Varuj an VOSGANIAN, Cartea şo a p te lo r

CARTEA ŞOAPTELOR

9

Varujan VOSGANIAN

„Focşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi case impunătoare. Pe măsură ce creşteam, străzile se îngustau şi casele se piperniceau. Aşa fuseseră dintotdeauna, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca, de altfel, întregii lumi, dimensiuni enorme doar pentru mine. Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta. Puţine lucruri se schimbaseră de la Al Doilea Război încoace. M ahalaua noastră, din răsăritul oraşului, avea străzile nepietruite şi trotuarele aşişderea, deosebindu-se de stradă printr-o bordură de piatră, înaltă de-o palmă. Gardurile erau din lemn, uneori proaspăt vopsite. Cel mai adesea, şipcile erau inegale şi bătute unele peste altele în cuie, nevopsite sau date cu var. La poalele gardurilor creştea romaniţă. Florile ei mici şi parfumate le culegeam spre toamnă. Bunica le punea în curte, la uscat, pentru ceaiurile tămăduitoare de peste iarnă. Aşa cum făcea şi cu jumătăţile de caise, vara, şi ceva mai târziu, cu prunele şi cu feliile de măr. Fructele uscate ţineau de foame, căci se mestecau îndelung. Şi, dacă aveai răbdare să le mesteci destul, căpătau gust de carne. Strada noastră era scurtă. Avea numai zece case şi, la colţ, zidul unei fabrici de gheaţă, căreia îi ziceam „Frigorifer” . Numele străzii era 6 Martie 1945. Pe plăcuţă era adăugat o explicaţie: „Instaurarea primului guvern democrat” . După Revoluţia din 1989, când celor de la primărie guvernul de la 1945 nu li s-a mai părut tot aşa de democrat, numele străzii a fost schimbat în Jilişte, din motive pe care nu le cunosc. Am expediat pe vremea aceea o scrisoare acasă. A ajuns după câteva luni. Poşta o trimisese mai întâi, aşa cum i se păruse la îndemână, tot în judeţul Vrancea, dar în satul Jilişte. Sângele curge mai încet decât timpul. De aceea, deprinderile se dezmeticesc mai greu. M ult mai inspirată se dovedise o altă denumire, la câteva colţuri de stradă mai încolo: strada Revoluţiei. După 1989 numele

acela a rămas neschimbat. Fiecare se gândise la revoluţia care îi fusese lui pe plac.

Când ploua, pe strada noastră se adunau pârâiaşe care se scurgeau unul în altul. Aflasem cuvântul care numea albiile acelea şi unde, când era arşiţă, pământul devenea, fin ca o pulbere. Albiile se numeau rigole. Cojile de nucă erau corăbiile de pe pârâiaşele repezi din rigolă. Îndesam în ele nămolul cald ca aluatul, în care înfigeam pene de curcan tinând loc de catarg.

Rareori, treceau maşini. Veneau, însă, căruţe cu bidoane de aluminiu pline cu lapte. După colţ, era un centru de colectare şi prelucrare a laptelui. Se aşezau la rând, fiecare cu bidoanele lui. Ne căţăram pe capetele de osie şi făceam ceva drum cocoţaţi aşa. Câte un căruţaş, mai ţâfnos că nu i-au ieşit socotelile la lapte, ne ardea câte un bici pe spinare. Săream din căruţă, iar el chiuia şi-şi îndemna caii. Pe vremea aceea nu erau blocuri în oraş, iar casele cu etaj le numărai pe degete. Cu etaj şi mansardă fuseseră magazinele evreieşti de pe Strada Mare. La cutremurul din 1940 caturile de sus se prăbuşiseră. Iar magazinele se chirciseră şi se strânseseră unele într-altele. Oamenii din cartierul nostru erau săraci. Nici noi nu prea aveam cu ce să ne lăudăm, doar că părinţii mei erau oameni cu carte, ingineri. Ziarele veneau rar, ştirile le aflam de la jurnalul de cinema şi de la difuzor, o cutie galbenă care bâzâia de pe perete buletine de ştiri, muzică folclorică şi coruri patriotice. Când doamna Maria, vecina de vizavi, şi-a cumpărat televizor, a fost mare eveniment pe strada noastră. Televizorul, marca Rubin, era, ca mai toate lucrurile pe vremea aceea, rusesc. Avea ecranul cât o farfurie. În serile calde, doamna Maria îl scotea în curte şi fiecare venea cu scaunul de-acasă. Adormeam repede, ghemuit în scaunul meu, dar mă simţeam mândru ca un om mare. Ce am văzut treaz de la un capăt la altul, căci se transmiteau la prânz, au fost toate înmormântările. A lui Leontin Sălăjan, ministru al Armatei, apoi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ore în şir, mahalaua s-a uitat, mai degrabă curioasă decât îndurerată, la cortegiul funerar, bând ţuică şi comentând ca la fotbal. Asemenea înmormântări erau cam rare, după gustul bunicului meu Garabet şi, mai ales, după cel al cumnatului său, Sahag Şeitanian. Alminteri, nu se întâmpla mai nimic în mahalaua noastră.” E x tras din voi.: Vosganian, Varujan, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 8-10.

V a ru ja n VOSGANIAN, scriitor, economist şi om politic român de origine armeană, s-a născut la Craiova, în anul 1958, a copilărit în Focşani, unde se stabiliseră bunicii lui după tată, şi a absolvit Liceul „Al. Ioan Cuza” din Oraşul Unirii. În anul 1982 termină, ca şef de promoţie, Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, apoi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, în 1991, iar din anul 1998 devine doctor în ştiinţe economice. Este membru, membru fondator sau onorific al mai multor societăţi şi consilii economice ori politice şi a primit titlul de conferenţiar universitar. A fost în mai multe rânduri Ministru al economiei în guvernele României. Este un redutabil poliglot (vorbeşte fluent limbile armeană, engleză, franceză, italiană, spaniolă). Este preşedintele Uniunii Armenilor din România din anul 1990 şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005. În afara cărţilor de economie (Jurnalul de front: articole economice, 1994; Contradicţiile tranziţiei la o economie de piaţă, 1994; Reforma pieţelor financiare din România, 1999), a publicat mai multe volume de poezie şi proză: Ei spun că mă cheamă Varujan: poezii, 2019; Copiii războiului: roman, 2016; Cartea poemelor mele nescrise, 2015; Jocul celor o sută de frunze si alte povestiri, 2013; Cartea şoaptelor, 2009; Iisus cu o mie de braţe: poezii, 2004; Ochiul alb a l reginei, 2001; Şamanul albastru: poezii, 1994, Statuia Comandorului, 1994. Opera sa a fost analizată în numeroase studii, articole, şi lucrări de istorie şi critică literară. O parte din scrierile sale şi, mai ales, Cartea şoaptelor, s-au bucurat de traduceri în peste 20 de limbi, despre aceasta scriindu-se peste 1000 de recenzii elogioase în presa internaţională. Varujan Vosganian a primit numeroase premii şi distincţii, printre care: Premiul Academiei Române pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti (2006), Medalia de aur pentru cultură, oferită de Guvernul Armeniei (2006, 2013), Premiul Internaţional de poezie „Nichita Stănescu”, Chişinău (2006), „Crucea Sfântului Andrei”, oferită de Patriarhia Română (2008), Premiul „Cartea anului 2009” pentru romanul Cartea soaptelor acordat de revista „România literară”, dar şi de alte prestigioase reviste de cultură româneşti, Trofeul „Mihail Sebastian” pentru romanul „Cartea şoaptelor” şi Premiul „Tristan Tzara” pentru poezie, conferit de revista multiculturală „Niram Art” în colaborare cu ICR Madrid (2010).