Lucian DORDEA, Carre -ul de patru... s tr ă z i

CARRE -UL DE PATRU... STRĂZI !

Arh. Lucian DORDEA

Intrând cu tot elanul (atât cât mi-a mai rămas !), în acest joc al scotocirii prin cufărul cu amintiri, în acest carusel al retrăirii unor vremuri demult apuse, provocare lansată de acest concurs al poveştilor despre străzile din Focşani, am început să scriu despre strada Cuza Vodă, cu tot noianul de amintiri legate de copilăria mea. Am continuat cu strada Nicolae Iorga, strada care, mergând braţ la braţ cu adolescenţa mea, a închis în universul ei toate amintirile legate de această etapă a existenţei mele. Ajungând la capătul imaginar al acestei străzi, am realizat la un moment dat, că mă aflu de-abia la jumătatea drumului (uşor şi lin până acum !) şi că de fapt, de acum începe greul! Aşa că, neputându-mă opri, am simţit nevoia să merg mai departe, spre a treia etapă a vieţii, etapa TINEREŢII, care stă la pândă cu tot alaiul ei de probleme pe care ţi le pune în faţă spre a le rezolva! Dacă până atunci, copilăria şi adolescenţa ne-au asigurat, ca tututor dealtfel, un climat de linişte şi confort, toate grijile - şi erau deosebit de multe şi grele, în acea perioadă de sfârşit de război şi secetă cumplită - apăsând pe umerii şi sufletele bieţilor noştri părinţi, odată cu plecarea din „cuib”, toate problemele viitorului cădeau pe capul nostru, sprijiniţi, fireşte din umbră, tot de părinţi! Odată cu „evadarea” din strada N. Iorga, a început pătrunderea timidă într-o lume a necunoscutului: plecarea de acasă pentru prima oară la studii în Bucureşti şi tot ce a mai urmat (armata, sport etc.), ca, în final, întrarea în universul CĂSĂTORIEI! Căci, odată cu căsătoria, am făcut cunoştinţă cu cea de a treia stradă din carre-ul de patru: Piaţa Unirii, nr. 3 cu intrarea din str. Mare a Unirii. Ajungând aici, nu pot trece mai departe fără a relata despre un episod CENTRAL, ESENŢIAL, HOTORÂTOR asupra a tot ce va urma: FRICA, EVADAREA din Focşani, împreună cu viitoarea mea soţie, Gabriela, cu un tren de noapte, pentru a ne stabili, pentru un an şi câteva luni, tocmai la Jibou, în judeţul Sălaj (atunci regiunea Cluj), unde se afla sora mea, căsătorită acolo! Cât am stat în acel loc, am lucrat ca proiectant constructor la Sfatul Popular Raional Jibou. Între timp ne-am căsătorit, după venirea la noi a socrilor mei odată cu încheierea “ostilităţilor” şi, de

atunci... s-au scurs peste 60 de ani! Când s-au dus, unde s-au dus?... Şi, negăsind niciun răspuns, ne tot învârtim în jurul acestui mare semn de întrebare! Revenind la Focşani, după un an şi ceva, ne-am aşezat la casa părintească a soţiei, din Piaţa Unirii, cu intrare din str. Mare a Unirii, o clădire cu etaj, în suprafaţă de peste 500 m.p. Strada Mare a Unirii era foarte lungă, traversând practic oraşul de la sud la nord, Avea o mulţime de edificii şi clădiri frumoase, toate emanând un parfum de epocă deosebit, parfum provocator de alergii insuportabile pentru noii guvernanţi! Ea era coloana vertebrală în jurul căreia se desfăşurau toate activităţile locale. Era principala arteră comercială a oraşului, în special în zona centrală, un conglomerat de magazine mici, specializate pe toate domeniile posibile! În legătură cu amintirile proeminente oferite de acest loc, în primul rând, detaşat, se află faptul că aici s-a născut fiul nostru CĂLIN, urmat de tot alaiul de obiceiuri ce decurg din acest eveniment! Nu pot uita, deasemeni, că de aici, din balconul de la etajul din Piaţa Unirii, a filmat cunoscutul operator cineast Sergiu Huzum (fiul farmacistului Virgil Huzum, prieteni de familie). Manifestările din piaţă în 24 ianuarie 1959, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la Unirea celor două Principate! Nu după mult timp, celebrul inventator, operatorul Sergiu Huzum, “ne-a făcut cu mâna” de la Paris, luând cu el şi toate secretele invenţiei sale! Nu am stat prea mult nici în Piaţa Unirii, căci „măreţele idei ale reconstrucţiei socialiste”, şi-au intins aripile pe întrega zonă centrală, buldozerele înfometate, „conduse” de un tovarăş prim-secretar străin de oraş, hotărât să schimbe radical faţa unui oraş burghez, şi-au început cu mult elan patriotic, activitatea de demolare! Păstrând aceeaşi notă de dezgust şi revoltă, vreau să mai amintesc doar, înainte de a părăsi această zonă, că cele două splendide edificii ale Pieţei, Biserica „ S f Ioan Botezătorul” (cândva catedrala oraşului) şi Ateneul Popular au căpătat destinaţii după gustul şi sufletul noilor stăpâni: prima a devenit depozit de materiale, iar cea de a doua „în conservare” ! După o „deportare forţată” de cca. un an de zile, la un bloc din cartierul Sud, neputându-se obişnui cu viaţa la bloc, socrii mei au găsit o casă, tot în zona centrală a oraşului, e drept cam neîngrijită, proprietatea unei profesoare pensionară, singură şi bolnavă care abia aştepta să o vândă ca să plece la copiii ei în alt oraş! Ne-a plăcut, am luat-o şi ne-am pus pe treabă, reuşind, în final, să o aducem în rândul lumii! Este vorba de actuala noastră locuinţă de pe

strada Ecoului, cea de a patra stradă din carre-ul nostru! Aici locuim din ’72-’73, deci de aproape 50 de ani şi, astfel, cercul s-a închis! Despre strada Ecoului, nu ar fi prea multe de spus, ci, doar atât: era o stradă scurtă, paralelă cu str. N. Iorga, ce pornea odinioară din spatele fostei Prefecturi Putna şi se oprea în str. Duiliu Zamfirescu. Era o stradă liniştită, locuită de oameni gospodari, educaţi, marea lor majoritate facând parte din elita oraşului: profesor de matematică Nicolau, profesor de geografie Irodeanu Cartagina, profesor de sport Grigoriu, soţul d-nei prof. Zernoveanu E. etc. Acum, din toată strada, au mai rămas doar două case, a noastră şi a unei vecine, îmbrăţişate parcă una în alta, în umbra blocurilor din jur! Ce este însă, important, este că liniştea a rămas! Vedeţi ce înseamnă destinul? După atâtea drumuri bătătorite de paşii noştri într-o viaţă, M ăria-Sa Destinul a hotărât să mă apropii spre final, de vechea „vatră”, în zona străzilor Cuza Vodă şi Nicolae Iorga, precum şi în preajma aceleiaşi Biserici “Nicolae Stroe”, biserica copilăriei mele!

Spre final, am realizat că, furat de avalanşa de idei legate de amintirile mele, această poveste a început să se transforme, pe nesimţite, într-un fel de AUTOBIOGRAFIE, document de bază, nelipsit din dosarele de cadre din regimul comunist! Trecând peste repulsia provocată de acest termen, îmi cer scuze pentru folosirea lui! Datorez scuze, deasemeni şi pentru faptul că, în expunerea mea, am alunecat, încet-încet, spre o zonă mai romanţată, greu de evitat de altfel, atunci când scotoceşti prea adânc printre amintiri! Cele patru străzi de care am vorbit (cu nădejdea că nu v-am plictisit), închid în ele o viaţă de om, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, trăgând linie, încercând să fac un bilanţ, constat cu multă părere de rău, că ar mai fi fost destul loc, pentru încă multe de făcut! Dar, ASTA E! Staţionăm acum aici, cuminţi, pe str. Ecoului, precum nişte locomotive obosite de drum, în amurg, aşteptând CAPĂTUL DRUMULUI!

Azi, Piaţa Unirii, Nr. 3 ------------------2.

L ucian D O RD EA a absolvit Liceul „Unirea” (actualul CNU) în anul 1955, după care a urmat cursurile Şcolii de Arhitectură şi Construcţii din Bucureşti - parte a Institutului de Arhitectură „Ion M incu” . La finalizarea studiilor universitare, a fost repartizat la Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi proiectare a Construcţiilor Galaţi. A lucrat câţiva ani în proiectare şi apoi în execuţie, coordonând lucrări de anvergură şi importanţă majoră în cadrul Ministerului Transporturilor - poduri, viaducte, căi ferate etc. A absolvit, de asemenea, Academia de Studii Economice din Bucureşti şi a deţinut funcţii de conducere în diferite domenii: construcţii, metalurgie, cooperaţie, administraţie locală. Este pasionat de pictură, muzică şi sport pe care şi le-ar fi dorit ca veritabile profesii. Colaborează la „Ziarul de Vrancea” şi este un dedicat şi pasionat cunoscător al istoriei ştiute şi mai puţin ştiute a oraşului Focşani şi un susţinător al valorilor culturale autentice vrâncene.