Mariana-Vicky VÂRTOSU, Strada mea sau Strada Abatorului

STRADA MEA SAU STRADA ABATORULUI...

Mariana-Vicky VÂRTOSU

Coordonatele geografice sunt importante? Nu cred. Strada mea este situată în partea estică a oraşului, fiind una dintre străzile mărginaşe ale cartierului. În vremuri apuse, se învecina cu groapa de gunoi, cu Abatorul (de fapt Abatorul era punct de reper, de referinţă), cu vechile clădiri ale grajdurilor CAP-ului (Cooperativa Agricolă de Producţie, n.r.). Pe strada aceasta, despre care vă povestesc îmi amintesc ca de o persoană, ca de cineva care a făcut, şi face parte din viaţa mea. Cineva care mi-a tezaurizat amintirile, care mi-a vegheat copilăria, prietenia cea mai frumoasă, dar şi prima iubire. Strada, de la sărăcie şi „desfrâul de a fi”, a evoluat şi traversat perioade marcante pentru locuitorii ei. Personal am cunoscut-o când purta numele renumitului endocrinolog, C.I.Parhon, iar părinţii, părinţilor mei, bunicii, încă îi mai spuneau ,,strada Galaţi... Să ne întoarcem la strada Măgura, strada Abatorului, a cărei poveste vreau să o spun, şi pe care am aşezat-o în seratarele speciale ale inimii, imortalizând-o. Odinioară, era o arteră principală, dreaptă şi demnă, nederanjată de traficul auto. Pavată cu pietre mari de râu, ca şi trotuarele de altfel, praful dintre pietre nu era atins decât de vânt. În copilărie, împreună cu fatele meu şi sora mea o străbăteam desculţi, trimişi de mama la diverse cumpărături. În capătul ei, acolo unde începea numărătoarea, erau două magazine vitale pentru noi: un centru de pâine şi o alimentară. Pe rând, primul drumul al dimineţii, eu şi fraţii mei îl făceam la centrul de pâine, de unde cumpăram totdeauna o pâine rotundă, neagră, caldă şi pe cartelă. De cele mai multe ori, rupeam din pâine, fără să mai aşteptăm felia unsă cu unt şi marmeladă însoţită de cana de lapte sau ceai. La capătul opus, acolo unde se termina numărătoarea, era construit Abatorul de vite. Vizavi de el, bunicii cumpăraseră pentru mama şi familia ei un teren de casă. Pe care ei, părinţii mei, îşi contruiseră locuinţa. La început nu dăduserăm importanţă activităţii abatorului. Dar foarte curând, locul a devenit pentru copiii cartierului un adevărat punct de atracţie, un teatru pe viu, în aer liber, în care spectacolul era de fiecare dată altul. Cum la fel de atractivă ni se părea şi staţionarea pasageră a convoiului şatrei, care ierna în zonă, şi-şi aşeza căruţele în cerc pe locul viran din apropiere. Revin la spectacolul străzii oferit de achiziţia cirezilor de vite, care se făcea de obicei primăvara timpuriu, şi toamna târziu. Ştiam când se

întâmplă evenimentul, venirea turmei. Mai întâi se auzea zgomotul înfundat, greu, trepidaţiile pământului se simţeau din ce în ce mai tare, iar norul de praf anunţa apropierea. Lumina soarelui intra în ceaţă. Sosea cireada mânată agesiv de văcari ignoranţi, lovind sălbatic în spinările costelive ale vitelor flămânde şi înfometate de-a lungul traseului făcut. Văcarii roteau ciomegele deasupra capului strigând şi insultând bietele animale nevinovate. Cuprinşi de o teamă necunoscută, dar şi împinşi de curiozitate, săream pe garduri, căţărându-ne cât mai sus cu putinţă, să nu care cumva să fim luaţi în coarne. Flămânde şi însetate, dar posedate de pofta împerecherii, animalele ofereau imagini stranii, inexplicabile ochilor şi minţilor noastre infantile. După ore de chin, erau împinse pe porţile larg deschise înspre ţarcurile pregătite din timp. Nu aveam voie să pătrundem în interior şi imaginaţia noastră crea scenarii fabuloase, iar mugetele şi răcnetele pe care le auzeam ne îndreptăţeau să credem istoriile povestite de copiii mai mari. Lupte imaginare între tauri, între tauri şi haite de lupi, încăierări cu câinii ciobăneşti şi câte şi mai câte. Marele mister era cimitirul abatorului, de unde la orele dimineţii se înălţa un abur vâscos, greu mirositor, totul învăluit într-o ceaţă densă, înfierbântându-ne şi mai mult imaginaţia. Uneori, primăvara, la achiziţia turmelor de oi, se întâmpla să fete forţat câte una, înainte de termen, miei pe care adesea îi aducea mamei să-i salveze. În primăvara cu pricina, mama o salvase pe Steluţa, care într-o bună zi a dispărut. Fără urmă. Întâmplarea a făcut ca abatorul să fie închis pentru sacrificări, intrând în revizie tehnică şi igienizare. Un număr mic de salariaţi veneau totuşi, asigurând contractele cu restaurantele oraşului. Copii neastâmpăraţi şi atraşi de misterul de dincolo de poartă, uitată de cineva, într-o zi, larg deschisă, am intrat, şi am trecut dincolo de ea. Mai mult, printre cei ce lucrau era şi vecinul nostru, Victor. Ne-a a luat pe lângă el, făcând-o pe ghidul, şi astfel am văzut hala în care se sacrificau şi se procesau animalele. O încăpere imensă, foarte înaltă, împărţită în două de un şanţ, prin care curgea continuu apa, sala aceea era înfiorătoare. Cu ochii pironiţi în tavan, de unde curgeau suspendate cârlige imense, în care atârnau animale, arhitectura bizară, rece şi înfricoşătoare m-a amuţit. La vârstă preşcolară, incapabilă să înţeleg lucrurile, şocul a fost şi mai mare când printre animalele jupuite, atârnate în cârlige, am recunoscut-o pe Steluţa. Căpăţâna hidoasă, în care limba-i atârna între dinţi, iar ochii-i ţâşneau din orbite, cu o privire rugătoare, de parcă ar fi cerşit îndurare a fost cel mai înspăimântător spectacol din viaţa mea. Mi s-a părut că îi aud strigătul de ajutor. O hrănisem cu biberonul vreo două luni, şi eu şi sora mea şi fratele meu. Steluţa făcea parte din familie, cum de ajunsese acolo?

Am fost împinsă în afara halei, Victor oferindu-se să ne arate tot ce ţinea de abator. Urmam grupul de copii, dar în urechi nu auzeam decât strigătul de ajutor al Steluţei. ,,Ah, îl aud pe Victor spunând. Ştiţi cum se omoară vitele, nu, nu se taie la gât, mai întâi sunt lovite între ochi cu un ciocan” . Sunteţi nebuni, am vrut să strig, dar vorbele au murit, acoperite de acelaşi strigăt de ajutor al mieluţei. Ne-am apropiat de Măţărie, alt sector al abatorului, locul unde se curăţau şi se pregăteau intestinele pentru umplerea lor cu amestecuri de carne pentru mezeluri, cârnaţi, leberbuş, şi alte preparate de acest gen. Locul mirosea îngrozitor, la fel şi lucrătorii, deşi erau costumaţi şi protejaţi cu cisme, mănuşi şi şorţuri de cauciuc. Nu mă puteam concentra să ascult ce spunea Victor, mintea îmi era doar la Steluţa. De la Măţărie am mers spre zona ţarcurilor, pe care am traversat-o aproape în fugă. Erau câţiva buhai care scoteau flăcări pe nas, şi care făceau spume la gură. Răgeau înfricoşător, lovind colbul cu copita, fixându-ne ameniţător. Aşa, în fugă, am ajuns în ultima zonă, cea mai oripilantă. Separată de un gard putred, poarta aproape s-a prăbuşit doar la împingere, am păşit pe locul ce părea mai înalt decât zona ţarcurilor. Pusesem piciorul pe ceva cleios, vâscos, ce duhnea îngrozitor. Suluri de lână putredă, îmbibate cu umori scârboase, împrăştiau izuri irespirabile. După fiecare pas, o ceaţă alburie ne învăluia, având impresia că ne îndreptăm direct în infern. Calcam peste sufletele animalelor moarte în drumul lor de la crescătorie la abator. Moarte pe drum, sau imediat ce ajungeau răpuse de foame, sete, bătăi. Într-o groapă, nu suficient de adâncă am desluşit trupuri calde, moarte recent peste care se turnase creolină, în ideea ca nimeni să nu fie tentat să fure din carnea bolnavă. Priveam şi mă gândeam la Steluţa. Abia aşteptam să ies cât mai repede în stradă. Mai debusolată decât intrasem, fără să dezleg vreu mister, adevărul crunt despre bietele animale sacrificate, m-a întristat profund. Am privit în susul străzii, de parcă de acolo trebuia să vină răspunsul nedumeririlor mele. Peste tot şi toate trona coroana bătrânului stejar, maiestosului stejar, de undeva de pe la mijlocul străzii. Mintea mea de copil pornit pe drumul cunoaşterii voia să înţeleagă cum de era posibl, ca pe aceeaşi stradă să existe două puncte forte, un rege al vieţii, stejarul, şi un centru de decimare în masă, abatorul? Cum de fusese posibilă sacrificarea Steluţei, şi cum de nu a putut mama să o salveze? Am ridicat privirea la cer, apoi am coborât-o pe poarta casei, acolo unde trebuia să revin, şi să pun întrebări. Liziera celor zece, unsprezece salcâmi din spatele casei noastre se auzi foşnind straniu, aducând şoapte, sau doar imaginaţia mea îmi juca feste. Dintre cregi glasul blând al mieluţei chema. Strada

celor două puncte cardinale oftă, odată cu murmurul frunzelor de stejar şi răcnetul animalelor ucise. Anii au trecut, iar lookul străzii este unul nou. Nu ştiu dacă neapărat unul mai atractiv, mai frumos, dar schimbat. Strada Măgura-Parhon- Galaţi, sau invers, nod de intersecţie spre depozite şi marketuri, este posesoarea unor locuinţe noi, înstăpânită de alţi oameni. Unii din vechii ei locuitori au plecat din oraş, din ţară, alţii au plecat din viaţă. Azi Abatorul nu mai există, iar stejarul, înfiorat de cele trăite, văzute, a refuzat să mai înverzească. Zace în agonie aşteptând sacrificarea! Să fi fost vinovat strigătul de ajutor al Steluţei? Şoaptele de groază ale Steluţei, purtate de vânt, de ploi, de ger atâta vreme printre ramurile lui, printre frunzele lui, l-au dezarmat. Bătrânul stejar, nu le-a mai suportat, a cedat.

Cele două puncte cardinale ale străzii vechiului oraş, stejarul şi abatorul au dispărut. Dar strada Abatorului va dăinui, Povestea Steluţei va fi marca ei, iar strigătul fiecărui miel sacrificat de Paşte va fi un strigăt al mieluţei salvată de la moarte, dar condamnată să fie sacrificată din capriciul unui şef nesăţios, nesătul!

V ictoria VÂRTOSU, cu pseudonimul literar M ariana-V icky V ârtosu, sa născut la Focşani, în anul 1953 şi este licenţiată a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie Bucureşti. Desfăşoară o bogată şi diversă activitate literară ca scriitoare şi redactor al Revistei „Oglinda literară” (Director, Gheorghe A. Neagu). Publică în diferite reviste din ţară şi este membru fondator al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Este preşedinta Ligii Scriitorilor Români -Filiala Vrancea, calitate în care a primit în anul 2016, Medalia „Virtutea Literară” a LSR Cluj. Cărţi publicate în perioada 19992020: „Iubire fără vacanţă: povestiri”, „Pe jumătate vestală”, „Ai o stea pe cerul meu”, „Talisman de buzunar”, „Arhipelagul bufniţei albe”, „Pasărea paradis”, „Misterul golfului sălbatic”, „Lady Gena Mersan”, „Mireasa de nisip”, „Ecoul tăcerii în PoemNic”, „Pseudojurnalul Dorei Spirescu”, „Poveştile Alyaziei”, „Tărâmul cailor frumoşi Cappadocia”, „Nopţi cu ochii deschişi”, „Micuţa Şeherezada”, „Nic în nopţi Mariane!: Comodat în cuib de cuci”, „Miruna”, „Legată la ochi”, „Povestea lui An-Împărat” . Este, de asemenea, autoare a mai multor antologii privitoare la creaţiile membrilor LSR Vrancea şi coautoare în numeroase antologii de poezie sau proză apărute în ţară. Autoarea este o consecventă şi necondiţionată colaboratoare a bibliotecii noastre.