă existau aprobări „de sus” ! Aceste clădiri, inclusiv cea a unui avocat cunoscut în oraş, au dispărut, lăsând loc parcului de lîngă Teatru. Până la capătul străzii, mai sunt încă patru imobile rămase „în picioare”, scăpate ca prin minune de furia buldozerelor (voi reveni asupra acestei minuni), imobile transformate în bine astăzi, prin grija proprietarilor gospodari ce au urmat. Deschid iar o paranteză, pentru a explica „minunea” de mai sus. Nu este vorba de nicio minune, ci de o intervenţie salvatoare venită la timp: acelaşi tov. prim-secretar de tristă amintire (şi avem enorm de multe motive să ne amintim foarte des de el), pusese gând rău întregii zone. Ordonase să se execute un drum în continuarea străzii Măgura - Maior Şonţu până în Piaţa Moldovei, prin sacrificarea a tot ce întâlnea în cale. Făcând parte, la acea oră, din Comisia Judeţeană de Sistematizare, am reuşit să pun umărul (măcar în mică parte) la salvarea unei zone! Închizând paranteza, revin la ultimele trei case de pe partea stânga a străzii, pe care le-am cunoscut foarte bine, vizitându-le des prin prisma prieteniei ce ne lega de locatarii lor. Prima a aparţinut familiei Roşu Nicolae, fost procuror, ambii părinţi fiind dispăruţi, iar ambii fii, specializaţi în fizica nucleară, sunt plecaţi din ţară, luaţi de valul migraţiei. Urmează casa ce a aparţinut în vremea noastră familiei Ing. Bulinaru, cel ce a construit-o. Actualmente, complet renovată şi

înfrumuseţată, prin adăugarea unui etaj, aparţine noului proprietar, omul de afaceri Nicu Mazere. Ultima casă de pe partea stânga a străzii, ce aparţinea în vremea copilăriei noastre familiei Stelorian, „deţinătoarea” a patru fiice obţinute „în serie”, în nădejdea apariţiei unui băiat, a rămas depozitara celor mai multe, dragi şi frumoase amintiri! Această casă şi-a schimbat, în timp, mai mulţi proprietari, penultimul fiind Ing. Cornel Marcu, un prieten foarte apropiat, plecat dintre noi, din păcate, mult prea devreme, pentru a se odihni în Cimitirul Sfintei Mănăstiri „Petru Vodă” Neamţ. Soţia sa, ing. Mona Marcu, rămânând singură aici, a preferat să se mute la Bucureşti, alături de fiica lor, arhitect Cosmina M., pentru a intra în rolul de bunică pentru nepoţii săi! Ulterior, a vândut clădirea actualului proprietar Ing. Oiţă Ionel, care, în calitate de constructor, a ştiut ce să-i facă pentru a obţine o superbă reşedinţă! Ajunşi la capătul străzii, în faţă, peste drum (str. Duiliu Zamfirescu), ne apare Biserica Sfântul Nicolae - Stroe, în curtea căreia se află un frumos monument închinat cunoscutului proprietar şi om politic focşănean George (Jorj) Ilie. Această biserică adăposteşte o sumedenie de dragi amintiri, legate de păţanii ale adolescenţei noastre. În acest sfânt lăcaş, am primit sfântul botez pe timpul bravului părinte Gafencu. Mai târziu, părintele Gafencu a plecat la Bârlad, făcând schimb cu următorul paroh, părintele Ioan Chiţiga, un monument de om şi la propriu, şi la figurat, de o blândeţe rară, posesorul unei vaste culturi, un adevărat preot cum puţini mai sunt. Şi să nu uităm, niciun moment, ce perioadă cumplită a traversat! Părintele Chiţiga, la rândul său, „i-a predat ştafeta” părintelui Nicoale Păun, căruia (după ce a ales să se retragă la o mănăstire) i-a urmat actualul preot-paroh, Ioan Dragu. Dacă tot am dat buzna în noianul de amintiri ce mă leagă de acest „colţ de rai” din copilăria şi adolescenţa mea, nu pot să trec nepăsător pe lângă multe năzbâtii ale vârstei: - Nu pot uita groaza de pe chipul mamei mele dragi, când m-a văzut jucându-mă, naiv, cu o grenadă de război, găsită nu mai ştiu pe unde, şi cât m-a rugat să i-o dau pentru a o arunca într-o hazna. - Nu pot uita nerăbdarea şi plăcerea cu care scormoneam în Crâng după bombe, pentru a le scoate de la focos, pastila de fosfor pe care, în combinaţie cu alte substanţe, îl foloseam la pocnitori de Anul Nou, ştiind că mulţi tineri au plătit cu viaţa pentru aşa ceva sau, în cel mai bun caz, au rămas infirmi! - Nu poate fi uitat cel mai teribil „eveniment”, petrecut în preajma Anului Nou '56, după achiziţionarea unei cantităţi suficiente de substanţă explozivă, într-o oră de matematică în clasa a VIII-a a Liceului „Unirea” : colegul meu, Marian Strugaru, neinspirat, „a depozitat” pacheţelul cu

pricina în buzunarul de la piept al unui frumos sacou nou, primit ca dar de Crăciun. Colegul lui de bancă îl tot sâcâia, cerându-i să-i spună ceva, legat de lecţia orei respective şi făcea acest lucru, lovindu-l cu pumnul în piept, până când s-a încălzit bine pacheţelul respectiv şi... BUUUUUM! Ce a urmat, e lesne de înţeles: o explozie asurzitoare, toată clasa plină de un fum dens de nu mai vedeai nimic în jur, Marian şi colegul său pe sub bănci răniţi, eu şi colegul meu de bancă (stăteam în banca din faţa lor) am simţit un şoc puternic împinşi parcă de un val nemilos, sacoul nou făcut ferfeniţă, evacuarea tuturor claselor în curtea şcolii, anchete, eliminări, chemarea părinţilor la şcoală etc. Încet, încet, totul s-a lămurit, directorul liceului, distinsul profesor Atila, a dat dovadă de înţelegere şi blândeţe şi lucrurile au intrat pe făgaşul lor, însă... pregătirile pentru Pluguşorul de Anul Nou a trebuit să fie luate de la capăt! - La fel cum nu pot uita naivitatea bunului meu prieten şi coleg Sandi Găureanu (fie-i ţărâna uşoară!), fiul celui mai cunoscut negustor de încălţăminte din oraş, care, când a ajuns acasă la opt dimineaţa, după un revelion petrecut la noi şi a fost întrebat la ce oră trebuia să vină aşa cum a promis, a răspuns candid: la opt! De fapt, promisese la opt seara! Un răspuns dezarmant care a provocat mult haz! - Şi multe, multe altele de neuitat! Ajungând, în sfârşit la capătul străzii, permiteţi-mi să „cobor aici” şi să intru în biserica mea de suflet, pentru a-i mulţumi Bunului Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o (şi prin care m-am cam rătăcit, uneori, neştiind ce să fac cu ea!), mulţumindu-vă şi dumneavoastră pentru răbdarea şi înţelegerea cu care m-aţi însoţit în această călătorie imaginară şi atât de reconfortantă!

1972. Urcând scările, în Casa Dobrescu din str. Nicolae Iorga, nr. 4.