Ionuţ ILIESCU, Bulevardul G ă r ii

BULEVARDUL GĂRII

Ionuţ ILIESCU, muzeograf Muzeul Vrancei

Am ales să scriu despre această stradă deoarece, desfăşurându-mi activitatea de aproape un sfert de secol la Muzeul Vrancei, am fost marcat de respectiva arteră de circulaţie, pe cât de scurtă, pe atât de bogată în ceea ce priveşte istoria oraşului de pe Milcov. Pe o distanţă de (doar) câteva sute de metri te întâmpină clădiri vechi, fapte deosebite, instituţii şi oameni de altădată. Dincolo de faptul că pe această stradă, Muzeul Vrancei şi-a avut sediul administrativ în casa Ştefănescu şi deţine Secţia de Istorie şi Arheologie în celebra ,,Casă Alaci”, unde mi-am desfăşurat activitatea până la intrarea ei în renovare (2020), menţionez că treapta a II-a de liceu (1989-1990 şi 1990-1991) am făcut-o la Liceul Economic, actualmente Colegiul Economic ,,Mihail Kogălniceanu”, aflat tot pe Bulevardul Gării (specializarea Filologie-Istorie, învăţământ de zi). Aşadar, vreme de 27 de ani, am parcurs strada în ambele sensuri, fie spre şi dinspre Gară, în perioada în care am făcut naveta cu trenul, fie dinspre şi spre Centru, pentru perioada de după anul 2000, când am avut deplasarea asigurată de mijloacele auto de transport în comun. Lucrul aceasta m-a marcat, în sensul bun al cuvântului; drept urmare, înarmat cu pix şi hârtie, îmi aştern gândurile aici şi acum ... Ne deplasăm de la sensul giratoriu spre Gară, pentru a admira, pe o distanţă relativ mică, nu mai puţin de şase clădiri de epocă. Prima dintre ele, pe partea dreaptă, aflată la numărul 6, a fost construită la comanda farmacistului Anton Ibrăileanu, primul proprietar al acesteia. Aparţine stilului eclectic şi datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parterul s-a înălţat pe temelie de piatră, pereţii fiind construiţi din cărămidă. Atrage atenţia prin vestibulul cu glazvand cu două uşi din lemn, balustradele din acelaşi material şi frontonul cu decoraţii din lemn. Ferestrele erau încadrate de colonete. Naţionalizată în 1945, această casă a fost sediul pentru I.G.O. şi Organizaţia Sindicală Focşani. Din 1972, în acest imobil Muzeul Vrancei a organizat o expoziţie de istorie modernă şi contemporană, iar după 1990,

expoziţia intitulată sugestiv „Focşanii şi Unirea”, consacrată Unirii de la 1859.

După retrocedarea imobilului moştenitorilor familiei, acesta a devenit hotel, foarte apreciat de turiştii care poposesc în Oraşul Unirii. În apropiere se află casa D A M IA N , numele unei familii de negustori cu stare. Pridvorul este marcat de un fronton, sprijinit pe coloane. Acelaşi pridvor este decorat cu o friză din stuc de ipsos, cu motive vegetale. Din 1969 până în 1987, Muzeul Vrancei a găzduit aici o expoziţie de etnografie. În perioada 1987- 2007, până a fost retrocedată moştenitorilor, clădirea a servit drept sediu pentru Şcoala Populară de Artă.

La numărul 10, pe aceeaşi stradă, se află casa Longinescu, construită la finele secolului al XIX-lea. Imobilul a aparţinut familiei de negustori de lumânări cu acelaşi nume. Iniţial, pridvorul a fost deschis. Acesta este susţinut de două coloane şi un fronton triunghiular. Naţionalizată în 1950, această casă a fost utilizată de Muzeul Vrancei, drept depozit între 1980- 1988, după 1990 aceasta devenind sediul unei firme. Imobilul a fost reparat şi consolidat, fiind afectat de cutremurele din 1977, 1986 şi 1990. Valoarea sentimentală a acestei case se datorează faptului că aici s-a născut şi au copilărit cei trei celebri ,,fraţi GRACCHI” ai Focşanilor, fiecare o somitate în domeniul său de activitate, instruiţi în străinătate, unde şi-au luat şi doctoratele: Gheorghe Longinescu (1869-1939, chimist, academician), Nicolae Longinescu (1873-1935, pedagog) şi Ştefan Longinescu (18651931, profesor universitar de drept, academician). Au fost, toţi trei, adevăraţi oameni ai Cetăţii, au format Caractere, Profesionişti şi Cetăţeni deopotrivă, lăsând în urmă o Operă şi o M isiune... Pe acelaşi bulevard, se află casa C R IS T O F F G A R A B E T sau Tănăsescu (după numele proprietarilor). Datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi aparţine stilului eclectic. Frontonul de la intrare pune în evidenţă uşa şi tăbliile din lemn, în două canate şi arcada semicirculară. Se remarcă blazonul şi motivele vegetale. Vestibulul este luminat de două ferestre, urmat de glazvand şi hol. La intrare se află friza, decorată cu motive vegetale.

stuc. Intrarea laterală prezintă, deasupra uşii, un cap de leu realizat în

Podul este luminat de lucarne, acoperişul fiind mansardat. După 1950, aici a funcţionat Întreprinderea de Gospodărire Locală, iar mai apoi Inspectoratul Sanitar Vrancea. După 1990, casa a revenit familiei Tănăsescu, având destinaţii din cele mai diverse. Pe partea stângă, pe lângă casa Ştefănescu, ridicată în 1930 în stilul românesc, cu capitele compozite şi decoraţii vegetale în stuc, o perlă arhitectonică atrage atenţia: Casa A L A C I, Sediul Secţiei de Istorie şi Arheologie din cadrul Muzeului Vrancei. A fost construită la finele secolului al XIX-lea, lucrările finalizându-se în 1895. Comanditară a fost familia Missir, negustori de frunte armeni, cu magazine nu doar în Focşani, ci şi în Capitală. Clădirea este rodul echipei de constructori condusă de familia de meşteri macedoneni DINA. Imobilul aparţine stilului eclectic, cu decoraţii baroce. Camerele impozantei clădiri, foarte înalte şi spaţioase, au plafoanele decorate cu stucatură realizată din ipsos, impresionând arabescurile şi motivele florale. Faţada principală prezintă, şi ea, decoraţii asemănătoare, la care se adaogă coloanele cu capitel compozit şi arcade semicirculare. A doua intrare se află pe latura estică, evidenţiată prin scara monumentală, prevăzută cu broderie din fier forjat. La un an de la naţionalizare (1950), clădirea intră în patrimoniul Muzeului Judeţean Vrancea. În prezent, ea este rezervată Secţiei de Istorie şi Arheologie a Muzeului Vrancei. În 1925, imobilul avea să fie vândut unei alte familii de armeni, cea a lui Anton (Toni) Alaci. El a fost una din personalităţile oraşului Focşani şi judeţului Putna. A ondus destinele acestuia în timpul şi după Marele Război, în vremuri foarte grele pentru ţară. A fost un foarte bun gospodar, om al Faptei şi mai puţin al vorbei. A crezut în valorile democraţiei, în Bine, Frumos şi Adevăr, având un adevărat cult pentru Muncă. Despre urmaşii săi s-a păstrat dacă nu o legendă, hai să-i spunem o istorioară, pe cât de scurtă, pe atât de plină de semnificaţii. După pierderea reşedinţei din Bulevardul Gării, stând, cu chirie, într-o căsuţă din apropiere, cu un venit mai mult decât simbolic, familia Alaci continua să se încăpăţâneze să supravieţuiască.... Aşadar, în amintirea vremurilor de altădată, din când în când, la orele 17:00, acesta se reunea în jurul unei

cafele aromate sau al unui ceai plin de aromă, aşa cum numai ei, armenii ştiau să facă. Erau, ce-i drept, îmbătrâniţi de vreme, îmbrăcaţi extrem de modest; esenţial era următorul fapt: comuniştii le luaseră şi ultimul bun de natură materială, dar nu le-au putut lua conştiinţa de sine şi puterea de a rezista fizic şi în egală măsură, psihic. Reprezentau ultima „baricadă” a unei lumi dispărute - aceea a „Armenimii” care a dat Focşanilor nu doar clădiri impozante, ci şi înflorire economică, prestigiu la nivelul întregii ţării şi acel farmec rezultat din caracterul multietnic al acestui cochet Oraş al Unirii. Singurul lucru bun în tot acest dezastru este că, o dată cu transformarea ei în Muzeu, clădirea a fost bine întreţinută şi a contribuit, prin specialiştii ei şi prin activităţile cultural-educative organizate de aceştia, la păstrarea tezaurului istoric local şi la formarea, în limitele ideologice ale fostului regim, unei conştiinţe naţionale. În cele trei decenii scurse de la evenimentele din decembrie 1989, expoziţiile şi activităţile găzduite de Casa Alaci au însemnat reaşezarea adevărului istoric la loc de cinste, preţuirea personalităţilor locale şi naţionale şi formarea unui spirit european filtrat prin specificul valorilor noastre naţionale. Tot pe Bulevardul Gării se află şi clădirea Colegiului Economic ,,Mihail Kogălniceanu” . Clădirea pe care o vedem astăzi a fost construită după 1970, purtând numele marelui om de stat din 1994. Am avut şansa extraordinară de a fi elevul unor cadre didactice de excepţie, care mi-au marcat, pe plan profesional, întreaga existenţă ulterioară, în sensul respectului pentru Valoare, Adevăr şi Cunoaştere: domnul profesor de Limba Română Gheorghe Zaharia, domnul profesor de Limba Engleză Angel Tîlvăr, doamna profesor de Istorie Eliza Lefter, domnul profesor (şi diriginte) Mihai Dediu, de Matematică, un veritabil protector al elevilor de la clasele de Filologie - Istorie, care excelau la materiile umaniste şi care erau mai puţin atraşi de misterele ştiinţelor exacte. Prin profesionalismul domniilor lor şi prin dăruirea de care au dat dovadă au devenit pentru mine - şi nu numai, desigur - modele veritabile. Au trecut exact trei decenii de la absolvirea liceului, dar timpul a trecut atât de repede parcă; tâmplele au devenit argintii, dar lecţiile minunate, sfaturile părinteşti şi prieteneşti oferite, toate acestea nu le pot uita!. Dincolo de considerentele de mai sus, care pot părea subiective, un fapt rămâne cert: strada aceasta are un istoric al ei, marcat de un moment cheie în dezvoltarea oraşului: punerea în circulaţie a tronsonului de cale

ferată Buzău-Focşani-Mărăşeşti, în 1881, şi inaugurarea Gării din Focşani, în acelaşi an. A fost un semn al progresului, linia şi Gara făcând necesară apariţia unei străzi care să facă legătura între acestea şi centrul oraşului. Strada s-a numit de la bun început Bulevardul Gării. A fost necesară exproprierea unor case şi dependinţe din paiantă şi zid, livezi şi terenuri aparţinând la numai puţin de 49 de proprietari. Aceştia nu au acceptat noua realitate, au protestat, au dat Primăria în judecată, acuzând-o de rea voinţă, de neştiinţă şi de dispreţul manifestat faţă de ideea de proprietate. Cu toate acestea, lucrările erau în 1883 în plină desfăşurare, pavându-se peste 2000 m2 şi făcându-se peste 1200 m liniari de borduri. La deschiderea Bulevardului Gării, petrecută în aceeaşi zi cu inaugurarea căii ferate, au asistat şi regele Carol I şi soţia sa, regina Elisabeta (18/30 octombrie 1881). Noua arteră de circulaţie a beneficiat, între altele, de plantarea a 260 de arbori (castani), care i-au dat, în timp, farmec şi prestanţă. În capătul bulevardului s-a construit un viaduct din cărămidă, cu parapete din piatră cioplită. În 1912 demarau lucrările de pavare cu piatră cubică a Bulevardului, numit acum ,,Lascăr Catargiu” . Acestea s-au finalizat în anul următor. Nu voi lăsa ,,tocul” jos până când, în încheiere, nu voi aminti şi de clădirea Gării din Focşani. Clădirea cea nouă a Gării datează din 1941, având o suprafaţă de peste 1500 m 2. Compartimentarea era următoarea: birourile (pentru şeful Staţiei, adjunct, Mişcare, Secretariat şi Informaţii), posturile M.T.F., casele de bilete, holul, cele trei săli de aşteptare, mesageria, camera lucrătorilor, locuinţa de serviciu pentru Mişcare, vestiarul şi restaurantul. Regele Carol I a fost prezent pe peronul Gării din Focşani în 1912, pe când se afla în drum spre Iaşi, unde se inaugura monumentul închinat lui Alexandru Ioan Cuza. În prezenţa autorităţilor locale, cuplul regal a salutat soldaţii Regimentului 10 Putna, care au prezentat onorul. Iată doar, în câteva cuvinte, câteva crâmpeie legate de istoria de peste un secol a acestui bulevard; şi poate ar fi bine, în viitor, să se revină la vechiul nume, de ,,Lascăr Catargiu” . De ce ? În primul rând, pentru că multe oraşe din ţară au şi ,,gară şi bulevard” . În al doilea rând, nimeni nu spune că Eurogara nu face cinste oraşului, ba din contra; numai că nu este clădire de epocă şi nu atrage prin

aspectul ei care nu are nimic arhaic. De aceea, ar fi bine pentru oraş să aibă un bulevard care să poarte numele unui om politic de marcă (1823-1899, prim-ministru şi ministru al Apărării Naţionale, preşedinte al Camerei Deputaţilor) fie el şi membru al unui partid politic care astăzi nu mai există - cel Conservator.

Io n u ţ IL IE S C U s-a născut pe 7 ianuarie 1973 în oraşul Panciu. În anul 1996 a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Ovidus” din Constanţa. De la această dată şi până în prezent îşi desfăşoară activitatea la Muzeul Vrancei în cadrul Secţiei de Istorie.