Povestea străzii mele by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu Vrancea” Secţia de „ Carte veche şi colecţii speciale

>53

”

'5■k!*

5a <5 o S 53 •Ni £ § 53

5* © >53 5 * *§ tNÎ

ţj >5

|l :a « *N

fc)

S ’S

.65 •Ni

"53 °n

C$ QJ

V) QJ > O

Editura Terra Focşani - 2021

Biblioteca Judeţeană „Dubiu Zamfirescu” Vrancea Secţia de „ Carte veche si colecţii speciale" P O V E S T E A S T R Ă Z II M ELE

33 de istorii despre străzi, oameni si întâmplări de altădată din oraşele Vrancei

Coperta I: Carte poştală din 1910, reprezentând Vila Ştefan Vasiliu, actualul sediul al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Colecţia Petru Mincu. Coperta IV: Cărţi poştale dinainte de anul 1918 (Colecţii private).

Antologie realizată în urma proiectului „Povestea străzii mele” iniţiat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Manager Oana-Raluca BOIAN.

Volum apărut cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN VRANCEA

Tipar: e d i l g r a p h Buzău www.editgraph.ro

B ib lio te c a J u d e ţe a n ă „Duiliu Z a m fire s c u ” V ra n c e a

Secţia de „ Carte veche si colecţii speciale”

POVESTEA STRĂZII MELE 33 de istorii despre străzi, oameni si întâmplări de altădată din oraşele Vrancei

EDITURA TERRA

FOCŞANI 2021 9

Culegere computerizată: Oana-Raluca BOIAN, Claudia HANGANU, Nicoleta OPRIŞAN, Liliana CRISTEA, Nicoleta FODOLICĂ; Corectură si tehnoredactare: prof. Oana-Cristina DIMA Coperta: validsoftware.ro Coordonator: bibl. dr. Teodora Fîntînaru Au apărut: S. Mehedinţi-Soveja Costică Neagu Ioan Ciocârlan Simion Hârnea N. AL. Rădulescu S. Mehedinţi S. Mehedinţi-Soveja S. Mehedinţi Costică Neagu Aurel V. Sava Nicolae Damian S. Mehedinţi Dumitru Pricop ’70 S. Mehedinţi Ion Diaconu (coordonator) Romeo-Valentin Muscă Costică Neagu (coord.) S. Mehedinţi Vasile I. Ţiroiu

- Synopsis; - Simion Mehedinţi, biobibliografie; - Scrieri alese; - Biblioteca populară,, Comoara Vrancei - Vrancea - geografie fizică si umană; - Antropogeografia; - Creştinismul românesc; - Ethnos, o introducere în studiul omenirii; - Dumineca Poporului, repere monografice, vol. I-II-III; - Documente putnene, vol. I-II. - Ţara Vrancei, studiu de geografie culturală; - Caiete, vol. I, II, III, IV; - Mioritice, lacrima păstorului învins, ed. I, II; - Primii paşi, primele certitudini; - Monografia Judeţului Putna; - Focşanii în straie monahale; - Dicţionarul academicienilor vrânceni; - Aforisme; - Amintiri, cum am colaborat cu profesorul Simion Mehedinţi.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Povestea străzii mele: 33 de istorii de străzi, oameni şi întâmplări de altădată din oraşele Vrancei / pref.: Ioan Adam; coord. Teodora Fîntînaru. - Focşani: Editura Terra, 2021. 272 p. il., hărţi. Bibliografie ISBN 978-606-780-138-5 9

I. Adam, Ioan (pref.) II. Fîntînaru, Teodora (coord.) 908(498-Vrancea) 821.135.1-94 Drepturile acestei versiuni aparţin Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

CUPRINS M ulţum iri ......................................................................................................... Geografia mem oriei ....................................................................................... Un proiect reuşit ............................................................................................. C A PITO LU L I: TEX TE IS T O R IO G R A F IC E .................................... Răzvan SĂCRIERU, Vechea stradă Pruncu din Focşani. Un exerciţiu de geografie istorică ............................................................... Darea de seamă despre administraţiunea comunei Focşani pe anul 1911-1912. Strade, trotuare şi diferite lucrări executate sub controlul serviciului technic ................................................................. Ionuţ ILIESCU, Bulevardul G ării ............................................................... Ovidiu COLEV, Cătălin COLEV, Eduard COLEV, Strada Borzeşti, strada m e a ......................................................................... Dimitrie F. CAIAN, Diviziunea administrativă ....................................... N. Al. RĂDULESCU, Călăuza oraşului Focşani - Indicatorul străzilor .................................................................................... Mihail ADAFINI, Povestea neromanţată a bulevardului din oraşul P anciu ........................................................................................... Ion STĂNEL, Străzile din Mărăşeştii de ieri şi de astăzi ........................ Aurel NECULAI, Bulevardul Carol I din Mărăşeşti. Scurtă istorie în im agini ................................................................................ Aurel NECULAI, Mărăşeşti - 14 mai 1923 - Ceremonia alegerii eroului necunoscut în Biserica Adormirea Maicii D om nului................. Andrei-Marius NEDELCU, Fosta Stradă Umbrei din Focşani. Elemente de geografie istorică ..................................................................... Petru MINCU, De la uliţa Cotu Bumbacului la Strada Mihail K ogălniceanu................................................................... C A PITO LU L II: TEX TE M E M O R IA L IS T IC E ................................. Cezar CHERCIU, Strada Jalaboi, strada fermecătoare a copilăriei mele! Strada de la bunici! ........................................................ Varuj an VOSGANIAN, Cartea şoaptelor ................................................. Liviu-Ioan STOICIU, Mai multe străzi ale m e le ....................................... Marieta TUDORACHE, Părinţii din uliţa copilăriei m ele ...................... Silviu CONSTANTINESCU, Cărăbuşul copilăriei m ele ........................ Mariana-Vicky VÂRTOSU, Strada mea sau Strada Abatorului............. Angela SILION, Bulevardul Unirii din Focşani ....................................... Luminiţa ANDRONE, Strada mea, copilăria m e a ...................................

9 11 13 15 17

27 29 35 59 63 69 85 93 105 111 117 129 131 141 145 151 153 161 165 169 5

Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Nicolae Io rg a ......................... Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Cuza Vodă, nr. 3 1 ................. Lucian DORDEA, Carre -ul de patru... străzi! ......................................... Daniel-Musat MURESANU, Povestea străzii m ele .................................. CAPITOLUL III: TEXTE L IT E R A R E ................................................. Leon KALUSTIAN, Buldozerul si Isto ria ................................................. Doina POPA, Flori de p ia tră ....................................................................... Janine VADISLAV, O zi plină de graţie .................................................... Bianca NEAGU, Aleea Castanilor .............................................................. Paula-Alexandra NAN, Povestea străzii m ele ........................................... Fevronia SPIRESCU, Bruflit* cu ecou pe strada mare (de ce le mai scoţi la lumină de-aia) ........................................................... Gheorghe MOCANU, Strada Libertăţii din Cartierul Supusi - Odobesti .................................................................. BIBLIO G R AFIE.........................................................................................

175 181 191 195 231 233 237 241 245 253 257 263 269

MOTTO:

Străzile sunt făcute din case, oameni şi amintiri. Si din paşi. Ioana PÂRVULESCU

(din volumul lui Alexandru Ofrim, „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”)

MULŢUMIRI 9

Antologia pe care v-o prezentăm este unul din rezultatele de lungă durată ale proiectului „Povestea străzii mele”, iniţiat de biblioteca noastră prin „Secţia de Carte veche şi Colecţii speciale”. Propunându-şi stimularea memoriei colective, pentru a reda o altă faţă a străzilor focşănene, prin istoricul lor documentar ori subiectiv, iniţiativa a depăşit cu mult aşteptările noastre. Menit să contribuie la aprofundarea cunoaşterii şi creşterea respectului faţă de valorile autentice ale comunităţii din care facem parte, proiectul a adus împreună profesori şi elevi, muzeografi şi colecţionari, arhitecţi şi scriitori, locuitori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi ai oraşului Focşani, în orice caz, oameni ai Vrancei, devotaţi, cu toţii, oraşului natal sau de adopţie, pe care l-au „povestit” potrivit trăirilor sau observaţiilor fiecăruia. Aşa se face că, prin activarea memoriei documentului sau a celei personale, afective, s-a dezvăluit, spre bucuria noastră a tuturor, o nouă pagină de istorie, inclusiv de istorie recentă, îndeosebi a oraşului Focşani, dar şi a oraşelor Mărăşeşti, Panciu, Odobeşti şi Adjud, graţie autorilor minunaţi ai acestei antologii, membri ai comunităţilor noastre, cronicari responsabili ai locurilor în care suntem trăitori. Prin publicarea acestei cărţi, ne dorim ca povestea unor străzi din multele care ar fi putut fi scrise, să fie o pildă, dar şi un îndemn spre a fi deschisă de cât mai mulţi dintre noi şi de cât mai mulţi dintre cei mai tineri ca noi. Publicarea acestei cărţi este, în acelaşi timp, o atenţionare pentru ca patrimoniul arhitectural care încă mai este în picioare, în Oraşul Unirii, să fie apreciat, iubit, conservat şi păstrat pentru cei care vor veni după noi.

Cu această speranţă, adresez infinite mulţumiri autorilor, mulţi dintre aceştia fiind personalităţi recunoscute ale Vrancei şi ale ţării, de asemenea consilierilor noştri apropiaţi, doamna profesor Venera Arvinte, muzeograf, autor de numeroase studii şi articole despre istoria şi tradiţiile Vrancei, doamna profesor Camelia Sandu, cercetător şi autor de cărţi şi studii de istorie. Întreagă recunoştinţă, datorăm domnului profesor Ioan Adam, prefaţatorul de neînlocuit al acestui volum. Au fost aproape de noi, prof. dr. Oana Dima şi domnul Vali Dima, cunoscuta familie iubitoare ale frumuseţilor Vrancei, pe care îi apreciem din suflet pentru contribuţia valoroasă în edificarea acestei cărţi. Le mulţumesc, din inimă, colegilor care au susţinut definitivarea acestui proiect şi transformarea lui în carte. Trebuie spus, de asemenea, că proiectul nostru iniţial şi cel editorial s-au bucurat, de la bun început de aprecierea şi susţinerea Consiliului Judeţean Vrancea căruia îi aducem cordiale mulţumiri. Acestea fiind zise, vă dorim bună lectură şi vă invităm să ne fiţi alături în proiectele viitoare. 5

Oana-Raluca BOIAN, Manager - Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

GEOGRAFIA MEMORIEI S-au împlinit în iunie douăzeci de ani de când am trecut prima oară pragul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” din Focşani si de atunci am revenit mereu. Sunt un om de bibliotecă, am văzut multe, de la Lisabona si La Valetta, la Bruxelles si Shenzen, dar mă întorc la Focşani cu sentimentul că sunt acasă, printre oameni, nu într-un depozit de cărţi, că e o complicitate fericită între cei care le au în grijă şi cititori. Mulţi cântă prohodul cărţii tipărite, vin cu scenarii negre, a la Fahrenheit 4510; eu nu cred în asta, mizez pe viitorul ei. Speranţa mi-e întărită, iată, de biblioteca vrânceană, care se reinventează mereu, lansează provocări, captează simpatii, prietenii, solidarităţi peste vârste. Povestea străzii mele, noua invitaţie la meditaţie si acţiune lansată din aula ei, e o dovadă în plus. E o geografie istorică în paginile acestei cărţi, un studiu de istorie urbană, dar mai presus de toate un argument că memoria e vie, nu adormită, că identitatea naţională (care trăieşte prin cultură, nu prin raliere slugarnică la modele provizorii) e greu de răpus. Cine mărturiseşte, se si mărturiseşte, confirmă un adevăr. Ba chiar mai multe! Un adevăr e că Focşanii vin de demult, din secolul XIII, când episcopia Milcoviei trebuie să fi avut o bibliotecă. Alt adevăr e că Focşanii au fost un spaţiu al concordiei interetnice, iar burghezia urbană, făuritoare şi păstrătoare de cultură, i-a adunat pe toţi în jurul unui ideal. Urmăriţi istoria caselor şi veţi vedea că numele proprietarilor: Iordache Pruncu, Sultana Milos, Ernest Vârnav, Alexandru Plagino, Marin Luis, Gheorghe Rarincescu, B. I. Margulis, Cristof Garabet, Nicolae Săveanu s.a. indică o confrerie, nu o dihonie. Clădit lângă Milcov, „Iordanul pământului românesc”, oraşul Focşani a avut primari pricepuţi şi buni gospodari, 5

oameni ataşaţi locului natal, nu fugari „luaţi de valul migraţiei”. Ne spun asta, cu un reproş indirect, ingineri, istorici, cartografi, profesori, scriitori născuţi aici ori naturalizaţi aici. Scoase din „sertarele speciale ale inimii”, neromanţate ori uşor literaturizate, epice, poetice, tehnice, austere, amintirile lor sunt pline de parfumul remanent al vremilor de odinioară. Iniţiatorii acestui recurs la memorie - şi când scriu asta mă gândesc la doamnele Oana-Raluca Boian, directoarea bibliotecii şi Teodora Fîntînaru, fosta directoare - , au avut fericita idee de a racorda la spaţiul mărturisirii şi amintirile altor vrânceni din Panciu, Mărăşeşti, Odobeşti, Broşteni, ca semn că memoria e tare, că Vrancea n-a fost degeaba spaţiul de naştere al Mioriţei. Cei vechi ne-au spus: Habent sua fa ta libelli. Fie ca această carte să aibă o soartă fericită!

Ioan ADAM

UN PROIECT REUŞIT 9

Zi de zi, ca să ajung la bibliotecă, merg de-a lungul străzii Timiş, vegheată de un stejar multisecular, traversez apoi B-dul Gării, având pe partea stângă Casa Ibrăileanu şi în faţă Casa Alaci, actualul Muzeu de istorie, dau bineţe expresivei statui a lui Ştefan cel Mare, aşezată la întretăiere de străzi: Tăbăcari, Republicii, B-dul Gării şi Str. Ştefan cel Mare, şi-apoi merg la pas, pe cea din urmă, până în Centru. Bun prilej pentru mine de a-mi răsfăţa privirile cu intimitatea unor grădini minuscule şi foarte bine îngrijite, cu priveliştea unor case de demult, odihnindu-se, anotimp după anotimp, şi trecând peste vremuri, cu demnitate. Apoi, traversez B-dul Unirii, str. Eroilor şi ajung pe strada Mihail Kogălniceanu, frumoasă, cu multe case de patrimoniu şi unde, la nr. 13, se află sediul bibliotecii, despre care am aflat lucruri noi, cu prilejul proiectului nostru „Povestea străzii mele”. Aşa s-a ivit ideea, din excursul meu matinal pe lângă case palpitând de lumini şi umbre, printre oameni, neştiutori de paşii lor... Sau din ecourile altor proiecte frumoase despre Vrancea: cărţi, site-uri, iniţiative, manifestări culturale... Sau din lecturile despre oraşul Focşani de altădată. Sau din inima mea, cum spuneau, demult, cronicarii... Ce m-a impresionat cel mai mult la acest proiect, a fost că tema lui a stârnit curiozitate, interes şi entuziasm, peste aşteptările noastre. Apoi, au venit lucrările care au adus surpriză după surpriză. Texte elaborate după reguli academice, ori emoţionante, ilustrate afectiv, bogate iconografic, ori altele, surprinzătoare prin abordări literare originale, exemplare prin sensibilitatea şi sentimentul apartenenţei sine die, la spaţiul copilăriei şi al familiei. Familiile, generaţiile, clădirile, transformările urbane, străzile, în totul lor, au devenit, prin apelul la memorie, veritabile personaje. Istoria a fost omniprezentă: cea individuală ori colectivă, istoria veche ori cea recentă, cuceritoare sau vindicativă, graţioasă ori 5

grotescă, recuperatorie ori inertă... Din aceste lucrări, s-au ivit în faţa noastră imagini necunoscute, sau doar bănuite din vechiul oraş Focşani, ori din Mărăşeşti, Panciu, Odobeşti şi Adjud, ori de pe Valea Milcovului, ori ne-au apărut fizionomii mişcătoare ale uliţelor de odinioară devenite, încetul cu încetul, străzi, în sensul modern al termenului. Acestea au căpătat parcă viaţă, prin oamenii şi întâmplările trăite de ei, prin clădirile pline de istorie, care s-au trezit în faţa noastră frumoase şi pline de glorie, ori singure şi urâţite de indiferenţa noastră, martore ale vremurilor care au fost. Care sunt... Au răzbătut până la noi, glasurile şi rumoarea unor vremuri apuse, graţie autorilor, pe care îi veţi descoperi aici, în această antologie, mulţi şi înţelepţi, cunoscuţi ori necunoscuţi, devotaţi şi solidari în jurul ideii de istorie urbană a Vrancei, de istorie locală, uneori nostalgici, alteori sobri ori exuberanţi, dar totdeauna mândri că, legaţi prin destin de locurile acestea, le-au devenit, ireversibil, cuvânt, efigie, blazon. Le suntem recunoscători tuturor, pentru încrederea acordată nouă, bibliotecii, pentru bună colaborare, pentru spiritul de echipă implicit şi pentru aceste veritabile omagii aduse oraşelor noastre şi oamenilor trăitori ai acestora, pe care le vom găsi în această antologie. Mulţumim echipei tehnice a acestui proiect editorial, domnului prof. univ. dr. Costică Neagu, directorul Editurii vrâncene „Terra” şi tuturor celor care ne-au stat aproape, cu mintea şi cu sufletul. Personal, las aici scrisă, recunoştinţa mea, doamnei manager a bibliotecii noastre, Oana-Raluca Boian, pentru încredere, încurajare, sprijin şi frumoasă prietenie întru realizarea proiectului editorial „Povestea străzii mele”. Iar dumneavoastră, dragi cititori ai acestei cărţi, să vă fie darul acesta al nostru, bun leac pentru suflet şi primitoare casă pentru alte amintiri. 5

Bibl. dr. Teodora FÎNTÎNARU Coordonator proiect „Povestea străzii mele” 14

CAPITOLUL I TEXTE ISTORIOGRAFICE

VECHEA STRADĂ PRUNCU DIN FOCŞANI. UN EXERCIŢIU DE GEOGRAFIE ISTORICĂ 9

Prof. dr. Răzvan SĂCRIERU Introducere Fosta Stradă Pruncu, actuala Ana Ipătescu, este o stradă veche din partea central-nordică a Focşanilor, orientată est-vest, importantă pentru legătura pe care o realiza între Calea Cuza Vodă (drumul de intrare în Focşani dinspre Moldova) şi Strada Mare (vechea uliţă a Focşanilor). Nu putem aprecia cu exactitate vechimea acestei străzi, la începuturi fiind o uliţă care mărginea la sud fortificaţia fostei Mănăstiri „Profetul Samoil”, ctitorită la mijlocul secolului al XVIII-lea. În secolul al XlX-lea, atunci când s-a individualizat ca stradă şi a primit şi numele starostelui de Putna, Iordache Pruncu, strada începea de la casa acestuia, cu deschidere în Calea Cuza Vodă, şi se încheia la Biserica „Profetul Samoil” .

Metoda de lucru În prezentul exerciţiu de geografie istorică ne propunem să îmbinăm analiza spaţială (caracteristică geografiei) cu analiza cronologică (specifică istoriei), din dorinţa de a reconstitui cât mai fidel casele şi oamenii care au locuit pe această stradă. Un principiu fundamental în studiul geografiei istorice, pe care încercăm să-l urmăm în acest demers, este cunoaşterea cât mai exactă a contextului istoric în cadrul căruia se manifestă anumite realităţi geografice1. Pentru a reconstitui organizarea spaţiului geografic aferent acestei străzi, ne vom folosi de două planuri cartografice care reprezintă un reper pentru Focşanii celei de a doua jumătăţi a sec. al XlX-lea: planul căpitanului Marcus Terbuhovic (1855) şi respectiv cel al inginerului R. F. Radovici (1896-1898, actualizat în 1908).

1 Ionel Boamfă, Geografie istorică, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2019, p. 13.

Planul Terbuhovic a fost descoperit în anul 2011 de cercetătorul Dan Dumitru Iacob, în Arhivele Naţionale ale Austriei2. Scara mare a planului militar, 1:14600, i-a permis autorului să cartografieze cât mai fidel arhitectura ecleziastică, civilă, obiectivele militare (spitale, grajduri, depozite de furaje), staţiile de poştă, cărămidăriile, sau cişmelele. În anul 1855, Focşanii nu aveau o nomenclatură stradală, însă uliţa analizată avea ca reper proprietatea fostului staroste3 Iordache Pruncu.

Fig 1: Strada Pruncu marcată (cu roşu) pe Planul Terbuhovic (1855) 1 - Mănăstirea Prorocul Samuil, 2 - Biserica Sf. Nicolae-Stroe, 12 - Biserica Sf. Gheorghe - Nord.

Patru decenii mai târziu, planul Radovici, deşi la o scară mult mai bună, 1:5000, nu ne oferă prea multe detalii în plus. Este menţionat numele străzii Pruncu (astăzi strada Ana Ipătescu) şi observăm o delimitare mai clară a proprietăţii. Făcând o comparaţie cu planul anterior, constatăm că în cei 40 de ani de dezvoltare urbană, densitatea construcţiilor în perimetrul urban analizat creşte cu aproximativ 150%.

2 Iacob Dan Dumitru, „Planul oraşului Focşani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhovic”, Cluj - Kolozsvăr - Klausenburg 700 Vărostorteneti tanulmănyok / Studii de istorie urbană, Erdelyi Muzeum Egyesulet, Cluj Napoca, 2018, p. 241-258. 3 Cârmuitor al unui ţinut, cetate sau oraş, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti.

Fig. 2: Strada Pruncu pe Planul Radovici (1896-1898), cu proprietăţile la care se face referire în text.

Case particulare, instituţii, destine Casa familiei Pruncu, astăzi o ruină, se află în curtea Colegiului Naţional „A. I. Cuza” . Iordache Pruncu (1778-1868) a fost una dintre cele mai controversate personalităţi politice din Focşanii secolului al XlX-lea. A ocupat diverse funcţii în administraţia centrală şi locală a Moldovei: spătar, postelnic şi prefect de Bacău, în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828), vornic, vel-agă şi staroste de Putna, în timpul domniei lui Mihail Sturdza (1834 -1849). Frumoasa casă4 Pruncu a fost construită în perioada 1827-1842 de către staroste alături de a doua sa soţie, Catinca (fosta nevastă a căminarului Scarlat Bontăş). Succesiunea proprietarilor casei după moartea lui Iordache Pruncu a fost următoarea: Catinca Pruncu (1816-1881), Nicolae Pruncu (1845-1888), Simion Guriţă (din 1892), Liceul de Fete (actualul Colegiu Naţional „A. I. Cuza”).

4 Dan Nichita, Silvia Vrînceanu Nichita, Elita unionistă din Focşanii unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu, Focşani, 2020, p. 72.

Fig. 3 Casa Pruncu, fotografie din jurul anului 1900, Colecţia Petru Mincu. Aproximativ în aceeaşi perioadă cu edificarea casei Pruncu, în celălalt capăt al străzii, la intersecţia cu strada Profetul Samoil, se organiza prima instituţie spitalicească din oraşul Focşani. Spitalul „Profetul Samoil” s-a înfiinţat prin ordinul 63 din 10 martie 1838 emis de Epitropia generală a bisericilor „Sf. Spiridon” din Iaşi, în timpul domnitorului Mihail Sturdza5. Corelând informaţiile istorice cu cele două planuri, apreciem că în prima fază spitalul a funcţionat mai întâi într-un corp de clădire (chilii) pe latura de nord a bisericii având iniţial 12 paturi. Ulterior, se extinde ajungând la 24 de paturi în anul 1860. Între anii 1890- 1891, pe latura de est a bisericii, Casa „Sf. Spiridon” din Iaşi construieşte un nou spital de boli interne purtând numele „Cehan Racoviţă Voievod”6. Director al spitalului era renumitul doctor Ion Macridescu. Clădirea spitalului, cu o lungime de aproximativ 100 m, a supravieţuit până în anul 1970, când este demolată în urma planurilor de sistematizare. Pe locul fostului spital este astăzi Şcoala Generală „Ion Basgan” şi o parte din actuala Stradă Mare a Unirii. Casa Sultanei Milos, aflată pe strada Pruncu nr. 11, nu departe de Biserica Profetul Samoil, are o importanţă deosebită pentru istoria 5 Cezar Cherciu, Focşanii - O istorie în date şi mărturii (sec. XV I - 1950), Editura Andrew, Focşani, 2010, p. 120. 6 Ibidem, p. 248.

învăţământului din Focşani. În data de 7 ianuarie 1866, în această casă a fost inaugurat primul gimnaziu din oraş, actualul Colegiu Naţional „Unirea” . Reputatul istoric Dimitrie F. Caian, fost profesor şi director al acestui liceu, menţionează că acest gimnziu „s-a deschis în casele D-nei Sultana Milos strada Pruncu”1. Deşi în această casă funcţionase Şcoala de fete din Moldova, în perioada 1860-1866, ea era „ improprie pentru o instituţie şcolară ”*8.

Fig. 4: Casa Sultanei Miloş în care a funcţionat Gimnaziul „Unirea” . Foto: Colecţia Petru Mincu. Identificarea casei Miloş pe planul Terbuhovic nu a fost un demers facil. Singurul detaliu de poziţionare a acestui imobil îl aflăm dintr-un discurs al directorului Simion Crainic, atunci când acesta, cu ocazia serbării liceului din data de 24 ianuarie 1913, afirma: Şcoala de la Profetul Samoil, azi Liceul UNIREA, în amintirea ştergerei de veci a hotarului despărţitor al ţărilor surori, şi-a dat roadele aşteptate în toate ramurile .9 Pentru a valida ipoteza că fosta casă Miloş este casa în care a locuit în ultimele decenii doctorul Romulus Deac, am realizat o serie de măsurători între acest imobil şi alte trei construcţii reper: Biserica „Prorocul Samuil”, Biserica „ S f Nicolae-Stroe” şi casa Plagino (situată pe aceeaşi stradă Pruncu). Am constatat erori foarte mici între rezultatele măsurătorilor de pe cele două planuri menţionate mai sus, din secolul XIX, şi măsurătorile actuale de pe hărţile topografice recente ori din aplicaţia 1 Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani, 1906, p. 140, (subl. ns. - R.S.). 8 V.V. Haneş, 50 de ani dela înfiinţarea liceului „Unirea”, Închinare Liceului UNIREA cu prilejul împlinirii a 50 de ani de vieaţă, 1916, p. 6. 9 Revista Noastră, anul I, nr. 6, februarie 1913, p. 83.

GoogleEarthPro. Parţial, aceste erori sunt generate şi de proiecţiile cartografice diferite, respectiv reţelele de triangulaţie folosite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, în această casă locuia Vasile Nădejde. În lista monumentelor istorice din judeţul Vrancea, acest imobil este denumit „Casa Gheorghe Botez” 10. Este posibil ca acesta să fi fost proprietarul casei în perioada interbelică, atunci când prin renovare au fost făcute anumite adăugiri, în special la intrare. Casa Abgarovici se afla pe strada Pruncu la nr. 6, aproximativ la mijlocul distanţei dintre casa Pruncu şi casa Miloş, pe partea opusă acestora. Alfons Abgarovici a fost consilier la Curtea de Apel Focşani. Nu avem informaţii referitoare la familia acestuia, ştim doar că studiase în străinătate şi obţinuse titlul de doctor în drept la Facultatea din Paris11. Credem că Abgarovici a fost prezent în data de 7 ianuarie 1866 la deschiderea Gimnaziului aflat în vecinătatea casei sale, alături de Gheorghe Apostoleanu care era prim-preşedintele Curţii de Apel Focşani, cea mai importantă personalitate a Focşanilor din a doua jumătatea a sec. al XIX-lea şi cel care a ţinut discursul inaugural. De altfel, Gheorghe Apostoleanu (1832-1895), fiul negustorului Apostol Abageru de pe Strada Mare din Focşani, s-a legat afectiv de această parte a oraşului. După anul 1870, îşi va construi în stil eclectic o frumoasă casă în prelungirea străzii Pruncu (astăzi aproape o ruină în curtea Spitalului Judeţean „Sf. Pantelimon”, str. Cuza Vodă nr. 50-52), iar una dintre fiicele sale, Eliza, căsătorită Vârnav, va locui chiar lângă A. Abgarovici. Casa Vârnav, situată pe strada Pruncu la nr. 4, o putem repera astăzi după sediul unei cunoscute şcoli de şoferi12. Ernest Vârnav era descendentul a două vechi familii de boieri moldoveni: Vârnav şi Rosetti. Familia Vărnav13 o aflăm în documente începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Tatăl său, Grigore Vârnav, era fiul lui Gheorghe Vârnav (1788-1830), mare postelnic în timpul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. După mamă, Maria Rosetti, se trăgea dintr-una dintre cele mai importante familii nobiliare din Moldova.

10 https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_judeţul_Vrancea, consultat în data de 13.04.2021. 11 Monitorul Oficial al României, nr. 33, 11 (23) februarie 1878, p. 810. 12 Şcoala de şoferi „Scorpion”, str. Ana Ipătescu 17. La începutul perioadei comuniste, aici se afla Internatul de elevi al liceelor „Unirea” şi „Cuza”. 13 Octav-George Lecca, Familiile boeresti române. Istoric si genealogie, Institutul de Arte grafice şi Editura „Minerva”, Bucureşti, p. 491.

Ernest Vârnav a fost un politician activ, deputat, primar al Focşaniului (1905), urmând linia conservatoare a socrului său, Gheorghe Apostoleanu. Eliza Vârnav se implică, alături de mama sa, Smaranda Apostoleanu, în diverse acţiuni filantropice desfăşurate sub patronajul Societăţii de Cruce Roşie, sau al Societăţii femeilor ortodoxe. În perioada interbelică, în această casă, urmare a implicării Principesei Olga M. Sturza, va funcţiona un orfelinat de fete. Casa Plagino era situată lângă casa Vârnav, pe strada Pruncu la numărul 2. Alexandru Plagino (1801-1894), mare boier cu moşie la Plăineşti (Dumbrăveni), era nepot după mamă al domnitorului Alexandru Moruzi, iar soţia sa, Alexandrina Ştirbei, era fiica domnitorului Barbu Ştirbei. A ocupat importante funcţii politice în stat: vicepreşedinte al Senatului (1865), preşedinte la Senatului (1869-1871), Comisar general al Regelui Carol I pe lângă Marele Cartier General al armatei ruse (1877). Asemenea tatălui, Alexandru A. Plagino s-a implicat în viaţa politică, a fost parlamentar şi prefect. Terenul în suprafaţă de peste 7000 mp, pe care se afla casa Plagino, se compunea din două loturi dobândite prin cumpărare de la Catinca Lipan, în 1882, şi Ion Brăescu, în 188314 Alexandru A. Plagino a construit o frumoasă casă în care a locuit până în anul 1902, când o donează Primăriei Focşani care va amenaja aici un aşezământ social numit „Adăpostul Comunal” 15. În aceeaşi curte generoasă va fi construit, în anul 1931, „Leagănul de copii”, datorită generozităţii şi implicării dr. Marcu Câmpeanu. În prezent, în clădirea leagănului de copii funcţionează restaurantul „Pacific” .

14 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea, dosar Adăpostul comunal şi Leagănul de copii, 1940. 15 În anul 1923, adăpostul găzduia 78 de bătrâni şi infirmi, de asemenea cerşetori adunaţi din oraş şi din judeţ.

Fig. 5: Adăpostul comunal, foto: Arhivele Naţionale Serviciul Vrancea. Baia Frăţia, prima baie publică (comunală) din Focşani, era situată pe Calea Cuza Vodă la intersecţia cu strada Pruncu şi se învecina la vest cu casa Plagino. S-a deschis în anul 1885, iar primul director a fost doctorul I. Macridescu16. A funcţionat timp de peste cinci decenii în administrarea Societăţii Anonime „Baia Frăţia” şi a contribuit la îmbunătăţirea situaţiei igienico-sanitare a oraşului. În anul 1939, preşedinta de onoare a societăţii, Ecaterina Carnabel, soţia doctorului Alexandru Carnabel (decedat în anul 1927), va face un demers către Primărie pentru ca aceasta să preia Baia Frăţia17. Această baie comunală va funcţiona şi în perioada comunistă. În ultimii ani, aici a funcţionat Restaurantul „L’Atelier” (fost Wassermann). Casa Luis era foarte aproape de Strada Mare, vizavi de Biserica Profetul Samoil. Marin Luis de meserie tipograf, primeşte, în anul 1888, o autorizaţie de funcţionare, pentru cinci ani, din partea Tribunalului Putna şi a Camerei de comerţ18. Funcţionează peste două decenii sub numele „Tipografia Progresul Fraţii Luis” . Marin Luis a fost şi proprietarul librăriei „La globu verde” pe Strada M are19. 16 Cezar Cherciu, Focşanii ..., p. 234. 17 https://adevarul.ro/locale/focsam/focsamul-inca-1885-baie-comunala-devenit-timpimobilul-functionat-folosul-sanatatii-publice1_58ac4c7d5ab6550cb8ae7f46/index.html, accesat în data de 14.04.2021. 18 Cezar Cherciu, Focşanii ..., p. 241. 19 Ibidem, p. 265.

Casa Rarincescu se afla pe strada Pruncu la nr. 5, aproximativ vizavi de casa Abgarovici. Gheorghe Rarincescu, o personalitate absolut remarcabilă a învăţământului din fostul judeţ Putna, a predat în Focşani, la Şcoala de băieţi nr. 1 (1885-1887) şi la Şcoala de băieţi nr. 2 (1894-1925), unde a fost şi director. În anul 1891, Gheorghe Rarincescu se numără printre fondatorii unei societăţi de ajutorarea elevilor săraci din Focşani20. Între anii 1907-1911, a ocupat funcţia de revizor şcolar. Un talent pedagogic de excepţie, învăţătorul Rarincescu a fost iubit şi respectat de elevi, părinţi şi autorităţi, care i-au acordat o serie de distincţii: „Răsplata muncii pentru învăţământ primar clasa a Ii-a”, „Răsplata muncii, clasa I”, „Coroana României în grad de cavaler” . Şcoala de băieţi nr. 2, aflată pe Calea Cuza Vodă, era situată la mai puţin de 200 m de casa din strada Pruncu. Credem că apropierea de şcoală a fost un motiv important în alegerea învăţătorului Rarincescu de a locui pe strada Pruncu. Se stinge din viaţă la data de 28 martie 1925, iar prin grija colegilor şi a prietenilor, în curtea Şcolii nr. 2 de băieţi va fi amplasat un bust realizat de Corneliu Medrea21. Casa Rarincescu este locuită şi în prezent, iar vechea curte mare a fost cu timpul fragmentată. Pe unul dintre loturile rezultate prin dezmembrare se află astăzi Clinica „Sante” . Casa Margulis, situată pe strada Pruncu la nr. 3, se afla între casa Rarincescu şi fosta proprietate Pruncu. În anul 1896, atunci când se înfiinţează „Epitropia Comunităţii Israelite”, B.I. Margulis funcţiona ca ajutor de rabin. După Primul Război Mondial, I. Margulis era unul dintre comercianţii importanţi din Focşani, având ca domeniu de activitate băuturile spirtoase22. La sfârşitul perioadei interbelice, pe această proprietate Buium Ştrulovici va construi o fabrică de ţesături din bumbac23. Vechea casă Margulis şi clădirea fabricii există şi în prezent, necesitând lucrări de renovare. Ca mai toate oraşele târguri, Focşanii aveau la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-alea, pe lângă prăvălii, un număr însemnat de hanuri. Dintre acestea, pe strada Pruncu este menţionat hanul „Tache Ţiganul”24 despre care nu ştim unde era situat. Aproximativ de la mijlocul străzii Pruncu, se desprindea către sud strada Sf. Nicolae Stroe (astăzi Maior Sava), după numele bisericii construite în anul 1839. În jurul anului 1900, la intersecţia acestor două

20 21 22 23 24

Cezar Cherciu, Focşanii ..., p. 248.

Ibidem, p. 386. Ibidem, p. 364. Ibidem , p. 469. Ibidem, p. 255.

străzi locuia Iordache Dimitrescu, funcţionar al Prefecturii Putna, o personalitate marcantă a vieţii culturale focşănene. Concluzii Din punctul de vedere al geografiei istorice, analiza străzii Pruncu (din anii 1950 Ana Ipătescu) ne-a oferit posibilitatea conturării unei imagini în mic a Focşanilor ultimelor două veacuri. Construcţii de secol al XlX-lea, aflate astăzi în diverse stadii de degradare, păstrează încă memoria unor mari proprietari sau oameni de stat, precum şi a unor instituţii de învăţământ, sanitare, sau sociale. O seamă de personalităţi care au contribuit la dezvoltarea economică, politică, socială sau culturală a comunităţii focşănene, nu numai că nu trebuie uitate, dar pot constitui modele pentru tânăra generaţie. Apostoleanu, Plagino, Vârnav şi Rarincescu reprezintă o parte din elita focşăneană de altădată, dornică de a ridica oraşul Focşani în rândul celor mai importante centre urbane ale României. În perioada comunistă, din dorinţa de a şterge urmele unui trecut incomod din punct de vedere ideologic, strada care purta numele unui fost boier (Pruncu) primeşte numele (altminteri merituos în felul lui) Ana Ipătescu, eroină a Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Mulţumiri Autorul acestor rânduri aduce sincere mulţumiri domnilor Petru Mincu şi Florin Marian Dîrdală, pasionaţi cercetători ai vechiului Focşani, pentru tot sprijinul acordat în munca de documentare şi validare a unor informaţii. 9

Răzvan SĂCRIERU: prof. dr. la Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” şi la Colegiul Naţional „Unirea” din Focşani. Din anul 2000 este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, specializarea Ştiinţa Mediului, având ca domenii de cercetare geomorfologia fluvială, geoarheologia, geografia istorică, morfometria, geomorfologia structurală. Din anul 2008, este doctor în ştiinţe geografice al Universităţii din Bucureşti, cu teza Bazinul morfohidrografic Milcov. Studiu geomorfologic. Este membru al Asociaţiei Geomorfologilor din România şi preşedinte al Societăţii de Geografie din România - Filiala Vrancea, din anul 2021. A susţinut numeroase comunicări ştiinţifice şi a publicat articole în reviste de specialitate din ţară (Revista de Geomorfologie, Analele Universităţii Bucureşti, Comunicări de Geografie, Buletinul Societăţii de Geografie Filiala Vrancea) şi străinătate (Zeitschrift fur Geomorphologie). Este un valoros colaborator al proiectelor bibliotecii. 26

DAREA DE SEAMĂ DESPRE ADMINISTRATIUNEA 9

COMUNEI FOCŞANI PE ANUL 1911-1912 9

Strade, trotuare si diferite lucrări executate sub controlul serviciului technic a) S ’a continuat canalizarea şanţului Ispirliu, pe distanţa de 117.62 m.l. începând din strada Rosalii până în strada Comisiei Centrale. b) S ’a reparat canalul de scurgere din piaţa Independenţa. c) S ’a pavat din nou cu bolovani de râu şi s ’a făcut trotuare de savur (din SAVURĂ, savuri, s. f. Material granulos obţinut prin sortarea pietrei rezultate din concasarea rocilor, folosit la construirea macadamurilor şi la prepararea asfaltului. Din ngr. Savura, n.r.). în lungime totală de 2560.50 m. pe stradele: Fundătura Domnească, Cimitirul Catolic, Spitalul Judeţian, Verde, însurăţei, Raion, Muncitori, Magazia de Mărfuri, Vestei şi Corbu. d) S ’a asfaltat piaţa Pescăriei care în starea de mai înainte constituia un focar de infecţiune. e) S ’a furnizat şi aşternut petriş pentru întreţinerea stradelor şoseluite: Ghergheasa, Brăilei, Sft. Spiridon, Bulevardul Lascăr Catargiu, Ştefan cel Mare, Butnari, Cizmari, Stamatineşti, D. Nicolaide, Pia Brătianu, Asanache, Păcei, Doi Nuci, Spitalu Judeţian şi Calea Gârlei. f) S ’a reparat cu bolovani pavajul din Piaţa Independenţa şi stradele: Primăverei, Pescăria Veche, Griviţa, Viitorul, Florilor, Dogăriei, Teatrului, Gr. Bălănescu, Luminei, Renaştere, Voinov, Sft. Neculae Stroe, Progresu, Toamnei, Foişor, Canalul Halei, Fundătura Domnească, Artelor, Frumoasă, Pia Brătianu, Baterii, Concordia, Pastia Cap Bun, Croitori, Botescu Potop, Spitalul Judeţului, Oboru, Jelaboiu, Piaţa Ştirbeiu, Precista, Rozalii, Sft. 27

Mina, Sft. Nicolae Nou, Sf. Dumitru, Bulevardul Lascăr Catargiu, Curtea scoalelor, No.1 si 3 de fete si Curtea grajdului comunal. g) S ’au reparat toate trotuarele de basalt si pavajul cu piatră cubică în toate părţile deteriorate. h) S ’a reparat toate podurile de peste apa Cacaina. i) j)

S ’a făcut noi instalaţiuni de apă în grădina publică si reparaţiuni la diferite instalaţiuni în acea grădină. S ’a făcut mici reparaţiuni cari erau strict necesare localurilor de scoli, palatului comunal, halei, si diverse alte localuri din sarcina comunei.

k) S ’a reparat împrejmuirea Cimitirului Nordic. l)

S ’a executat diferite lucrări de reparaţiuni la serviciul apelor din oras.

Extras din „Darea de seamă despre Administraţiunea comunei Focşani pe anul 1911-1912 presentată Consiliului, odată cu proectul de buget pe zerciţiul 1912-1913 de Th. M. Bassarabianu, Primar.” Focşani, Tipografia Naum Gheorghiu, [1912], pp. 26-27. Fond BJDZ Vrancea. Exemplar cu semnătura olografă a primarului Th. M. Bassarabianu. https://dexonline.ro/definitie/savur%C4%83

BULEVARDUL GĂRII Ionuţ ILIESCU, muzeograf Muzeul Vrancei

Am ales să scriu despre această stradă deoarece, desfăşurându-mi activitatea de aproape un sfert de secol la Muzeul Vrancei, am fost marcat de respectiva arteră de circulaţie, pe cât de scurtă, pe atât de bogată în ceea ce priveşte istoria oraşului de pe Milcov. Pe o distanţă de (doar) câteva sute de metri te întâmpină clădiri vechi, fapte deosebite, instituţii şi oameni de altădată. Dincolo de faptul că pe această stradă, Muzeul Vrancei şi-a avut sediul administrativ în casa Ştefănescu şi deţine Secţia de Istorie şi Arheologie în celebra ,,Casă Alaci”, unde mi-am desfăşurat activitatea până la intrarea ei în renovare (2020), menţionez că treapta a II-a de liceu (1989-1990 şi 1990-1991) am făcut-o la Liceul Economic, actualmente Colegiul Economic ,,Mihail Kogălniceanu”, aflat tot pe Bulevardul Gării (specializarea Filologie-Istorie, învăţământ de zi). Aşadar, vreme de 27 de ani, am parcurs strada în ambele sensuri, fie spre şi dinspre Gară, în perioada în care am făcut naveta cu trenul, fie dinspre şi spre Centru, pentru perioada de după anul 2000, când am avut deplasarea asigurată de mijloacele auto de transport în comun. Lucrul aceasta m-a marcat, în sensul bun al cuvântului; drept urmare, înarmat cu pix şi hârtie, îmi aştern gândurile aici şi acum ... Ne deplasăm de la sensul giratoriu spre Gară, pentru a admira, pe o distanţă relativ mică, nu mai puţin de şase clădiri de epocă. Prima dintre ele, pe partea dreaptă, aflată la numărul 6, a fost construită la comanda farmacistului Anton Ibrăileanu, primul proprietar al acesteia. Aparţine stilului eclectic şi datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parterul s-a înălţat pe temelie de piatră, pereţii fiind construiţi din cărămidă. Atrage atenţia prin vestibulul cu glazvand cu două uşi din lemn, balustradele din acelaşi material şi frontonul cu decoraţii din lemn. Ferestrele erau încadrate de colonete. Naţionalizată în 1945, această casă a fost sediul pentru I.G.O. şi Organizaţia Sindicală Focşani. Din 1972, în acest imobil Muzeul Vrancei a organizat o expoziţie de istorie modernă şi contemporană, iar după 1990, 29

expoziţia intitulată sugestiv „Focşanii şi Unirea”, consacrată Unirii de la 1859. După retrocedarea imobilului moştenitorilor familiei, acesta a devenit hotel, foarte apreciat de turiştii care poposesc în Oraşul Unirii. În apropiere se află casa DAMIAN, numele unei familii de negustori cu stare. Pridvorul este marcat de un fronton, sprijinit pe coloane. Acelaşi pridvor este decorat cu o friză din stuc de ipsos, cu motive vegetale. Din 1969 până în 1987, Muzeul Vrancei a găzduit aici o expoziţie de etnografie. În perioada 1987- 2007, până a fost retrocedată moştenitorilor, clădirea a servit drept sediu pentru Şcoala Populară de Artă. La numărul 10, pe aceeaşi stradă, se află casa Longinescu, construită la finele secolului al XIX-lea. Imobilul a aparţinut familiei de negustori de lumânări cu acelaşi nume. Iniţial, pridvorul a fost deschis. Acesta este susţinut de două coloane şi un fronton triunghiular. Naţionalizată în 1950, această casă a fost utilizată de Muzeul Vrancei, drept depozit între 1980- 1988, după 1990 aceasta devenind sediul unei firme. Imobilul a fost reparat şi consolidat, fiind afectat de cutremurele din 1977, 1986 şi 1990. Valoarea sentimentală a acestei case se datorează faptului că aici s-a născut şi au copilărit cei trei celebri ,,fraţi GRACCHI” ai Focşanilor, fiecare o somitate în domeniul său de activitate, instruiţi în străinătate, unde şi-au luat şi doctoratele: Gheorghe Longinescu (1869-1939, chimist, academician), Nicolae Longinescu (1873-1935, pedagog) şi Ştefan Longinescu (1865 1931, profesor universitar de drept, academician). Au fost, toţi trei, adevăraţi oameni ai Cetăţii, au format Caractere, Profesionişti şi Cetăţeni deopotrivă, lăsând în urmă o Operă şi o M isiune... Pe acelaşi bulevard, se află casa CRISTOFF G ARABET sau Tănăsescu (după numele proprietarilor). Datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi aparţine stilului eclectic. Frontonul de la intrare pune în evidenţă uşa şi tăbliile din lemn, în două canate şi arcada semicirculară. Se remarcă blazonul şi motivele vegetale. Vestibulul este luminat de două ferestre, urmat de glazvand şi hol. La intrare se află friza, decorată cu motive vegetale. 30

Intrarea laterală prezintă, deasupra uşii, un cap de leu realizat în stuc. Podul este luminat de lucarne, acoperişul fiind mansardat. După 1950, aici a funcţionat Întreprinderea de Gospodărire Locală, iar mai apoi Inspectoratul Sanitar Vrancea. După 1990, casa a revenit familiei Tănăsescu, având destinaţii din cele mai diverse. Pe partea stângă, pe lângă casa Ştefănescu, ridicată în 1930 în stilul românesc, cu capitele compozite şi decoraţii vegetale în stuc, o perlă arhitectonică atrage atenţia: Casa ALACI, Sediul Secţiei de Istorie şi Arheologie din cadrul Muzeului Vrancei. A fost construită la finele secolului al XIX-lea, lucrările finalizându-se în 1895. Comanditară a fost familia Missir, negustori de frunte armeni, cu magazine nu doar în Focşani, ci şi în Capitală. Clădirea este rodul echipei de constructori condusă de familia de meşteri macedoneni DINA. Imobilul aparţine stilului eclectic, cu decoraţii baroce. Camerele impozantei clădiri, foarte înalte şi spaţioase, au plafoanele decorate cu stucatură realizată din ipsos, impresionând arabescurile şi motivele florale. Faţada principală prezintă, şi ea, decoraţii asemănătoare, la care se adaogă coloanele cu capitel compozit şi arcade semicirculare. A doua intrare se află pe latura estică, evidenţiată prin scara monumentală, prevăzută cu broderie din fier forjat. La un an de la naţionalizare (1950), clădirea intră în patrimoniul Muzeului Judeţean Vrancea. În prezent, ea este rezervată Secţiei de Istorie şi Arheologie a Muzeului Vrancei. În 1925, imobilul avea să fie vândut unei alte familii de armeni, cea a lui Anton (Toni) Alaci. El a fost una din personalităţile oraşului Focşani şi judeţului Putna. A ondus destinele acestuia în timpul şi după Marele Război, în vremuri foarte grele pentru ţară. A fost un foarte bun gospodar, om al Faptei şi mai puţin al vorbei. A crezut în valorile democraţiei, în Bine, Frumos şi Adevăr, având un adevărat cult pentru Muncă. Despre urmaşii săi s-a păstrat dacă nu o legendă, hai să-i spunem o istorioară, pe cât de scurtă, pe atât de plină de semnificaţii. După pierderea reşedinţei din Bulevardul Gării, stând, cu chirie, într-o căsuţă din apropiere, cu un venit mai mult decât simbolic, familia Alaci continua să se încăpăţâneze să supravieţuiască.... Aşadar, în amintirea vremurilor de altădată, din când în când, la orele 17:00, acesta se reunea în jurul unei 31

cafele aromate sau al unui ceai plin de aromă, aşa cum numai ei, armenii ştiau să facă. Erau, ce-i drept, îmbătrâniţi de vreme, îmbrăcaţi extrem de modest; esenţial era următorul fapt: comuniştii le luaseră şi ultimul bun de natură materială, dar nu le-au putut lua conştiinţa de sine şi puterea de a rezista fizic şi în egală măsură, psihic. Reprezentau ultima „baricadă” a unei lumi dispărute - aceea a „Armenimii” care a dat Focşanilor nu doar clădiri impozante, ci şi înflorire economică, prestigiu la nivelul întregii ţării şi acel farmec rezultat din caracterul multietnic al acestui cochet Oraş al Unirii. Singurul lucru bun în tot acest dezastru este că, o dată cu transformarea ei în Muzeu, clădirea a fost bine întreţinută şi a contribuit, prin specialiştii ei şi prin activităţile cultural-educative organizate de aceştia, la păstrarea tezaurului istoric local şi la formarea, în limitele ideologice ale fostului regim, unei conştiinţe naţionale. În cele trei decenii scurse de la evenimentele din decembrie 1989, expoziţiile şi activităţile găzduite de Casa Alaci au însemnat reaşezarea adevărului istoric la loc de cinste, preţuirea personalităţilor locale şi naţionale şi formarea unui spirit european filtrat prin specificul valorilor noastre naţionale. Tot pe Bulevardul Gării se află şi clădirea Colegiului Economic ,,Mihail Kogălniceanu” . Clădirea pe care o vedem astăzi a fost construită după 1970, purtând numele marelui om de stat din 1994. Am avut şansa extraordinară de a fi elevul unor cadre didactice de excepţie, care mi-au marcat, pe plan profesional, întreaga existenţă ulterioară, în sensul respectului pentru Valoare, Adevăr şi Cunoaştere: domnul profesor de Limba Română Gheorghe Zaharia, domnul profesor de Limba Engleză Angel Tîlvăr, doamna profesor de Istorie Eliza Lefter, domnul profesor (şi diriginte) Mihai Dediu, de Matematică, un veritabil protector al elevilor de la clasele de Filologie - Istorie, care excelau la materiile umaniste şi care erau mai puţin atraşi de misterele ştiinţelor exacte. Prin profesionalismul domniilor lor şi prin dăruirea de care au dat dovadă au devenit pentru mine - şi nu numai, desigur - modele veritabile. Au trecut exact trei decenii de la absolvirea liceului, dar timpul a trecut atât de repede parcă; tâmplele au devenit argintii, dar lecţiile minunate, sfaturile părinteşti şi prieteneşti oferite, toate acestea nu le pot uita!. Dincolo de considerentele de mai sus, care pot părea subiective, un fapt rămâne cert: strada aceasta are un istoric al ei, marcat de un moment cheie în dezvoltarea oraşului: punerea în circulaţie a tronsonului de cale 32

ferată Buzău-Focşani-Mărăşeşti, în 1881, şi inaugurarea Gării din Focşani, în acelaşi an. A fost un semn al progresului, linia şi Gara făcând necesară apariţia unei străzi care să facă legătura între acestea şi centrul oraşului. Strada s-a numit de la bun început Bulevardul Gării. A fost necesară exproprierea unor case şi dependinţe din paiantă şi zid, livezi şi terenuri aparţinând la numai puţin de 49 de proprietari. Aceştia nu au acceptat noua realitate, au protestat, au dat Primăria în judecată, acuzând-o de rea voinţă, de neştiinţă şi de dispreţul manifestat faţă de ideea de proprietate. Cu toate acestea, lucrările erau în 1883 în plină desfăşurare, pavându-se peste 2000 m2 şi făcându-se peste 1200 m liniari de borduri. La deschiderea Bulevardului Gării, petrecută în aceeaşi zi cu inaugurarea căii ferate, au asistat şi regele Carol I şi soţia sa, regina Elisabeta (18/30 octombrie 1881). Noua arteră de circulaţie a beneficiat, între altele, de plantarea a 260 de arbori (castani), care i-au dat, în timp, farmec şi prestanţă. În capătul bulevardului s-a construit un viaduct din cărămidă, cu parapete din piatră cioplită. În 1912 demarau lucrările de pavare cu piatră cubică a Bulevardului, numit acum ,,Lascăr Catargiu” . Acestea s-au finalizat în anul următor. Nu voi lăsa ,,tocul” jos până când, în încheiere, nu voi aminti şi de clădirea Gării din Focşani. Clădirea cea nouă a Gării datează din 1941, având o suprafaţă de peste 1500 m2. Compartimentarea era următoarea: birourile (pentru şeful Staţiei, adjunct, Mişcare, Secretariat şi Informaţii), posturile M.T.F., casele de bilete, holul, cele trei săli de aşteptare, mesageria, camera lucrătorilor, locuinţa de serviciu pentru Mişcare, vestiarul şi restaurantul. Regele Carol I a fost prezent pe peronul Gării din Focşani în 1912, pe când se afla în drum spre Iaşi, unde se inaugura monumentul închinat lui Alexandru Ioan Cuza. În prezenţa autorităţilor locale, cuplul regal a salutat soldaţii Regimentului 10 Putna, care au prezentat onorul. Iată doar, în câteva cuvinte, câteva crâmpeie legate de istoria de peste un secol a acestui bulevard; şi poate ar fi bine, în viitor, să se revină la vechiul nume, de ,,Lascăr Catargiu” . De ce ? În primul rând, pentru că multe oraşe din ţară au şi ,,gară şi bulevard” . În al doilea rând, nimeni nu spune că Eurogara nu face cinste oraşului, ba din contra; numai că nu este clădire de epocă şi nu atrage prin 33

aspectul ei care nu are nimic arhaic. De aceea, ar fi bine pentru oraş să aibă un bulevard care să poarte numele unui om politic de marcă (1823-1899, prim-ministru şi ministru al Apărării Naţionale, preşedinte al Camerei Deputaţilor) fie el şi membru al unui partid politic care astăzi nu mai există - cel Conservator.

Ionuţ ILIESC U s-a născut pe 7 ianuarie 1973 în oraşul Panciu. În anul 1996 a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Ovidus” din Constanţa. De la această dată şi până în prezent îşi desfăşoară activitatea la Muzeul Vrancei în cadrul Secţiei de Istorie.

STRADA BORZESTI, STRADA MEA Ovidiu COLEV, Cătălin COLEV, Eduard COLEV Drumul de comunicaţie spre Râmnicu Sărat cum se vede pe harta statului major Austriac din 1789 era pe actuala stradă a Păstieşilor de a lungul hotarului, prin urmare ciuşmeaua lui C. Brâncoveanu numai aşezată pe această stradă putea să servească şi călătorilor şi Moldovenilor. D.F CAIAN IN TRO D U C ER E Am cunoscut strada copilăriei mele purtând, ca şi acum, numele de strada Borzeşti. Nu mă întrebam de ce se numea aşa. În cartier, fiecare stradă avea numele ei: Coteşti, Avântului, Dornişoarei, Argeş etc. Încetîncet, am descoperit că unele străzi erau denumite de localnici şi altfel. Astfel, str. Unirea Principatelor era chemată şi Ghergheasa, str. PăltinişPotop sau Autogara- Fânărie. Nu aveam de unde să ştiu că, în avântul proletar al anilor 50-60, propagandiştii locali, din motive ideologice, schimbaseră numele multor străzi din oraş. Au dispărut astfel străzi ce purtau numele unor personalităţi locale sau naţionale, ale unor eroi focşăneni din Primul Război, ale unor biserici sau sfinţi (a fost redenumită până şi str. Credinţei) şi au fost înlocuite cu nume noi, care în cele mai multe cazuri nu aveau nimic în comun cu moştenirea istorică şi culturală a oraşului, dar erau în ton cu ideologia momentului. Astfel au apărut străzi ce purtau numele unor comunişti (Jdanov, Dimitrov, Stalin), numele unor evenimente (23 August, 18 Iunie, 1948) sau denumiri geografice (Făgăraş, Timiş, Păltiniş) şi chiar ideologice (Democraţiei) etc. Printre străzile cu nume nou era şi strada mea, strada Borzeşti. Nu a fost redenumită aşa pentru că în satul băcăuan cu acelaşi nume se născuse Ştefan cel Mare, ci în cinstea edificării în acel loc, la începutul anilor 60, al unuia dintre primele obiective industriale ale măreţei epoci socialiste. Strada mea purtase până atunci numele Maiorului Gheorghe Pastia şi anterior Păstieşti şi avea o istorie mai veche decât „Marea Revoluţie din Octombrie”25 şi a tot ce i-a urmat.

25 Numele vechi ale străzilor sunt notate cu caracter Italic. 35

SURSE DE D O CU M EN TA RE FO L O SIT E Ca focsănean, am fost mereu mândru de oraşul meu si istoria lui. Evenimente importante au avut loc de-a lungul timpului la Focşani, menţionate de cronicari şi apoi analizate şi aprofundate de istorici, de autori de studii sau monografii. Chiar daca nu menţionează numele străzilor, au mai puţine detalii fiind întocmite la scara tipică unor scopuri operaţionale sau geografice, traseele căilor de comunicaţie importante şi multe alte repere, precum bisericile, le putem identifica în planuri mai vechi : Hărţi şi planuri austriece: - Hora von Otzellowitz -Moldawishen Districten (1788-1790) First Military Survey26; - Specht-Lesser and Greater Wallachia (1790-1791) First Military Survey27; - August von Fligely -Wallachia 1856-1859 Second Military Survey28; - Marcus Terbuhovic, Haupt. Die Stadt FOKSCHAN 18 5 5.29* s

26 https://maps.arcanum.com/en/map/firstsurveymoldva/?layers=148&bbox=2992318.564793853%2C5925905.7 66964477%2C3006650.5075973235%2C5935460.3955001235 accesat în data de 7.5.2021. 27 https://maps.arcanum.com/en/map/romania1790/?layers=osm%2C128&bbox=2742195.5714753983%2C54762 24.470830867%2C2799523.342689281%2C5514442.984973455&fbclid=IwAR1_E cK3RVj2utO-AurUV03r2B T6zHQaDDzF9XXGHovIEqKHHdmE7e3xDFg accesat in data de 7.5.2021. 28 https://maps.arcanum.com/en/map/secondsurveywallachia/?layers=59&bbox=2896609.850752413%2C552812 1.272771241%2C2910941.793555883%2C5537675.901306888 accesat în data de 7.5.2021. 29 Nota* Fotografiile acestor planuri, depozitate la Serviciul Judeţean Vrancea al Arhivelor Naţionale, nedisponibile a fi consultate online, mi-au fost oferite de domnul Dan Dumitru Iacob, cercetător în cadrul Academiei Române la Institutului de cercetări socio-umane Sibiu, Comisia de istorie a oraşelor din Romania, autor al articolelor: ** „Planul oraşului şi moşiei Focsanii Munteni din 1848” publicat în în lucrarea „Studii de istorie a oraşelor : in honoreum Paul Niedermaier / Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob”, Bucureşti, Editura Academiei Române 2017. *** „Planul oraşului Focşani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhovic” publicat în lucrarea „Cluj-Koloszvar-Klausenburg 700: studii de istorie urbană”, Cluj-Napoca, Erdelyi Museum, 2018. 36

Hărţi si planuri româneşti: - Carol Pop de Szathmary-Harta României Meridionale 186430; - Ghe. Scipion-Planurile oraşului şi moşiei Focşani Munteni din 1848**; - Alimentarea cu apa a oraşului Focşani - Plan general de distribuţie in oraş31; - P.F. Radovic-Planul general al oraşului Focşani din 1896-1898 ,actualizat în 1908***. În privinţa formării, evoluţiei şi istoriei oraşului, cea mai reprezentativa lucrare este Istoricul Oraşului Focşani scrisă de Profesorul Dimitrie F. Caian in 190632. La sfârşitului sec. 19 apar primele planuri in care sunt notate numele străzilor, primul fiind Planul General de distribuţie a apei urmat de Planurile Radovici. În privinţa amplasării şi delimitării Mahalalei şi a străzii Păştieşti, sursa este Planul oraşului Focşani din Munteni făcut la 1850 de Inginerul Ghe. T. Scipion şi Tabloul statistic al tuturor locuitorilor şi clădirilor din Focşanii Munteni. M AHALAUA SI STRADA PĂ ST IE ST IL O R Mahalalele au reprezentat o formă incipientă a ceea ce numim astăzi cartiere, în fapt cătune (numite de Caian - cotune) apărute şi dezvoltate în jurul unui obiectiv de interes public (Poşta ), a unor bresle (Tăbăcari, Grădinari), a unor biserici (Donie, Sf. Nicolae Vechi) sau a unor proprietari importanţi (Donoae, Costinoaiei, Gramei şi Păstieşti). Planurile şi hărţile menţionate ca surse nu prezintă delimitări clare ale întinderii mahalalelor. Prof. Caian face în lucrarea sa mai multe referiri la mahalaua Păstieştilor . Acesta prezintă diviziunea administrativă a oraşului la 1900. Oraşul era împărţit în patru culori sau despărţiri având 49 de suburbii şi 173 strade. Despărţirea I, culoare roşu cu suburbiile: Vâlcele, Tăbăcari, Sf. Voievozi, Jalaboiul, Caramzulea, Ghergheasa, Ştirbei, Emancipaţii, Păstieşti, Vovidenia, Hanul Mutului (casele Papazu), Precista, Gregoriana şi Sf. Neculae Vechi.33 9

30 http://maps.mapywig.org/m/K.u.K._maps/series/057.6K_Charta_Rom%C3%A2niei _Meridionale_1864/Charta_Rom%c3%a2niei_Meridionale_57.6K_szathmari_1864 _11-01.jpg accesat la data de 7.05.2021. 31 „Alimentarea cu apă a oraşului Focşani”, autor D. Frunză, data publicării 1884, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. 32 A se vedea Dimitrie F.Caian, ” Istoricul Oraşului Focşani" , Editura Focşani,1906. 33 Ibidem, pp. 250-251. 37

Stradele principale ale oraşului menţionează cu amplasamentul explicit: 7 - Strada Sf. Nicolae Vechiu şi Pastieşti, care din Strada Unirei este o prelungire a Bulevardului Sf. Ioan până la bariera Coteşti34. Aceste două citate din opera Prof. Caian nu lasă nicio îndoială asupra faptului că Păstieştii erau o porţiune a ceea ce astăzi cunoaştem drept strada Coteşti. Pe teren, folosind denumirile şi reperele actuale, ar trebui să ne imaginam că, venind dinspre Casa de Cultură prin faţa Primăriei şi a Prefecturii (adică pe Bld. Sf. Ioan), am traversa Bld. Unirii (str. Unirei), am pătrunde printre blocuri şi am continua pe str. Coteşti (aflată aproximativ pe amplasamentul str. Sf. Neculae Vechiu), apoi, după intersectarea cu str. Ghinea Dorinel, am continua pe str. Coteşti, vom depăşi intersecţia cu str. Borzeşti, şi apoi drept înainte vom ajunge în bariera Coteşti, respectiv intersecţia cu str Vâlcele. Deci actuala stradă Borzeşti este fosta stradă Păstieşti? Planul Radovici spune da, Prof. Caian, nu ! Adevărul este că ambii au dreptatea lor. Păstieşti a reprezentat o porţiune a oraşului, cotună, suburbie, mahala care, pe lângă un număr de case de locuit, cuprindea şi mai multe căi de comunicaţie, uliţe, maidane, locuri virane care, în totalitatea lor, purtau numele zonei respective. Se pare că partea din actuala str. Coteşti, menţionată de Prof. Caian ca o porţiune a continuării drumului lui Rotopan legând centrul oraşului de bariera Coteştilor, este numită de acesta Păstieşti. Această porţiune a str. Coteşti în Planul de distribuţie a apei este numită str. Cap Bun. Actuala str. Borzeşti va purta numele de Păstieşti în urma unei decizii ulterioare. Prin aceeaşi decizie a fost numită Coteşti toata strada de la barieră, până la centru. Prin schimbarea numelui str. Cap Bun (un supranume ce reflecta nivelul de înţelepciune al lui Tache Pastia, tatăl Maiorului Gheorghe Pastia) s-a considerat că nu era normală renunţarea totală la numele Păstieştilor şi astfel s-a atribuit acest nume străzii Borzeşti. Ulterior, în perioada interbelică, numele va fi modificat în Mr. Ghe. Pastia. D ELIM ITA R EA M A H A LA LEI PĂ STIE STI În anul 1845 locuitorii din Focşanii Munteni se plâng domnitorului Gheorghe Bibescu că Mănăstirea Sf. Ioan cerea unui mare număr de orăşeni taxe pentru păşunatul vitelor pe imaşul oraşului sau chirii pentru locurile de casă, fără a avea dreptul. Domnitorul a numit o comisie care să întocmească planurile oraşului condusă de Inginerul hotarnic Gheorghe Scipion. Comisia a lucrat din 1847 până în 1850, îndeplinind atribuţiile serviciilor de urbanism, evidenţă a populaţiei şi administraţie fiscală şi a realizat două planuri34 9

34 Ibidem, p. 252. 38

topografice (al oraşului şi al moşiei) şi Tabloul statistic al tuturor locuitorilor si clădirilor din Focşanii M unteni5. Documentaţia comisiei a făcut că, la procesul ce a urmat, definitivat în 1853, Mănăstirea să piardă drepturile ce şi le crease prin falsuri. Planul este extrem de important pentru că evidenţiază căile de comunicaţie, parcelarea, numerele topografice ale proprietăţilor, clădirile, locurile virane, barierele, reţeaua de canale, podurile, graniţa, alimentarea cu apă (ciuşmele). Pentru fiecare proprietate comisia a identificat proprietarul legal, existenţa şi valabilitatea actelor, tipul şi modul de folosinţă al clădirilor, cuantumul eventualelor chirii, şi cel mai important a atribuit un număr cadastral, toate fiind înscrise în tabloul statistic. Tabloul este prezentat integral însoţit de toate actele de judecată a cauzei, în Istoricul oraşului Focşani partea II. Astăzi oraşul Focşani se alcătuieşte din 599 locuri cu clădiri şi 11 maidane fără clădiri stăpânite de deosebite feţe în mai multe categorii. După cum s-au ales a stăpâni fiecare 36: 138 Locuri al mai multor proprietari mici particulari 2 7 Idem Episcopia Buzăului 18 Idem Mănăstirea Râmnicu 15 Idem Biserica Donie 18 Idem Boieri Sihleni 8 Idem Bondrea 10 Idem Biserica Armenească 28 Idem Mănăstirea Sf. Ioan 267 348 Slobode ale oraşului călcate de Mănăstirea S f Ioan fără niciun document. ------ 610 Total

Cu ajutorul acestui document de o acurateţe exemplară, cu ajutorul numerelor topografice înscrise pe plan în dreptul fiecărei proprietăţi şi redate apoi în ordine în tablou, se poate face o estimare a întinderii356 35

Vezi CIOBANU, VASILE Studii de istorie a oraşelor: in honorem Paul Niedermaier/Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Bucureşti : Editura Academiei Române, p. 406-411.

36 Op. cit. Dimitrie F. Caian, p.231. 15 Ibidem, pp. 277-280. 39

mahalalei Păstieştilor plecând de la premiza că aceasta se formase şi exista în jurul caselor deţinute de membrii familiei Pastia. În lucrarea sa Prof. Caian, în Cap. X: Familii vechi din Focşani, subcapitolul Familii mai însemnate din Focşanii Munteni prezintă detaliat Schiţa neamului Păstiesc15, un adevărat arbore genealogic ce cuprinde pe lângă membrii familiei şi relaţiile acestora de rudenie, prin căsătorie cu alte familii. Am identificat astfel, cu ajutorul planului şi al datelor din tablou, următoarele proprietăţi ale unor membri ai familiei Pastia (amplasamentul acestora folosind repere şi numele străzilor din prezent):

NR. TABLOU

NUME P R O P R IE T A R

L O C U L ÎN P R E Z E N T

395.

Ghiţă Fotin

Str. Borzeşti în întregime, pe partea numerelor pare, având ca vecin pe întreaga latura de SV pe Smaranda Pastia.

396.

Smaranda Pastia

Str. Coteşti din dreptul intersecţiei cu str. Ghe. Sion până la str. Argeş, unde se intersectează cu str. Unirea Principatelor.

477.

Darie Păstiesc

Str. Avântului, de la intersecţia cu str. Contemporanul până la sediul Vincon.

478.

Alecu Alexandrescu

Str. Contemporanul, vecin cu Darie Păstiesc.

480.

Costache Botescu

Pe terenul de la capătul porţiunii cu blocuri a str. Coteşti, la intersecţia cu str. Ghinea Dorinel.

485.

Dumitrache Gorănescu

Pe terenul actual al Cazărmii Pompierilor.

494.

Tache Păstiescu

Str. Coteşti din dreptul intersecţiei cu str. Borzeşti până la intersecţia cu str. Contemporanul.

Schiţa neamului Pastiesc 37 ne permite să identificăm sau să prezumăm legăturile de rudenie cu alte familii. - Măriţa Pastia devine prin căsătorie Botescu. (Este mătuşa lui Gheorghe Pastia, care cere prin testament sa fie înmormântat în cavoul acesteia)38.378

37 Ibidem, p. 277. 38 Testamentul lui Gheorghe Pastia, https://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/stirilocale/mari-filantropi-vranceni-maior-gheorghe-pastia , accesat pe data de 9.05.2020. 40

- Ruxandra Pastia, măritată Constantinescu, este mama lui Alecu Constantinescu. - Nepoata lui Darie Pastiescu, Irina, fiica Mariei Pantazi Kissescu, prin căsătorie se va numi Irina Fotin. - Fifiţa, fiica Irinei Fotin, prin căsătorie se va numi Fifiţa Gorănescu. Familia Pastia se înrudeşte şi cu alte familii vechi şi importante din Focşanii Munteni, ca Bondrea, Mărgărit, Chesat, Argintoianu. În concluzie, str. Borzeşti şi maidanul de la intersecţia străzilor Coteşti cu Avântului şi Contemporanul, reprezintă axul central al mahalalei Păstieştilor. Limitele probabile ar fi fost în sensul acelor de ceasornic: str. Potop şi str. Ghinea Dorinel, str. Dornişoarei, str. Argeş (de la intersecţia cu str. Borzeşti până la intersecţia cu str. Horia, Cloşca şi Crişan, din acest punct, mergând pe limita proprietăţii Smarandei Pastia, ar fi ajuns în linie dreaptă la intersecţia Str. Coteşti cu Str. Ghe. Sion, apoi pe linia hotarului. Mahalaua ar fi avut pe teritoriul ei, că o enclavă, casele din jurul bisericii Armeneşti. Tabloul statistic ce însoţeşte Planul Scipion împarte oraşul în mahalalele de est: Bahne, Grădinari, Donoaia, Donie, Posta, Spatele Sf. Ioan - toate cu puţine proprietăţi şi trei mahalale mai mari, Uliţa Târgului - centrală, majoritar comercială, apoi în partea de vest Uliţa veche si spatele Poştei, ce corespunde str. Unirea Principatelor până la Biserica Ghergheasa şi zona spre fosta autogară şi o mahala uriaşă, Sf. Neculae Vechiu de-a lungul str. Coteşti până în Vâlcele plus restul str. Unirea Principatelor şi zona Tăbăcari Munteni cu bisericile Sf. Neculai- Tăbăcari şi Jalaboiul. În comparaţie cu celelalte mahalale, zona pe care am delimitat-o ca fiind cea a Păstiestilor cuprinde cele mai multe case bune din zid şi cele mai multe proprietăţi cu caracterul de ohavnice (deţinute încă din vechime) iar mulţi din proprietari fac parte din familii importante. Acest fapt se datorează probabil situării pe drumul de comunicaţie de care am amintit şi în imediata apropiere a centrului Focşanilor Munteni, reprezentat de Piaţa de la M ănăstirea Sf. Ioan. CIUSM EAUA LU I BRÂNCOVEANU DE LA CAP BUN 9

În urma cererilor locuitorilor din Focşanii Munteni, în anul 1697, din ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu, se aduce apă de băut în oraş, printr-o conductă ce pornea din zona Faraoanele. Prima ciuşmea va fi instalată în zona străzii Coteşti, pe maidanul din faţa caselor foste ale

răposatului Tache Pastia supranumit Cap Bun 39. Conducta a fost ulterior extinsă către Mănăstirea Sf. Ioan, Biserica Donie, Biserica Robescu, până în mahalale Bahne si Gramei. Dovada existenţei ciuşmelei în acest loc (intersecţia străzilor Coteşti şi Borzeşti) este reprezentarea grafică a acesteia în Planul Scipion. Conform legendei ce însoţeşte planul, pătratul mic negru situat în centrul intersecţiei este semnul unei ciuşmele. Locul pe care a funcţionat ciuşmeaua de la Cap Bun a rămas permanent neocupat. Cu timpul, pe acest loc a fost amenajat un părculeţ. Chiar dacă terenul şi în prezent face parte din categoria parcurilor, în ultimii ani a fost ocupat abuziv cu o construcţie folosită în scop religios de o familie din zonă.

Ulterior, o aducţiune similară a fost făcută şi în partea din Moldova a oraşului, realizându-se şi acolo o reţea de ciuşmele publice. Figura 13940 reprezintă imaginea unei ciuşmele din Focşanii Moldovei (a se vedea decoraţiunea cu cap de bour). După unire, municipalitatea a avut mai multe planuri pentru realizarea unui sistem integrat de aducere şi distribuţie a apei în oraş. 39 Ibidem, p. 172. 40 Sursa Figura 1 „Planul oraşului Focşani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhovic” publicat în lucrarea „Cluj-Koloszvar-Klausenburg 700: studii de istorie urbană”, Edit. Cluj-Napoca Erdely Museum, 2018, p. 254. 42

Planul din Figura 241 este unul dintre ele, autor D. Frunză, 1884.

Figura 2: Plan general al distribuţiei apei în oraş, D. Frunză, 1884.

41 „Alimentarea cu apa a oraşului Focşani”, autor D. Frunză, 1884, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cota 628.1VL/F93. 43

TR A N SFO R M Ă RILE ÎN TIM P A LE STRĂ ZII SI M A H A LA LEI PĂ ST IE ST IL O R Planul Scipion din 1848, însoţit de detaliile Tabloului statistic, ne permit să avem un punct iniţial de la care să observăm modul în care zona Păstieştilor a evoluat de-a lungul anilor. Transformările prin care a trecut mahalaua, la fel ca restul oraşului, au avut un caracter firesc, de modernizare urbană, dar s-au datorat şi unor evenimente catastrofice, cutremure sau incendii. Situaţia în 1848 în detaliul extras din Planul Scipion. (Figura 3). 5

Figura 3: Detaliu din Planul Scipion. 44

Planul sumar al oraşului Focşanii Munteni, cu numele străzilor principale şi clădirile reprezentative (detaliu din Planul Moşiei 1848) Scipion Figura 4.

Figura 4: Detaliu al Planul sumar al oraşului Focşanii Munteni. În acest plan sumar al oraşului, Ing. Scipion a ales să treacă străzile ce aveau la acea vreme o oarecare importanţă şi clădirile reprezentative, toate bisericile şi Mănăstirea Sf. Ioan. Pornind din SE, de la bariera Coteşti, se observă traseul străzii Coteşti de azi, numită în plan Uliţă Veche. Imediat după barieră, pe partea dreaptă, este poziţionată Biserica Caramzulea (dispărută), urmează apoi intersecţia cu Str. Unirea Principatelor, pe traseul căreia se identifică altă biserica dispărută, Biserica Ghergheasa. Strada care uneşte locul bisericii Ghergheasa cu Str. Coteşti este actuala stradă Borzeşti. Din acest loc, identificat anterior că al ciuşmelei de la Cap Bun, str. Coteşti se continua spre Biserica Armenească şi Sf. Nicolae Vechi. Observăm că, după intersecţia cu Borzeşti, există şi altă stradă ce pleacă din Coteşti către Str. Ghinea Dorinel urmând un traseu paralel cu porţiunea din str. Coteşti din dreptul Bisericii Armeneşti. Aceasta stradă, pe care o numesc „Strada X”, este vizibilă şi în Figura 3, pe aceasta se găseau proprietăţile trecute în Tabloul statistic cu numerele 484 şi 485 şi parţial 486. Ne putem imagina, privind planul sumar, un 45

triunghi cu unul din colţuri pe Biserica Ghergheasa şi celelalte pe literele A şi N din textul trecut dincolo de hotar ca fiind zona pe care am identificat-o că Mahalaua Păstiestilor.

Figura 5: Detaliu din Planul Fliegely 1856.

Figura 6: Detaliu din Planul Terbuhovic 1855. 47

Chiar daca nu identice, cele două planuri prezintă similar transformările zonei într-o perioadă scurtă, de la data Planului Scipion 1848 la 1855-56 anii noilor planuri. Transformările suferite trebuie să fie datorate incendiului din 1954, când rusii ocupând ţara iarăşi au ars Focşanii M untenf2. Urmare a incendiului au dispărut mai multe case din zonă. Au apărut noi locuri virane cum este cel de peste drum de Biserica Armenească, care se continuă cu jumătatea estică a Str. X şi este unit înspre sud cu alt loc liber, trecut în Tabloul statistic din 1848 cu XI, loc sterp în proprietatea Logofătului Şuţu, unde ulterior va fi construită Cazarma Pompierilor. Jumătatea vestică a Str. X dispare. Nu mai este reprezentată ciuşmeaua, chiar daca Planul Terbuhovic menţionează alte ciuşmele in oraş. Detaliu din Planul general de distribuţie a apelor Figura 7. în acest plan se observă conturul şi alinierea străzilor, care în zonă au rămas în mare parte neschimbate până azi ca traseu. Identificarea se face uşor folosind ca repere bisericile munteneşti Ghergheasa (azi dispărută), Gregoriană (Armenească) dar şi cele din Moldova, Ovidenia-Tăbăcari. Ineditul acestui plan îl constituie numele străzilor: - De la ciuşmea către centru, str. Cap Bun. - Strada Dornişoarei, strada Boteanu. - Strada Argeş, strada Franceză. - Str. Unirea Principatelor, str. Ghergheasa. - Strada Borzeşti, nu este denumită. Cu cercuri albastre sunt reprezentate ciuşmelele, pentru cea de la Cap Bun existând şi o notă numerică suplimentară. Figura 7: Detaliu din Planul general de distribuţie a apelor. Detaliu din Planul Radovici iniţial 1896-1898 Figura 8 (Stânga). Detaliu din Planul Radovici actualizat 1908 Figura 9 (Dreapta).42 42 Op. cit, D. F. Caian, p. 223. 48

Figura 8: Detaliu Plan Radovici Iniţial 1896-1898. Figura 9: Detaliu Plan Radovici actualizat 1908.

Planurile Radovici reflectă situaţia de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 şi sunt, să spunem, cele mai recente. Ing. Radovici a întocmit aceste planuri pentru Primăria Focşani, deci au avut un caracter de documente oficiale şi au fost realizate după metodele epocii pentru a reflecta fidel situaţia din teren. În ambele planuri observăm transformări deosebite în zonă în special prin numărul caselor nou construite atât pe vechile proprietăţi cât şi pe cele noi apărute din divizarea celor vechi. În ambele variante ale Planului este corect delimitat locul fostei ciuşmele sub forma unui triunghi liber la intersecţia Str. Borzeşti cu Coteşti. Planurile au înscrise numele din epocă ale tuturor străzilor; Păstiesti, Postelnicul (Avântului), Traian (Ghinea Dorinel), etc. În planul iniţial str. X pierde legătura ce o avea cu Coteşti în dreptul Bisericii Armeneşti, rămânând doar cu partea care iese în str. Ghinea Dorinel. În varianta actualizată în 1908 a planului între strada-devenită fundătura X şi str. Dornişoarei apare Cazarma Pompierilor.

Cazarma a fost construită pe locul viran al Logofătului Şuţu menţionat în Tabloul statistic din 1848. Terenul a fost donat Primăriei Focşani de C. D. Şuţu cu actul de donaţie din data de 26.09.190043. Pe terenul viran din centrul iniţial al str. X au apărut ulterior alte case ce au fost demolate după cutremurul din 1977. Capătul dinspre str. Ghinea Dorinel a suferit modificări prin extinderi repetate ale Cazărmii astfel că, astăzi, poate fi identificat doar că o mica fundătură ce pleacă din str. Ghinea Dorinel pentru accesul către spatele fostului Liceu Comercial (construit in 1922- nu apare în Planurile Radovici). În timp, pentru accesul la aceste case a fost creat un gang din str Dornişoarei, care există şi astăzi. Evenimentele sec. 20, cele doua războaie, 3 cutremure, au ocolit mahalaua Păstiestilor care, între timp, îşi pierduse numele. Denumirile suburbiilor amintite de Prof. Caian au intrat în uitare, la nivelul oraşului foarte puţine au mai fost sau mai sunt folosite. În cazul Păstiestilor, cred că unul din motivele renunţării la acest nume ar putea fi dispariţia, în timp, a familiei din cartier. Regimul instaurat după 1946 a contribuit la uitare, schimbând numele străzilor, însă nu a înregistrat acelaşi succes în alte acţiuni. Majoritatea caselor nu au fost naţionalizate şi zona nu a fost afectată deloc de sistematizarea prin demolare şi construcţia de blocuri. STRADA M EA A STĂZI Strada Borzeşti este astăzi o stradă normală, fără nimic extraordinar. Este însă strada copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele, este strada unde se află casa mea părintească, casa familiei mele. În părculeţul de pe strada mă jucam in copilăria mea, fără să fi avut habar că acel loc a însemnat ceva în istorie, că acolo funcţionase prima ciuşmea cu apă de băut din oraş, că ea a servit tuturor oamenilor nu numai celor din coace, ci si celor din Moldova si călătorilor44. Acel loc se numea şi ar trebui sa se cheme şi astăzi LA CAP BUN.43

43 (Serviciul Jud. Vrancea al Arhivelor Naţionale, fond Primăria Focşani, dosar Nr 19/1902). 44 Op. cit., D. F. Caian, p. 172. 50

Figura 10: Copii la fântâna, Bucureşti 184245.

45 Abel Stevens, The National Magazine, Vol. 5, Carlton & Phillips, 1854. 51

A N E X Ă -D E T A L II D IN H Ă R Ţ IL E C IT A T E

Figura 11: Detaliu din Hora von Otzellowitz -Moldawishen Districten (1788-1790) First Military Survey.

Figura 12: Detaliu din Specht Lesser and Greater Wallachia (1790-1791) First Military Survey.

Figura 13: Detaliu din Ghe. Scipion. Planurile oraşului şi moşiei Focşanii Munteni din 1848. 54

Figura 14: Detaliu din August von Fligely-Wallachia 1856-1859 Second Military Survey. 55

Figura 15: Detaliu din Carol Pop de Szathmary. Harta României Meridionale 1864. 56

M.sKstîrw/ut »/ w M.AtrrAr A.

il'//yr»#rf/lt/w .

< * , »(.' A f ţ * A * U

r / . //* /•/••» •» ■ » * /*

i)Î////M(/(•/p

;< V » • A * A n ‘ A O J f r f

t* .n./îtr*A *

/ *i!/«Vw

•

. f* r * t 'r f

/. ,</»•/#/.

. a

<f7y

. a

<7y>n/»

/ ) / . / / * . < , . / * y ,t/ « /

fr A t n j V .A l/ta r /r m *

n m

' V f r / ’I t / i f » i r ‘ / / r i t m ,

j m i t t i t ir * * J b / r * ' e m t

/tnx •***',

J t * i r * f / i n + / r /t+ S U * ,,* ,

•M.a

U/W#

//«//^UoXfn

I ■,

mmm-

s 3 te s s ta * fc % '

Figura 16: Marcus Terbuhovic, Haupt. die Stadt FOKSCHAN 1855.

B IB LIO G R A FIE - Ciobanu, Vasile, Studii de istorie a oraşelor: in honorem Paul Niedermaier/Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Bucureşti, Editura Academiei Române. - Caian, Dimitrie F., Istoricul Oraşului Focşani, Editura Focşani, 1906. - Planul oraşului şi moşiei Focşanii Munteni din 1848 publicat în lucrarea Studii de istorie a oraşelor : in honoreum Paul Niedermaier / Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017. - Planul oraşului Focşani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhovic publicat în lucrarea Cluj-Koloszvar-Klausenburg 700: studii de istorie urbană, Cluj-Napoca, Erdelyi Museum, 2018. 57

- Frunză, D., Alimentarea cu apă a oraşului Focşani, 1884, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cota 628.1VL/F93. - Testamentul lui Gheorghe Pastia, https://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/stiri-locale/marifilantropi-vranceni-maior-gheorghe-pastia , accesat pe data de 9.05.2020. H A R ŢI - http://maps.mapywig.org/m/K.u.K._maps/series/057.6K_Charta_Rom %C3%A2niei_Meridionale_1864 /Charta_Rom%c3%a2niei_Meridionale_57.6K_szathmari_1864_11 01.jpg accesat în data de 7.05.2021. - https://maps.arcanum.com/en/map/firstsurveymoldva/?layers=148&bbox=2992318.564793853%2C59 25905.766964477%2C3006650.5075973235%2C5935460.395500123 5 accesat în data de 7.5.2021. - https://maps.arcanum.com/en/map/romania1790/?layers=osm%2C128&bbox=2742195.5714753983% 2C5476224.470830867%2C2799523.342689281%2C5514442.98497 3455&fbclid=IwAR1_EcK3RVj2 utOAurUV03r2BT6zHQaDDzF9XXGHovIEqKHHdmE7e3xDFg accesat în data de 7.5.2021. - https://maps.arcanum.com/en/map/secondsurveywallachia/?layers=59&bbox=2896609.850752413%2 C5528121.272771241%2C2910941.793555883%2C5537675.901306 888 accesat in data de 7.5.2021. - D. Frunză, Alimentarea cu apă a oraşului Focşani, 1884, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cota 628.1VL/F93. 9

Fam ilia Colev ne-a impresionat din capul locului cu această lucrare despre una din străzile oraşului nostru, o abordare diacronică foarte elaborată, obiectivă, din care răzbat emoţii bine stăpânite, dar cu atât mai puternice. A fost singura lucrare „pe generaţii”, un fel de ştafetă predată de la o vârstă la alta, ca într-un ritual de demult, „spre aducere aminte” sau „ca să se ştie” . Mulţumim echipei Colev pentru acest demers ştiinţific şi, totodată, memorialistic. Prin acest volum, împreună, ducem mai departe flacăra nestinsă a istoriei noastre locale, spre curiozitatea, şi ne dorim şi bucuria, celor ce vor veni după noi.

DIVIZIUNEA ADMINISTRATIVĂ Dimitrie F. CAIAN

Comuna ocupă un teritoriu prea mare în raport cu populaţia sa, ea să divide în patru culori sau despărţiri având 49 suburbii şi 170 strade. Eată, aceste despărţiri cu suburbiile respective. Despărţirea I Culoarea de Roşu la sud-vest coprinzând suburbiile Vâlcelele, Tăbăcarii, Sf. Voivozi, Jălăboiul, Caramzulea, Ghergheasa, Ştirbei, Emancipaţii, Pastieştii, Vovidenia, Hanu Mutului (casele Papazu), Precista, Gregoriană şi Sf. Nicolae Vechiu. Despărţirea II Culoarea de Verde, la Nord Vest cu suburbiile: Cimitirul Nordic, Călienii, Casa Apelor, Gherasim, Sf. Gheorghe (de la Ocol) Ispirliu, Poşta Veche, Lefteriul, Perjoiul, Gregoriană şi Domneasca. Despărţirea III - a Culoarea Galbenă la Nord-Est cu suburbiile: Ovreească Profetul Samoil, Sf. Apostoli, Ocolul de vite, Amorţitul, Cazarma Unirea (foastă în faţa grădinei Orfelinatului) Chicioruşul, Ionăşeşti, Pruncul, Penitenciarul Central şi Stroia. Despărţirea a IV-a Culoarea Albastră la Sud-Est cu suburbiile: Săpunarul, Stamatineştii, Sf. Mina, Sf. Dumitru (din Bahne), Bahnele, Cotul Oancei, Balta lui Asanache, Grama, Robeştii, Sârbeasca, strada Brăilei, şi Cotul bumbacului (în faţa Tribunalului). Mai înainte fie care despărţire avea un Comisar şi un Sub-comisar în anul 1903, serviciul administraţiei s-a redus, păstrându-să numai două Comisariate sau Secţii, motivul acestei reduceri a fost economia în bugetul Comunei, dar serviciul suferă. Stradele principale ale Oraşului sunt: 1. Strada Mare a Unirei, care începe de la vechia barieră Bucureştii şi să termină nordul oraşului, unde să desparte strada Dogarii şi strada Oborului. 2. Strada Gărei, prelungită cu strada Centrală care venind de la gară trece pe dinaintea tribunalului şi sfârşeşte la Şoseaua Naţională, (Calea Cuza - Vodă) ce merge spre Tecuci. Aceste două, adică a Unirei şi Centrală cu a gării împart oraşul în cele patru culori s’au despărţiri. 3. Calea naţională Cuza - Vodă, cu direcţia de la Sud la Nord, pe ea să face defilarea trupelor în zilele de sărbători naţionale.

4. Bulevardul sf. Ioan zis si al Scoalelor, pe care e situat Palatul Comunal, Şcoala secundară sau profesională de fete, grădina publică, Catedrala sf. Ioan şi şcoala No.1 de băieţi, începe din calea Cuza - Vodă şi dă în strada Unirei. 5. Bulevardul Carol I sau al Cazarmelor, care e o prelungire a stradei Unirea, şi a şoselei naţionale, începe de la casele I. F. Robescu (Prefectura) şi esă afară din oraş trecând pe lângă palatul diviziei, şi printre cele două şiruri de Căzărmi. 6. Strada Ghergheasa care începe de la Colţul bulevardului Carol I şi ese la bariera Coteşti la Vest. 7. Strada sf. Nicolae Vechiu şi Pastieştii, care din strada Unirei este o prelungire a bulevardului Sf. Ioan până la bariera Coteşti. 8. Strada Elisabeta la Ocol, care merge paralel cu stada Oborul şi dă în târgul de vite la Ocol. Bariere sunt 10: bariera Gărei la Vest,* bariera Galaţii şi Brăila la răsărit, Bucurestii la miază zi, Botestii şi Corbul la sud vest, Odobestii la nord-vest, Vrancia, Amotitul şi Tecuciul la Nord. >

Extras din vol.: CAIAN, Dimitrie F. Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, Tipografia, Legătoria de cărţi şi Stereotipia Gh. A. DIACONESCU, 1906, pp. 250-252. Lucrare premiată de Academia Română în şedinţa de la 16 Aprilie 1907.

D im itrie F. CAIAN (1838-1909): S-a născut la Feiurdeni, judeţul Cluj, în anul 1838, într-o familie ai cărei înaintaşi erau importanţi oameni de cultură. După semnarea Pronunciamentului de la Blaj, din 1867, la a cărui redactare participase, Dimitrie F(arago) Căian(u), profesor de limba română şi limba latină, este silit să părăsească Blajul, la numai 30 de ani, de teama represaliilor autorităţilor maghiare, şi să se refugieze în Regat, unde, cu ajutorul autorităţilor vremii va ajunge în oraşul de pe Milcov. Dimitrie F. Caian, avea să devină în oraşul Focşani, în care s-a statornicit, începând cu anul 1868, unul dintre cei mai importanţi oameni din vremea sa, implicat consecvent în viaţa oraşului, pedagog de înaltă ţinută, om de carte şi de acţiune, vizionar şi istoric al oraşului de adopţie. Timp de 36 de ani, activează ca profesor şi, timp de 17 ani, şi ca director al Gimnaziului „Al. I. Cuza”, devenit Liceul „Unirea” din Focşani, unde îi are ca elevi, printre alţii, pe fraţii Alfons şi Anghel Saligny, Simion Mehedinţi, C.I. Parhon, Duiliu Zamfirescu, fraţii Longinescu. Iniţiază demersurile necesare pentru ridicarea unui local nou pentru acest liceu, astfel că, datorită eforturilor sale susţinute, în anul 1897 se obţine terenul, iar în anul 1900, la 23 ianuarie, se inaugurează localul în care şi astăzi funcţionează Colegiul Naţional „Unirea” . În anul 1899 devine primarul oraşului Focşani, funcţie în care a iniţiat şi realizat într-un mandat scurt, refacerea alimentării cu apă a oraşului, cumpărarea unor terenuri pentru utilitate publică, iluminatul electric experimental al oraşului şi altele, care au contribuit definitoriu la modernizarea urbei. Numele lui Dimitrie F. Caian, pe lângă o seamă de lucrări pe care le-a scris, cele mai multe având caracter didactic, este cunoscut mai ales pentru monumentul istoriografic dedicat oraşului nostru: „Istoricul Oraşului Focşani”, lucrare indispensabilă oricărei cercetări cu privire la oraşul Focşani, editată în anul 1906 şi premiată un an mai târziu de Academia Română. Monografia este, până la urmă, un elogiu adus oraşului în care a trăit mai bine de jumătate din viaţa sa şi un corolar al întregii sale activităţi, pe care le dedică, oraşului Focşani, Ţării Vrancei şi oamenilor săi, o lecţie de patriotism şi de conştiinţă de neam pe care ardeleanul Dimitrie F. Caian le-a purtat cu sine totdeauna şi le-a împărtăşit celorlalţi.

CĂLĂUZA ORAŞULUI FOCŞANI INDICATORUL STRĂZILOR N. Al. RĂDULESCU 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33.

Agriculturei C 3, 4. Alexandru Lahovari (fostă Săpunaru) F. Alexandru Plagino (fostă Ştirbey-Vodă) I J 8. Albinei J 5. Amorţitu A 5, 6. 6. Antrepozite F G H 1, 2. Arcului I 5. Arion C 6, 7. Arhitect Ioan Mincu (fostă Fânăriei) H I 8. Asanache F G 10, 11, 11. Aviator Ioan C. Muntenescu (fostă Speranţei) H I 4. Balta Asanache E F 11. Bahne G 11. Bateriei E I 4, 5. Basarabiei D E 3, 3. Bibescu-Vodă I J 8. Birjari D E 10. Biserica Donie H 8, 9. Biserica Jelaboiu J 5. Biserica Sf. Apostoli C 5. Brăilei H 8, 9, 10, 11. Bulevardul Carol I H I J K 8, 9. Bulevardul Lascar Catargiu (fost Bulev. Gărei) G H 3, 4, 5. Bulevar. Mihail Sturza-Vodă (fosta Calea Gârlei) B C 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. Bulevardul Petru P. Carp (fost Bulev. Şcoalelor) F G 8. Calea Cuza-Vodă B C D E F H 8, 9. Canalul Halei E F 5. Caramzulea K 5, 6, 7, 8. Călieni C. D 2, 3, 4, 5. Căpitan Corneliu Stoenescu (fostă Călugărilor) J 8, 9. Căpitan Cracalia K 8, 9. Căpitan Neculai Florescu (fostă Neptun) C D 6. Cărămidelor J K 3, 4. 63

34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 64

Cărăuşilor D E 10, 11, 12. Căzărmilor J K 6. Câmpul Amorţitu O 4, 5. Câmpului K 7, 8. Cetatea Crăciuna K 4. Chesat G H 7. Cimitirul Catolic F G 10. Colonel Genuneanu Diamandi (fostă Amzei) F 6. Cometa J 7, 8. Comisia Centrală C D 8, 9. Constantin Brâncoveanu (fostă Antrepozite şi fostă Fund. Gărei) E F G 2, 3. Constantin D. Şuţu (fostă Botescu) H 7. Constantin Racoviţă Voevod (fostă Lunei şi Luminei) C D 6. Coteşti H I J K 5, 6, 7. Cotul Oancei G H 9, 10. Cotul Câmpului Amorţitu O A 4, 5. Crângu I 5, 6. Credinţei I 6. Crivăţ B C 6. Dimitrie Nicolaide (fostă Galaţi) D 10, 11, 12. Dimitrie Sturdza (fostă Mărculeşti) G H I J 9. Diviziei J 8, 9. Doctor Fr. Kremnitzer (fostă Cotu Bumbacului) F 7, 8. Doi Nuci H 4. Dogăriei D E 4, 5, 6. Dorobanţi F 4. Dorului E 6. Duiliu Zamfirescu (fostă Spitalul Judeţian) E 9, 10, 11, 12. Dulapului I 4, 5. Dulgheri C D 6. Dreaptă D E 5. Elefteriu D E 2, 3. Fluture E F 4. Fundătura Băiei D 6, 7. Fundătura Beceanu H 8. Fundătura Clopotari G 7. Fundătura Cotul Câmpului Amorţitu O A 4, 5. Fundătura Doctor Telemac (fostă Zânelor) G H 9, 10. Fundătura Floreşti K J 2. Fundătura Gemeni G 6.

74. Fundătura Ghica Vodă F 12. 75. Fundătura Grădinari B 6. 76. Fundătura Olari J 4. 77. Fundătura Ovidenia din Armenime G 6. 78. Fundătura Paraipan G H 7. 79. Fundătura Sinagogei (fostă strada Nouă) F G 6, 7. 80. Fundătura Vasile Chilian (fostă Croitorilor) C 6. 81. General Zamfir Gherghiu (fostă Zorilor) K 5, 6, 7, 8, 8, 9. 82. Ghica Vodă F 11, 12. 83. Gheorghe Apostoleanu (fostă Rozalie) D E 8, 9. 84. Gheorghe Corbu J 4. 85. Ghergheasa H I J 6, 7, 8. 86. Grădinari B C 5, 6, 7 87. Gregoriană G 4, 5. 88. Griviţei E 5, 6. 89. Grigore Bălănescu (fostă Israelită) D E F 6, 7. 90. Ion I. C. Brătianu (fostă Gărei) E F G 5, 6, 7, 8. 91. Ion Roată K 4, 5. 92. Iordache Călcăi (fost Gramei) G H 9, 10, 11, 12. 93. Intrarea în Piaţa Ştirbey-Vodă I J 8, 9. 94. Însurăţei H 12, 13. 95. Jelaboi I J 5, 6. 96. Legumelor C 12. 97. Liniştei F 6. 98. Locot. Colonel I. Balan (fostă Artelor) E F 7, 8. 99. Locot. Alexandru Rozei (fostă Fromoasă) E 5. 100. Locot. Dumitru Tzanu (fostă Bazenul) F 7, 8. 101. Locot. Dumitru Vasiliu (fostă Foişorului) I 5, 6. 102. Locot. Ene Negoiţă (fostă Călăraşilor) H I 10. 103. Locot. Ioan Marosin (fostă Renaşterei) E 6, 7. 104. Locot. Neculai P. Dumitriu (fostă Casa Apelor) D 3, 4, 5. 105. Locot. Virgil Tomescu (fostă Sf. Voevozo) H I 3, 4. 106. Maior Alexandru V. Romano (fostă Veche) H 7. 107. Maior Constantin V. Popescu (fostă Sf. Ioan) H 8. 108. Maior Constantin Sava (fostă Neculai Stroe) D E 7, 8. 109. Maior Doctor Anton Tutoveanu (fostă Toamnei) H I 4. 110. Maior Doctor Virgil Balan (fostă Sf. Gheorghe) D E 5, 6. 111. Maior Gheorghe Pastia Cap Bun (fostă Pastieşti) I 6. 112. Maior Şonţu E 8, 9. 113. Maior Teodor G. Mureşanu (fostă Botez) H I 9, 10. 114. Mare a Unirei (o parte fostă Oborului) B C D E F G H 5, 6, 7, 8. 65

115. 116. 117. 118. 119. 120. 121. 122. 123. 124. 125. 126. 127. 128. 129. 130. 131. 132. 133. 134. 135. 136. 137. 138. 139. 140. 141. 142. 143. 144. 145. 146. 147. 148. 149. 150. 151. 152. 153. 154. 155. 66

Magazia Gărei E 2, 3, 4. Maidanului B C 7. Măcelari H 10, 11. Mălureni I J 9, 10, 11. Mihail Kogălniceanu (fostă Liceului) F G 8. Milcov (fostă Sf. Gheorghe Sudic) K L 2. Militari J K 8. Miron Costin (fostă Nopţei) E F 7. Mitropolitul Varlaam (fostă Viitorului) E F 4, 5, 6. Mititelu E 7. Muncei I 5. Muncitori C D E 3, 4, 5. Neculai Săveanu (fostă Curţii de Apel) E F 9. Nemerniţa D E 12. Oborul de Vite O A 4, 5. Odobeşti C D E 2, 3, 4. Olarilor J K 4, 5. Orbeni (fostă Butnari) H 3, 4. Orfanilor B 5, 6. Ovidenia din Armenime G 6. Ovidenia din Tăbăcari H I 5. Pescăria Veche D E 6. Perjoiu F 4, 5, 6. Pia Brătianu B C D 4, 5. Piaţa Moldovei (fostă Independenţei) E F 6, 7. Piaţa Munteni (fostă Libertăţei) G H 7, 8. Piaţa Ştirbey Vodă J 8. Piaţa Pielarilor I J 4, 5. Pichet I 3, 4. Plevnei H I 9. Plopi A 5. Podgoriu Amorţitu O 4. Poligonului I 11. Postelnicu G H 6. Poşta Veche F G 3, 4. Profesor Dimitrie F. Caian (fostă Păcei) H 4, 5. Prof. Univ. Neculai Iorga E 8. Profesor Universitar Petre Mihăileanu (fostă Concordia) F G 6, 7. Prof. Univ. Ştefan Longinescu (fostă Sf. Spiridon) H I J 3. Profetul Samoil C D 6, 7. Precista F G 7.

156. 157. 158. 159. 160. 161. 162. 163. 164. 165. 166. 167. 168. 169. 170. 171. 172. 173. 174. 175. 176. 177. 178. 179. 180. 181. 182. 183. 184. 185. 186. 187. 188. 189. 190. 191. 192.

Primăverei F 6. Pruncu D 7, 8. Puţu Gherasim D E 4, 5. Raionului I J 10, 11. Regina Elisabeta B C D 4, 5. Robescu (fostă Fundătura Robescu) I 8. Salcâmi C D 5. Săgeţi A B 5. Sf. Dumitru F G 7. Sf. Mina E 11. Sf. Neculai Tăbăcari I 4. Stamatineşti E 9. Stăeşti O A 4. Stupilor J 4, 5. Stradela Caramzulea K 5, 6. Stradela Hagiu I 7. Stradela Intrarea Diviziei J 9. Stradela Mercur H 7. Stradela Progresul E 7. Stradela Sf. Dumitru F 7. Stradela Virtutea E 6. Sublocot. Alexandru Gr. Ionescu (fostă Roşiori) F G 3, 4. Sublocot. Botescu (fostă Sf. Neculai Vechiu) H I 6, 7. Sublocot. Gabriel Pruncu (fostă Florilor) F G 5, 6. Sublocot. Gh. D. Madgearu (fostă Emancipaţi) H I J 6, 7, 8. Sublocot. Gheorghe Gh. Potop (fostă Potop) H 5, 6, 7. Sublocot. Ioan P. Tatulescu (fostă Florilor) E F 4, 5. Sublocot. Neculai I. Tănăsescu (fostă Cismarilor) H 3, 4. Sublocot. Vasile Tigoianu (fostă Cucului) D 4, 5. Ştefan cel Mare (fostă Hanâmoglu) G 5, 6, 7. Şoseaua Floreşti G H 1, 2. Tăbăcari G H I J K 3, 4, 5 Tapiţeri E 7 Transilvaniei K 3, 4, 5. Trecăt. Arestului C D 7, 8, 9. Trecătoarea Cacaina C 3. Trecătoarea Spătaru I. Razu (fostă Fundătura Domnească şi Trec. Pieţei) F 7 193. Tunelului F 5. 194. Umbrei (fostă Sf. Neculai Nou) H 7, 8. 195. Vasile Th. Chilian (fostă Croitorilor) B C 6. 67

196. 197. 198. 199. 200. 201. 202. 203. 204.

Vâlcele K 2, 3, 4, 5. Vânători B 6. Verde G H 12, 13. Vergula F 4, 5, 6. Vestei I J 4. 5. Viilor O A B 5, 6. Vlad Ţepeş H I J K 1. Voinov D E 7. Vrancei A B 4

Extras din vol.: N. Al. Rădulescu, Călăuza oraşului Focşani, În: Milcovia: Revistă regională de studii. Anul III, Vol. 1-2. Focşani, 1932. P. 124-126 - Număr închinat memoriei poetului, născut pe plaiurile „Milcoviei”, DUILIU ZAMFIRESCU, dela moartea căruia s’au împlinit zece ani.

Nicolae Al. RĂDULESCU (1905-1989), geograf şi istoric, născut la Budeşti, comuna Coteşti (Râmnicu-Sărat, azi, Judeţul Vrancea). După absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani, se înscrie la Facultatea de medicină din Bucureşti, la care renunţă în favoarea Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii. Acolo îl cunoaşte pe profesorul Simion Mehedinţi şi, atras ireversibil de studiul geografiei, se va dedica acestei ştiinţe, întreaga sa viaţă. În anul 1936 susţine teza de doctorat „Vrancea geografie fizică şi umană”, premiată de Academia Română, în anul 1938, cu Premiul „Gh. Lazăr” . În anul 1929 organizează Muzeul Regional Putnean, iar în anul 1930 pune bazele Revistei „Milcovia” . Desfăşoară o lungă şi laborioasă carieră didactică, de la profesor suplinitor în Odobeşti (1928), până la aceea de profesor universitar (1939). Este ales membru corespondent al Academiei Române în mai, 1948 şi exclus, alături de peste alţi 100 de membri, în august acelaşi an, din cauza ideologiei comuniste aflate la putere. S-a implicat inovativ în dezvoltarea cercetării geografice şi a fost membru fondator al Institutului de Cercetări Geografice al României. A publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări şi conferinţe de specialitate în ţară şi străinătate. În anul 1990, Academia Română a reconfirmat, post mortem, calitatea de membru corespondent a vrânceanului N. Al. Rădulescu.

POVESTEA NEROMANŢATĂ A BULEVARDULUI DIN ORAŞUL PANCIU 9

Născut de unprimar-filantrop, rebotezat în tinereţe cu numele tăticului bolşevismului, iar la maturitate simbolizez Independenţa ţării.

Prof. Mihail ADAFINI Pentru autorul acestor rânduri, născut în comuna vecină, Străoane, oraşul Panciu era localitatea urbană, care avea si un rol civilizator. Aici am văzut prima dată lumina electrică, gară cu tren, magazine, străzi pavate, piaţă agroalimentară, restaurant (pe exterior), cofetărie, grădină publică (parc), pom de Crăciun, statuie, primele blocuri, e drept, cu un singur etaj, grădină de vară, dar şi forfota specifică târgurilor în zilele de sărbătoare. Târgul Panciu este menţionat documentar la 25 decembrie 1798, dar în mod aproape sigur, primele locuinţe sunt mai vechi cu vreo două decenii, dar nu mai înainte de 1774, pentru că nu este atestat în Catagrafia întocmită de ocupaţia militară rusă. În schimb, satele din jur, sunt pomenite începând cu 1589, viile de la Cruce apărând în numeroase documente. În Evul Mediu, pe „strada” unde locuiesc astăzi, trecea drumul comercial de la Târgul Putnei - ulterior dispărut - Ţifeşti - Crucea de Jos, spre Adjudul Vechi, prin Moviliţa şi Păuneşti, ori prin Haret, unde era un han, poate şi o staţie de poştă, pe drumul principal al Moldovei, pe valea Şiretului, spre capitalele Suceava, apoi Iaşi. La capătul de intrare al străzii a fost amenajată prima prăvălie a viitorului târg Panciu, a lui Baicu Panciu, din Crucea de Jos, nu întâmplător aici, în calea negustorilor şi drumeţilor. În partea opusă acestui drum, la 1 km spre vest, era Schitul Brazi, cu povestea tragică, martirică, a fostului mitropolit al Moldovei, Teodosie al II-lea, dar şi prima bisericuţă din lemn, cu hramul „Sf. Parascheva”, situată vis-ă-vis de menţionata prăvălie. Problema cea mai grea pentru târgoveţi a fost aprovizionarea cu apă potabilă. Iniţial, vreme de peste 40 de ani, apa era adusă cu cofele, bota ori sacaua, din cele 7 puţuri săpate în valea pârâului Hăulita (Valea Brazi), la care se adăuga „puţul cel mare al lui Buruiană” (apud. Adolf Căpăţână). Pe la anul 1840, „alesul târgului” de atunci, Manole Apostoliu, aduce apă pe conducte de olane, din Dealu Chicera (şi mai sus, de la Muncelu) şi instalează două cişmele. Una dintre cişmele a fost amplasată 69

la capătul viitorului bulevard, ce va fi trasat după încă jumătate de veac, arteră ce face obiectul povestirii noastre. A doua clădire, pentru o instituţie publică, a fost primăria, construită în 1860, după afirmaţia lui Adafini Mihai Liviu, în cartea „Istoricul oraşului Panciu” . Clădirea primăriei era amplasată la intrarea străzii, a cărei viaţă o istorisim, pe partea dreaptă, pe locul unde a fost mai târziu Liceul „Ioan Slavici”, iar în prezent, Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” . Era din zid, pe temelie din piatră, acoperită cu şindrilă. Târgului, ce înflorea văzând cu ochii, i se dau noi instituţii: Şcoala de Băieţi în 1856, Judecătoria în 1859, Pretura Plăşii Zăbrăuţi. Devenit oraş, începând cu 1 ianuarie 1861, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aşezarea se măreşte, se construiesc hanuri mari, cu beciuri, ce întreţin poveştile până în zilele noastre, se înfiinţează Şcoala Primară de Fete, urmare a Legii Instrucţiunii Publice, dată de Domnul Unirii, şi se înmulţesc prăvăliile, majoritatea ale evreilor stabiliţi în, relativ, tânăra aşezare. Un aspect ce ţine de identitatea localităţii Panciu, este frecvenţa cutremurelor. Dacă cel mai mare seism din istoria românilor, produs în 1802, nu a avut ce să strice în Panciu, construcţiile erau noi şi din lemn, cel din 1838, deşi mult mai mic, a prăbuşit „turla cea mare” a bisericii, a crăpat pereţii şi a stricat sobele. Interesant este faptul că, domnitorul de atunci al Moldovei, Mihail Sturdza, se afla în acel moment la Schitu Brazi sau în casa clucerului Bontaş. Următorul cutremur însemnat, cel din 19 august 1894, a produs stricăciuni la noile construcţii din cărămidă, inclusiv la clădirea primăriei. Era a doua ca mărime şi frumuseţe din oraş, sediul pentru primărie şi judecătorie, construită din zid, pe temelie din piatră, cu un etaj, având 12 camere, acoperite cu tablă, toată construcţia fiind vopsită cu o culoare maronie, aşa cum se vede din fotografiile făcute înaintea Primului Război Mondial. În anul 1893, primarul Vasile Apostoleanu, fiul celebrului jurist Gheorghe Apostoleanu şi al Smarandei, născută Gâtză, din Panciu, va transforma vechiul drum ce ducea de la primărie spre est, în bulevard, străjuit de castani. Poate nu este întâmplător, în acel an fusese emis Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor. Vasile Apostoleanu, de profesie inginer, senator al Parlamentului României, care se îmbrăca după ultima modă, la Paris, a construit bulevardul din bani personali. Zece ani mai târziu, în 1903, la capătul bulevardului, s-a construit Gara Panciu, la terminaţia căii ferate MărăşeştiPanciu, începută în 1901, ce va lega oraşul, economic şi civilizaţional de 70

restul ţării. Gara avea etaj. Inaugurată în 1904, odată cu darea în folosinţă a căii ferate, gara şi bulevardul vor deveni locuri de promenadă în zilele de sărbătoare, dar şi artere de circulaţie economică. La gară ajungeau butoaie uriaşe cu vin, ale marilor proprietari din podgorie, spre restaurante şi cârciumi din ţară, struguri în lădiţe şi coşuri de răchită, celebrul cognac „Răzoare”, premiat la concursurile internaţionale, produs de familia Apostoleanu, cheresteaua, buştenii, dar şi aracii şi tutorii pentru ridicarea butucilor de viţă-de-vie, toate din podgorie, dar şi din pădurile de pe văile Şuşiţei şi Zăbrăuţiului. Cu trenul, se aduceau mărfurile industriale: gazul lampant, păcura, chibrituri, lumânări, lanţuri, cuie, articole de sticlărie, fier, stofe, pânzeturi, îmbrăcăminte, încălţăminte, cărămizi etc. Drumul de fier a intensificat circulaţia oamenilor şi s-au evitat cazurile când haite de lupi atacau iarna pe cei ce se încumetau să străbată singuri, pe jos, aproximativ 12 km, de la gara Mărăşeşti la Panciu, nu puţine situaţii sfârşindu-se tragic, precum cea a tatălui viitorului frizer, Vasile Mihăilescu, cel care a lăsat posterităţii valoroasele „Amintiri din Campania pentru Întregirea Neamului-1916-1918”, lăsând aproape pe drumuri, copiii mici. În jurul gării, vedeai vizitii cu caleşti şi cai frumoşi, ce aşteptau călătorii înstăriţi, dar şi căruţaşi, care preluau rudele spre a-i transporta, cu bagaje cu tot, în comunele învecinate. Bulevardul a purtat numele Vasile Apostoleanu până la instaurarea regimului politic după modelul sovietic, când i s-a dat numele Vladimir Ilici Lenin. Era pavat cu bolovani de râu şi avea 4 rânduri de castani, ce încadrau două trotuare. Fotografiile de epocă prezintă bărbaţi îmbrăcaţi la costum, la intrarea pe bulevard, lângă primărie, dar şi animaţia specifică oricărei gări. Pe partea stângă erau case, iar pe dreapta, plantaţie de viţăde-vie, proprietatea colonelului Bănescu, având gard din sârmă înghimpată, ce lega salcâmi din specia celor cu ţepi mari. După înfiinţarea uzinei electrice, pe mijlocul bulevardului, deasupra, din loc în loc erau becuri ce luminau noaptea. Peronul gării era, mai mereu, plin cu cei veniţi la plimbare, pentru a conduce sau pentru a aştepta prietenii şi rudele ce plecau sau se întorceau din călătorie. Viaţa liniştită a locuitorilor „oraşului cochet”, a fost bulversată de izbucnirea Primului Război Mondial şi, mai ales, de intrarea ţării în război, în noaptea de Sf. Maria Mare a anului 1916. Bărbaţii în putere pleacă la război. După campania militară dezastruoasă din 1916, frontul ajunge în apropierea oraşului. Zona Panciu va fi apărată de către Armata a IV-a Rusă. Populaţia civilă părăseşte oraşul şi pleacă în refugiu, în nordul judeţului Putna. Aliaţii ruşi, în iarna 1917, devastează tot, dezastrul fiind 71

completat de bombardamentele armatei germane dinspre Măgura Odobeşti, în primăvara şi vara 1917. Oraşul devine o ruină, afectate serios fiind şi clădirile primăriei şi gării de pe bulevard. În bătăliile din sudul Moldovei, din vara anului 1917, s-au confruntat armatele aliate româno-rusă cu cele duşmane, germano-austroungare. Din Armata a IV-a Rusă a făcut parte şi preotul Alexie Mateevici, român din Basarabia, atunci în componenţa Rusiei. Divizia din care făcea parte şi Mateevici, a ocupat o poziţie pe malul stâng al râului Şuşiţa, la vest de Mărăşeşti, pe lângă şoseaua Tişiţa-Cosmeşti. La câteva zile avea să vină la Panciu, cu unitatea militară, fiind încartiruit în gară, unde „ne-am aranjat binişor” . În una dintre scrisorile trimise de pe front, soţiei sale, la Chişinău, spune: „La doi paşi, într-un fost birt, se află sediul unui regiment din Divizia noastră. Ca să ne mai distrăm, ne ducem acolo şi citim diverse foiletoane bulevardiero-satirice, care „alunecă” în noroi rasputinian, bem ceai şi ascultăm scârţâitul unei orchestre” . Ştefan Andronache, intelectual al oraşului Tecuci, în studiul introductiv al volumului „Alexei Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc”, volum îngrijit şi editat în 2017, emite ipoteza că, „cea mai frumoasă odă închinată vreodată limbii române, „Limba noastră”, a fost gândită tot în perimetrul Munţilor Vrancei, acolo unde fusese descoperită şi Mioriţa, poetul dându-i conturul final pe hârtie, la Chişinău. Presupunem că prima variantă a capodoperei literare „Limba noastră” a fost compusă în clădirea Gării Panciu, unde a stat încartiruit în prima parte a lunii iunie 1917, într-un moment de acalmie pe front şi nu într-un cort de campanie al Crucii Roşii, unde stăteau, de regulă, medicul ofiţer, sanitarii şi preotul pentru a acorda asistenţă medicală şi spirituală răniţilor şi muribunzilor. După modelul practicat în multe ţări civilizate, profesorul Mihail Adafini a propus primarului oraşului Panciu, Iulian Nica, să se aşeze o placă comemorativă pe una dintre clădirile reprezentative ale bulevardului. Pentru că gara nu mai funcţionează în prezent, iar clădirea se degradează sub indiferenţa Ministerului Transporturilor, s-a ales clădirea Liceului Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza”, pe considerentul că nestemata poezie a „Apostolului Limbii Române” are tangenţă cu şcoala românească. Au fost invitaţi la sărbătoarea „Păncenii şi Eroii României Mari”, în septembrie 2018, Vasile Malaneţchi - directorul Muzeului Naţional de Literatură Mihail Kogălniceanu- Chişinău, Ioan Găină-profesor, scriitor şi ziarist, director fondator al Casei-Muzeu Alexie Mateevici din ZaimRepublica Moldova, părintele protopop de Tecuci, Gheorghe Joghiu, iniţiatorul activităţilor comemorative şi omagiale din anii 2017 şi 2018, dedicate lui Alexie Mateevici în judeţul Galaţi, scriitorul Ştefan s

Andronache şi preotul Chirvase Stelian, care a ridicat la Movileni-Tecuci, un bust ce-l ţine treaz în conştiinţa localnicilor şi nu numai. Placa comemorativă conţine următorul text: ROMÂNIA - 100 Alexie Mateevici În timpul Primului Război Mondial, la începutul lunii iunie 1917, preotul- poet Alexie Mateevici, român din Basarabia, component al Armatei a IV-a Ruse, a stat pe front la Panciu, apoi la Mărăşeşti. La jumătatea lunii iunie 1917, a scris inegalabilul poem „Limba Noastră”, un inm al spiritualităţii româneşti. „Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.” 28 sept. 2018 Primăria Or. Panciu Continuarea momentelor omagiale dedicate poetului şi lansarea cărţii „Contribuţia locuitorilor din oraşul Panciu la făurirea şi apărarea României Mari”, s-a făcut la Casa de Cultură Mihai Eminescu, situată tot pe bulevardul oraşului. Comunitatea pănceană a cinstit în acea zi - 28 septembrie - nu numai pe marele poet, ci şi pe cei 248 de bărbaţi din oraş şi din cartiere, care au murit în Războiul pentru Întregirea României, ale căror nume sunt imortalizate pe soclul statuii din centrul oraşului, în tablourile din bisericile noastre, iar din acea zi şi în cartea amintită mai sus. Revenim la anul 1918 şi informăm: calvarul războiului a fost prelungit de două evenimente neaşteptate, grindina de la 8 iunie 1918 şi războiul cu Ungaria bolşevică din 1919, care au afectat şi implicat pe locuitorii „Oraşului dintre vii” . Dincolo de capătul de est al bulevardului, ce se prelungea, în linie dreaptă, spre satul Dumbrava, parte componentă atunci a comunei Crucea de Jos, trecea linia de demarcaţie/separaţie dintre România Liberă, cu oraşul Panciu şi România Ocupată, stabilită prin Tratatul de Pace de la Buftea - Bucureşti din 7 mai 1918. Există o fotografie ce-l înfăţişează pe regele Ferdinand, lângă linia cu pari şi sârmă înghimpată, la Dumbrava. Situaţia s-a menţinut, timp de jumătate de an, până când Puterile Centrale,

Germania şi Austro-Ungaria, au fost înfrânte de către puterile Antantei, la care s-a realăturat şi România. În anul 1920, a trecut prin Panciu Regina Maria, prilej cu care s-au făcut cheltuieli în valoare de 1571 lei şi o primire fastuoasă celei intrate în conştiinţa bărbaţilor recent veniţi din război, ca „Mama răniţilor” . Anul 1921 este marcat şi de oraşul Panciu, în cinstea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Prilejuită de centenar, în iunie, populaţia oraşului şi a satelor din jur, cu buchete de flori proaspete, asistă la trecerea cortegiului funerar al Ecaterinei Teodoroiu - „Eroina de la Jiu” . Deshumată din pârâul Glodu, comuna Fitioneşti, în prezenţa autorităţilor naţionale, judeţene şi comunale, este strămutată Tg.-Jiu, în Gorjul natal. Eroina a trecut aşezată pe un afet de tun, tras de 4 cai albi, însoţită de un escadron, format din 40 călăreţi, îmbrăcaţi în ţinută de paradă. În luna următoare, Societatea „Mărăşti”, prin Revizoratul Şcolar Putna, a cerut şcolilor din Panciu şi de pe valea Şuşiţei, ca în ziua de 24 iulie 1921, când s-a comemorat bătălia din 1917 de la Mărăşti, festivitate la care au participat şi principele Carol şi principesa Elena „să fie înşiraţi pe drumul ce merge spre Mărăşti, îmbrăcaţi în costume naţionale, toţi elevii însoţiţi de învăţătorii lor. Cu multă muncă şi cu economie la sânge, podgorenii şi negustorii din Panciu au început să se refacă an de an, în urma războiului. Mai întâi, clădirea primăriei, afectată de război, capătă o nouă înfăţişare, foarte plăcută, vopsită în alb, ce contrasta cu vegetaţia bogată din jur. Sacrificiilor făcute de către locuitorii zonei Panciu pentru făurirea României Mari li s-a mai adăugat unul, în 1924, pentru apărarea statului naţional unitar. La 27 septembrie 1924, un grup de 27 persoane mascate, venite din URSS, a trecut Nistrul şi a încercat să provoace o răscoală în sudul Basarabiei, în judeţul Ismail. Atacatorii au tăiat firele telefonice şi telegrafice, au dat foc unei primării, au omorât primarul şi doi jandarmi. S-au răspândit în mai multe comune, cea mai importantă fiind TatarBunar. Intervenţia armatei române a dus la arestarea agresorilor, judecarea şi condamnarea lor. Povestea tragică este menţionată pentru faptul că unul dintre cei doi jandarmi omorâţi în luptele cu spionii sovietici, a fost Ion Costin, originar din satul Neicu, comuna Crucea de Sus, astăzi părţi componente ale oraşului Panciu. A fost adus la Panciu, reşedinţa Plăşii Zăbrăuţi, pe 15 ianuarie 1925 şi i s-au organizat funeralii ca unui erou. Duminică, 18 ianuarie, a fost înmormântat în cimitirul Dealu Neicu. Cortegiul a pornit de la biserica din Panciu spre Neicu, fiind format din autorităţile locale, clerul şi cadre

didactice din oraşul Panciu si comunele învecinate, elevii şcolilor, locuitori, funcţionari ai statului, însoţiţi de fanfară (muzică cu alămuri). Povestea străzii noastre continuă cu alte momente dramatice. În spatele clădirii primăriei şi judecătoriei a fost sediul Poliţiei şi Jandarmeriei, mai târziu, fiind transferate într-o clădire de vis-ă-vis. În curtea Poliţiei, pe locul unde astăzi este spaţiul dintre cele două licee, a fost împuşcat Nicolae Voinea, şeful legionarilor din Panciu, drept represalii la asasinarea de către o echipă de legionari, în Bucureşti, a primministrului Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939. Represaliile au fost ordonate de către regele Carol al II-lea şi au fost puse în aplicare în toate judeţele ţării. După asasinat, a fost spânzurat şi expus public, la intrarea pe strada ce duce spre primăria actuală, unde în dreapta era piaţa oraşului, stradă paralelă cu bulevardul. În povestea străzii noastre, trebuie să includem şi trecerea cortegiului funerar a mareşalului Alexandru Averescu, eroul bătăliei de la Mărăşti, în 1917, aşezat pe un afet de tun, acoperit cu drapelul patriei. O m are de lume, din care făceau parte şi elevii şcolilor, cu flori, au întâmpinat, pe cel mai prestigios general român, în drumul spre mausoleul de la Mărăşti. Cutremurul din 1940, al doilea ca intensitate după cel din 1802, dar cel mai puternic prin efectele produse, a pus orăşelul Panciu la pământ. Pentru strada de care ne ocupăm, urmările au constat în dărâmarea totală a clădirii primăriei şi judecătoriei, a doua ca mărime şi frumuseţe din oraş şi a gării, situată în partea opusă a bulevardului. Dezastrul tectonic a fost prezentat şi de presa centrală, reprezentată de ziarul „Universul” . Pe data de 16 noiembrie 1940 a venit conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, care, trei luni mai târziu, pe 14 februarie 1941, l a primit în audienţă pe proaspătul primar al oraşului Panciu, Adolf Căpăţână, ce a făcut propunerea să accepte, să fie noul ctitor al oraşului, care trebuia reconstruit pe baze tehnice noi, inclusiv resistematizat. La 17 noiembrie 1940, deci exact la o săptămână după cutremur, a venit la Panciu regele Mihai, însoţit de ministrul Silviu Dragomir, aghiotanţi, iar din partea autorităţilor locale, prefectul judeţului şi inspectorul de la Poliţia Regională Galaţi şi un comisar-şef de la Direcţia Generală a Poliţiei. A fost primit de colonelul Panaete, comandantul Regimentului 68 Fortificaţii. A stat exact o oră, mergând pe jos pe străzile Carol şi Ferdinand. La plecare, în faţa fostei clădiri a primăriei, prăbuşită, a oferit ajutoare la 10 sinistraţi, în valoare de câte 10.000 şi 5.000 lei, printre care şi familiei Nicolae Voinea, cel ce fusese împuşcat de poliţistul Gheorghe Vrânceanu, cu un an înainte, în septembrie 1939.

„După cutremur, cursurile şcolare au fost reluate târziu, prin ianuarie, în nişte barăci, la marginea de atunci a oraşului. Se lucraseră anterior şase barăci mari drept cazarmă pentru Regimentul de Fortificaţii, care nu le-a mai folosit. Barăcile au fost folosite un timp scurt de către armata germană aliată. Cabanele erau poziţionate vis-a-vis de terenul Gării. În acele barăci, vor fi concentrate toate cele 5 scoli din oraş: două primare, două gimnazii şi şcoala de meserii. În primăvara anului 1944, aici va funcţiona şi o şcoală din Paşcani, plecată din cauza apropierii de noua linie a frontului. Specialiştii Guvernului Antonescu, au întocmit un nou plan urbanistic, care cuprindea: Palatul Administrativ - o clădire de mari dimensiuni, care să adăpostească Pretura, Primăria, Judecătoria şi Poliţia, în jurul căreia să se amenajeze un “centru civic”, până în bulevardul M. Kogălniceanu, un fel de piaţă a oraşului, după modelul oraşelor mari. Alte clădiri care urmau să se construiască de urgenţă: Spitalul cu baie comunală, Gara, Ocolul Agricol şi un “cartier al şcoalelor”, poate un fel de campus şcolar cum denumim astăzi, un vis nerealizat atunci, dar nici până în zilele noastre, nu numai în Panciu, dar nicăieri în judeţ. Îngroparea proiectului din 1941-1942 se datorează greutăţilor războiului şi răsturnării guvernului Antonescu la 23 august 1944. Descrierea pe scurt a proiectului Antonescu are rolul de a arăta cetăţenilor din Panciu şi nu numai, ce ar fi putut să devină oraşul din punct de vedere şcolar, dar şi modul responsabil în care se gândea un proiect în urmă cu 80 de ani. Cum a r fi a ră ta t B ulevardul Vasile A postoleanu? Spaţiul din dreapta bulevardului, de la fosta clădire a primăriei, prăbuşită, spre est, urma să devină un cartier al şcoalelor, după terminologia vremii sau un campus şcolar, cum denumim astăzi. Pe un teren de 10 hectare, în majoritate cu viţă-de-vie, proprietar fiind avocatul Vlădoianu şi colonelul Bănescu, urmau să se construiască: - un Institut M ilitar de Educaţie pentru orfanii şi fiii de invalizi de război, ce trebuia construit de Ministerul Apărării Naţionale-Direcţia Liceelor Militare; - o şcoală primară cu un efectiv de 240 elevi, orfani şi fii de invalizi; - o şcoală profesională cu un efectiv de 320 elevi, orfani şi fii de invalizi; - corp de trupă de 80 oameni; - ateliere pentru şcoala profesională; - locuinţe pentru personal (ofiţeri, personal didactic şi administrativ, subofiţeri); - pavilion administrativ (servicii, birouri, magazii etc.). 76

Primăria oraşului Panciu s-a adresat profesorului universitar Ion Petrovici - ministru al Culturii şi Cultelor - la 10 octombrie 1942, informându-l ce şcoli au fost în Panciu anterior cutremurelor şi cu întrebarea dacă ele vor fi construite de Ministerul Culturii sau tot de Direcţia Generală a Refacerii. În adresă erau menţionate şcolile care au funcţionat înainte de cutremur: două şcoli primare, una de băieţi şi alta de fete, şcoala de copii mici (grădiniţa), gimnaziul industrial de fete şi şcoala de meserii. Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor - Direcţia Învăţământ Profesional, informa Primăria oraşului Panciu, la 14 noiembrie 1942, că Şcoala de Meserii Panciu ce urma a fi construită avea specialităţile: fierărie, lemnărie, dogărie-rotărie, tâmplărie şi urma să aibă următoarele pavilioane: Pavilionul sălilor de cursuri cu: - cinci săli de cursuri cu 80 de m.p. suprafaţă; - o sală pentru conferinţă profesorală cu 50 m.p.; - patru camere pentru direcţiune şi secretariat cu suprafaţa totală de 100 m.p.; - o sală pentru expoziţii permanente -80 m.p.; - o sală pentru bibliotecă -50 m.p.; - o sală pentru serbări - cca.150 m.p.; - o sală pentru cooperativa şcolară - 25 m.p.. Pavilionul atelierelor: - o sală pentru atelierul de lemnărie - 400 m.p.; - o sală pentru maşini tâmplărie - 200 m.p.; - o sală pentru încleiat şi montaj - 100 m.p.; - o sală pentru personalul tehnic - 16 m.p.; - o sală pentru atelierul de fierărie - 300 m.p.; - o sală pentru personalul tehnic - 16 m.p.; - o sală pentru uzina electrică - 80 m.p.; - o magazie material lemn; -250 m.p.; - o magazie de materiale - 200 m.p.. Pavilionul pentru internat urma să cuprindă dormitoare pentru 150 de elevi, sală de mese, bucătărie, magazie de alimente etc. Se adăugau locuinţa directorului şi locuinţe pentru personal. La capătul bulevardului au fost construite două clădiri, aproape de ce numim „bijuterii arhitectonice”, noua gară şi clădirea Ocolului Viticol cu staţie de avertizare. Au mai fost construite, în altă zonă a oraşului, spital cu baie comunală şi Palatul Administrativ, cea mai mare clădire din oraş, cu demisol şi etaj, cu 4 intrări, corespunzătoare cu instituţiile ce urmau să aibă s

s 5

aici sediul: Pretura, Primăria, Judecătoria şi Poliţia/Jandarmeria. În jurul acestei clădiri era proiectată o piaţă edilitară, ca în marile oraşe, ce se întindea până în Bulevardul V. Apostoleanu şi Strada Mihail Kogălniceanu. În barăcile regimentului care au construit cazematele din zona Panciu, pentru stăvilirea Armatei Roşii, în cazul unui viitor război, ceea ce s-a şi întâmplat, a fost cazată şi o unitate militară germană, în toamna anului 1940. Cinci ani mai târziu, în 1945, aici a început să funcţioneze Gimnaziul Unic, noua formă de învăţământ înfiinţată în şcoala românească. Interesul pentru strada noastră a fost amplificat şi de amenajarea stadionului. La şedinţa din 20 noiembrie 1943, convocată de noul primar, colonelul Carol Tulea, urmare a directivelor stabilite de minister pentru educarea tineretului, prin manifestări culturale, patriotice şi acţiuni de pregătire militară şi sportivă, s-a hotărât acordarea unui teren vis-ă-vis de gară, deci la marginea oraşului. Primele vestiare au fost din scândură, apoi pe timpul „Epocii Ceauşescu”, s-a construit o tribună din beton, dar adevărata modernizare s-a făcut începând cu anul 2007, pe timpul când primar era Ion Petre: vestiare, grupuri sanitare, cabinet medical, bazin de recuperare, sală de şedinţă, magazie, mini-hotel, bucătărie, sală de mese. Tribuna oficială a fost acoperită. Adiacent terenului de fotbal, sunt terenuri sintetice de mini fotbal şi tenis de câmp. Toată arena este prevăzută cu instalaţie nocturnă. Revenind la proiectul Antonescu privitor la oraşul Panciu, evidenţiem că a fost întrerupt prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Din 6 obiective mari, au fost realizate 4, două - „cartierul şcoalelor” şi piaţa (centrul civic), fiind abandonate de noul regim politic. O scuză este plata uriaşei despăgubiri de război către URSS. În primii 15 ani după război, în oraşul Panciu, a fost o singură realizare din punct de vedere edilitar: clădirea Liceului Ioan Slavici, ridicată pe bulevardul - redenumit slugarnic - Vladimir Ilici Lenin, pe locul unde, înainte de marele seism, trona semeaţă clădirea primăriei. Timp de peste 5 ani a durat construcţia - 1951-1956, intrarea pe bulevard şi în cetatea de învăţământ, fiind supravegheată de bustul scriitorului Ioan Slavici, patronul spiritual. Merită a fi subliniat, pentru generaţia de după 1989, că, la construcţia liceului, au muncit voluntar părinţi şi elevi ai liceului, cadre didactice, nu una-două zile, ci săptămâni, în vacanţele de vară. După retragerea armatei sovietice, în 1958, şi achitarea reparaţiilor de război, putem vorbi despre proiectul com unist privind oraşul, aici referindu-ne numai la strada noastră. 78

La începutul anilor 60, pe partea dreaptă a bulevardului s-au construit, într-un ritm rapid: clădirea cu etaj a sediului de unde era condus Raionul Panciu, casa de cultură, policlinica şi blocurile cu două etaje pentru nomenclatura de partid şi de stat. De menţionat că s-a refuzat aprobarea construirii unei biserici, pe bulevard, lăcaşurile de cult fiind prăbuşite de seism în 1940. Pe partea stângă, aproximativ în zona de unde a început istoria oraşului, va fi ridicat complexul economic şi administrativ al Cooperativei Meşteşugăreşti „Servirea Populaţiei”, în continuare clădirea cinematografului, pentru ca spre capătul străzii, un bloc, cu un etaj, după noua modă, fără acoperiş. În curtea liceului se va ridica un nou corp de clădire, cu etaj, inaugurat la 15 septembrie 1963, pentru a asigura condiţiile impuse de generalizarea învăţământului obligatoriu de 8 ani şi creşterea planului de şcolarizare pentru învăţământul liceal. Grija de a asigura condiţii elevilor din mediul rural, veniţi la studii la Panciu, s-a materializat prin darea în folosinţă a unui internat, despre care se vorbea că era cel mai dotat şi frumos din judeţ. Bulevardul a rămas permanent, zona cea mai circulată a oraşului: elevii de la clasa I la a XII-a, la liceu şi şcoala generală, bolnavii la policlinică, amatorii de distracţii la cinematograf, casa de cultură şi stadion, iar nu în ultimul rând, drumul spre gară şi autogară, ce facilita legăturile cu restul judeţului şi cu ţara. Schimbarea intrării spre biserică şi la cimitirul de la Movilă, măreşte animaţia la sărbătorile religioase, iar decesul unor personalităţi locale aduce, pe bulevard, o mare de lume. Proiectul comunist a fost încheiat prin construirea de blocuri cu două etaje, acoperite cu ţiglă, în locul caselor se pe partea stângă. Putem vorbi şi de un proiect post-com unist, pus în practică, în principal de către primarul Ion Petre, dar şi de urmaşul său, Iulian Nica, în timpul mandatelor acestora, fiind date în folosinţă cele două săli de sport, una a liceelor şi alta a oraşului, construirea de blocuri ANL, două corpuri de clădire cu aspect modern pentru licee, la care se adaugă mobilier stradal de calitate şi estetic, pergole între blocuri, spaţii verzi ţi flori, decoraţiuni bogate în lunile decembrie şi ianuarie şi un iluminat puternic, ce contrastează cu întunericul anilor de privaţiuni al ultimului deceniu comunist. Proiectul post-comunist pentru strada mea a constat şi într-o reparaţie morală, incompletă, privitoare la denumirea celei mai frumoase artere de circulaţie a oraşului. Este abrogată denumirea de import, slugarnică şi se acordă numele „Bulevardul Independenţei. 79

Frumos nume, dar, obiectiv vorbind, nu prea suntem obişnuiţi cu independenţa. După vreo 3 secole şi jumătate cu fruntea plecată spre Instanbul, ne-am ridicat din genunchi vreo 6 decenii, după care am primit „lumina de la răsărit” . Luând viteză mare pe orbită, în timpul regimului naţional-comunist, am deraiat din sistemul sovietic şi ne-am plasat, pe altă orbită, chiar la marginea ei, privind umili spre nucleul Bruxelles. Nefiind obişnuiţi să cinstim înaintaşii care au făcut lucruri nemuritoare, edililor oraşului nu le-a plăcut originala denumire Bulevardul Vasile Apostoleanu. Mai contează că istoria trebuie scrisă „Sine ira, et studio ’’?

Gara Panciu, construită după 1940, astăzi lăsată în paragină.

Sala de sport a liceelor. 80

Bulevardul Independenţei în primul deceniu al Mileniului III.

Palatul Administrativ, construit după 1940 şi refăcut în anii 2000.

Clădirea Liceului Ioan Slavici, inaugurată în 1956 şi bustul scriitorului patron al liceului. 81

Clădirea de unde se conducea Raionul Panciu.

Policlinica.

Bulevardul Vasile Apostoleanu în primii ani ai existenţei sale. 82

Sediul Primăriei şi Judecătoriei înainte de seismul din 1940.

Casa de Cultură.

Prima gară, prăbuşită la cutremurul din 1940.

Prof. M ihai ADA FIN I este cunoscut ca unul dintre cei mai consecvenţi şi analitici profesori de istorie ai Vrancei, care a contribuit de-a lungul carierei sale didactice, aşa cum o face şi astăzi, la dezvoltarea învăţământului istoric în Vrancea şi nu numai. Aplecat asupra cercetării istorice sistematice, ca profesor şi fost inspector şcolar de specialitate, prof. Mihail Adafini a iniţiat şi coordonat numeroase proiecte educative, privind istoria locală, şi a obţinut rezultate remarcabile cu elevii la olimpiadele naţionale de istorie. Este preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din României - Filiala Vrancea, calitate în care a promovat oraşul Panciu, judeţul Vrancea, la nivel naţional, prin lucrările ştiinţifice publicate. Este autorul vol. „Sfânta lumină a învăţăturii şi apostolii ei. Istoria şcolii păncene (1856-2011)”, „Oraşul Panciu în timpul Războiului pentru Întregirea României”, Sibiu, ATU, 2017 şi editor, alături de Liviu Mihai Adafini, ai vol. „Ai văzut un rege plângând, cititorule?. Amintiri din Campania pentru întregirea neamului 1916-1918”, Sibiu-Hermannstadt, Editura ATU, 2015. Prof. Mihail Adafini este un consecvent colaborator şi susţinător al proiectelor bibliotecii.

STRĂZILE DIN MĂRĂŞEŞTII DE IERI ŞI DE ASTĂZI Prof. Ion STĂNEL Străzile unui oraş au propria lor istorie suferind modificări de denumire în funcţie de regimurile politice, reprezentate la nivel local de Consiliile Locale, care, în urma unor presiuni sau din proprie iniţiativă, hotărăsc anumite modificări. De cele mai multe ori sau, dacă nu, chiar întotdeauna, cetăţenii nu au nici un cuvânt de spus în cazul unor modificări de denumire a străzilor. Oamenii se ataşează de aceste denumiri şi se identifică cu ele pentru că sunt trecute în actele de identitate. Oraşul Mărăşeşti nu face excepţie de la regula enunţată mai sus, după cum se va vedea în continuare. Una din cele mai vechi informaţii despre străzile din Mărăşeşti pe care le-am găsit datează din 1865, când existau 12 străzi, cu 229 de case, în care trăiau 260 de familii, satul având o biserică1. Fiind sat este foarte clar că străzile nu aveau denumiri. Conform datelor ulterioare momentului 1865, localitatea va evolua în secolul al XlX-lea sub toate aspectele, mai ales din punct de vedere economic, devenind un important nod de cale ferată, dar şi un centru industrial puternic pentru acea perioada, dispunând de o fabrică de produse chimice şi de una de zahăr. Se pare că datorită acestei situaţii, în anul 1908, localitatea este ridicată la rangul de comună urbană2, informaţie pe care, până în acest moment al cercetării, nu am reuşit să o verific, deocamdată. A urmat apoi Primul Război Mondial, care a scos din anonimat localitatea Mărăşeşti intrată definitiv în conştiinţa tuturor românilor, ca urmare a marii victorii obţinute de armata română în faţa armatei germane. Din păcate, luptele crâncene desfăşurate în zonă, cu toate mijloacele, au provocat mari pierderi materiale localităţii. Aşa cum am arătat într-un alt articol publicat într-un al revistei „Clio de Mărăşeşti”, majoritatea clădirilor au avut de suferit de pe urma războiului, unele fiind distruse complet. Este şi cazul celor doua biserici care au existat în Mărăşeşti înainte de război, una cu hramul Sfântul Gheorghe, care cu toate eforturile depuse în perioada interbelică nu a mai putut fi reconstruită şi cealaltă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care s-a refăcut după război. Din fericire, astăzi, prin mari eforturi a fost refîcută biserica cu hramul Sfântu Gheorghe.

Mărăşeştii vor învia din propria cenuşă în primii ani de după război, reuşind să devină unul din oraşele importante ale judeţului. La recensământul din 1930, oraşul Mărăşeşti avea 4 532 de locuitori şi 1 115 gospodării3. În 1934 existau 34 de străzi care aveau denumirile din următorul tabel4: NR. CRT. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 86

DENUMIREA STRĂZII Regele Carol I Bulevardul Carol al II-lea Mareşal Joffre General Praporgescu General Cristescu Maior Ignat General Dragalina Eroii Neamului Regina Elisabeta Cuza-Vodă Sublt. Pruncu Mihail Kogălniceanu I. C. Brătianu Voievodul Mihai Mihai Bravul Griviţei Regina Maria Locot. Vasiliu Elena Doamna Mareşal Averescu Tudor Vladimirescu General Popescu Gen. Eremia Grigorescu Regele Ferdinand Ştefan cel Mare împăratul Traian Plut. I. Munteanu Principele Nicolae Mareşal Prezan Plevnei Fundătura Munteanu Fundătura Oituz Fundătura Eroul Macaboiu Fundătura Mărăşti

LUNGIMEA ÎN METRI 1076 130 156 156 156 822 280 850 521 1414 206 150 400 587 307 152 825 96 220 1316 155 780 1284 269 136 350 200 258 508 300 150 120 120 120

Analizând tabelul de mai sus, putem constata câteva elemente care au stat la baza fixării acestor denumiri. În primul rând se disting personalităţile care au contribuit la obţinerea victoriei de la Mărăşeşti, ca generalul Eremia Grigorescu, principalul artizan al acesteia, generalul Cristescu cel care a condus ostilităţile în prima parte a bătăliei, înlăturat datorită neînţelegerilor cu ruşii, maiorul erou, Grigore Ignat, găsit mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, înconjurat de mormane de cadavre inamice, sublocotenentul Pruncu a cărui amintire a fost cinstită şi printr-un monument ce străjuieşte şi astăzi în spatele gării, generalul Popescu care într-un moment greu al bătăliei a hotărât să execute un contraatac în ambele flancuri ale inamicului pătruns în dispozitivul apărării, mareşalul Prezan, Şeful Marelui Cartier General al Armatei începând din ianuarie 1917, cu un rol important în stabilirea strategiei în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, alţi eroi ca locotenentul Vasiliu, plutonierul Ion Munteanu, eroul Macaboiu. De asemenea, legat de bătăliile Primului Război Mondial, se disting generalul Praporgescu, generalul Dragalina, mareşalul Averescu artizanul victoriei de la Mărăşti, care se bucura de o imensă popularitate în primii ani de la încheierea războiului. Tot în amintirea celor căzuţi pentru apărarea ţării una din străzile importante se numea Eroii Neamului. Probabil aceste denumiri au fost stabilite în prima parte a perioadei interbelice pe măsura refacerii oraşului. Mareşalul Joffre, nu întâmplător este întâlnit ca nume al unei străzi, deoarece în 1920 aducea la Mărăşeşti decoraţia oferită oraşului de preşedintele Franţei, Paul Deschanel. În 1998, Primăria şi Consiliul Local Mărăşeşti botează parcul mare al oraşului: Parcul Mareşal Joffre, unde s-a realizat un monument la iniţiativa Uniunii Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor. La loc de cinste se află denumirile de străzi aparţinând familiei regale a României: Regele Carol I, care are merite deosebite în modernizarea României şi obţinerea independenţei, regele Ferdinand, în a cărui domnie s-a obţinut marea victorie de la Mărăşeşti, dar mai ales, s-a realizat Marea Unire din 1918, regele Carol al II-lea, care era la domnie în acea perioadă (1930-1940) şi care trebuia măgulit în acest fel, principele Nicolae,, al doilea fiu al regelui Ferdinand şi reginei Maria, regina Elisabeta soţia regelui Carol I, regina Maria, care prin prezenţa ei pe front alături de ostaşi sau în spitale pentru alinarea răniţilor, a avut darul de a-i încuraja pe soldaţi să lupte mai departe, voievodul Mihai, fiul regelui Carol al II-lea şi a reginei Elena, care cu ocazia restauraţiei de la 8 iunie 1930 primise titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia” . Nici participarea românilor la războiul de independenţă din 1877 1878 nu a fost uitată, în condiţiile în care şi locuitorii din Mărăşeşti au 87

contribuit prin jertfa lor de sânge la realizarea acestui obiectiv. Mărturie stau numele săpate în monumentul dedicat acestui eveniment ce se află în faţa liceului. Ca urmare, două momente importante, luptele de la Griviţa şi de la Plevna, au fost alese ca să aducă aminte de momente de jertfe şi eroism. Un alt grup de denumiri se referă la personalităţi importante ale istoriei naţionale: Cuza-Vodă, care a poposit şi la Mărăşeşti, foarte iubit de ţărani pentru realizarea reformei agrare din 1864, căruia locuitorii oraşului i-au ridicat un monument în 1908, Mihail Kogălniceanu, cel care a fost alături de Cuza în realizarea operei sale reformatoare, I. C. Brătianu, fruntaşul P.N.L., care în calitate de prim-ministru a realizat lucruri importante din punct de vedere politic, diplomatic şi economic, Elena Doamna, soţia domnitorului Cuza, care s-a ocupat de acte caritabile, care cu ocazia inaugurării monumentului închinat lui Cuza în 1908, trimitea organizatorilor o emoţionantă scrisoare, Tudor Vladimirescu cel care prin mişcarea sa a determinat încheierea regimului fanariot, împăratul Traian, cuceritorul Daciei şi voievozii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (Bravul) a căror fapte sunt arhicunoscute. În perioada interbelică una din cele mai importante străzi ale oraşului era strada Carol I, unde se aflau Şcoala, Banca Populară, sediul Cooperativei Agricole (nu era cooperativă de tip comunist), Farmacia, ducând spre Primărie. În 1934 iluminatul public era realizat prin curentul electric furnizat de fabrica „Chimica” . Reţeaua de joasă tensiune pe străzi măsura 8 151 de metri susţinută de 150 de stâlpi de stejar şi dispunând de 140 de lămpi5. În concluzie se poate spune că în perioada interbelică denumirile de străzi au fost inspirate din realitatea trăită în timpul primului război mondial, din respectul pentru monarhie şi din preţuire pentru marile personalităţi ale istoriei naţionale. A urmat o perioadă foarte tulbure: regimul de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea (1938-1940), intrarea României în Al Doilea Război Mondial în 1941, alături de Germania, trecerea României de partea Naţiunilor Unite după 23 august 1944 şi pătrunderea trupelor sovetice pe teritoriul României. O sursă foarte importantă pentru a cunoaşte situaţia străzilor din oraşul Mărăşeşti este harta din 19466. Nu se mai regăsesc în aceasta, faţă de situaţia din 1934, Bulevardul Carol al II-lea, motivul ar fi că regele respectiv a fost nevoit să abdice în 1940 şi să părăsească ţara, general Dragalina, Mihail Kogălniceanu, Mihai Bravu, Griviţei, locotenent Vasiliu, plutonier I. Munteanu, Plevnei. După cum se poate vedea anumite fundături nu sunt menţionate cu denumiri fiind posibil ca unele dintre 88

acestea să se fi menţinut. Apar şi denumiri de străzi noi, faţă de 1934: strada I. G. Duca, prim ministrul liberal asasinat de legionari în 1933 pe peronul gării din Sinaia, strada Ştefan Cicio Pop, cu un rol fundamental în realizarea unirii Transilvaniei cu România. Încă din 1941 se dorea deschiderea unui bulevard care să lege în linie dreaptă centrul oraşului de gară, pentru a se deschide o perspectivă modernă şi urbanistică întregului oraş. În 24 aprilie 1947, Primăria decidea exproprierea unui număr de 32 de terenuri pentru realizarea bulevardului 7. Studiind harta din 1946 şi harta actuală a oraşului se pare că acest bulevard nu s-a realizat. La 30 decembrie 1947 s-a produs abdicarea forţată a regelui Mihai I, obligat de comunişti să părăsescă ţara. Acesta a fost ultimul obstacol înlăturat de comunişti, care aveau acum drumul liber spre acapararea totală a puterii. Cu anul 1948, începe regimul comunist efectiv în România, când începe transformarea ţării după modelul U.R.S.S. Unul din primele lucruri realizate de noul regim la Mărăşeşti a fost schimbarea unor denumiri de străzi care nu mai corespundeau cu noua ideologie. La 7 ianuarie 1948 un ordin al Prefecturii Putna cerea Primăriei Mărăşeşti ca toate denumirile de străzi purtând numele fostului rege Mihai sau membrilor fostei familii regale, să fie înlocuite în cel mai scurt timp cu alte denumiri8. La 28 februarie 1948, Primăria stabilea următoarele modificări ale denumirilor de străzi 9: D EN U M IREA V ECH E

D EN U M IREA NOUĂ

B-dul Regina Elena Str. Regele Carol I Str. I.C. Brătianu Str. Regina Elisabeta Str. Regina Maria Str. Ştefan Cicio Pop Str. Regele Mihai I Str. Basarabiei Str. Mareşal Averescu Str. Regele Ferdinand I Str. Împăratul Traian Str. Răzoare Str. Soveja

B-dul Griviţa Roşie Str. Republicii Str. 23 August Str. Ilie Pintilie Str. 13 Decembrie 1918 Str. Vasile Roaită Str. Nicolae Bălcescu Str. Democraţiei Str. 6 martie 1945 Str. 7 noiembrie1917 Str. Dobrogeanu Gherea Str. Răzoare I Str. Răzoare II

După cum se poate constata din tabelul de mai sus au fost schimbate nu doar denumiri aparţinând membrilor fostei familii regale, ci şi altele. Strada I. C. Brătianu devine 23 August, momentul intrării comuniştilor în viaţa românilor, strada Ştefan Cicio Pop devine strada Vasile Roaită, eroul comunist care s-a dovedit ulterior că nici nu a existat, strada Basarabiei devine strada Democraţiei, comuniştii dorind să îngroape problema întrucât sovieticii reocupaseră acest teritoriu încă din 1940, recucerit în 1941 de armata română, (probabil atunci s-a acordat această de numire unei străzi în Mărăşeşti) şi cotropit din nou de trupele sovietice în 1944. Este surprinzătoare înlocuirea străzii Mareşal Averescu, care reprezenta un simbol pentru istoria românilor, cu strada 6 martie 1945, care aducea aminte de guvernul Petru Groza impus cu forţa de U.R.S.S. Până şi Împăratul Traian îi deranja pe comuniştii locali, care vor prefera să-l substituie cu Dobrogeanu Gherea, ideologul socialist. Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu străzile oraşului în perioada comunistă. Firul informaţiilor ne-a condus în anul 2003 când Consiliul Local a stabilit nomenclatorul de străzi din oraşul Mărăşeşti. Analizând acest nomenclator constatăm că s-au făcut nişte reparaţii absolut necesare, înlăturându-se denumiri care aminteau de perioada comunistă cum ar fi: 23 august, 13 decembrie 1918, 30 decembrie 1947, Griviţa Roşie, 6 martie 1945, V. I. Lenin, 11 iunie. Acestea au fost înlocuite cu denumiri care ne trimit cu gândul la situaţia din 1934: Mareşal Alexandru Averescu, Dacia, General Eremia Grigorescu, Independenţei, Răzoare, sublocotenent Gabriel Pruncu. Din păcate, destul de multe străzi, 17 la număr, au denumiri fără nici un fel de rezonanţă, ca de exemplu: Cetinei, Crinului, Crizantemelor, Garoafei, Ghioceilor, etc. Studiind bogata istorie a localităţii Mărăşeşti s-ar putea găsi cu uşurinţă personalităţi care ar merita să dea numele unor străzi. Mă gândesc la Costin Catargiu, unul din proprietarii moşiei Mărăşeşti, care printre altele a contribuit la construcţia Bisericii Adormirea Maicii Domnului, Ghorghe Ulises Negropontes, care a făcut foarte multe pentru oraş, a donat terenul pe care s-a construit mausoleul, plus o importantă sumă de bani, prin investiţiile făcute în Mărăşeşti a transformat localitatea într-un important centru industrial la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, generalul Cristescu, eroul Grigore Ignat despre care am mai vorbit, ar fi doar câteva propuneri demne de luat în considerare. În partea finală a demersului meu, aş dori să vă supun atenţiei un tabel comparativ al numelor de străzi în 1934, 1946 şi 2003, pentru a vedea care străzi şi-au păstrat denumirea de-a lungul timpului şi care au fost schimbate mai frecvent.

DENUMIREA NR. CRT. STRĂZII ÎN 1934 1. Regele Carol I 2. Bulevardul Carol al II-lea 3. Mareşal Joffre 4. General Praporgescu 5. General Cristescu 6. Maior Ignat 7. General Dragalina 8. Eroii Neamului 9. Regina Elisabeta 10. Cuza-Vodă 11. Sublocotenent Pruncu 12. Mihail Kogălniceanu 13. I. C. Brătianu 14. Voievodul Mihai 15. Mihai Bravul 16. Griviţei 17. Regina Maria 18. Locotenent Vasiliu 19. Elena Doamna 20. Mareşal Averescu 21. Tudor Vladimirescu 22. 23. 24.

General Popescu Gen. Eremia Grigorescu Regele Ferdinand

25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33.

Ştefan cel Mare împăratul Traian Plutonier I. Munteanu Principele Nicolae Mareşal Prezan Plevnei Fundătura Munteanu Fundătura Oituz Fundătura Mărăşti

DENUMIREA STRĂZII ÎN 1946 Carol I Joffre General Praporgescu General Cristescu Maior Ignat Eroilor Regina Elisabeta Cuza-Vodă I. C. Brătianu Voievodul Mihai Regina Maria Elena Doamna Mareşal Averescu Tudor Vladimirescu

DENUMIREA STRĂZII ÎN 2003 Republicii 1 Mai Ana Ipătescu Luminii I. L. Caragiale Doinei Zorile Cuza-Vodă Vasile Alecsandri Nicolae Bălcescu Lupeni Muncii Independenţei Tudor Vladimirescu General Popescu Democraţiei Gen. Eremia Grigorescu Siret Regele Ferdinand Ecaterina Teodoroiu Ştefan cel Mare Carpaţi Împăratul Traian Dacia Principele Nicolae 24 Ianuarie Mareşal Prezan Răzoare Plevnei Oituz Mărăşti

Aşa cum se poate observa există câteva străzi care şi-au păstrat denumirea neschimbată de-a lungul timpului în ciuda schimbărilor de regim politic. Este cazul străzilor Cuza -V odă şi Tudor Vladimirescu. 91

Acesta este povestea străzilor din Mărăşeşti, care chiar dacă în linii mari au rămas aceleaşi ca structură, denumirea lor a suferit o serie de schimbări ca urmare a schimbărilor de natură politică. NOTE: 1) Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va prescurta A.N.Vn.), fond Primăria oraşului Mărăşeşti, dosar 6/1865, filele 2,7 şi 9. 2) I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2000, p. 488. 3) Recensământul general al populaţiei României din 1930, vol I, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1938, p. 700. 4) Dimitrie R. Russu, Patrimoniul public şi starea economică a judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1934, pp. 92-93. 5) Ibidem, p. 92. 6) A.N.Vn., fond Primăria Oraşului Mărăşeşti, dosar 12/1946, filele 69-70. 7) Ibidem, dosar 22/1948, filele 45-47. 8) Ibidem, dosar 9/1948, fila 1. 9) Ibidem , fila 4. Extras din vol.: Ion, Stănel, Monografia istorică a localităţii Mărăşeşti, Editura Andrew, Focşani, 2007.

Ion STANEL este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi predă istoria la Colegiul Naţional Pedagogic „Spiru Haret” din Focşani. Este profesor asociat la Departamentul de Pregătire al profesorilor, filiala Focşani. A publicat: Monografia istorică a localităţii Mărăşeşti, Editura Andrew, Focşani, 2007; Dicţionarul biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008 (coautor); Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, Editura Meronia, Bucureşti, 2009 (coautor); Evul Mediu românesc. Dicţionar biografic, Editura Meronia, Bucureşti, 2010 (coautor); Personalităţi străine în istoria României: dicţionar biografic, Editura Meronia, Bucureşti, 2011 (coordonator); Dicţionar general al Evului Mediu românesc, Editura Meronia, Bucureşti, 2013 (coautor); Mărăşeştii în fapte şi imagini. O istorie în date, Editura ATEC, Focşani, 2017 (coautor).

BULEVARDUL CAROL I DIN MĂRĂŞEŞTI SCURTĂ ISTORIE ÎN IMAGlNl Prof. Aurel NECULAI

Ideea de a reveni aupra unei carţi pe care am publicat-o recent (Mărăşeştii în vechi cărţi poştale ilustrate 1900-1939) a izvorât dintr-un proiect lansat curând de Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu - Focşani prin „Secţia de Carte veche şi Colecţii speciale” coordonată de biliotecar dr. Teodora Fîntînaru: Povestea străzii mele. Povestea mea este despre B ulevardul C arol I (actuala S trad a Republicii) din oraşul Mărăşeşti. Nu am avut şansa să mă nasc în Mărăşeşti şi nu am locuit pe această stradă cu un trecut cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Am parcurs, însă, aceasă stradă, zilnic, de la un capăt la altul, timp de mai bine de 25 de ani. De la Gara Mărăşeşti, unde soseam cu trenul de la Râmnicu Sărat, şi până la Şcoala Gimnazială Ecaterina Teodoroiu, acolo unde profesam, cale de circa 25 de minute de mers, privirea mea a fost tot timpul atrasă de multitudinea monumentelor care aminteau de vara anului 1917, şi nu numai. Ca profesor de istorie eram conştient că pasul meu străbate zilnic un câmp istoric şi de aici s-a născut dorinţa de descoperi povestea din spatele monumentelor, de a scoate la iveală fapte şi întâmplări ieşite din comun şi care se lăsau de mult aşteptate. De aici, cărţile despre Mărăşeşti, Revista Clio de Mărăşeşti pe care am fonat-o şi am coordonat-o mai bine de 15 ani; de aici cursul de istorie locală pe care l-am predat ani de-a rândul elevilor din şcoala mea. Am aflat multe despre oraşul Mărăşeşti şi decă exemplul de modernizare cel mai apropiat de locurile noastre este calea ferată BuzăuMărăşeşti, construită (1879-1881) pentru prima dată de ingineri români şi iaugurata de regele Carol I la 30 octombrie 1881. Ziua inaugurării s-a constituit într-o mare sărbătoare. Duminică, 30 octombrie 1881, la ora 8.45, familia regală însoţită de guvernul României şi membri ai Parlamentului, au pornit din gara Bucureşti-Cotroceni cu un tren tras de o locomotivă numită simbolic Unirea. Era primul drum de fier care unea Muntenia de Moldova. Până la Mărăşeşti trenul a oprit în fiecare staţie pentru a fi sfinţită de I.P.S Inochetie al Buzăului. Ceremonia finală a avut loc la Focşani şi aici, în Magaziile Gării, în prezenţa regelui Carol I şi a prim-ministrului Ion C. Brătianu, s-au pus bazele Societăţii Politehnice 93

Române. Din păcate, odată cu instaurarea regimului comunist numele Bulevardului Carol I a fost schimbat cu Strada Republicii, care dăinuie şi astăzi, aşteptând o reparaţie istorică şi care, din motive greu de înţeles, încă nu vine. Poate că reconstrucţia oraşului Mărăşeşti care ar putea deveni un Muzeu în aer liber, ar trebui să înceapă cu revenirea străzii principale la numele care a consacrat-o: Carol I. Există o memorie a străzii. Străzile apar, mai şi dispar, au un nume adesea supus schimbărilor conjuncturale, dar, mai ales, sunt afectate de evenimente şi de transformările, nu întotdeauna benefice, provocate, inevitabil, de modernitate. Este şi cazul B ulevardului C arol I din Mărăşeşti, astăzi S trad a Republicii. Puţinele, dar importantele imagini de care dispunem, ne ajută să reconstruim, în mare, aspectul Străzii Carol, până la istorica bătălie de la Mărăşeşti din vara anului 1917. Centrul comercial al oraşului începea din faţa gării şi continua până aproape de zona pieţei de astăzi. Clădirile comerciale, lipite una de alta, erau construite din cărămidă şi aveau două niveluri. Din dreptul Statuii lui A lexandru Ioan Cuza, ridicată în anul 1908 pe locul unde se găseşte şi astăzi, strada se bifurca: un sens mergea spre gară şi altul venea de la gară ocolind părculeţul din spatele Statuii lui Cuza. Această arhitectură a Străzii Carol I se păstrează şi astăzi. Din 1908, la iniţiativa primarului Niţă Vasiliu, strada a fost pietruită, s-au construit trotuarele şi au fost plantaţi, de o parte şi de alta, tei şi salcâmi. Pe partea stângă a Străzii Carol, spre capătul său, pe locul în care se găseşte astăzi Parcul Joffre, se ridica frumosul Palat Negropontes, în continuarea căruia, se afla, puţin mai departe, biserica A dorm irea M aicii D om nului, unde s-a ales E roul Necunoscut, la 14 mai, 1923, în care, şi astăzi, se oficiază slujbe religioase. În partea opusă bisericii, se găsea atunci vechea Primărie, pe locul căreia s-a ridicat în anii ’20 ai secolului trecut, actuala Primărie. Bătălia de la Mărăşeşti avea să lase urme adânci asupra străzii principale a oraşului. Atunci au fost distruse gara, centrul comercial, Palatul Negropontes şi parţial biserica Adormirea Maicii Domnului (turnul şi zidurile lovite de proiectile au fost refăcute după 1917). După bătălia din vara anului 1917, Strada Carol nu a mai revenit la vechea arhitectură. Au apărut, însă, semnele modernităţii. Astfel, în 1929 s-a luat iniţiativa construirii unui canal de scurgere de la gară, prin Strada Carol şi strada Cuza-Vodă, pentru a proteja oraşul de inundaţiile foarte frecvente. În 1934 iluminatul public era deja prezent, curentul fiind primit de la fabrica de produse chimice. De-a lungul Străzii Carol, se înşirau Şcoala p rim ară (astăzi Liceul Tehnologic Eremia Grigorescu), Banca P opulară, sediul 94

C ooperativei Agricole şi farmacia oraşului. Strada Carol era şi atunci inima comercială a oraşului. Din cele 47 de unităţi comerciale câte număra în 1934 oraşul Mărăşeşti, 35 se aflau de-a lungul Străzii Carol: 2 restaurante, un hotel (Hotel Păunescu, fost Hotel N egropontes), 2 cafenele, 14 cârciumi, 2 băcănii, 4 frizerii, 4 brutării, o cofetărie, 4 manufacturi şi o farmacie. Ne putem imagina forfota acestei străzi, mult mai accentuată către finalul săptămânii şi de sărbători, mulţimea acelor cafenele, restaurante, băcănii, frizerii şi cofetării, care îşi invitau clienţii prin firme atrăgătoare. Ne putem imagina animaţia străzii făcută de elevii care plecau fericiţi şi zgomotoşi de la cursurile şcolii primare. De curăţenia străzilor se ocupa Primăria, iar liniştea era asigurată de poliţie, înfiinţată în anul 1931. Memoria Bulevardului Carol I din Mărăşeşti străbate, ca un ecou, până în zilele noastre, invitându-ne, parcă, să o îmbogăţim cu alte fapte, cu alte întâmplări, pe măsura trecutului său.

Carte poştală ilustrată, dinainte de Primul Război Mondial, reprezentând Gara Mărăşeşti. [Colecţia autorului]

Carte poştală ilustrată, reprezentând Gara Mărăşeşti, distrusă în urma bătăliei din anul 1917. [Colecţia autorului]

Gara Mărăşeşti astăzi, vedere din Str. Republicii, fostul Bulevard C arol I. [Foto: prof. Oana Dima] 96

Poşta Mărăşeşti înainte de anul 1914. Carte poştală dinainte de 1914. [Colecţia autorului]

Oficiul Poştal din Mărăşeşti după bătălia din anul 1917. Carte poştală pictată de Camelia Achimescu. [Colecţia autorului] 97

Carte poştală ilustrată, datată 19 august 1924, reprezentând M onumentul lui Gabriel Pruncu. Fiu al unei familii de negustori armeni din Focşani, tânărul sublocotenent Gabriel Pruncu a căzut eroic în ziua de 6 august 1917, în bătălia de la Mărăşeşti-Răzoare. Monumentul lui Gabriel Pruncu, ridicat din iniţiativa familiei sale, a fost amplasat, iniţial, în cimitirul din Mărăşeşti, alături de cele nouă morminte ale Eroilor Necunoscuţi. Este ceea ce vedem în această carte poştală. După 1924, când Gabriel Pruncu a fost înhumat în Mausoleul Mărăşeşti-Culoarul Cavalerilor, monumentul a fost mutat, la iniţiativa familiei sale, în faţa gării din Mărăşeşti, unde poate fi văzut şi astăzi. Este M onument istoric. [Colecţia autorului]29 *

29 septem brie 1908. Ţărani din Ruginoasa, Neamţ, la inaugurarea Monumentului închinat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situat pe Strada Carol I, astăzi Strada Republicii. (Deţinător: Primăria Mărăşeşti) 98

B ulevardul C arol I din Mărăşeşti, la 2 octombrie 1917, purtând încă urmele bătăliei. [Fotografie realizată de Serviciul fotografic al armatei, Deţinător: Biblioteca Naţională a României, Departamentul Colecţii speciale]

Carte poştală ilustrată, datată 1915, reprezentând Hotelul Negropontes din Măraşeşti. [Colecţia Gheorghe Panait] 99

Fotografie tip carte poştală, din anul 1933, înfăţişând Bulevardul Carol I din Mărăşeşti. [Colecţia autorului]

Fotografie din anul 1943, reprezentând Şcoala primară din Mărăşeşti, actuala construcţie în care se găseşte Liceul Tehnologic Eremia Grigorescu. [Sursa: Monografia judeţului Putna, materialul a fost colectat şi verificat de A. Gafencu şi prof. Ion Diaconu, Regatul României, Prefectura Judeţului Putna, Focşani, 1943] 100

Fosta Şcoală primară, astăzi sediul Liceului Tehnologic „Eremia Grigorescu”. [Foto: prof. Oana Dima]

Carte poştală ilustrată, datată 1909, reprezentând Palatul Negropontes din Mărăşeşti. Palatul a fost cumpărat de Jean Ulysse Negropontes, odată cu moşia Mărăşeşti, de la foştii proprietari ai moşiei, familia Catargiu. [Colecţia autorului]

101

Ruinele Palatului Negropontes, după bătălia din vara anului 1917 de la Mărăşeşti. În perioada interbelică, ruinele au fost conservateca monument istoric. În 1948, din dispoziţia neinspirată a primarului de atunci, acesta au fost dărâmate. Astăzi se mai păstrează doar fundaţia. [Fotografie realizată de Serviciul fotografic al armatei române]

Carte poştală ilustrată, datată 1907, reprezentând Strada Carol I din Mărăşeşti. Este cea mai veche imagine a străzii principale a Mărăşeştiului. Se poate observa, în partea stângă a imaginii, biserica Adormirea Maicii Domnului, iar în partea dreaptă, Primăria oraşului, rămasă în această formă până la bătălia din anul 1917, când a fost distrusă şi reconstruită, în forma care există şi astăzi. [Colecţia autorului] 102

Carte poştală ilustrată, datată 11 octombrie 1932, reprezentând Primăria oraşului Mărăşeşti. Localul Primăriei a fost ridicat între 1919-1922 pe vechiul amplasament distrus în urma luptelor din vara anului 1917. [Colecţia autorului]

Localul Primăriei Mărăşeşti astăzi. După cum se poate observa este sedliul care datează din 1922. [Foto: prof. Oana Dima]

103

Biserica A dorm irii M aicii D om nului după luptele din vara anului 1917. Biseriica a fost reparată după război. Aici a avut loc la 14 m ai 1923 ceremonia alegerii E roului Necunoscut, unul dintre cele mai importante simboluri din Războiul Întregirii Naţionale 1916-1919. [Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I]

Biserica Adormirii Maicii Domnului, astăzi. [Foto: Oana Dima] 104

MĂRĂŞEŞTI - 14 MAI 1923 - CEREMONIA ALEGERII EROULUI NECUNOSCUT în BISERICA „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” Prof. Aurel NECULAI

Consecinţele dezastroase, fără precedent în istoria umanităţii, pe care le-a provocat Marele Război - cum au numit contemporanii prima conflagraţie m ondială- îl determinau pe Paul Valery să afirme un adevăr profund şi dramatic: Cât despre noi, civilizaţiile, înţelegem că suntem muritoare. De aceea, la doi ani de la încheierea Primului Război Mondial, a apărut în Franţa ideea cinstirii zecilor de mii de eroi a căror identitate nu a putut fi stabilită. Mormântul Soldatului Necunoscut a fost realizat în Anglia şi Franţa în 1920. La noi, grija pentru eroii căzuţi în luptă a revenit Societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război, creată în 1919, care avea ca scop descoperirea locurilor unde existau morminte ale celor căzuţi în Războiul Întregirii Naţionale, pentru identificarea eroilor şi îngrijirea mormintelor lor. Pe mormintele ostaşilor neidentificaţi, Societatea aşeza câte o cruce pe care erau inscripţionate cuvintele Un erou mort pentru ţară. Pentru alegerea rămăţiţelor sodatului necunoscut s-a decis ca începând cu ziua de 11 mai 1913, să se dezgroape 10 soldaţi căzuţi pe câmpurile de luptă din anii 1916 - 1917 din Ardeal, Jiu, Bucureşti, Dobrogea, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz etc. O delegaţie a Societăţii Cultul Eroilor a ales cele 10 morminte şi după exhumarea lor au fost puse în 10 sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi învelite în mătase roşie, toate identice şi transportate în vagoane speciale la Mărăşeşti şi depuse în biserica Adormirea Maicii Domnului, în ziua de 13 m ai 1923. Cel desemnat să aleagă pe unul din cei 10 soldaţi necunoscuţi şi care să devină Eroul Necunoscu, a fost Amilcar Săndulescu, în vîrstă de 12 ani, elev al Liceului Miltar Mihai Viteazul din Craiova. Era orfan de ambii părinţi, mama sa murise pe când el avea 5 ani, iar tatăl său murise în campania din 1916. Ceremonia desemnării Eroului Necunoscut a început la orele 3, în după105

amiaza zilei de 14 m ai 1923, în biserica Adormirea Maicii Domnului din Mărăşeşti, slujba religioasă fiind oficiată de episcopul militar Ştefulescu. O mulţime impresionantă, preoţi veniţi din tot judeţul Putna, elevi de la şcolile din Focşani, Tecuci si Panciu au fost martorii acestui eveniment emoţionant şi încărcat de adânci semnificaţii. După Te-Deum a urmat momentul cel mare. Ministrul de Război Gheorghe Mărdărescu l-a luat de mână pe elevul Amilcar Săndulescu, şi după ce a trecut cu el prin faţa celor 10 sicrie, l-a îndemnat: „Arată-ne care este tatăl tă u !“ Amilcar Săndulescu s-a oprit în dreptul sicriului cu numărul 4 pe care l-a ales spunând: Acesta este tatăl meu. Astfel, sicriul cu numărul 4 a devenit E roul Necunoscut. Celelalte 9 sicrie au fost înmormântate, în aceeaşi zi, după slujba din biserică, cu toate onorurile în cimitirul eroilor din Mărăşeşti. După revenirea de la cimitir, sicriul cu E roul N ecunoscut a fost transportat, la ora 17, în gara Mărăşeşti şi depus pe o platformă construită special, acoperită cu tricolorul românesc. În mod simbolic, sicriul a fost purtat de 4 ofiţeri cavaleri ai ordinului Mihai Viteazul şi 4 gradaţi decoraţi cu „Virtutea Militară clasa I” . A doua zi - 15 mai 1923 la ora 8 dimineaţa, un tren special a transportat la Bucureşti. De la Gara de Nord, sicriul a fost aşezat pe un afet de tun tras de 8 cai cu care a fost transportat până la Biserica Mihai Vodă, unde a fost depus pentru a permite publicului omagierea E roului Necunoscut. În dimineaţa zilei de 17 m ai 1923, în cadru festiv, sicriul a fost depus în Parcul Carol. Delegaţii tuturor unităţilor din ţară au dat onorul înclinând drapelele, iar după un scurt serviciu religios, au ţinut cuvântări regele Ferdinand I şi primul ministru Ion I. C. Brătianu. Istoria Mormântului Soldatului Necunoscut nu avea să se încheie aici, deoarece în 1957, a fost mutat la Mausoleul de la Mărăşeşti, fiind readus la locul iniţial, din Bucureşti, pe 26 octombrie 1991. În tot acest periplu, a fost mutată şi lespedea pe care se afla următoarea inscripţie: Aici doarme fericit întru Domnul ostaşul necunoscut săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite 1916-1919.

106

13 m ai 1923, B ulevardul C arol I: cortegiul celor 10 sicrie deplasîndu-se spre biserica Adormirea Maicii Domnului în vederea desfăşurării ceremonialului alegerii Eroului Necunoscut. [Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I]14

14 m ai 1923, B ulevardul C arol I: ministrul de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, împreună cu Amilcar Săndulescu sosind la biserica Adormirea Maicii Domnului în vederea desfăşurării ceremonialului alegerii Eroului Necunoscut. [Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I] 107

13 m ai 1923: Cele 10 sicrie sunt aşezate pe catafalcul bisericii Adormirea Maicii Domnului. [Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I]14

14 m ai 1923: Conducerea celor nouă sicrie cu eroi necunoscuţi spre Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti pentru a fi înhumate. [Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I] 108

14 m ai 1923, B ulevardul C arol I: Carul funebru militar, cu Eroul Necunoscut, tras de patru cai, plecînd spre gara Mărăşeşti. în vederea deplasării spre Bucureşti pentru a fi înhumat în P arcul C arol. [Fotografie. Deţinător Muzeul M ilitar Naţional Regele Ferdinand I]15

15 m ai 1923. Sicriul cu Eroul Necunoscut în Gara Mărăşeşti, pregătit pentru plecarea spre Bucureşti.[Fotografie. Deţinător Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I] 109

14 m ai 1923. Fotografie făcută la Mărăşeşti cu prilejul ceremonialului Eroului Necunoscut. În partea dreaptă se află Mitropolitul Pimen al Moldovei, iar în partea stângă copilul de 12 ani, Amilcar Săndulescu. [Deţinător: Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I]. E xtras din voi.: Neculai, Aurel, Mărăşeştii în vechi cărţi poştale ilustrate 1900-1939, Editura ATEC, Focşani, 2018.

A urei N ECU LA I este profesor de istorie, absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii din Bucureşti. A fondat şi coordonat din 1998 revista de istorie Clio de Mărăşeşti. A publicat: Războiul pentru întregirea Naţională în expresii memorabile, Editura Andrew, Focşani, 2008; Istorii regăsite, Editura Andrew, Focşani, 2009; Copiii în istorie. Texte şi documente, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014; Mărăşeştii în fapte şi imagini. O istorie în date, Editura ATEC, Focşani, 2017 (coautor); Mărăşeştii în vechi cărţi poştale ilustrate 1900-1939, Editura ATEC, Focşani, 2018; Un surâs din alte vremuri, Editura Editgraph, Buzău, 2019.

110

FOSTA STRADĂ „UMBREI” DIN FOCŞANI ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ 77

Andrei-Marius NEDELCU Strada Popa Şapcă, care se numea strada Umbrei, este situată în partea centrală a oraşului Focşani. Ca dispunere, aceasta are direcţia nordsud, cu o uşoară înclinaţie spre vest. Pe harta moşiilor, a inginerului Gheorghe T. Scipion , din 1848, aceasta apare ca o ulicioară ce se strecura printre grădini şi câteva case şi ieşea printr-un culoar în Uliţa Mare. Nu este foarte evident de unde începea aceasta, din cauza unor probleme ale hărţii. Biserica Sf. Nicolae Nou apare dreapta jos, marcată cu un plan treflat mai mic, dar cu un pridvor destul de generos. Cea mai veche denumire a străzii a fost chiar Sf. Neculai Nou46.

Fig.1: Harta moşiilor din Focşanii Munteni, realizată de către ing. Scipion în 1848, în stânga biserica Sf. Gh. Armeni, centru biserica Sf. Nicolae Vechi, dreapta biserica Sf. Nicolae Nou. 46 Virgil Paragină, 450 de ani Focşani, Lucrare în regia autorului, Focşani, 1996, p. 152. 111

Aceasta apare pe harta din 1855, realizată de căpitanul Marcus Terbuhovic', ca fiind o ulicioară îngustă şi strâmbă, care trece prin spatele Uliţei Mari sau a Târgului. Aceasta se strecoară printre două grădini, făcea dreapta şi ajungea în faţa bisericii Sf. Nicolae cel Nou, monument istoric important. Mai departe, aceasta urmărea direcţia nord şi ieşea prin două mici cotituri la biserica Sf. Nicolae Vechi, sau Mănăstirea lui Ştefu, căpitan de cazaci.

Fig. 2: Strada Umbrei marcată cu roşu pe Planul Terbuhovic din 1855, cu nr. 21 este indicată biserica Sf. Nicolae Nou. Această uliţă, aparţine Focşanilor Munteni, atunci separat de Focşanii Moldovei, printr-o gârlă ce forma hotarul dintre cele două provincii româneşti. Cel mai important monument de pe această stradă este Biserica Sf. Nicolae cel Nou. Această biserică, la început a fost mănăstire, cum se constată din actele Episcopiei Buzăului. În partea de nord a oraşului Focşani Munteni, aproape de graniţa care despărţea cele două Ţări Româneşti, pe actuala stradă Popa Şapcă („Umbră” era o străduţă din apropiere), nr. 3, se găsea fosta Mănăstire Sfântul Nicolae. A primit cognomenul „Nou”, avându-se în vedere că acest locaş a apărut după 112

celălalt aşezământ, şi pentru diferenţiere, primul s-a numit „Sfântul Nicolae-Vechi” . Cel mai vechi din actele relative la această biserică este din leat 7204 (1696), iunie 21 şi anume: „Zapisul Mariei preotesei, soţia popii lui Ioan, faţa Ghenciului dimpreună şi cu Ioana Bendioae din Focşani prin care vinde preotului de la sfânta Mănăstire ot Focşani, un loc de casă, unde au fost casa lui Gândac Ţiganu, peste drum dinaintea popii lui Filoftiu în Târgul Focşanilor, în lung stânjeni 18 şi în lat spre casa Pinchii stânjeni 6, care moşie este din partea Odobească şi din partea Focşănească; (XLVIII)” (Caian, 1906) Din acest act se vede că Mănăstirea Sf. Nicolae cel Nou a existat pe la 1696, dar a fost făcută din lemn, cum spune un alt zapis din leat 7247 (1738) septembrie 14. Popa Arsenie se aminteşte ca trăind, într-un zapis din leat 7204 (1696), mai 22, prezentat de Mănăstirea Râmnicul, prin care el (popa Arsenie) şi cu Iani ginerele Vătafului Stoica dă danie Mănăstirii Râmnicului, locul ce-l are în Focşani, în lung stânjeni 72 şi în lat stânjeni 30. Doc. (XLVIII); (Caian, 1906) Dintr-un alt document al Episcopiei Buzăului cu data 7240 (1732), iunie 9, se constată că, arzând a doua oară biserica cea de lemn, în acel an a fost făcută de zid de cărămidă de către jupân Constantin Năsturel, biv vel paharnic, şi în acelaşi an a fost închinată ca metoh Episcopiei Buzăului cum arată un alt zapis, din leat 7246 (1732) pe care „Dragomir sin popa Constantin împreună cu tot neamul popii lui Arsenie îl dă Sfinţiei Sale Chir Misail, Episcopul Buzăului, prin care închină Biserica Sf. Nicolae de aicea din Focşani, metoh Sfintei Episcopiei Buzăului.” (Caian, 1906).

Pictură din naosul bisericii. 113

Noua biserică (cea din zilele noastre) a fost construită, pe un plan treflat (fundaţie de piatră de râu; lungimea de 23,00 m, lăţimea fără absidele laterale de 7,80 m), cu ziduri groase, cu un pridvor deschis (cel mai larg dintre bisericile Focşanilor), fiind asigurată, mai târziu, cu opt contraforturi (între naos şi pronaos sunt doi stâlpi de susţinere a bolţii). Prima pardoseală a avut-o din cărămizi. După 1743 a fost executată pictura. Absidele laterale sunt cu cinci laturi la exterior şi semicirculare la interior; absida altarului (în grosimea zidului sunt două nişe pentru proscomidiar şi diaconicon) are şapte laturi la exterior (Iancu, 2018). Pe planul Radovic apărut la 1900, strada Umbrei apare cu mici modificări, nu mai face acele cotituri mici şi are un aspect rectiliniu, formată din mai multe segmente care îşi schimbă uşor direcţia. Densitatea caselor a crescut şi apar clădiri noi, iar Biserica Sf. Nicolae Nou îşi păstrează poziţia faţă de stradă.

Fig.3: Strada Umbrei pe Planul Radovic din 1900.

114

Biserica a suferit multe stricăciuni care au provenit din partea armatelor străine şi mai cu seamă a tuturor care intrând prin biserici străpungeau cu armele chipurile sfinţilor şi ale ctitorilor cum se poate vedea la icoana Sfântului Gheorghe la biserica din Cimitirul Sudic şi la portretele din acest sfânt locaş. Biserica a suferit şi de pe urma cutremurelor (1894, 31 august, cel mai aprig). La 25 septembrie 1812 a fost realizată catapeteasma din zid, cu cele trei rânduri de icoane (aurite iniţial); deasupra acestora este o inscripţie. O lungă perioadă de timp a stat închisă şi împrejmuită cu zid şi nu s-a mai slujit într-însa. În prezent, este monument istoric şi a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice din 2004, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din Focşani. Din anul 1998, a fost preluată de preotul paroh Valeriu Tufaru care slujeşte şi în prezent. Din anul 2002 s-a început restaurarea picturii vechi şi s-a integrat pictura nouă în tehnica „fresco” de către pictorul Gabriela Ştefăniţă. În ziua de 3 iunie 2007 s-a sfinţit de către Prea Sfinţitul Episcop EPIFANIE al Buzăului şi Vrancei. 115

Şi acestui aşezământ monahal i s-au atribuit diferite nume: „Mănăstirea Sfântul Nicolae cel Nou din Focşani”, „Mănăstirea ot Focşani”, „Mănăstirea Sfântul Nicolae din Focşani” sau „Metocul Sfântul Nicolae ot/din Focşani”, „Metohul Episcopiei Buzăului”, dar şi „Mănăstirea Popii Arsenie”, „Biserica Sfântul Nicolae” - Năsturel (Iancu, 2018). În timpul perioadei comuniste, vechea stradă Umbrei primeşte numele de Popa Şapcă, preot haiduc şi revoluţionar din Oltenia. Acest nume de stradă îl mai întâlnim în nu mai puţin de 15 oraşe ale României (Bucureşti, Timişoara, Râmnicu Vâlcea, Botoşani etc.). În perioada 1960 1990, în amplul proces de sistematizare a oraşului Focşani au fost demolate toate casele de pe această stradă, ridicându-se blocuri de 3-4 etaje. De asemenea, astăzi strada mai găzduieşte o grădiniţă, Grădiniţa nr.18 din Focşani, şi câteva cabinete stomatologice, dintre care şi o clinică.

B IB LIO G R A FIE Caian, Dimitrie, (1906) Istoricul oraşului Focşani, în Focşanii de altădată, Editura Terra, Focşani, 2013. Iancu, Viorel, (2018) Aşezămintele monahale din judeţul Vrancea, Editura Bogdania. Iacob, Dan Dumitru, (2017), Planurile oraşului şi moşiei Focşanii Munteniei din 1848, În: Studii de istorie a oraşelor: In honorem Paul Niedermaier, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” .

A ndrei-M arius N ED ELCU este elev la Liceul de Artă „Gh. Tattarescu” din Focşani. Stăpâneşte foarte bine metoda „geografiei istorice” pe care şia însuşit-o de la îndrumătorul şi profesorul lui, domnul Răzvan Săcrieru, dr. în ştiinţe geografice, distins profesor la acelaşi liceu. Eseul prezentat se remarcă prin obiectivitate, utilizarea riguroasă a instrumentelor bibliografice, claritate stilistică. Credem în astfel de tineri talentaţi, îi susţinem şi sperăm că vor deveni urmaşi străluciţi ai acadermicianului vrâncean Simion Mehedinţi.

116

DE LA ULIŢA „COTU BUMBACULUI” LA STRADA „MIHAIL KOGĂLNICEANU”47 Ing. Petru MINCU Municipiul Focşani are la ora actuală, un număr de 272 străzi, potrivit ultimului Regulament privind nomenclatura stradală, aprobat prin Hotărârea nr. 504 a Consiliului Local Focşani din 12.12.2018. Întorcându-ne în timp, prima carte ce descrie străzile oraşului o găsim în 1869 scrisă de Ion Ionescu - Agricultura Română din judeciulu Putna. Acesta scrie că, „în tergulu Focsianii sunt peste 100 uliţi, cele mai multe nenumite încă” . Încă de atunci oraşul era împărţit în patru despărţiri administrative: Despărţirea I - Culoarea Roşie, Despărţirea II - Culoarea Verde, Despărţirea III - Culoarea Galbenă si Despărţirea IV - Culoarea Albastră. Un an mai tarziu, în 1870, potrivit unui document de arhivă pus la dispoziţie de domnul Florin Marian Dîrdală48, denumit „Lista pentru Străzi si numerotaţie de culoare albastru”, găsim 21 de străzi în această despărţire şi un total de 76 străzi în tot oraşul. Mult mai târziu, în 189649, apare sub egida „Primăriei Urbei Focsiani”, un Tablou de Numirea Stradelor şi Pieţelor din oraşul Focşani, care ne arată că în acel an, nomenclatura stradală număra 202 străzi, pentru ca, de exemplu, în 1913, să ajungă, datorită contopirii mai multor artere, la doar 185 de străzi. Strada care face obiectul acestui studiu, se afla în Despărţirea IV Culoarea Albastră, aproape de centrul vechi al oraşului50, dar şi de centrul actual. Această stradă se afla în proporţie de 95% în partea muntenească a oraşului Focşani, deci în Ţara Românească şi doar o foarte mică parte era peste Gârla Hotarului, făcând parte din Focşanii Moldovei. Este vorba de strada Mihail Kogălniceanu, una dintre puţinele străzi centrale din oraş care mai păstrează clădiri vechi, cu o importantă încărcătură istorică, stradă

47 Extras din Petru Mincu, Istoricul străzilor din Focşani - lucrare aflată în manuscris. 48 Florin Marian Dîrdală - Inspector, custode al sălii de studiu la Serviciul Judeţean Vrancea al Arhivelor Naţionale. 49 Tablou de Numirea Stradelor şi Pieţelor din oraşul Focşani, Admise de consiliul Comunal prin hotărârea No. 45, 46 şi 47 din 1894, semnata de primarul D. Tzanu. 50 Centrul oraşului Focşani, a fost până în anul 1977, la intersecţia str Mare a Unirii cu str. I.C. Brătianu (actuală Republicii). 117

ce m-a fermecat din copilărie, pe când mergeam în vizită la mătuşa şi verii mei, care locuiau în casa Stănescu51, la numărul 15. Cea mai veche denumire dată acestei străzi am găsit-o în 1848, pe când se numea Uliţa „Cotu Bumbacului”, deoarece începea din cotul pe care îl făcea Milcovelul - Gârla Hotarului, ce era graniţă între Moldova şi Ţara Românească şi despărţea Focşanii Moldoveni de Focşanii Munteni. Această informaţie am găsit-o pe Planul Moşiei Oraşului Focşani din Munteni, realizat de inginerul hotarnic Gh. I. Scipioni, aflat în colecţia de planuri a Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea. Acest plan, corelat cu Planul Oraşului Focşani al Pricipatului Valahiei, capitala judeţului Râmnicu Sărat, ne arată, conform detaliului din figura 1, că uliţa aceasta se întindea pe axa nord-sud, între pârâul Milcovelul pe la cotul bumbacului, apoi intersecta Uliţa „Sfântul Ioan” (azi bd. Dimitrie Cantemir), după care trecea prin spatele grădinii mănăstirii Sfântul Ioan şi se termina în Şoseaua ce trece la Moldova (numită mai târziu, Calea Naţională, apoi Calea „Cuza Vodă”, strada „Cuza Vodă” - azi, strada „Maior Gh. Pastia” (figura 1). Se observă că în 1848, această uliţă număra 20 proprietăţi, în 1870, conform Listei de culoare Albastru, Strada „Cotu Bumbacului” avea proprietăţi de la No. 1 până la No. 20. În 1872 A. Caetonovici52 realizează o schiţă a părţii moldoveneşti a străzii, în partea stângă a gârlei care a ţinut loc de hotar - figura 2.

Fig. 1: Uliţa Cotu Bumbacului - detaliu de pe planul oraşului de Scipioni din 1848. 51 Vasile Stănescu Putna - Licenţiat la Iaşi, avocat în Baroul judeţului Putna din anul 1905. 52 Anton Caetanovici, arhitect si inginer al judeţului Putna la 1870-1874. 118

Întorcându-ne la anul 1848, Conform Anexei din „Istoricul...” de Caian, identificând numerele caselor de pe planul Scipioni, observăm că în partea de nord a străzii, pe partea dreaptă, la numărul 170, locuia Kir Ene Belea, chiar unul din semnatarii listei, mare boiangiu, care îşi avea magazinul pe Uliţa Târgului. Acestei case îi vom oferi o cercetare mai amanunţită, datorită faptului că este singura care a supraveţuit până în prezent. Apoi, în sudul străzii, pe partea stângă, la intersectia cu Şoseaua ce duce la Moldova, la numărul 126, locuia serdarul Teodorache Fleva, tatăl lui Nicolae Fleva, viitorul deputat de Putna, ministru de interne, primar al Bucureştiului, unul dintre cei mai buni oratori ai epocii sale. Un alt punct important pe harta de la 1848, este casa de la nr. 166, numită „Casa de zid cu scânduri”, a Monastirei Sfântul Ioan, care se afla la intersecţia cu uliţa Sfântul Ioan, pe locul unde, în anul 1881, se va construi primul sediu propriu al Liceului Unirea (azi sediul Arhivelor Naţionale Vrancea). Vecinul de la nord, la nr 169, se numea Gheorghe Sârbu - vânzător de vin, care peste ani, potrivit Actului de veşnică vânzare nr 1546, din 18 aprilie 1898, pentru suma de 13000 lei, va vinde terenul cu casă, domnului Iacob V. Misir53, preşedintele Camerei de Comerciu şi Industrie54 pentru circumscripţia VII Focşani, cu scopul de a se construi clădirea ce a adăpostit Camera de Comerţ. Peste drum de „Casa de zid cu scânduri” a Monastirei Sf Ioan, la numarul 165, locuia Dascălu Teodosi, iar vecin cu acesta, la nr 163, se afla una din importantele instituţii ale statului, şi anume Vama nouă, aflată, potrivit descrierii din Anexa lui Caian, pe terenul boierilor Sihleni. Menţionăm că Vama veche dintre Moldova şi Ţara Românească s-a aflat pe Uliţa Târgului, devenită mai târziu strada „Mare a Unirii” . La numărul 179, se afla în 1848, Beciul Monăstirii Sfăntul Ioan, loc în care, peste timp, se va construi Bufetul din Grădina Publică a oraşului Focşani.

53 Iacob V. Misir - Unul dintre cei doi fii ai negustorului armean Vartan Misir, frate cu Ghiţă Misir si tatăl lui Teodor I. Misir, cel care va ajunge primar la Galaţi 54 Camera de Comerţ şi Industrie avea arondate judeţele Putna şi Râmnicul Sărat. 119

Fig. 2: Schiţă realizată de A. Caetanovici în anul 1872, din care se observă, podul şi traseul gârlei ce despărţise Focşanii Moldoveni de Focşanii Munteni, pe actuala stradă Mihail Kogălniceanu. Cercetarea de faţă va face o prezentare pe bază de documente şi imagini a clădirilor vechi şi reprezentative rămase în picioare până în ziua de azi, de pe strada ce în prezent se numeşte Mihail Kogălniceanu. Trebuie menţionat că această arteră a avut de a lungul timpului doar trei denumiri şi anume, de la 1848, Uliţa „Cotu Bumbacului”, apoi, din anul 1881, se va numi strada „Liceului”, datorită faptului că Liceul Unirea îşi construise sediul la intersecţia cu „Bulevardul Şcoalelor”, apoi din anul 1912, strada „Mihail Kogălniceanu”, denumire rămasă până în zilele noastre. A fost printre puţinele străzi din oraş căreia nu i-a fost schimbată denumirea de regimul comunist după anul 1948, când, din cauza noii puteri instaurate în România, majoritatea străzilor din oraş şi-au pierdut numele vechi, luând nume de comunişti români, dar mai ales sovietici. În planul lui Petru F. Radovici, din 1896 (fig. 3), se observă că strada luase deja numele de strada „Liceului” .

120

Fig. 3: Detaliu din Planul detaliat al lui Petru F. Petrovici din 1896. Astfel, începem periplul nostru din partea nordică a străzii, de la intersecţia cu actuala stradă a Republicii. Prima clădire de pe partea stângă este impunătorul sediu al Băncii Naţionale a României (fig. 4). Aceasta a fost construită în anul 1925, după planurile arhitecţilor Ştefan Constantin şi Radu Dudescu. Până la ridicarea acestei clădiri, BNR avea sediul în clădirea de la numărul 3.

Fig. 4: Banca Naţională a României. 121

Următoarea clădire, la numărul 3, este primul sediu al BNR din Focşani. Agenţia din Focşani a funcţionat în casele cumpărate de la David Alpern, încă din anul 1894. După anul 1925, BNR s-a mutat în noul sediu iar fostul sediu a devenit casa directorului filialei BNR. Printre ultimii locatari s-a numărat Victor A. Puiu, fost inspector general la Banca Naţională a României. Acesta era fiul directorului de la şcoala primară nr. 2 de băieţi, Alexandru Puiu. După venirea regimului comunist, în această clădire a funcţionat Banca Agricolă. În prezent, casa a fost cumpărată şi supusă unui amplu proces de reabilitare şi restaurare de către doamna avocat Roman, fiind un exemplu de urmat în ceea ce priveşte punerea în valoare a caselor vechi din oraş. 1930 : Casa Directorului BNR - spate dreapta

La numărul 7, se află casa cea mai veche de pe această stradă, fostă proprietate a lui Kir Ene Belea. Potrivit documentelor de arhivă pe care leam descoperit în cursul acestui an, pe 12 mai 1880, Dimitrie Belea, probabil fiu a lui Ene Belea, vinde „Casse Focşani” lui Berl Carnio. Pe fiica acestui B. Carnio, Clara, o regăsim apoi ca proprietar şi în 1896, în planul detaliat al lui Petru F. Petrovici - vezi fig. 3 . Trebuie menţionat că, în timpul regimului comunist, aici a fost sediul ziarului „Zorile Putnei” apoi al ziarului „Milcovul” . Din anul 1970 a devenit Grădiniţa de copii nr 122

14. În timpul directoratului doamnei Elena Deac, casa şi curtea acesteia au intrat într-un amplu proces de reabilitare, cu largul concurs al domnului colonel doctor Romulus Deac.

Fig. 6: Colonel Doctor Romulus Deac în faţa grădiniţei. La numărul 13, găsim o casa aparte, cu o istorie controversată, ce se află pe Lista Monumentelor Istorice Vrancea, având cod LMI, VN-IIm-B-06446 şi denumirea de Casa dr. Blum. Este vorba de actualul sediu al Bibliotecii Judeţene Duiliu Zamfirescu. Din planul detaliat al lui Petru F Radovici, din 1896, observăm că în acel an proprietatea aparţinea lui Ştefan Vasiliu, fiind un teren viran fără vreo clădire construită pe el. Nici în planul lui Radovici din 1908, pe terenul respectiv nu apare vreo locuinţă. Totuşi, peste 1 an, după luna mai a anului 1909, am găsit în actele de arhivă ale Tribunalului judeţului Putna, faptul că avocatul Ştefan Vasiliu, locuia la adresa din strada „Liceului” 13. Mai mult, în 1910, apare o carte poştală ilustrată cu Villa Ştefan Vasiliu (vezi figura 7). Toate acestea vin să contrazică informaţia din Lista Monumentelor Istorice, care spune că această clădire ar fi fost construită de doctorul Blum. Datorită documentelor din arhive am aflat că în anul 1939, casa trecuse la doctorul colonel C. Faur - a se vedea şi figura 9, în stanga se observă o plăcuţă pe care scrie doctor C Faur. Tot la Arhivele Naţionale Vrancea am descoperit şi faptul ca această clădire se află în Tabelul imobilelor naţionalizate în judeţul Putna din anul 1950. Astfel, la numărul 76 apare: „Dr. Faur, 123

Focşani strada M. Kogălniceanu 13, imobil (naţionalizat) complect” . Deci, putem afirma cu certitudine, că vila respectivă a avut doar doi proprietari şi anume, Ştefan Vasiliu şi C. Faur. Apoi, după naţionalizare, în timpul perioadei comuniste, a fost în administrarea IGO şi a Casei judeţene de Pensii.

Fig. 7: Villa Ştefan Vasiliu. 124

Următoarea casă, la numărul 15, a aparţinut avocatului Vasile Stănescu Putna. Acesta a cumpărat terenul viran de la un anume Lascăr Gheorghiu, care apare ca fiind proprietar în jurul anului 1896. Casa a fost locuită de familia acestuia până în 1948, când s-a instalat în ea Intreprinderea de Gospodărire (IGO), iar familiei i-a fost rezervată doar o cameră în spatele casei. În timp, casa a fost împărţită în mai multe apartamente, astfel că a fost locuită de diverse familii, printre care enumerăm familia Stănescu, familia Iancu, familia Lungu, familia Cornienco.

Fig. 8: În partea dreaptă, casa Stănescu. Trecând pe partea dreaptă a străzii, o clădire veche şi frumoasă, este clădirea fostei Camere de Comerţ şi Industrie. Aceasta, a fost construită în anul 1899. Potrivit cererii făcute în data de 29 ianuarie 1899, de către preşedintele Camerei, Iacob V. Misir, acesta se adresează Primarului pentru a primi aprobarea unei autorizaţii de construcţie pentru noul sediu al Camerei. În figura 10 se poate observa clădirea Camerei de Comerţ şi Industrie în anul 1939, fotografiată din curtea casei doctorului C. Faur.

125

Fig. 9: Camera de Comerţ şi Industrie. Ultima clădire prezentată este monumentalul sediu al Liceului Unirea (azi Arhivele Naţionale Vrancea). Denumirea de strada „Liceului” se datorează tocmai construirii în 1881, pe acest colţ al străzii, a importantului edificiu. Din anul 1866, când s-a înfiinţat, Liceul Unirea nu a avut un sediu propriu, el funcţionând doar în case particulare. Aici, între aceşti pereţi, au predat printre alţii, profesorii Dimitrie F. Caian, Ştefan Mincu, au învăţat elevii Ştefan Longinescu, Anghel Saligny, Simion Mehedinţi, Duliu Zamfirescu. Liceul Unirea avea curtea elevilor în partea din spate, până în gardul Camerei de Comerţ, iar în partea stângă se afla casa directorului - dărămată pentru a face loc blocurilor. Liceul Unirea a funcţonat aici până în anul 1900, când s-a mutat într-un sediu nou şi mult mai spaţios, în care funcţionează şi astăzi. Mutarea liceului Unirea, a făcut ca în clădire să se mute Şcoala Profesională de fete, care a funcţionat aici până în 1948. După venirea la putere a regimului comunist, între 1948 1955, a funcţionat Şcoala Pedagogică din Focşani, apoi, o perioadă, a fost cămin de orfani. Decidenţii din acea perioadă au hotărât să mai ridice câte un etaj pe laturile clădirii şi au mutat sediul securităţii în ea. În prezent este sediul Arhivelor Naţionale Vrancea.

126

Fig. 10: Liceul Unirea în anul 1899.

B IB LIO G R A FIE 1. Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, Tipografia, Legătoria de cărţi şi Stereotipia Diaconescu, Gh. A., 1906. 2. Dimitrescu, I. M., însemnări cu privire la oraşul Focşani, pref. G. G. Longinescu, Focşani, Institutul de Arte grafice „Bucovina”, I. E. Torouţiu, 1931. 3. Ionescu de la Brad, Ion - Agricultura Română din Judeţul Putna (reeditare), Focşani, Terra, 2018. 4. Monografia Judeţului Putna, coord. Ion Diaconu Focşani, Tipografia şi legătoria de cărţi „Cartea Putnei-Alex. P. Alexandrescu”, 1943. 5. Milcovia - Revistă regională de studii, anii I - VII. 6. N. Al. Rădulescu - Călăuza oraşului Focşani, Focşani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1932. 7. Cronica Vrancei, coord. profesor doctor, Horia Dumitrescu. 8. Arhivele Naţionale VN - Primăria oraşului Focşani. 9. Arhivele Naţionale VN - Prefectura Judetului Putna. 10. Arhivele Naţionale VN - Tribunalul Judetului Putna. 11. Arhivele Naţionale VN - Colectia de planuri şi documente. 127

Sursa fotografii Figurile 1, 2, 3, 9 - Arhivele Naţionale Vrancea. Figurile 4, 5, 6, 7, 8, 10 - Colecţia Petru Mincu.

P etru M IN CU s-a născut la Focşani, în anul 1973, si este un remarcabil colecţionar de cărţi poştale, documente şi fotografie veche. Este, de asemenea, pasionat de bibliofilie şi de istoria oraşului Focşani, remarcându-se, în opinia sa, ca, „probabil”, cel mai bun cunoscător al caselor şi al oamenilor vechi din oraş. Este un colaborator constant al bibliotecii noastre şi donator al unor duplicate de interes pentru memoria noastră locală.

128

CAPITOLUL II TEXTE MEMORIALISTICE

STRADA JALABOI, STRADA FERMECĂTOARE A COPILĂRIEI MELE! STRADA DE LA BUNICI! Prof. Cezar CHERCIU

Cât voi trăi, rămân în suflet cu dulcea amintire a străzii copilăriei mele, Jalaboi din cartierul Tăbăcari unde se afla casa bunicilor mei, cu amintiri legate de familia mamei, fiinţa cea mai dragă, mama, Ştefana, nume de mucenic hristic! Povestea unei străzi este în fapt povestea unor oameni, a unor familii sau a unor instituţii însemnate, viţa comunităţii! Strada Jalaboi, vine de la numele familiei de boieri care au ctitorit Sfânta Biserică, aflată în despărţitura de roşu (a cartierului Tăbăcari, aflată alături de celelalte despărţituri existente în vechime, de verde, de albastru, de galben). Cartierul Tăbăcari a fost şi este unul din cele mai vechi cartiere focşănene, în care au trăit vechi meseriaşi, tăbăcari, curelari, cojocari, cizmari, producători de marfă de calitate căutată în ţară şi în judeţele învecinate. La început de secol XX, era cartierul cel mai „industrializat”, cu mulţi lucrători şi oameni nevoiaşi, ce s-au aşezat pe vechile locuri ale satelor de mult dispărute, olari, cărămidari şi tăbăcari. Odată cu deschiderea liniei ferate şi a gării oraşului Focşani (1879 1881) a noului Bulevard al Gării, populaţia oraşului creşte cu repeziciune, aşezările se înmulţesc, străzile se populează şi se sistematizează. Introducerea apei curente fie de la Arva, fie de la Babele-Burca, introducerea luminii electrice de după 1912, fac să ia amploare şi nevoile sociale şi spirituale. De altfel, linia ferată Buzău-Mărăşeşti, a întregit linia ferată românească, a făcut să crească preţul pământului, să intensifice comerţul şi să crească nivelul de viaţă al localnicilor. Linia ferată a fost realizată sub conducerea inginerului constructor Anghel Saligny - fiu al oraşului Focşani, mândrie a corpului ingineresc românesc. Construcţia drumului de fier, a fost cel mai mare dar pe care l a făcut Anghel Saligny oraşului său Focşani, neamului românesc. Strada Jalaboi a fost artera principală de comunicare a locuitorilor cu centrul oraşului negustoresc şi de vamă, dar şi cu preocupări viticole şi

131

agricole. Bogăţiile Putnei luau drumul posturilor dunărene la „schelele” de mărfuri din Brăila şi Galaţi, aducătoare de mari venituri. De la târgul declarat în 1661, oraşele Focşaniului - al Munteniei şi al Moldovei - devin oraşe prospere şi, socotit sub raportul câştigurilor, Focşaniul era al treilea oraş după Iaşi şi Roman. Oraşul creşte sub raport cultural, intelectual. Vor lua fiinţă şcoli superioare, gimnaziul Unirea devine Liceul Unirea, se înfiinţează Liceul de fete, Şcoala de comerţ sau şcolile normale de fete şi băieţi. Prin generozitatea sa, maiorul Gheorghe Pastia, luptător în Războiul de Independenţă din 1877-1878, devine un adevărat Mecena pentru autorităţi, ridicând pe haina arhitecturală a oraşului două briliante: Teatrul „Pastia”, în anul1936, şi Ateneul Popular (1926-1928), la a cărui deschidere a participat „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, pe când era ministru al culturii. Aceste bijuterii culturale dar şi arhitecturale au fost aşezate, spunea Gheorghe Pastia, „spre ridicarea culturală a neamului meu” . Oraşul Focşani şi Judeţul Putna au prosperat şi s-au afirmat în perioada cât au fost conduse de prefectul liberal Nicolae N. Săveanu; în judeţ au fost ridicate, în 2 ani, peste 50 de şcoli, avându-l ca prieten pe Spiru C. Haret, „omul şcolii”, cel mai aparte ministru al învăţământului din panoplia acestor înalţi învăţători ai neamului. În oraşul de pe Milcov „Iordanul pământului românesc” - au fost ridicate: Prefectura Putna, Palatul Primăriei, Tribunalul Putna, au fost modernizate străzi, s-a extins reţeaua de canalizare şi electrificare, a luat fiinţă Uzina electrică, au fost dezvoltate pieţele Moldovei, Independenţei (schimbată „Fânăria”), sau Ocolul de cereale şi animale. Oraşul şi orăşenii săi au trăit sub diadema de aur a Unirii. Este unicul oraş din România care a trăit despărţit în două oraşe surori de la 1482 până la 24 ianuarie 1859 când s-a unit Moldova cu Ţara Românească sub un singur domn - Alexandru Ioan Cuza. Dacă oraşul Iaşi avea peste 48 de aşezăminte bisericeşti, singurul oraş ce rivaliza cu acesta a fost Focşaniul, cu 25 respectiv 27 aşezări bisericeşti şi monahale. Sub streaşina Măgurei Odobeşti, sub diadema bradului şi frumuseţii montane s-a dezvoltat „Micul Athos”- cu Tarniţa, Scânteia, Bulucul, Mera lui Constantin Cantemir sau Dălhăuţii Cârligelor, apărătoare ale ortodoxismului şi ale unirii şi iubirii între oameni. Actul unirii celor două oraşe surori, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1862, a dat trăinicia administrativă şi judecătorească a statului modern român. Comisia centrală constituită la Focşani a dat primele legi tânărului stat unitar, aici se vor afirma importante personalităţi precum Mihail 5

132

Kogălniceanu, care a iubit acest colţ de rai românesc, fiind, în fapt, unul din importanţii arhitecţi ai unirii, fără a-l uita pe Ion Roată de la Câmpuri, care a asigurat, împreună cu ai săi, dreptatea şi trăinicia tânărului stat. Aici, la Focşani, s-au petrecut evenimente epocale de modernizare a statului român, de progres şi dezvoltare. Mult timp, focşănenii au crezut ca oraşul lor va deveni capitala României moderne; nu a fost să fie aşa, interesele supreme ale statului au avut întâietate, iar Bucureştiul a devenit capitala ţării. Primul cercetător şi om de carte care a studiat istoria acestor meleaguri pline de bogăţie şi frumuseţe a fost ardeleanul Dimitrie F. Caian, care a aşezat în teascul timpului „Istoricul oraşului Focşani” (tipărit cu sprijinul Primăriei Focşani), carte premiată de Academia Română în anul 1906. Profesorul de limba latină, D. F. Caian, a fost o mândrie a învăţământului focşănean, cu o pregătire solidă, primul preşedinte a Ligii Culturale, motorul spiritual şi naţional pentru cauza Marii Unirii ce va veni în anul 1918. Focşaniul nu a fost doar oraş de vamă şi al negustorilor. El a devenit, în timp, un oraş elevat, care a dat importante valori intelectuale poporului român: ingineri, arhitecţi, diplomaţi, militari de mare prestigiu, oameni politici ataşaţi poporului român, o pleiadă de învăţători, profesori, medici sau teologi de prestigiu. Marele Nicolae Iorga i-a cunoscut bine şi preţuit pe locuitorii acestor meleaguri, aşezându-i la loc de frunte în istoria neamului. În anul în 1931, pe când era prim-ministru, va organiza la Focşani aniversarea jubileului Primului Congres al Ligii Culturale, moment istoric emoţionant, trăit de cei 179 de delegaţi veniţi la Focşani din 39 de judeţe ale ţării.

Secţiunea Ligii Culturale de la Focşani a fost un model pentru cauza unităţii româneşti. Strada sufletului meu de copil, Jalaboiul, era o stradă de mijloc, pietruită mult timp cu bolovani de râu - dar arteră principală. Din partea de sud-est a oraşului care se prelungea până în aristrocrata stradă Coteşti, care te conducea pe tine călătorule, către bariera Corbului, deschizându-ţi drumul către satele bogate în podgorii, Cârligele, Faraoanele, Dălhăuţi, scăldate în harul credinţei ortodoxe şi în aerul mirific al Sfintei Mănăstiri Dălhăuţi. În partea de nord, strada Jalaboi se întindea până la intersecţia cu minunatul Bulevard al Gării, umbrit de castani, având un aer mediteranean. Aici, în această intersecţie, s-a aflat la loc de cinste statuia celui mai mare 133

dintre edilii pe care i-a avut Fcoşaniul, prefectul N.N. Săveanu, devenit mai târziu important demnitar de stat în Parlamentul şi Guvernul României. Istoria unei străzi se împleteşte armonios cu istoria locurilor şi a locuitorilor, a unor familii din comunitatea respectivă. Când rostesc Tăbăcari, Jalaboi, gândul îmi zboară către cei dragi ai familiei, la venerabilii şi harnicii mei bunici, la anii frumoşi ai copilăriei mele libere, la părinţii mei blânzi şi buni sau la apropiaţii familiei noastre, dar şi la instituţiile ce au evoluat în acest areal social. Străbunicul meu matern a fost Ioan Boboc, botezat de localnici „Ardeleanu”, datorită portului şi vorbei, de unde şi „la alde Boboc Ardeleanu” . Acesta era de fapt român de pe meleagurile bârsane ale Braşovului, care în întreaga sa viaţă s-a ocupat cu oieritul şi cu negoţul cu lemne de construcţie, preocupări foarte căutate la acea vreme. Întocmai ca şi ceilalţi confraţi, oierii transilvăneni practicau transhumanţa, aducând turmele la iernat în regatul României, în câmpiile mănoase ale Brăilei şi ale Mănăstirii Măxineni, cu care aveau înţelegere de păşunat şi de plată. Fiind zonă de şes, alături de oierit, negoţul cu lemnul de construcţie şi cu şiţă (şindrilă) aducea venituri frumoase. După 1867, când a avut loc instalarea dualismului austro-ungar, viaţa poporului de rând, viaţa socialreligioasă şi cea militară s-au înăsprit, devenind de la an la an mai apăsătoare. În faţa acestei situaţii, bătrânul Ioan Boboc, cu ai săi, a hotărât să părăsească pământurile Zizinului natal şi să „ia drumul ţării”, să se aşeze cu familie şi cele 2000 de oi şi tot tarnatul ciobănesc în şesul mănos al satului Goleşti de Coteşti, la câţiva kilometri de Focşani, în apropierea râului Milcov. Aici, din economiile făcute cu multă chiverniseală, îşi cumpără o bucată de pământ arabil de 3 ha şi un hectar de vie. Vara anului 1875 este trăită de familia Ioan Boboc, în cortul care adăpostea cele două harabale (căruţe mari vechi) care serveau ca şi locuri de odihnă. A fost o vară de foc pentru noii veniţi „ardeleni”, care cu multă trudă şi-au amenajat saivanele pentru oi şi cele două colibe-bordeie pentru adăpostul familiei şi al confraţilor ciobani. Treptat, prin muncă şi îngăduinţă, viaţa familiei Ioan s-a schimbat în bine, fiind intensificat comerţul cu brânză şi lemne de construcţie, foarte căutat pentru clădirile ce se ridicau în oraşul Focşani, oraş aflat pe drumul dezvoltării. În aceste condiţii aspre, dar libere, li s-a născut „feciorul cel drag”Dumitru, moşit în Focşani de vestita moaşă Ioana Mărculescu. „Coconul 5

134

casei” (pruncul) a fost creştinat la biserica Jalaboi din strada cu acelaşi nume. Acesta va fi, de fapt, bunicul meu după mamă. La şcoală nu a mers, învăţând buchile scrisului şi socotitului de la tatăl său, Ioan Boboc, şi de la dascălul bisericesc, Ioan, din Coteşti. Pe când a împlinit 12 ani, a fost trimis în strada Dogăriei, „la patron”, pentru a învăţa tainele tâmplăriei şi ale dulgheriei. Meseria a învăţat-o pe furate şi printre sudalme; trecând prin multe greutăţi, cu multă sârguinţă, după 3 ani a reuşit să intre în breasla dulgherilor. Cu multă pricepere îşi va ajuta familia să ridice o casă în Goleştii Coteştiului, care va asigura bătrâneţea liniştită a familiei. Astfel, pe când avea 27 de ani, chipeşul holtei, şi cu o meserie căutată, se căsătoreşte cu frumoasa Vasilica (n. 1885), fiica de doar 19 ani a familiei de tăbăcari, Nicu şi Anica Şerban, din strada Jalaboi nr. 5. Zestrea primită în dar la nuntă, o grădină de 4 ha, a fost o adevarată mană cerească pentru tânărul Dumitru Ioan. Având de partea sa tinereţea, priceperea şi îndemânarea meseriei, tânărul familist îşi va ridica două camere, o săliţă cu bucătărie şi alte anexe gospodăreşti. Va construi, alături, şi un salon pentru oaspeţi sau evenimente de familie, care vor prinde bine mai târziu. Treptat, salonul „La Boboc” va deveni un salon de întâlniri de familie, dans pentru tineri, aducător de venituri. În alt cartier al oraşului, Bahne, care se afla în formare, se afla un alt salon, rămas în amintirea focşănenilor, „La Soare” . Peste drum, se afla vestita familie Nistor, vechi tăbăcari din tată în fiu. La îndemnul tatălui socru, tânărul dulgher este sfătuit să se apropie de noua meserie de tăbăcar, deprinzând repede activitatea de comerţ, de distribuţie a produselor de pielărie (talpă, piele „Box”, chevrou, meşină şi alte furnituri de cizmărie şi tăbăcărie, devenind repede om de încredere şi acţiune la firma-fabrică a familiei Nistor, a soţilor Guriţă şi Tache Nistor. Produsele fabricii de tăbăcărie erau foarte căutate în oraşele dunărene Galaţi şi Brăila, dar şi în oraşele transilvane Braşov şi Sibiu. Mărturiile lăsate de unul din patronii Fabricii de tăbăcărie din Jalaboi merită a fi cunoscute de cititori: „Conform regulamentului de higienă publică, publicat în Monitorul Oficial în 1875, tăbăcăria era socotită o industrie insalubră de clasa a IIIa, care punea veşnic în pericol sănătatea celor care lucrau în aceste ateliere, aflate într-o gravă stare de primitivism.” În cartierul nostru -Tăbăcari - se găsesc multe fabrici (ateliere) de tăbăcărie, unele mai vechi, altele mai noi, având cele mai elementare mijloace de fabricare şi nici nu respectă nici cele mai elementare reguli de higienă. Aceste ateliere funcţioneză fără a avea autorizaţie legală şi nu pot

135

căpăta autorizaţie fiind insalubre, nu pot fi instalate decât în afara zonei oraşului. În memoriul său, patronul Fabricii de tăbăcărie, Tache Nistor, din strada Jalaboi, nr. 10, arăta: „Noua fabrică are o instalaţie modernă de tăbăcărie, folosind canalizare controlată, fapt pentru care a obţinut Certificatul nr. 3284/ 15 aprilie 1925 al primăriei Focşani, semnat de domnul preşedinte al Consiliului interimar, domnul Iorgu Poenaru. Capitalul investit trece de două milioane de lei. Execut această meserie din fragedă copilărie, învăţată de la părinţii noştri - Constantin T. Nistor, care şi ei au învăţat de la străbunici, care şi ei au fost tăbăcari. Meseria de tăbăcar are o vechime de peste 150 de ani (1875) la Focşani, fiind exercitată din tată în fiu, când toţi cei trei fraţi ne îndeletniceam cu tăbăcăria, fapt pentru care cartierul nostru s-a numit « mahalaua de tăbăcari »” . Statornicia noastră în această branşă a făcut ca străinii să nu cuteze a se înfige între noi, astfel că Focşaniul a devenit un centru de renume, producând, astfel, obiecte din piele-talpă şi toval de aleasă calitate. (inscripţia fabricii e datată din 1896). Niciun oraş din ţară nu are o asemenea industrie dezvoltată, iar produsele sunt foarte căutate în bâlciurile şi iarmaroacele vecine.” La acea vreme strada Jalaboi se afla în adevărată formare. La 1866, spune diaconul George Gheorghiu, ginerele preotului N. Gerea, era într-o adevărată naştere, având doar cinci aşezări: biserica Jalaboi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, căsuţa modestă a tăbăcarului Nicu Şerban, casele Nistor şi dugheana-cârciumă a lui Ghiţă Vasiliu. Peste drum se afla hanul „lui Mândrilă” zis şi „Mutu”, care găzduia negustorii care veneau să cumpere marfă de la fabrica de tăbăcari (demolat în 1946). În capătul străzii, în vecinătatea străzii Coteşti, familia Nistor a deschis o brutărie ce asigura pâinea pentru lucrători şi pentru locuitorii mahalalei, care aveau foarte multe guri de hrănit. Fabrica de tăbăcărie a funcţionat din plin cu treizeci de muncitori, fiind o mândrie a industriei uşoare în dezvoltare. În 1948 fabrica a fost naţionalizată, utilajele au fost transferate la fabrica „Partizanul” din Bacău, iar patronii trimişi în puşcărie. Cripta de veci a renumitei familii Nistor se află în cimitirul sudic, Sf. Gheorghe-Vâlcele, unde bătrânii mai aprind şi azi o candelă sau aşează o floare, în imediata apropiere a mormântului ilustrului literat şi diplomat Duiliu Zamfirescu. Localul vechii fabrici a primit diverse folosinţe (depozit de vinuri), fiind declarat azi „monument de interes istoric”, aflat însă în decădere. Cea mai veche construcţie este Biserica Jalaboi cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” (declarat monument istoric). A fost ctitorită de dregători

136

domneşti - „zidită de domnul Ceauşu Ioniţă Jalaboi, am scris eu preotul Ioan la 1786” . Pentru mine, această biserică are un rol profund sentimental, creştin. Aici am fost creştinat, am primit taina botezului şi numele. Aici am primit taina sfintei împărtăşanii pentru prima dată. Este biserica mea de suflet în care calc şi azi cu pioşenie, precum într-un templu. M ă văd şi azi dus de mână de bunica Vasilica sau de mama Ştefana să sărut sfintele icoane. Biserica Jalaboi a fost ridicată între anii 1760-1770. În 1894 a devenit parohie, având ca filiale biserica „S f Spiridon”, biserica „S f Gheorghe” din cimitirul sudic, şi, din 1952, biserica „Sf. Nicolae” din strada Ghiocei. Biserica a devenit metoh al bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din Focşani (Catedrala oraşului). În 1913 biserica a fost zugrăvită, având înfăţişare de templu, iar în 1914 a fost electrificată. Între anii 1944-1945 a fost pictată de renumitul pictor Vasile Pascu (tatăl distinsei profesoare Elena Bârhală), prin grija părintelui Ion Diaconescu. Icoana de argint a fost recondiţionată şi înobilată de bijutierul focşănean, Florea Passan, tatăl colegului meu de şcoală primară şi gimnazială, Dorel Passan, cunoscut filatelist, fotbalist şi profesor de educaţie fizică. Biserica a fost slujită de preoţi deosebiţi: Ioan, în 1786, Chiriac la 1810, Nicolae Gerea (1921-1929) - care a lăsat şi câteva consemnări monografice, preotul Ion Diaconescu (1929-1936), Eliade Holban, preotul Boris Munteanu, cu al cărui fiu - azi profesor universitar emerit de la Iaşi - am fost coleg la Liceul „Unirea” . Astăzi, sfânta biserică are ca preot paroh pe harnicul Tache P. Costică. La rugămintea preotului N. Gerea, bunicii mei, Dumitru şi Vasilica Ioan, au donat bisericii Jalaboi, din pământul lor, jumătate de hectar, lărgind, astfel, curtea şi grădina aşezământului bisericesc, făcând posibilă ridicarea casei parohiale şi locuinţa permanentă pentru dascălul bisericii. Ca urmare a modernizării administrative, primăria a luat hotărârea de a realiza numerotarea locuinţelor (1877), astfel că locuinţa a primit numărul administrativ 5 (tabelele cuprindeau numere de la 1 la 97). Acest lucru a uşurat traficul poştal şi stabilizat domiciliile locuitorilor. Casa bunicilor, a familiei Ioan, a fost blagoslovită de Dumnezeu cu o familie numeroasă: şapte fete frumoase şi un fecior - mezinul. Treptat, greutăţile vieţii şi ale ţării s-au resimţit şi în familia bunicilor. Bunicul Dumitru a fost mobilizat în cel de-al doilea Război balcanic (1913), în anul 1917 în lupta de la Mărăşti, unde l-a cunoscut şi a dat onorul bătrânului general Alexandru Averescu, devenit mareşal al României, pe care soldaţii îl alintau „Tătucu” . 137

Strada Jalaboi, strada bunicilor mei, a devenit locul nostru de joacă al celor nouă nepoţi. După întoarcerea bunicului din război, acesta a decedat în urma epidemiei de tifos exantematic. Bunica Vasilica, mână de fier, a „administrat” pe cei dragi ai familiei; astfel, grădina rămasă a fost împărţită în patru loturi, patru din mătuşile mele ridicându-şi cu soţii lor locuinţe, înmulţind astfel numărul aşezărilor din strada Jalaboi. Mama şi mătuşa Caterina,5 sora cea mare,5 au urmat o şcoală industrială de fete,5 s s şcoală înfiinţată şi condusă mulţi ani de Smaranda Apostoleanu, soţia juristului Gh. Apostoleanu, prim preşedinte al Tribunalului Putna, care a fost în tinereţe consilier juridic al domnitorului Al. I. Cuza. Toţi copiii familiei Ioan şi ai locuitorilor din strada şi cartierul Jalaboi au învăţat în Şcoala din strada Coteşti, deschisă în 1871, într-o casă particulară, a preotului Constantin Nedelcu. Şcoala purta numele de „Sucursala nr. 3 Tăbăcari”, subvenţionată şi ocrotită de patronii tăbăcari ai familiei Nistor. Prin grija autorităţilor locale, în anul 1889 a fost întocmit proiectul unei şcoli noi. Trei ani mai târziu, pe strada Coteşti, în imediata vecinătate a străzii Jalaboi, a intrat în funcţiune o şcoală nouă cu o capacitate de 400 de locuri. Din 1885, şcoala a devenit dependentă, devenind bugetară, întreţinută de stat. În 1889, Tinca Ioan, sora cea mică a bunicului Dumitru, vinde primăriei Focşani, pentru lărgirea curţii şcolii, o suprafaţă de 350 mp de pământ. O contribuţie importantă la înzestrarea şcolii noi a avut-o Fabrica de tăbăcărie a familiei Nistor, care a construit cele zece sobe de teracotă, a confecţionat băncile şi a cumpărat tablele pentru clase. Revizorul şcolar Gh. E. Ionescu a consemnat că „primul director al acestei şcoli a fost învăţătorul ardelean Ion Albini, devenit o personalitate a învăţământului focşănean, alături de ceilalţi ardeleni refugiaţi în România, precum: Ştefan Neagoe, D.F. Caian, profesor de limba latină devenit director al Liceului „Unirea”, iar mai apoi primar al oraşului, timp de o legislatură - cei doi fiind refugiaţi în Moldova, întrucât în Transilvania viaţa le era pusă în pericol, fiind urmăriţi de „poliţia cu pană de cocoş la chipiu” pentru ideile lor paşoptiste. În timpul Războiului cel Mare (1916-1918), Şcoala nr. 3 a fost închisă şi transformată în spital militar german de etapă, iar atelierele de meserii şi anexele au fost transformate în depozite de materiale rechiziţionate de la populaţie, dar şi în depozite de materiale sanitare folosite de nemţi. În urma retragerii acestora, în octombrie 1918, nemţii au dat foc depozitelor de materiale, în special mobilă stil, pe care nu au mai reuşit să o trimită în Germania. Incendiul a distrus anexele şi fostele ateliere de rotărie şi fierărie. Şcoala nr. 3 din strada Coteşti a fost repusă în funcţiune 138

în 1919, începând să găzduiască şi Şcoala de fete nr. 3 ce funcţiona în strada Arion, într-un vechi depozit de gaz. Şcoala avea un efectiv de 125 eleve conduse de învăţătorii Nicolae Răileanu, Nicolae Stănescu, Petre Rădulescu, fratele farmacistului de renume N. Rădulescu, ajuns şi primar al oraşului Focşani, şi Teodor Rădvan, venit de la Găgeşti-Putna. Învăţătoarea Elena Rahtivan descrie periplul Şcolii de fete aciuate pe lângă Şcoala de băieţi: „În 1911 am fost mutaţi în casele lui Hristea Ştefănescu, apoi într-o casă modestă din cartierul Tăbăcari. Era o şcoală a celor pe care soarta i-a făcut să se nască din părinţi săraci, lipsiţi de mijloace, venind la şcoală iarna în rochiţe sărăcăcioase din stambă. Cu timpul, şcoala de fete se stabilizează în noul local ridicat, fiind una din cele mai aglomerate şcoli din oraş” . Începând cu anul şcolar 1926-1927, şcoala a funcţionat cu o echipă de aur de învăţători: Elena Vornicelu, Neculai Ana, învăţătorul Ion Brătilă, tată a doi viitori medici de elită, doctor Brătila Florin, fost medic al clubului sportiv studenţesc (1972-1986), iar între 1985-1986, medic al primei reprezentative de fotbal a României şi al lotului olimpic de fotbal. Astăzi, Institutul Naţional pentru medicină complementară şi alternativă îi poartă numele „Profesor doctor Florin Brătilă” . Cel de-al doilea fiu, dr. Doru Brătilă, a fost un distins medic ginecolog la Spitalul din Focşani. Casa Brătilă este declarată astăzi monument istoric. În perioada interbelică, colectivul didactic al Şcolii de fete nr. 3 a fost condus de învăţătorul Ion Popescu (zis „Cioculeţ”), care a fost transferat după 1945 la Şcoala de băieţi nr. 1, ce a funcţionat în incinta Liceului „Unirea” din Focşani, unde am învăţat şi eu în perioada primară şi gimnazială, până în clasa a VII a. Treptat, „familia Bobocilor” a dispărut; străbunicul de la Goleşti şi soţia sa au fost înmormântaţi în cimitirul satului Goleşti. În cei 115 ani ce s-au scurs până în 2005, au dispărut, ca un vis, căsuţele mătuşilor mele, care au plecat în pulberea stelelor. Trec pe strada Jalaboi şi caut neputincios trecutul, rămânând cu o amintire pioasă şi cu închinăciune la sfânta biserică rămasă statornică şi puternică. Familia Ghiţă Vasiliu, cârciumarul ce-mi umplea sifoanele în copilărie a avut un fiu de nădejde, preotul Ghiţă Vasiliu, ajuns profesor în Vrancea, în satul în care am copilărit împreună cu feciorii săi, Puiu şi Victor. Îşi desăvârşise studiile teologice la Cernăuţi, fiind un duhovnic preferat şi iubit de creştini pentru aleasa lui omenie. Două case mai la vale, colţ cu strada Contemporanul se află „casa cu iederă” a familiei Romanoaie. Din familia numeroasă, de opt copii, a bătrânului Ion Romanoaie, dărăcitor de lână, s-a impus Ionel Romanoaie, 139

ajuns după multă trudă, copist, „scriitor” la primăria Focşani, apoi notar şi director al administraţiei orăşeneşti Focşani. În timpul furiei năvalnice de ocupare a oraşului Focşani de către nemţi, în decembrie 1916, secretarul primăriei, Ionel Romanoaie, a salvat arhiva de stare civilă de până în 1915 (arhiva la zi), transportând-o într-un beci de vinuri. A fost arhivist de seamă, descoperind şi publicând documente legate de trecutul oraşului de pe Milcov. Strada Jalaboi se încheia cu proprietăţile birtaşului de cartier, Nicolae Romaşcanu, loc de întâlnire şi cinstire a bătrânilor tăbăcari. Mai la vale, era casa cofetarului „nea Laie cofetarul”, care „onora cu o îngheţată, o limonadă sau o bragă călătorul însetat” . Noi, şcolarii, adesea „ne cinsteam” cu o îngheţată la cornet din modestele noastre economii. Până la demolarea bisericii „Domnească”, în 1977, la intrarea în piaţa Moldovei, căruciorul cu bunătăţi „a lui nea Laie” se afla postat în poarta sfântului locaş, devenind o figură pitorească, prin îndemnul adresat clienţilor: „Ia îngheţata, neamule!” O lume de altă dată, cu locuri alese şi oameni de mare frumuseţe morală, pe care nu o poţi uita niciodată!

Prof. C ezar C H ER C IU s-a născut la 11 noiembrie 1941 în Focşani, oraş pe care l-a îndrăgit, în care şi-a încheiat şcoala generală, la prestigiosul Liceu „Unirea” . Urmează cursurile Liceului Pedagogic „Costache Negri” din Galaţi (1956-1960) şi studiile universitare la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Este un reputat publicist, cercetător şi istoric al Vrancei, finalizându-şi prodigioasa carieră didactică la actualul Colegiu „Al. Ioan Cuza” din Focşani. Din anul 1995 şi până în prezent, a editat, cu o dedicare misionară, urmând metoda cronologic-sinoptică, adevărate monografii tematice închinate trecutului şi oamenilor Vrancei: „Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de istorie (1820-1920)”, „Vrancea şi Ţinutul Putnei. O lume de altădată (1921-1945)”, „Focşanii - o istorie în date şi mărturii (sec. X V I-1950)”, „Ţara Vrancei - O istorie a obştilor răzăşeşti”, „Oamenii de lângă noi - O istorie a vieţii sanitar-medicale din Vrancea şi Ţinutul Putnei (1800-1960)”, „Vrancea Roşie şi Ţinutul Putnei în faţa istoriei 1944-1964” . A editat, de asemenea, studii monografice asupra unor mari comunităţi vrâncene: Jariştea, Viişoara, Garoafa. Este o personalitate marcantă a istoriografiei vrâncene şi un colaborator constant al bibliotecii noastre. s

140

CARTEA ŞOAPTELOR 9

Varujan VOSGANIAN

„Focşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi case impunătoare. Pe măsură ce creşteam, străzile se îngustau şi casele se piperniceau. Aşa fuseseră dintotdeauna, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca, de altfel, întregii lumi, dimensiuni enorme doar pentru mine. Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta. Puţine lucruri se schimbaseră de la Al Doilea Război încoace. Mahalaua noastră, din răsăritul oraşului, avea străzile nepietruite şi trotuarele aşişderea, deosebindu-se de stradă printr-o bordură de piatră, înaltă de-o palmă. Gardurile erau din lemn, uneori proaspăt vopsite. Cel mai adesea, şipcile erau inegale şi bătute unele peste altele în cuie, nevopsite sau date cu var. La poalele gardurilor creştea romaniţă. Florile ei mici şi parfumate le culegeam spre toamnă. Bunica le punea în curte, la uscat, pentru ceaiurile tămăduitoare de peste iarnă. Aşa cum făcea şi cu jumătăţile de caise, vara, şi ceva mai târziu, cu prunele şi cu feliile de măr. Fructele uscate ţineau de foame, căci se mestecau îndelung. Şi, dacă aveai răbdare să le mesteci destul, căpătau gust de carne. Strada noastră era scurtă. Avea numai zece case şi, la colţ, zidul unei fabrici de gheaţă, căreia îi ziceam „Frigorifer” . Numele străzii era 6 Martie 1945. Pe plăcuţă era adăugat o explicaţie: „Instaurarea primului guvern democrat” . După Revoluţia din 1989, când celor de la primărie guvernul de la 1945 nu li s-a mai părut tot aşa de democrat, numele străzii a fost schimbat în Jilişte, din motive pe care nu le cunosc. Am expediat pe vremea aceea o scrisoare acasă. A ajuns după câteva luni. Poşta o trimisese mai întâi, aşa cum i se păruse la îndemână, tot în judeţul Vrancea, dar în satul Jilişte. Sângele curge mai încet decât timpul. De aceea, deprinderile se dezmeticesc mai greu. Mult mai inspirată se dovedise o altă denumire, la câteva colţuri de stradă mai încolo: strada Revoluţiei. După 1989 numele

141

acela a rămas neschimbat. Fiecare se gândise la revoluţia care îi fusese lui pe plac. Când ploua, pe strada noastră se adunau pârâiaşe care se scurgeau unul în altul. Aflasem cuvântul care numea albiile acelea şi unde, când era arşiţă, pământul devenea, fin ca o pulbere. Albiile se numeau rigole. Cojile de nucă erau corăbiile de pe pârâiaşele repezi din rigolă. Îndesam în ele nămolul cald ca aluatul, în care înfigeam pene de curcan tinând loc de catarg. Rareori, treceau maşini. Veneau, însă, căruţe cu bidoane de aluminiu pline cu lapte. După colţ, era un centru de colectare şi prelucrare a laptelui. Se aşezau la rând, fiecare cu bidoanele lui. Ne căţăram pe capetele de osie şi făceam ceva drum cocoţaţi aşa. Câte un căruţaş, mai ţâfnos că nu i-au ieşit socotelile la lapte, ne ardea câte un bici pe spinare. Săream din căruţă, iar el chiuia şi-şi îndemna caii. Pe vremea aceea nu erau blocuri în oraş, iar casele cu etaj le numărai pe degete. Cu etaj şi mansardă fuseseră magazinele evreieşti de pe Strada Mare. La cutremurul din 1940 caturile de sus se prăbuşiseră. Iar magazinele se chirciseră şi se strânseseră unele într-altele. Oamenii din cartierul nostru erau săraci. Nici noi nu prea aveam cu ce să ne lăudăm, doar că părinţii mei erau oameni cu carte, ingineri. Ziarele veneau rar, ştirile le aflam de la jurnalul de cinema şi de la difuzor, o cutie galbenă care bâzâia de pe perete buletine de ştiri, muzică folclorică şi coruri patriotice. Când doamna Maria, vecina de vizavi, şi-a cumpărat televizor, a fost mare eveniment pe strada noastră. Televizorul, marca Rubin, era, ca mai toate lucrurile pe vremea aceea, rusesc. Avea ecranul cât o farfurie. În serile calde, doamna Maria îl scotea în curte şi fiecare venea cu scaunul de-acasă. Adormeam repede, ghemuit în scaunul meu, dar mă simţeam mândru ca un om mare. Ce am văzut treaz de la un capăt la altul, căci se transmiteau la prânz, au fost toate înmormântările. A lui Leontin Sălăjan, ministru al Armatei, apoi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ore în şir, mahalaua s-a uitat, mai degrabă curioasă decât îndurerată, la cortegiul funerar, bând ţuică şi comentând ca la fotbal. Asemenea înmormântări erau cam rare, după gustul bunicului meu Garabet şi, mai ales, după cel al cumnatului său, Sahag Şeitanian. Alminteri, nu se întâmpla mai nimic în mahalaua noastră.” E xtras din voi.: Vosganian, Varujan, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 8-10.

142

V aru jan VOSGANIAN, scriitor, economist şi om politic român de origine armeană, s-a născut la Craiova, în anul 1958, a copilărit în Focşani, unde se stabiliseră bunicii lui după tată, şi a absolvit Liceul „Al. Ioan Cuza” din Oraşul Unirii. În anul 1982 termină, ca şef de promoţie, Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, apoi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, în 1991, iar din anul 1998 devine doctor în ştiinţe economice. Este membru, membru fondator sau onorific al mai multor societăţi şi consilii economice ori politice şi a primit titlul de conferenţiar universitar. A fost în mai multe rânduri Ministru al economiei în guvernele României. Este un redutabil poliglot (vorbeşte fluent limbile armeană, engleză, franceză, italiană, spaniolă). Este preşedintele Uniunii Armenilor din România din anul 1990 şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005. În afara cărţilor de economie (Jurnalul de front: articole economice, 1994; Contradicţiile tranziţiei la o economie de piaţă, 1994; Reforma pieţelor financiare din România, 1999), a publicat mai multe volume de poezie şi proză: Ei spun că mă cheamă Varujan: poezii, 2019; Copiii războiului: roman, 2016; Cartea poemelor mele nescrise, 2015; Jocul celor o sută de frunze si alte povestiri, 2013; Cartea şoaptelor, 2009; Iisus cu o mie de braţe: poezii, 2004; Ochiul alb al reginei, 2001; Şamanul albastru: poezii, 1994, Statuia Comandorului, 1994. Opera sa a fost analizată în numeroase studii, articole, şi lucrări de istorie şi critică literară. O parte din scrierile sale şi, mai ales, Cartea şoaptelor, s-au bucurat de traduceri în peste 20 de limbi, despre aceasta scriindu-se peste 1000 de recenzii elogioase în presa internaţională. Varujan Vosganian a primit numeroase premii şi distincţii, printre care: Premiul Academiei Române pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti (2006), Medalia de aur pentru cultură, oferită de Guvernul Armeniei (2006, 2013), Premiul Internaţional de poezie „Nichita Stănescu”, Chişinău (2006), „Crucea Sfântului Andrei”, oferită de Patriarhia Română (2008), Premiul „Cartea anului 2009” pentru romanul Cartea soaptelor acordat de revista „România literară”, dar şi de alte prestigioase reviste de cultură româneşti, Trofeul „Mihail Sebastian” pentru romanul „Cartea şoaptelor” şi Premiul „Tristan Tzara” pentru poezie, conferit de revista multiculturală „Niram Art” în colaborare cu ICR Madrid (2010).

143

MAI MULTE STRĂZI „ALE MELE” Liviu-Ioan STOICIU

„Strada mea” s-a tot schimbat de-a lungul vieţii (din 19 februarie 1950 până azi, în 2021, cel puţin; sunt 71 de ani, de neimaginat!). Născut la un canton CFR de lângă Piatra Neamţ, la Dumbrava Roşie (tatăl meu fiind detaşat pe şantierul construcţiei căii ferate spre Bicaz, fiind şef la întreţinere de linii; aici am locuit un an, aproximativ) şi copilărit la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi (la 248 de kilometri de Bucureşti), în regiunea Bacău, locuinţă de serviciu a tatălui meu, n-am avut o „stradă a mea”, ci o cale ferată; la zece metri de Cantonul 248, linia BucureştiBacău-Suceava, de o parte, şi drumul (cu bariera cantonierului) care lega şoseaua naţională Bacău-Bucureşti de Podu Turcului-Bârlad sau Tecuci, la Adjudu Vechi fiind pod peste Siret. Până în 1963, când am venit în clasa a VII-a la Adjud, la casa părintească (părinţii mei fiind cu case ale lor părinteşti la Adjud, tata Ion, şi la Adjudu Vechi mama, Ioana Sandu, care a murit când aveam un an şi jumătate la Cantonul 248, în iunie 1951, „trăsnită” în bucătăria de vară), închiriată pe atunci unor evrei înstăriţi cumsecade, n-am avut o „stradă a mea” . Tata avea casa lui cu grădină mare la Adjud, pe Strada Revoluţiei (fostă 30 Decembrie până la Revoluţia din 1989), care azi e o ruină... Nu spun că locuinţa din Strada 30 Decembrie Nr. 11 a tatălui meu are o poveste a ei... incredibilă. Tatăl meu a pus temelia casei (mare, de vis), dar a definitivat întâi grajdul pentru vite (un grajd cât o casă) şi gardurile. Ghinionist cum a fost toată viaţa, l-a prins „reforma monetară din 1952; adică 400 de lei vechi pentru un leu nou” cu sacoşe de bani pe care a trebuit să le arunce şi s-a ales praful de construcţia casei mari. Cu puţinii bani rămaşi a transformat grajdul în casă! Nu-şi dă nimeni seama că iniţial a fost grajd (fără temelie) casa care azi e în ruină... Pe această stradă, 30 Decembrie din Adjud, am avut domiciliul stabil până în mai 1975, când m-am căsătorit cu Doina Popa la Focşani (şi locuiam pe Aleea 11 Iunie, la bloc, în Cartierul Sud, împreună cu părinţii soţiei; azi apartamentul a fost vândut; pe prozatoarea Doina Popa am cunoscut-o la cenaclurile bucureştene). Strada 30 Decembrie din Adjud (care duce spre întreprinderea Integrata azi; în copilăria mea era nu departe de un canton CFR cu barieră pe linia ferată veche spre Ciceu; până ce linia ferată a fost scoasă din oraş) 145

e neschimbată până azi, avea magazine alimentare, moară (cei ce au stat în gazdă la noi îi erau proprietari; sigur, a dispărut între timp moara), maşini personale, asfalt, trotuare cu tei (azi sunt făcute praf trotuarele), vile sau case arătoase, stradă civilizată pentru vremea de atunci (sigur, fără apă curentă şi canalizare în adolescenţa mea, sau gaz metan; azi are apă curentă şi canalizare şi gaz metan; aveam „pompă de apă manuală” în ogradă şi closet, reînnoit în trei locuri; aveam leasă şi magazii, grajd, părinţii mei creşteau vaci cu viţei, găini şi porci; apropo de leasă, mi-am amintit zilele trecute brusc de cumpăna prin care am trecut în prima tinereţe, Doamne fereşte, când o eternită-azbociment, scăpată de tata, care acoperea leasa înaltă, a trecut la un milimetru de capul meu, a căzut într-un colţ pe pământ şi a fost la un pas să-mi reteze „laba” piciorului drept, de pe care mi-a jupuit o bucată de piele, am şi azi cicatricea cusăturii; să subliniez că tatăl meu s-a recăsătorit după ce a murit mama şi am avut o a doua mamă din toamna anului 1952, Elena Berescu, originară de pe valea Trotuşului, nu departe de Adjud, din Coţofăneşti-Bâlca sat, cu care tata a avut patru copii, fraţi buni mie, în viaţă azi: un frate, Marian şi două surioare, Mela şi Ita; o surioară, Sofia, a murit în condiţii dramatice la 18 ani). În 1965 tata s-a mutat de la Cantonul 248 la casa lui la Adjud, eu eram licean (el făcea o navetă epuizantă, pleca la 5 dimineaţa şi se întorcea seara acasă). Strada 30 Decembrie a fost strălucitoare pentru mine cât am fost îndrăgostit de o fetişcană care locuia pe această stradă, care a murit de cancer la nici 16 ani. Nu mai fac aici caz de zbuciumul din anii de liceu teoretic (secţia umană) din Adjud, de exemplu de exmatricularea de trei zile (reprimit după trei zile, după ce tata i-a dat directorului liceului un viţel, din câte am aflat mult mai târziu), cu mutarea de la domiciliul din Str. 30 Decembrie la internatul liceului, pentru supraveghere - şi asta din motive „politice”, afişam poezii în liceu care deranjau evident, intrând pe fir Securitatea (de care eu habar nu aveam), un întreg an şcolar fiind obligat să stau la internat (în regim strict, „ca la armată”), care nu era departe de casă! Am plecat de acasă cu diploma de bacalaureat din 1967, la 17 ani (am fost dat la şcoală la şase ani, la Adjudu Vechi), dar în acte am rămas cu domiciliul stabil în Str. 30 Decembrie Nr. 11 din Adjud, am bântuit întreaga ţară (cu viză flotantă la Baia Mare, apoi la Rugineşti-Vrancea, unde am fost profesor suplinitor, Bârlad un an şi patru luni, militar, Bălan, la mina de cupru, „vagonetar” în subteran un an şi jumătate, apoi un an corector şi şef al secţiei scrisori la ziarul Informaţia Harghitei, la Miercurea Ciuc, unde erau angajaţi viitorii scriitori Calistrat Costin şi Ioan 146

Nete, apoi la Bucureşti, cu mai multe gazde şi locuri de muncă, aici am condus şi un cenaclu studenţesc, intitulat „3,14”, plus facultăţi închipuite, apoi Petroşani-Livezeni, la mină de cărbune în subteran, până ce m-am accidentat, apoi Cluj-Napoca, unde n-am reuşit să mă integrez nicicum). Interesant de reţinut, până la reorganizarea administrativă a ţării din 1968, Adjudul aparţinea de regiunea Bacău, după anul 1968 a trecut la judeţul Vrancea. La Focşani, din 24 mai 1975 (căsătorit, cu copil născut în 25 iulie), am locuit în trei locuri la bloc, pe Aleea 11 Iunie, la părinţii Doinei Popa, cum spuneam, şi apoi la un apartament al nostru, lângă complexul mare alimentar şi Piaţa Sud, tot în Cartierul Sud (pe atunci nu era gaz metan în Cartierul Sud, iar încărcarea unei butelii era o aventură), după ce m-am angajat prin concurs pedagog la Liceul Nr. 1 (ISEH) şi Nr. 4 (Construcţii), şi apoi mânuitor de carte şi bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” . Aici am suferit, în acest apartament la bloc aflat la parter: era balamucul de pe lume, având două bănci în dreptul ferestrelor, pe care beţivii şi „golani cartierului” se reuneau, infernali, non-stop. Într-un final, după ce am debutat editorial, ne-am mutat în Str. Bucegi, „pe colţ” la intersecţia cu Bulevardul Brăilei (nu departe de noul parc numit Schuman azi, pe care îl traversam zilnic, în drum spre Biblioteca Judeţeană, pe Str. Mihail Kogălniceanu)... Erau apartamente închiriate de stat, nu particulare. Nu vreau să-mi amintesc de dezastrul moral legat de tăierea curentului electric numai pe partea unde era blocul în care locuiam (aparţinând de reţeaua electrică a cartierului Bahne), pe partea cealaltă a străzii Bucegi nu se tăia niciodată, fiind considerată „centru” . Nu-mi venea să cred că stau în întuneric şi peste drum blocurile aveau tot timpul lumină. Sau de absenţa apei calde, deşi centrala termică era în spatele blocului nostru (dar nu primea cică „agent”). Am locuit în Str. Bucegi până la finalul anului 1990, când m-am mutat la Bucureşti (ales în februarie 1990, în lipsă, redactor-şef al unui nou săptămânal al Uniunii Scriitorilor, Contrapunct, de la care am plecat în vara anului 1991 la revista Viaţa Românească, la care m-am pensionat şi la care mai sunt şi azi redactor, nu pentru mult timp însă, îmi ajunge, îmi tot amân retragerea inutil; revista Contrapunct, devenită lunară şi trimestrială, a dispărut cred în 1993, nu mai ştiu exact când), pe Str. Bibescu Vodă, „La fântâni”, în Piaţa Unirii, unde am fost terorizat efectiv 17 ani de o cârciumă cu proprietari israeliano-irlandezi, deschisă ilegal sub apartamentul meu de la etajul 1 (cu muzică dată la maximum, cu program non-stop, cu mirosuri infecte de la bucătărie şi scandaluri pe terasa 147

deschisă sub ferestrele noastre; cârciuma există şi azi, izvor de corupţie la toate nivelurile Capitalei), de unde am plecat în 2014 şi m-am mutat la capătul Căii Giuleşti (cu domiciliu stabil; dar unde, de când cu „pandemia”, trecem rar), într-un ansamblu rezidenţial intitulat „Dolce Vita”, şi flotant la Braşov, pe Str. Cedrilor, într-un ansamblu rezidenţial intitulat „Green Park Villas” ... Am schimbat atâtea străzi cu domicilii stabile de-a lungul vieţii, las la o parte pe cele flotante (nu multe domicilii stabile, dar semnificative; 15 ani la cantonul CFR Dumbrava Roşie şi Cantonul 248, fără străzi, nu-mi dau seama cum arătau actele cu domiciliul stabil al părinţilor mei cât au locuit la aceste cantoane CFR, probabil erau înregistraţi la Adjud; apoi zece ani în Str. 30 Decembrie din Adjud; apoi 15 ani pe trei străzi din Focşani; şi 30 de ani la Bucureşti, din care şapte ani flotant la Braşov), Dumnezeu cu mila... Curios, tot mutându-mă, n-am reuşit să-mi cumpăr un loc de veci! În sfârşit, să atrag atenţia că de şapte ani, de când apare la două luni frumoasa revistă Scriptor de la Iaşi, fondată-condusă de Lucian Vasiliu, editată de Editura Junimea (au apărut 80 de numere, pe banii Primăriei Iaşi) public pagini ample de jurnal din anul Revoluţiei, zi de zi din 1989, în care se poate citi în amănunt ce „am făcut şi ce am dres” pe Str. Bucegi (acasă) şi pe Str. M. Kogălniceanu (la Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu). s

Liviu-Ioan STO IC IU s-a născut în anul 1950, în Dumbrava Roşie (la Cantonul CFR) - Piatra Neamţ. Copilăreşte la Cantonul 248 - Halta CFR Adjudu Vechi (la 4 kilometri de oraşul Adjud). Plecat voluntar în armată, după „ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia”, urmează un lung „drum al iniţierii” : cunoaşte oameni, realităţi, în diferite locuri din ţară, profesează meserii diverse şi de scurtă durată şi cunoaşte boema timpului. Nemembru de partid, „rezistent/opozant” recunoscut - contestatar al dictaturii. La Revoluţie, din 22 decembrie 1989 şi până la 5 martie 1990 (când se retrage) este ales preşedintele CFSN/CPUN Vrancea, membru al Parlamentului Provizoriu. În ianuarie 1990 fondează la Focşani revista literară bilunară „Revista V”, pe care o va conduce trei sferturi de an. Din 5 martie 1990, lucrează la Uniunea Scriitorilor şi face parte din diferite colective redactionale la Bucureşti. La „Viaţa Românească” (redactor, 148

redactor principal, redactor-şef adjunct), lucrează/colaborează şi azi. Între 1991 şi 2004 este redactor-colaborator permanent extern „Cotidianul” (fondat de Ion Raţiu). În anul 1995, devine cofondator al publicaţiei literare „Caietele de la Durău” . În 1980, îi apare volumul de debut „La fanion” (prima ediţie), care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (deşi a fost primit în Uniunea Scriitorilor după Revoluţie, având „dosar de urmărire operativă informativă la Securitate” din 1981). A publicat numeroase volume de versuri: „Inima de raze”, „Când memoria va reveni”, „O lume paralelă”, „Poeme aristocrate”, „Singurătatea colectivă”, „Ruinele Poemului”, „Post-ospicii”, „Poemul animal”, „La plecare”, „Cantonul 248”, antologie de versuri de autor, „pam-param-pam (adjudu vechi)”, „Craterul Platon” şi „Le cratere Platon”, trad. Sorin Barbul - lansate la Paris, la Salon du livre, în anul 2016, „Pe prag /ValeDeal”, „Lanţul” (seria „Opera Omnia”), „Substanţe interzise”, „Nous”, (Colecţia Magister) „Opera Poetică”, volumul 1-3; „Efecte 2.0”, „Stricarea frumuseţii”, antologie de autor. De asemenea, a publicat (selectiv): volume de memorialistică / publicistică: „Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti)”, „Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal ”; romane: „Femeia ascunsă”, „Grijania”, „Vrăjmaş”, „Transfer” şi piesa „Teatrul uitat”, A primit numeroase şi prestigioase premii literare (selectiv): Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei României, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, „Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Festivalului Internaţional de Literatură RomânoCanadian „Ronald Gasparic”, „Premiul Balcanica pentru poezie” la Festivalul Poeţilor din Balcani, Marele Premiu „Cununa de Lauri din Tracia” (Grecia), Premiul Festivalului-concurs Internaţional de Poezie „Avangarda XXII” - Bacău, Premiul pentru Poezie al Revistei „Observator cultural”, Premiul „Cartea de Poezie a anului 2012”, Premiul pentru Poezie al revistei „Viaţa Românească”, Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură „FestLit” Cluj-Napoca, Marele Premiu „Alexandru Vlahuţă” al Salonului literar Dragosloveni, Vrancea. La Teatrul Naţional Radiofonic regizorul Gavriil Pinte, a pus în scenă spectacolul intitulat „Ochii Arhanghelului din vis - o biografie poetică a lui Eminescu” după un ciclu de poeme ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă, sârbă, chineză, ucraineană, maghiară, turcă şi a apărut în antologii de poezie şi în reviste din străinătate. 149

PĂRINŢII DIN ULIŢA COPILĂRIEI MELE 9

Prof. M arieta TU D O RA CH E

Tatăl meu credea în destin. La ziua lui sau la sărbători, când mama pregătea mese festive, tata le spunea prietenilor poveşti despre destin... Poate fiindcă fusese orfan şi îşi făcuse singur, onest şi modest, un loc în viaţă, fără să se prindă nimic rău de el. Ştia sau inventa multe poveşti, unele hazlii... Ca aceea în care unui om i s-a prezis că va muri într-o anume zi, ucis de un cal bălan. În ziua cu pricina, a stat în restaurant tot timpul. Noaptea târziu, la ieşire, i-a căzut firma în cap. Pe ea era desenat un cal şi scria „La calul bălan” ! Până şi căsătoria lui fusese sub semnul destinului. Prin anul 1938, mama venise în vizită la sora şi cumnatul ei care locuiau în Focşani, pe strada Longinescu. A ieşit în oraş, a fost alarmă aeriană, s-a stins lumina, nu aveai voie pe stradă... A intrat în casa arhitectului Nineaca, fiindcă se cunoşteau cu sora şi cumnatul ei. Acolo era şi tata fiindcă, fiind proiectant la primărie, lucra cu domnul Nineaca... Când s-a reaprins lumina, s-au cunoscut şi tata a condus-o acasă. Apoi a venit zi de zi să o invite la plimbare... După o săptămână s au logodit, deşi mama era logodită cu un ofiţer înalt, blond, cu faţa prelungă şi un nas mare... Îl ştiu din poze! Tata era un om bun, blajin, harnic şi corect. Dar toată viaţa mea a fost marcată de mama! Nu pentru că ea, fiind casnică, era permanent lângă mine. Nu pentru că ne răsfăţa cu mare devotament: făcea mâncăruri şi prăjituri gustoase, spăla, apreta şi călca, făcea curat lună... Ci pentru că era extrem de voluntară! Trebuia să facem tot ce credea dânsa că este bine pentru noi! La nevoie, ne explica zi de zi, ca picătura chinezească... Era micuţă (1,55 m), firavă, dar avea o forţă uimitoare! Datorită ei am căpătat patima cititului. Mi-a citit cărţile copilăriei până le ştiam pe de rost. Apoi, m-a învăţat să citesc expresiv. Mi-a rămas în minte cum a citit fragmentul cunoscut din „Scrisoarea III” . Voiam să întreb ce înseamnă „grindină oţelită” şi nu puteam să deschid gura... Aşa eram de impresionată. Nu mai spun că în mintea mamei, fata ei nu putea fi decât profesoară! Nimic altceva, că banii, nu erau importanţi!... Şi lucrurile au continuat aşa! La facultate aveam un prieten care nu intra în vederile mamei fiindcă era din Bucureşti. Când l-a cunoscut pe Nicu, a fost impresionată, i-a dat adresa 151

să mă caute la cămin. Niciodată nu mi-a permis să mă plâng de Nicu al meu sau să îl compar cu altcineva „Nicu nu e de comparat cu nimeni!” . Cât au trăit, treceam zilnic pe la ai mei... Mă servea cu ceva bun şi mă trimitea repede acasă, să nu stea fetele singure... Trebuia să fiu umbra copiilor mei, aşa cum fusese şi dânsa. Părinţii mei nu aveau conştienţa valorii banilor. Trebuia să avem un trai decent şi atât. Bunicul le-a dat fetelor bani să-şi ia câte o căsuţă modestă. Sora mamei şi-a luat pe str. Longinescu. Mama i-a lăsat în bancă fiindcă, fiind inflaţie, erau dobânzi mari. „Să aibă de cheltuială” . La stabilizare, i-a pierdut. Nu a fost nicio tragedie... Mama a spus că alţii au pierdut moşii, fabrici şi nu au murit! Vorba asta a rămas în familie. Peste ani, când fiicei mele mari i s-au furat nişte haine, fiica cea mică a consolat-o cu vorbele astea! Mi s-a încălzit sufletul, fiindcă mi-am amintit de mama care nu mai era. Desigur, am amintiri frumoase cu vecinii apropiaţi, cu prietenii apropiaţi... Fiecare destin este o poveste care s-a întipărit, într-o anumită măsură, în felul meu dea fi. Din perspectiva timpului, uliţa copilăriei mele îmi apare ca un fundal pe care se derulează întâmplări hazlii sau duioase, cu oameni dragi, a căror amintire îmi încălzeşte sufletul. Dar în prim-plan, pe acest fundal, se proiectează, luminoase şi statornice, figurile părinţilor mei...

Prof. M arieta TU D O RA CH E a absolvit Liceul „Unirea” Focşani, în anul 1959, ca şefă de promoţie, apoi, în anul 1964 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ovid Crohmălniceanu, Iorgu Iordan. Este un împătimit cititor, un atent observator al vieţii comunitare şi un participant constructiv la activităţile culturale organizate de bibliotecă şi nu numai. Sensibilitatea, talentul literar şi un profund simţ al valorii, o califică, de la sine, ca pe un veritabil om al cetăţii literelor, al oraşului Focşani şi al Judeţului Vrancea.

152

CĂRĂBUŞUL COPILĂRIEI MELE 9

Silviu CONSTANTINESCU

Mi-am petrecut o mare parte a copilăriei pe strada Cărăbuş. Strada era paralelă cu Tăbăcari, iar în jur mai erau Rodnei, Albinei şi alte străzi sau străduţe pe care nu mi le mai amintesc. Nu locuiam acolo, dar, vara şi cam de fiecare dată când aveam timp liber, ajungeam pe acea stradă. Acolo stătea o mătuşă de-a mea, care avea o casă cu grădină şi livadă. Mai toate vacanţele eram acolo şi toată lumea era a mea. Ţin minte şi acum numărul 4 de pe acea stradă. În dreapta, cum intrai pe poartă, era casa, foarte lungă, care ajungea până departe, înspre fundul curţii. În stânga era mai întâi o grădină destul de măricică unde mătuşă-mea punea roşii, castraveţi, ceapă şi multe altele lucruri. De la gardul exterior la grădină era un spaţiu liber, destul de mare, care putea fi folosit pentru joacă şi chiar era folosit, deşi nu avea neapărat această destinaţie. După grădină urma o cocină de porci unde îşi ducea veacul un porc liniştit şi mulţumit. Probabil că se schimba în fiecare an dar, pe atunci, nu dădeam atenţie unor lucruri atât de triviale. După cocină, pe dreapta, exista o bucătărie de vară. Îmi plăcea să mă urc pe cocina de porci şi să stau pe acoperişul de smoală cu ochii spre cer. Nici astăzi nu ştiu de ce căpuşele şi puricii care-şi făceau veacul pe acolo nu m-au atacat. Probabil din respect pentru porc. Pe timpul verii era extrem de plăcut să stai pe cocina de porci. Era cald şi frumos. Cerul era azuriu cu mici fuioare albe care se duceau liniştit fără să lase urme. Liniştea, nepământeană aproape, era întreruptă doar de bâzâitul vreunui avion, bubuitul un autocamion de mare tonaj care zguduia strada şi, uneori, de ţăcănitul sacadat al unui tractor care avea meritul că mă întrerupea din visările mele cele mai profunde. În sfârşit, dincolo de astea, răzbătea din când în când un radio vesel, în care se auzea un meci de fotbal comentat la cald de un crainic înfierbântat. Era, de obicei, sfârşit de campionat naţional. În rest era foarte liniştit şi foarte plăcut. Acea stradă era parcă o mică zonă patriarhală, rămasă dintr-un târguleţ oriental, îmbrăcat în soare şi în praf şi lenevind somnoros în căldura verii. Poate de aceea mi-a plăcut şi am iubit-o atât de mult. Dincolo de cocină era o altă grădină, mult mai mare, de fapt o livadă cu vreo câteva zeci de pomi, meri, peri, caişi, piersici, gutui şi alte bunătăţi. În capăt de tot, în stânga, era un veceu de vară din cărămidă, cu acoperiş 153

de tablă, din ce în ce mai puţin folosit şi mai în spate un gard tăiat pe jumătate care dădea în curtea fabricii de pâine. Era plăcerea noastră, a mea şi a amicului meu Sorin, să ne ducem la gard şi să strigăm la cei de la fabrica de pâine. Din când în când, plictisit de urlete, ieşea câte un lucrător şi ne aducea pâine caldă, aburindă. Aveam deci intrare directă la fabrică şi nu trebuia să stăm la coadă la magazin. În mare nu era chiar ca la ţară, dar era un fel de ţară în plin oraş. Era o atmosferă patriarhală. Vecinii se cunoşteau între ei şi se vizitau reciproc. La nr. 1 stătea un căruţaş bătrân, cu nevasta, fiica şi cei doi nepoţi. Unul era Sorin, colegul meu de joacă, cu care băteam ţurca pe toată strada Cărăbuş. Sora lui Sorin, mai mare decât noi, nu participa la joaca noastră. În schimb, la numărul 2, erau două fete (mai târziu s-au făcut trei şi un băiat) de vârsta noastră, iar la numărul cinci încă vreo doi copii. Aşa că foarte repede strada se umplea de jocuri şi râsete, de fotbal şi fugăreli. Adesea era o chirăială care se auzea până departe. Ne fugăream pe toată strada alergând de la un capăt la celălalt până scoteam limba. La un moment dat puteai face stânga, pe Albinei, cum se numea atunci, ajungând la sifoane. Pe strada Cărăbuş se bea puţină apă minerală şi mult sifon, responsabili cu umplerea lor fiind, cine altcineva decât noi, băieţii. Dincolo de alergat, născoceam tot felul de jocuri. Într-o zi am hotărât să facem o leapşă pe nevăzute. Adică unul din noi se aşeza în mijlocul străzii legat la ochi. Ceilalţi copii stăteau în jurul lui şi, la un semn, cel legat la ochi încerca să prindă pe vreunul dintre ei. Musai să fiu eu acela. Ca mai mare în vârstă şi mai răsărit în inteligenţă, mi se cuvenea acest loc. M-am postat în mijlocul străzii, legat la ochi şi, când s-a dat semnalul, am încercat să prind pe cineva. Prinde dacă poţi, numai după auz. La început am înaintat mai prudent. Apoi am atins pe cineva şi m-am ambalat. Presimţeam victoria. M-am năpustit înainte şi, cu toată forţa şi energia de care eram capabil, am luat în braţe... un stâlp de beton şi am dat cu capul în el. Ce bucurie! Am văzut stele verzi şi m-am aşezat pe bordura străzii ca să meditez. După câteva minute, când mi-am revenit, am tras concluzia logică: mi-e groază de stâlpi. Şi, uite aşa, a dispărut un joc minunat care, ca părinte întemeietor, mi-ar fi adus cu siguranţă gloria. Un pic mai înapoi de Albinei, pe partea stângă se afla ceva... neclar. N-am ştiut niciodată ce era acolo şi, oricât ar părea de ciudat, nici nu am întrebat pe nimeni. Părea a fi un fel de autobază, sau poate un atelier de reparat maşini şi utilaje agricole. Tot felul de maşini mari şi mici intrau şi ieşeau în şi din acel loc. De câte ori treceam pe acolo găseam pe jos pete de diverse culori iar nările mi se umpleau cu minunatul miros de ulei de maşină, benzină, motorină, petrosin şi alte substanţe de acest fel. Ciudat este că îmi plăceau aceste 154

mirosuri şi puţin a lipsit să nu devin mecanic auto sau reparator de tractoare şi semănătoare. Ce viaţă ar fi fost! În loc de asta a trebuit să mă mulţumesc cu filologia. Ce plictisitor! Acolo, pe strada Cărăbuş, am învăţat să merg pe bicicletă. Prima mea bicicletă a fost un Pionier de copii, roşcat şi destul de simpatic. De fapt nu era a mea, ci a lui Sorin, dar eu aveam un talent deosebit de a convinge amicii să renunţe la lucrurile lor în favoarea mea. Aşa am făcut şi atunci şi m-am suit pe bicicleta lui şi am început să exersez. Am învăţat repede şi am hotărât să plecăm chiar atunci în oraş să ne plimbăm. Ca să nu rămână pe jos, amicul meu s-a dus şi a şterpelit bicicleta lui soru-sa, un Pegas de damă, cu o şa lungă şi elegantă, s-a suit pe ea şi a pornit-o după mine. Ne-am dus amândoi pe străzile cele mai umblate, pe timp de seară, admirând maşinile mari şi scoţând strigăte de plăcere. Asta mai mult eu, pentru că amicul meu era ocupat să stea de vorbă cu fiecare copil rom pe care îl întâlnea - şi am găsit destui în seara aceea - străduindu-se să-l înveţe frumuseţile limbii române. Respectivul nu vroia cu nici un chip să rămână dator şi îl învăţa pe Sorin frumuseţile limbii romanes. Mi-am însuşit în acea seară o grămadă de cuvinte minunate din această limbă, cuvinte pe care mai târziu, din păcate, le-am uitat. De ce nu ne-a călcat nici o maşină în acea seară? Cum a fost posibil să rămânem în viaţă, băgaţi adânc în cel mai puternic trafic pe care îl puteam găsi, nici astăzi nu ştiu. O stea norocoasă ne-a zâmbit amândurora atunci şi poate că mai zâmbeşte şi acum. La numărul 4, unde îmi petreceam vacanţele, domnea o atmosferă de pace şi linişte. Mătuşa mea, Nely, era o femeie micuţă de statură şi bună ca pâinea caldă. Mai era pe acolo şi un unchi, soţul ei, numai că acesta era, de regulă, beat aşa că nu conta. Venea acasă de la muncă, mânca, trăgea câte o sticlă de vin şi se culca până a doua zi. Mătuşa mea se distingea foarte mult prin talentul ei de bucătăreasă. De Paşte ştia să facă nişte cozonaci nemaipomeniţi, în care băga o cantitate uriaşă de cacao şi nucă. După ce termina, îmi dădea o felie enormă, caldă, dulce şi bună, o minune. Ţin minte şi acum aceste sentimente de linişte, pace, bucurie şi voie bună care domneau acolo. La fiecare eveniment major, nuntă, botez sau altceva, se dădea o petrecere, se întindeau mese mari în curte şi oamenii mâncau beau, dansau şi se veseleau împreună. Acolo, în mijlocul mesenilor veseli, un copil nu se putea simţi decât fericit, ocrotit şi fără nici o teamă. Am păstrat mereu în inimă acele seri şi acele emoţii şi sentimente şi mă întorc la ele ori de câte ori sunt copleşit de tristeţe. Am avut ceea ce eu aş numi o copilărie fericită, pe care am asociato în minte cu acea stradă şi cu oamenii care trăiau acolo. Fericită copilărie, dar numai dacă nu punem la socoteală diversele încurcături în care 155

obişnuiam să mă bag şi din care uneori ieşeam destul de şifonat. După treaba cu leapşa pe nevăzute am trecut la alte activităţi. Prin zonă îşi făceau veacul două pisici. Într-o zi le-am prins şi, inspirat probabil de vreo carte pe care o citisem, am hotărât să le înnod cozile şi să văd ce fac ele într-o astfel de situaţie. Partea proastă a fost că, oricât m-am străduit, nu am reuşit să le înnod. Nu ştiu de ce dar nu se înnodau şi pace. La un moment dat pisicile, trase amarnic de cozi, s-au supărat şi m-au atacat amândouă înfigându-şi ghearele în mâinile mele. M-am procopsit atunci cu cele mai lungi zgârieturi din viaţa mea, făcute cu ură şi cu eficienţă. Am renunţat la proiectul meu şi bine am făcut, căci se putea sfârşi mult mai rău. Dar, pentru că nu puteam lăsa necuvântătoarele în pace, am început să meditez. M i-ar fi plăcut foarte mult să mă plimb pe stradă cu un căţel ducându-l de lesă. Numai că... nu aveam câine. Aşa că, după multă meditaţie, am decis să suplinesc această lipsă cu o... pisică. Soarta a făcut să treacă pe acolo chiar pisica dominantă, care-şi ducea traiul în casă la mătuşă-mea. Am înşfăcat-o şi bucuros am trecut la treabă. Am creat o lesă dintr-o bucată de sârmă, i-am pus-o la gât şi apoi i-am dat drumul şi m-am ridicat în picioare să plec la plimbare. Eram foarte mândru de chestia asta. Partea proastă a fost că pisica nu era de acord cu lesa şi nici cu plimbări îndelungi alături de mine aşa că, de îndată ce a fost liberă, a sărit în primul copac şi a început să mă sfideze de acolo. M-am apucat să trag de lesă ca să o conving să se dea jos, dar nu am reuşit. În curând au început să i se bulbuce ochii din cap ca la broască dar tot nu s-a lăsat convinsă. Am tras cu şi mai mare elan şi atunci pisica s-a hotărât să mă pedepsească şi a sărit din copac drept în capul meu. M i a înfipt o gheară lângă ochi chiar dedesubtul glandei lacrimale. Suprins şi îngrozit, am dat drumul lesei, iar mâţa a şters-o cu sârma după ea. Chiar atunci unchiul meu, treaz pentru prima dată în acel an, ieşise şi el în grădină şi a văzut ce am făcut. Drept urmare am încasat un perdaf zdravăn şi am fost trimis acasă cu instrucţiuni: să nu mai dau pe acolo până când nu învăţ să am grijă de un animal. Trei zile mai târziu m-am întors liniştit ştiind că unchiul meu va fi mult prea beat ca să-şi mai aducă aminte de ce făcusem şi aşa a fost. Mi-am reluat preocupările. Am renunţat însă la distracţiile cu pisici care se dovediseră a fi cam primejdioase. Am renunţat atunci şi la proiectul meu de a face o paraşută pentru pisici şi de a-i da drumul uneia de la etajul patru al unui bloc aflat în construcţie. Era prea complicat. Dar mândria era un pic rănită şi vroiam să fac ceva ca să compensez înfrângerile. Aşa că, am luat o mină de pix metalică şi am înfipt-o într-un dop de plută. Am construit astfel un tun. 156

Numai că, dacă vroiam să trag cu el, trebuia să îl încarc. Ceea ce am şi făcut în următoarea jumătate de oră. Am luat o cutie de chibrituri şi am început să rad gămălia roşie a fiecărui chibrit şi să o îndes în ţeavă, pardon în mina de pix. Mai apoi, după ce am terminat, am scăpărat un chibrit şi am pus flacăra dedesubtul minei de pix. Se pare că exagerasem cu încărcatul pentru că, după un anumit număr de secunde, mina a bubuit puternic iar eu m-am ales cu faţa şi mâinile fripte şi pline de semne. „Ţeava” se făcuse praf, după cum puteţi bănui. A trebuit, cu părere de rău, să renunţ şi la distracţia asta şi să caut altele. Cum era plictisitor să te distrezi singur am căutat un tovarăş şi lam găsit repede. La nr.1, în afară de amicul Sorin şi sora lui, trăia şi bunica Valentina împreună cu fiica ei, M. Bunica Valentina era florăreasă şi muncea toată ziua în grădină, pierdută între florile ei pe care apoi le ducea la piaţă să le vândă. Mai aveau acolo şi un grajd în care îşi ducea viaţa un cal oarecare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Aşa că eu şi amicul ne-am dus în grajd, ne-am urcat în pod, pe fân şi de acolo, printr-un chepeng care, probabil, stătea mereu deschis, am început să examinăm calul. Tot examinându-l, amicul Sorin şi-a pierdut cheile de la casă. I-au căzut din buzunar şi de acolo în iesle. Calul, înţelept, nu le-a băgat în seamă. Aşa ceva era grav. Trebuiau recuperate. Cineva trebuia să coboare prin chepeng în iesle şi să le caute acolo. Cum erau cheile lui Sorin rezulta că el era cel ce trebuia să îndeplinească această sarcină, spre marea lui nemulţumire. Ca să-l ajut, i-am pregătit un costum de scafandru format dintr-o sticlă de bere goală şi un furtun de cauciuc. Sticla şi-a pus-o la spate, un capăt al furtunului intra în sticlă iar pe celălalt i l-am băgat în gură. Iată-l pe amicul meu scafandru adevărat gata să se arunce în atmosfera tulbure şi de mare presiune a grajdului. Ceea ce a şi făcut. Calul, fie că îl cunoştea, fie că era prea bine crescut ca să se compromită, l-a lăsat în pace să-şi caute cheile. A revenit cu un strigăt de victorie şi s-a trântit în fân cu cheile în mână. De bucurie l-am părăsit şi am început să examinez veceul din curte tocmai când sora lui Sorin se afla în el. S-a auzit un răcnet furios, apoi am fost pârât şi bunica Valentina m-a trimis acasă să mai învăţ bunele maniere. Avea acest urât obicei. Am revenit la nr 4, la mătuşa mea. Din nou singur şi din nou plictisit. Ce să faci? Cum să-ţi umpli timpul? M-am uitat la casa vecinului, la nr 2, aflată chiar lângă gardul nostru. Avea nişte pereţi foarte înalţi. Aşa că mi-a venit o idee. Oare aş putea să arunc mai sus de aceşti pereţi? 157

Am început să adun pietre de pe jos şi să le arunc cât mai sus. Ideea era să trimit piatra peste casă, chiar în curtea vecinului. Ceea ce am şi făcut, ba chiar de mai multe ori. Gândul la ceea ce ar fi putut face piatra ajunsă în curtea vecinului mă lăsa rece. Numai că pe vecina de alături chestiunea asta nu a lăsat-o rece. Scosese în curte băieţelul cel mic, pe atunci avea vreo câteva luni, şi una din pietre trecuse destul de aproape de el. Aşa că femeia venise în curte la noi cu o falcă în cer şi una în pământ. Dacă mă găsea mă rupea. N-a fost să fie, iar eu a trebuit să plec iar acasă şi să mai stau şi pe acolo o vreme. Ce oameni, dom’le! Câteva zile mai târziu eram din nou pe strada Cărăbuş, foarte hotărât să-mi fac de cap. Citisem de curând Tom Sawyer şi aveam în minte numai piraţi, bandiţi şi comori de aur ascunse în peşteri şi prin alte locuri. Aşa că am hotărât să devin şi eu căutător de comori. L-am chemat din nou pe amicul meu, Sorin, şi l-am pus la curent cu ce trebuia să facem. Vom căuta o comoară o vom găsi şi ne vom îmbogăţi. Toată lumea ne va felicita şi va fi nemaipomenit. Ca orice căutători de comori aveam nevoie de unelte. Nici până azi nu ştiu de unde am luat cele două lopeţi. Ştiu însă că ne-am apucat amândoi să săpăm după comoară chiar în curtea mătuşii mele. Făcuserăm o groapă respectabilă în care intram amândoi cam pe jumătate. Comoara încă nu se zărea, dar eram foarte încrezători. Tocmai ne opriserăm să ne odihnim un pic, când a apărut mătuşă-mea care dorea să ştie ce facem noi acolo cu lopeţile în grădina ei. I-am explicat sistematic ce făceam şi ce urmăream. Tocmai când mă pregăteam să-i spun că îi vom da şi ei o parte din comoara ce o vom descoperi, a venit furtuna. Ni s-a frecat ridichea puternic. Am auzit cuvântul „măgar” de un foarte mare număr de ori. Mătuşa făcea spume la gură. În cele din urmă ni s-a poruncit să astupăm groapa imediat şi să facem curat altminteri... şi urmau crunte ameninţări. Cu mare părere de rău a trebuit să astupăm groapa. Şi, astfel, s-a încheiat cariera noastră de vânători de comori, chiar înainte de a începe. Păcat! Din fericire un războinic aprig, cum eram eu pe atunci, nu putea fi abătut din drum de un recul minor cum fusese expediţia de căutare a comorii. Foarte repede am dat uitării experienţa şi am început să ne gândim la altele. De astă dată televizorul a fost cel care mi-a dat ideea. Văzusem o secvenţă de rodeo într-un serial american care rula pe atunci la televizor. Îmi plăcuse grozav voinţa, hotărârea şi îndârjirea cu care cowboy-ul american reuşise să rămână pe spinarea taurului cel furios. Hotărârea fu luată. Vom face şi noi rodeo. Partea proastă era că nu aveam taur. Şi nici că se găsea vreunul pe toată strada Cărăbuş. În lipsă de taur trebuia să ne 158

mulţumim cu un înlocuitor. Care se fie acela? Am început să cercetăm. Deodată ochii mi-au căzut pe porcul care, lăsat în acea zi liber, râma fericit prin grădină. Evrika! Găsisem înlocuitorul. Vom face rodeo cu porcul. Aici Sorin a fost de părere că, de vreme ce eu fusesem cu ideea, tot eu trebuia să fiu primul în realizarea ei. M-am gândit că e un sfat înţelept aşa că, cinstea de a încăleca primul pe taur, pardon, pe porc, mi-a revenit mie. Am înghesuit amândoi porcul lângă gard şi l-am prins. Apoi, m-am suit pe el, am strâns puternic din genunchi, cum văzusem la televizor că se face şi, neavând frâu, am prins porcul de urechi. Apoi, m-am îndreptat mândru şi hotărât, poruncind amicului să lase animalul liber. Mă aşteptam ca porcul să o ia la fugă spre fundul curţii şi calculasem că va fi foarte uşor să mă ţin în echilibru pe el. Numai că socoteala din casă nu s-a potrivit cu cea din târg. Lăsat liber, porcul a început să se învârtească în jurul axei ca un titirez. Odată cu el a început să se învârtească şi pământul şi cerul. După vreo câteva secunde, ameţit, am fost aruncat brusc pe spate cu picioarele în sus. Rodeo se terminase şi porcul triumfător a fugit în fundul curţii, aşa cum socotisem, dar... fără mine. M i-a trebuit ceva timp să mă culeg de pe jos. Amicul meu, în loc să mă ajute stătea în fund şi se ţinea cu mâinile de burtă râzând ca un nebun. Am jurat atunci în sinea mea că mă voi răzbuna. Prilejul a venit la scurt timp după aceea. În fundul curţii se afla un veceu de vară, cum am mai spus, făcut din cărămidă, cu acoperiş de tablă. Uşa era din lemn şi avea două zăvoare, unul pe dinăuntru şi unul pe dinafară. La un moment dat l-am văzut pe amicul meu că intră în respectivul veceu. Trebuie să foloseşti orice oportunităţi pe care ţi le oferă viaţa. Am sărit şi cu repeziciune am tras zăvorul de afară închizându-l pe amic înăuntru. Era un zăvor gros şi bine construit. Apoi am aşteptat să văd ce se întâmplă. Amicul meu a încercat să iasă afară cu forţa, dar nu a reuşit să scoată zăvorul din ţâţâni. În următoarele vreo zece minute a început să-mi vorbească şi sămi explice ce se va întâmpla cu mine după ce va ieşi el de acolo. Urma să fiu împuşcat, spânzurat, tras pe roată şi ciopârţit, după care voi fi jupuit şi pârlit la foc mic. Cum aceste ameninţări n-au avut efectul scontat a început să urle strigând-o pe mătuşă-mea să vină să îl elibereze. Din nefericire pentru el, distanţa între veceu şi casa era prea mare ca să-l audă cineva. Deoarece doream să evit crunta soartă pe care mi-o pregătea el, am plecat lăsându-l acolo să scoată spume. 159

M-am întors abia după vreun sfert de oră, când el terminase tot ce avea de spus şi abia atunci am tras de zăvor. A trebuit evident să-mi iau picioarele la spinare şi să decolez altfel mă făcea praf. Am revenit însă după câteva zile şi am făcut pacea atât de necesară şi binefăcătoare. Chiar nu înţeleg de ce se supărase aşa de tare. Un sfert de oră în veceu n-a omorât pe nimeni, iar el nu stătuse acolo decât vreo jumătate de oră. Şi, astfel împăcaţi, am plecat amândoi în oraş să mai facem vreo prostie. Ce vremuri frumoase. Ce lume minunată trăia pe atunci şi ce amintiri plăcute am de pe acea stradă. Nu locuiam acolo, dar pot spune, cu mâna pe inimă, că după ani de zile petrecuţi în acel loc, devenise cu adevărat strada mea. Mătuşa şi unchiul meu nu mai sunt. Amicul Sorin a plecat din Focşani. Bunicul său a murit şi la fel a păţit şi bunica Valentina. Sora lui a plecat şi ea departe, peste munţi, şi acasă a rămas doar mama, M. Copiii care se jucau cândva pe strada Cărăbuş s-au făcut şi ei mari şi şi-au luat zborul. Unul este în America alţii ... cine ştie pe unde. Strada nu mai răsună astăzi de strigătele copiilor prinşi în vreun joc cu mingea sau aşa ceva. Oamenii pe care i-am apucat acolo nu prea mai sunt. În urmă cu câteva zile m-am întâlnit cu M., mama lui Sorin. Venise la Lidl să-şi facă ultimele cumpărături. Vânduse casa şi pleca departe, peste munţi la băiatul ei. Casa aceea cu grajd, în care trăia un cal ce trăgea zilnic la căruţă, una din casele în care mi-am petrecut copilăria, fusese vândută şi nu mai aveam acces la ea. La fel păţise şi numărul 4. M. mi-a spus la despărţire: „De acum, Silviule, o să ne vedem în rai” . Atunci am ştiut că se terminase copilăria mea.

Silviu CONSTANTINESCU este licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, specializarea Română-Engleză. Este membru fondator, din anul 1996, al prestigioasei Fundaţii „Cartea Călătoare” din Focşani, Vrancea, dedicată persoanelor cu deficienţe de vedere. A utilizat cu succes experienţa de ajutor-programator, în câteva importante locuri de muncă şi în activitatea de accesibilizare cărţi, filme şi alte materiale informative pentru nevăzători. A predat limba şi literatura engleză între anii 2007-2012. Translator şi însoţitor al delegaţiilor române la conferinţe şi workshop-uri internaţionale. A tradus pentru revista revista „Yes they Can” materiale de sensibilizare a opiniei publice faţă de problemele persoanelor cu handicap. Din anul 2018 este bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. 160

STRADA MEA SAU STRADA ABATORULUI... Mariana-Vicky VÂRTOSU

Coordonatele geografice sunt importante? Nu cred. Strada mea este situată în partea estică a oraşului, fiind una dintre străzile mărginaşe ale cartierului. În vremuri apuse, se învecina cu groapa de gunoi, cu Abatorul (de fapt Abatorul era punct de reper, de referinţă), cu vechile clădiri ale grajdurilor CAP-ului (Cooperativa Agricolă de Producţie, n.r.). Pe strada aceasta, despre care vă povestesc îmi amintesc ca de o persoană, ca de cineva care a făcut, şi face parte din viaţa mea. Cineva care mi-a tezaurizat amintirile, care mi-a vegheat copilăria, prietenia cea mai frumoasă, dar şi prima iubire. Strada, de la sărăcie şi „desfrâul de a fi”, a evoluat şi traversat perioade marcante pentru locuitorii ei. Personal am cunoscut-o când purta numele renumitului endocrinolog, C.I.Parhon, iar părinţii, părinţilor mei, bunicii, încă îi mai spuneau ,,strada Galaţi... Să ne întoarcem la strada Măgura, strada Abatorului, a cărei poveste vreau să o spun, şi pe care am aşezat-o în seratarele speciale ale inimii, imortalizând-o. Odinioară, era o arteră principală, dreaptă şi demnă, nederanjată de traficul auto. Pavată cu pietre mari de râu, ca şi trotuarele de altfel, praful dintre pietre nu era atins decât de vânt. În copilărie, împreună cu fatele meu şi sora mea o străbăteam desculţi, trimişi de mama la diverse cumpărături. În capătul ei, acolo unde începea numărătoarea, erau două magazine vitale pentru noi: un centru de pâine şi o alimentară. Pe rând, primul drumul al dimineţii, eu şi fraţii mei îl făceam la centrul de pâine, de unde cumpăram totdeauna o pâine rotundă, neagră, caldă şi pe cartelă. De cele mai multe ori, rupeam din pâine, fără să mai aşteptăm felia unsă cu unt şi marmeladă însoţită de cana de lapte sau ceai. La capătul opus, acolo unde se termina numărătoarea, era construit Abatorul de vite. Vizavi de el, bunicii cumpăraseră pentru mama şi familia ei un teren de casă. Pe care ei, părinţii mei, îşi contruiseră locuinţa. La început nu dăduserăm importanţă activităţii abatorului. Dar foarte curând, locul a devenit pentru copiii cartierului un adevărat punct de atracţie, un teatru pe viu, în aer liber, în care spectacolul era de fiecare dată altul. Cum la fel de atractivă ni se părea şi staţionarea pasageră a convoiului şatrei, care ierna în zonă, şi-şi aşeza căruţele în cerc pe locul viran din apropiere. Revin la spectacolul străzii oferit de achiziţia cirezilor de vite, care se făcea de obicei primăvara timpuriu, şi toamna târziu. Ştiam când se 161

întâmplă evenimentul, venirea turmei. Mai întâi se auzea zgomotul înfundat, greu, trepidaţiile pământului se simţeau din ce în ce mai tare, iar norul de praf anunţa apropierea. Lumina soarelui intra în ceaţă. Sosea cireada mânată agesiv de văcari ignoranţi, lovind sălbatic în spinările costelive ale vitelor flămânde şi înfometate de-a lungul traseului făcut. Văcarii roteau ciomegele deasupra capului strigând şi insultând bietele animale nevinovate. Cuprinşi de o teamă necunoscută, dar şi împinşi de curiozitate, săream pe garduri, căţărându-ne cât mai sus cu putinţă, să nu care cumva să fim luaţi în coarne. Flămânde şi însetate, dar posedate de pofta împerecherii, animalele ofereau imagini stranii, inexplicabile ochilor şi minţilor noastre infantile. După ore de chin, erau împinse pe porţile larg deschise înspre ţarcurile pregătite din timp. Nu aveam voie să pătrundem în interior şi imaginaţia noastră crea scenarii fabuloase, iar mugetele şi răcnetele pe care le auzeam ne îndreptăţeau să credem istoriile povestite de copiii mai mari. Lupte imaginare între tauri, între tauri şi haite de lupi, încăierări cu câinii ciobăneşti şi câte şi mai câte. Marele mister era cimitirul abatorului, de unde la orele dimineţii se înălţa un abur vâscos, greu mirositor, totul învăluit într-o ceaţă densă, înfierbântându-ne şi mai mult imaginaţia. Uneori, primăvara, la achiziţia turmelor de oi, se întâmpla să fete forţat câte una, înainte de termen, miei pe care adesea îi aducea mamei să-i salveze. În primăvara cu pricina, mama o salvase pe Steluţa, care într-o bună zi a dispărut. Fără urmă. Întâmplarea a făcut ca abatorul să fie închis pentru sacrificări, intrând în revizie tehnică şi igienizare. Un număr mic de salariaţi veneau totuşi, asigurând contractele cu restaurantele oraşului. Copii neastâmpăraţi şi atraşi de misterul de dincolo de poartă, uitată de cineva, într-o zi, larg deschisă, am intrat, şi am trecut dincolo de ea. Mai mult, printre cei ce lucrau era şi vecinul nostru, Victor. Ne-a a luat pe lângă el, făcând-o pe ghidul, şi astfel am văzut hala în care se sacrificau şi se procesau animalele. O încăpere imensă, foarte înaltă, împărţită în două de un şanţ, prin care curgea continuu apa, sala aceea era înfiorătoare. Cu ochii pironiţi în tavan, de unde curgeau suspendate cârlige imense, în care atârnau animale, arhitectura bizară, rece şi înfricoşătoare m-a amuţit. La vârstă preşcolară, incapabilă să înţeleg lucrurile, şocul a fost şi mai mare când printre animalele jupuite, atârnate în cârlige, am recunoscut-o pe Steluţa. Căpăţâna hidoasă, în care limba-i atârna între dinţi, iar ochii-i ţâşneau din orbite, cu o privire rugătoare, de parcă ar fi cerşit îndurare a fost cel mai înspăimântător spectacol din viaţa mea. Mi s-a părut că îi aud strigătul de ajutor. O hrănisem cu biberonul vreo două luni, şi eu şi sora mea şi fratele meu. Steluţa făcea parte din familie, cum de ajunsese acolo? 162

Am fost împinsă în afara halei, Victor oferindu-se să ne arate tot ce ţinea de abator. Urmam grupul de copii, dar în urechi nu auzeam decât strigătul de ajutor al Steluţei. ,,Ah, îl aud pe Victor spunând. Ştiţi cum se omoară vitele, nu, nu se taie la gât, mai întâi sunt lovite între ochi cu un ciocan” . Sunteţi nebuni, am vrut să strig, dar vorbele au murit, acoperite de acelaşi strigăt de ajutor al mieluţei. Ne-am apropiat de Măţărie, alt sector al abatorului, locul unde se curăţau şi se pregăteau intestinele pentru umplerea lor cu amestecuri de carne pentru mezeluri, cârnaţi, leberbuş, şi alte preparate de acest gen. Locul mirosea îngrozitor, la fel şi lucrătorii, deşi erau costumaţi şi protejaţi cu cisme, mănuşi şi şorţuri de cauciuc. Nu mă puteam concentra să ascult ce spunea Victor, mintea îmi era doar la Steluţa. De la Măţărie am mers spre zona ţarcurilor, pe care am traversat-o aproape în fugă. Erau câţiva buhai care scoteau flăcări pe nas, şi care făceau spume la gură. Răgeau înfricoşător, lovind colbul cu copita, fixându-ne ameniţător. Aşa, în fugă, am ajuns în ultima zonă, cea mai oripilantă. Separată de un gard putred, poarta aproape s-a prăbuşit doar la împingere, am păşit pe locul ce părea mai înalt decât zona ţarcurilor. Pusesem piciorul pe ceva cleios, vâscos, ce duhnea îngrozitor. Suluri de lână putredă, îmbibate cu umori scârboase, împrăştiau izuri irespirabile. După fiecare pas, o ceaţă alburie ne învăluia, având impresia că ne îndreptăm direct în infern. Calcam peste sufletele animalelor moarte în drumul lor de la crescătorie la abator. Moarte pe drum, sau imediat ce ajungeau răpuse de foame, sete, bătăi. Într-o groapă, nu suficient de adâncă am desluşit trupuri calde, moarte recent peste care se turnase creolină, în ideea ca nimeni să nu fie tentat să fure din carnea bolnavă. Priveam şi mă gândeam la Steluţa. Abia aşteptam să ies cât mai repede în stradă. Mai debusolată decât intrasem, fără să dezleg vreu mister, adevărul crunt despre bietele animale sacrificate, m-a întristat profund. Am privit în susul străzii, de parcă de acolo trebuia să vină răspunsul nedumeririlor mele. Peste tot şi toate trona coroana bătrânului stejar, maiestosului stejar, de undeva de pe la mijlocul străzii. Mintea mea de copil pornit pe drumul cunoaşterii voia să înţeleagă cum de era posibl, ca pe aceeaşi stradă să existe două puncte forte, un rege al vieţii, stejarul, şi un centru de decimare în masă, abatorul? Cum de fusese posibilă sacrificarea Steluţei, şi cum de nu a putut mama să o salveze? Am ridicat privirea la cer, apoi am coborât-o pe poarta casei, acolo unde trebuia să revin, şi să pun întrebări. Liziera celor zece, unsprezece salcâmi din spatele casei noastre se auzi foşnind straniu, aducând şoapte, sau doar imaginaţia mea îmi juca feste. Dintre cregi glasul blând al mieluţei chema. Strada 163

celor două puncte cardinale oftă, odată cu murmurul frunzelor de stejar şi răcnetul animalelor ucise. Anii au trecut, iar lookul străzii este unul nou. Nu ştiu dacă neapărat unul mai atractiv, mai frumos, dar schimbat. Strada Măgura-ParhonGalaţi, sau invers, nod de intersecţie spre depozite şi marketuri, este posesoarea unor locuinţe noi, înstăpânită de alţi oameni. Unii din vechii ei locuitori au plecat din oraş, din ţară, alţii au plecat din viaţă. Azi Abatorul nu mai există, iar stejarul, înfiorat de cele trăite, văzute, a refuzat să mai înverzească. Zace în agonie aşteptând sacrificarea! Să fi fost vinovat strigătul de ajutor al Steluţei? Şoaptele de groază ale Steluţei, purtate de vânt, de ploi, de ger atâta vreme printre ramurile lui, printre frunzele lui, l-au dezarmat. Bătrânul stejar, nu le-a mai suportat, a cedat. Cele două puncte cardinale ale străzii vechiului oraş, stejarul şi abatorul au dispărut. Dar strada Abatorului va dăinui, Povestea Steluţei va fi marca ei, iar strigătul fiecărui miel sacrificat de Paşte va fi un strigăt al mieluţei salvată de la moarte, dar condamnată să fie sacrificată din capriciul unui şef nesăţios, nesătul!

V ictoria VÂRTOSU, cu pseudonimul literar M ariana-V icky V ârtosu, s a născut la Focşani, în anul 1953 şi este licenţiată a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie Bucureşti. Desfăşoară o bogată şi diversă activitate literară ca scriitoare şi redactor al Revistei „Oglinda literară” (Director, Gheorghe A. Neagu). Publică în diferite reviste din ţară şi este membru fondator al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Este preşedinta Ligii Scriitorilor Români -Filiala Vrancea, calitate în care a primit în anul 2016, Medalia „Virtutea Literară” a LSR Cluj. Cărţi publicate în perioada 1999 2020: „Iubire fără vacanţă: povestiri”, „Pe jumătate vestală”, „Ai o stea pe cerul meu”, „Talisman de buzunar”, „Arhipelagul bufniţei albe”, „Pasărea paradis”, „Misterul golfului sălbatic”, „Lady Gena Mersan”, „Mireasa de nisip”, „Ecoul tăcerii în PoemNic”, „Pseudojurnalul Dorei Spirescu”, „Poveştile Alyaziei”, „Tărâmul cailor frumoşi Cappadocia”, „Nopţi cu ochii deschişi”, „Micuţa Şeherezada”, „Nic în nopţi Mariane!: Comodat în cuib de cuci”, „Miruna”, „Legată la ochi”, „Povestea lui An-Împărat” . Este, de asemenea, autoare a mai multor antologii privitoare la creaţiile membrilor LSR Vrancea şi coautoare în numeroase antologii de poezie sau proză apărute în ţară. Autoarea este o consecventă şi necondiţionată colaboratoare a bibliotecii noastre. 164

BULEVARDUL UNIRII DIN FOCŞANI 9

Angela SILIO N

Când te aşezi cu traiul înt-un loc, acel loc se contopeşte cu fiinţa ta şi pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt vrânceancă cu adevărat, chiar dacă sunt născută în acelaşi sat cu George Enescu, din judeţul Botoşani. Cutremurul din 1977 a fost punctul de reper pentru aşezarea cu traiul la Focşani. Tineri constructori, am ales repartiţia în aceste locuri pentru actul cunoaşterii meleagurilor unde s-a născut Mioriţa, pentru vinul bun şi pentru a construi un oraş nou. Multe amintiri îmi vin în minte acum, dar răspund provocării de a vorbi de parfumul şi poezia străzii pe care locuiesc de ani şi ani. Strada de care vorbesc era o stradă oarecare ce trecea prin centrul urbei noastre. Încet, încet parcă ştiind că vor veni vremuri „mari”, s-a transformat, a îmbrăcat haină nouă şi s-a botezat cu numele de BULEVARDUL UNIRII. Când am început să cunosc oraşul, oamenii vorbeau cu durere în suflet ca despre o iubire pierdută, de anumite clădiri dispărute în urma demolărilor. Supăraţi pe „mai marii vremii” că uneori demolau din nepăsare aceste clădiri la care ţineau mult, se linişteau la gândul că „omul e supus greşelii” . Oricât ţi-ai fi dorit, nu vedeai pe nimeni cu şublerul la ureche să măsoare durerea şi mai ales intensitatea fiecărei trăiri. Oraşul în care locuieşti, şi mai ales strada pe care mergi zi de zi, e o anume stare a cordului. Fie ploaie, fie vânt sau vreme bună, o plimbare pe strada mea îmi aduce echilibrul de care am nevoie ca să trăiesc. Primăvara, strada se îmbracă în straie de sărbătoare. Cu ani în urmă, plopii erau stăpâni de-a lungul bulevardului. Ne supăra puful lor, dar era ca un rău necesar. Cu timpul, o minte înţeleaptă ne-a scăpat de alergia pufului şi locul l-au luat castanii. E mai mare dragul să te plimbi seara pe sub castanii înfloriţi. Sunt ca nişte mirese în alb care îşi aşteaptă peţitorii. Fără cuvinte, participăm la o comuniune cu natura. Cum să nu-ţi aminteşti de Eminescu, care iubea atât de mult codrul şi natura? Coloritul frumos al primăverii este întregit de alb-roşul trecerilor de pietoni, ca nişte mărţişoare care te atenţionează, mai ales la orele dimineţii, că traficul e sufocant şi oamenii mai lucrează. Strada, ca şi poezia, o înţelegi pe deplin atunci când o parcurgi pe jos, când te vezi cu omul faţă în faţă, nu din viteza maşinii. Aşa descoperi 165

că există, la Capela Militară, Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” . În 1977, când am participat la construirea blocurilor de pe bulevard, am aflat de la localnici că această biserică a fost salvată de la demolare de părintele Bălănuţă, nimeni altul decât tatăl regretatei actriţe Leopoldina Bălănuţă. A fost omul care a depus suflet şi stăruinţă la conducerea acelor vremuri ca acest lăcaş de cult să rămână în picioare. Se spunea că pe aceste locuri ar fi existat cea mai mare ciuşmea de apă construită de Constantin Brâncoveanu. Chiar dacă biserica a trecut prin foc şi cutremur, ne bucurăm ca astăzi să vedem plăcuţa de la intrare „biv vel serdar”, marele serdar care făcea parte dintre boierii din divan. Sigur că biserica veghează asupra noastră şi astăzi, iar oamenii n-au putut fi rupţi de credinţă. Sunetul melodios, care se aude la slujbă, se spune că vine de la clopotul făcut dintr-un tun german, capturat de soldaţii români. Probabil că pe atunci nu exista acel REMAT () care să-ţi dea câţiva lei pe el cu care să-ţi astâmperi setea. Trecem pe lângă locuri care fac istorie şi care, oricând, din neatenţie, pot deveni doar istorie, aşa cum s-a întâmplat cu alte monumente ale urbei noastre. Strada este un loc fascinant şi fiecare are povestea sa. Parcurgând bulevardul, ajungi la un simbol al Focşaniului şi anume Ansamblul arhitectural din PIAŢA UNIRII. De la constructorii vremii aflăm că aici au existat nişte hrube, brutării şi magazine şi totul s-a înălţat pe fosta albie a râului Milcov. La sărbătorile noastre naţionale, când au loc parade militare, bulevardul îşi pune haina solemnă pentru onoruri militare. La început de iunie, desenele pe asfalt ale copiilor ne duc în altă lume. Inspiraţia adusă în stradă te face să admiri jocul lor copilăresc şi săţi aminteşti de copilul din tine. Dacă te nimereşti la „Zilele oraşului Focşani”, şi faci o plimbare pe „Bulevardul Unirii”, dai de tarabele comercianţilor cu tot felul de produse. Te trag de mânecă să ţii minte că „al nostru-i mai frumos” şi notezi în agendă de la preţul negociat până la reţete de gogoşari muraţi. Câtiva paşi dacă mai faci, găseşti Palatul Administrativ al Municipiului Focşani şi al Judeţului Vrancea. Cum, astăzi, majoritatea actelor de care ai nevoie se rezolvă online, poţi merge mai departe pe bulevard. Treci, apoi, pe la fostul Cinema „Balada”, astăzi sediul Ansamblului „Ţara Vrancei”, unde, cu siguranţă, îţi linişteşti sufletul cu nestematele folclorului românesc sau cu vizionarea unui film. În caz că ţi-ai dat întâlnire cu cineva, singurul loc, şi cel mai sigur, este la capătul bulevardului, unde stă, neclintit, „Ceasul Rău” . Nu vă speriaţi că nu sunt cele trei ceasuri rele, ci doar unul singur care între timp s-a hotărât să ne arate ora exactă. Strada este locul care ne arată cât suntem de gospodari, aşa că după fiecare eveniment, sau fiecare 166

trecere a noastră, este important să o lăsăm curată. De la un timp, şi de la o anumită oră, străzile sunt pustii şi simt lipsa paşilor noştri. Câte un câine latră de unul singur. Să nu disperăm, să iubim strada, să ne iubim între noi şi viaţa se va construi frumos. Aştept perioada colindelor, a miresmelor de brad, a palmelor încălzite pe o ceaşcă fierbinte cu vin fiert... Şi totul va fi inundat în lumină...

Angela SILIO N - nume la care răspund cu acte în regulă. 30.10.1953: cifre acceptate ca dată naştere. De fapt, m-am născut cu două zile mai devreme dar, conform obiceiului, m-au lăsat un timp pentru acomodarea cu lumea. Comuna „George Enescu”, Judeţul Botoşani: locul naşterii mele şi a lui George Enescu. Ar fi fost prea mult să fie adăugat şi numele meu la cel al comunei. Şcoala Generală: în comuna natală, cu profesori datorită cărora aveam trei cărţi în trăistuţă ca hrană, când mergeam cu animalele la păşune. Liceul Teoretic Dorohoi mi-a consolidat cunoştinţele cu patru ani de studiu. Şcoala Postliceală Iaşi, care m-a pregătit pentru meseria de viitor constructor. Un oraş universitar, în care eu eram ca un pui de găină într-o curte prea mare. CUTREMUR 1977. Cu repartiţia în mână, am ajuns la Focşani, zona seismică, unde au fost multe de dărâmat şi construit. Am cochetat şi cu actul de cultură aşa că, la Ansamblul Folcloric „Ţara Vrancei” din Focşani, am aflat că aici e Ţara Mioriţei şi a Chipăruşului. M-am implicat în multe proiecte prin care am încercat să aduc partea mea de contribuţie la imaginea Focşaniului, trecut definitiv în buletin. Atunci când vrei, „Nu există nu se poate”, conform campaniei în care am câştigat un loc de ambasador pentru Focşani.

167

STRADA MEA, COPILĂRIA MEA Luminiţa ANDRONE 9

In 1972, părinţii mei şi-au construit o casă nouă, pe locul uneia dărăpănate şi vechi, pe strada Unirea Principatelor, la numărul 27, aproape colţ cu Magheru. Locuisem până atunci cu chirie, la ţară, unde părinţii mei aveau posturi în învăţământ şi dorinţa lor era să începem şcoala - fratele meu - şi grădiniţa - eu, la oraş. S trad a Copilăria mea a trecut pe strada Unirea Principatelor, cam de la vechiul cinema Unirea şi până la părculeţul care mai există şi azi, cu ieşiri la strada Argeş şi la strada Unirea Principatelor. Casele de pe strada mea erau toate vechi, unele aproape să se prăbuşească, scorojite şi strâmbe, altele cu ceva pretenţii arhitecturale, dar decolorate şi până la jumătate înverzite de mucegai, una-două ceva mai răsărite şi îngrijite. Aproape că nu exista un gard serios pe toată strada, dar toate porţile erau zăvorâte. Punctul forte erau castanii bătrâni de pe strada noastră, care toamna îşi scuturau frunzele într-un covor în care nu aveam voie să mă joc, asta doar când eram cu părinţii. Şi, dintr-o dată, apare casa noastră, micuţă, grej şi uşor modernistă, cu un gard zdravăn şi fără zăvor sau cheie la poartă. Nam avut niciodată câine sau pisici, uşa casei nu se închidea niciodată noaptea, iar ziua, doar când plecam cu toţii. Am avut tot timpul gradiniţă cu flori în faţa casei şi grădină cu legume şi pomi în spatele casei. Vecinii In dreapta, pe partea noastră de stradă, locuiau surorile Lăutaru, Marghioala şi Marieta. Din familie de lăutari, fără carte, de departe erau cele mai interesante personaje pentru mine. Marieta era deşteaptă, rezervată, avea maximum 40 de kilograme şi tot timpul o ţigară în gură. Marghioala era în lumea ei, nu avea carte, o adora pe mama mea şi de aceea venea aproape zilnic la noi, cu amintirile tinereţii când canta, ,,cu gura şi cu acordeonu”, la mari baluri, cu rugămintea de a i se citi şi scrie scrisori, petiţii, orice acte avea nevoie şi cu cel mai mare of al vieţii sale - ,,săctoristu” - poliţistul de sector - înţeles cu chiriaşii ei - ,,idioţi iştiea”- să-i facă viaţa grea. 169

În stânga locuiau, într-o magerniţă - vagon, familia Gheorghe, lăutari, care aveau patru copii mari. În general, o duceau prost cu banii, se împrumutau mai mereu la mama, dar, după vreo „cântare”, deveneau boieri, cumpărau de toate, circulau doar cu taxiul şi aruncau cu bani în stânga şi-n dreapta. Ce nu voi uita niciodată era câinele lor, Lulu, cel mai mare şi mai cu toane câine poliţist pe care l-am văzut vreodată, care-şi petrecea majoritatea timpului cu labele din faţă pe poarta lor privind pe stradă şi, din când în când, mai speria câte o babă sau un copil cu cel mai înfiorător lătrat care a existat vreodată. În spatele casei lor, în condiţii grele, era ţinută iapa Doina, cu care avea colocvii stăpânul casei. Lângă ei locuia familia Manea, oameni serioşi, care lucrau la Confecţia şi aveau un băiat, Mirel, care-şi petrecea mult timp în corcoduşul din curtea noastră, de la stradă şi, ori de câte ori era întrebat ce face, răspundea, invariabil: „nimic” . Mai încolo locuiau două fete cam de vârsta mea, cu care mă jucam, Camelia şi Mihaela. Părinţii lor aveau un aer ciudat, de oameni bolnavi, iar mama era casnică şi avea o fire destul de blândă. Aveau o casă veche, întunecată, cu curte mare, neîngrijită, cu iarbă ce ne ajungea până la brâu. Apoi urma o casă veche, impunătoare ca dimensiuni, dar neîngrijită, cu un mic pasaj la intrare, de care n-am trecut niciodată. Era a unui lăutar, Panaite, care era cică înstărit, avea o figură severă şi era singurul care curăţa rigola străzii, cred din pasiune. După, urma o magherniţă unde locuia borşăreasa străzii. Apoi venea cea mai minunată şi parfumată gradină cu flori, cu o casă roze veche şi lasată pe spate. După paradis, urma infernul: casa bătrânului Onicel, care aduna fiare vechi şi toate vechiturile de pe maidane şi şantiere. Urma casa Victoriţei, învăţătoare, prietenă cu părinţii mei, veche, mare, vagon, cu o curte mare şi plină de pomi bătrâni şi umbroşi. Ea avea o fată frumoasă, Mirela, mai mare ca mine. Vis-a-vis de noi era un căsoi părăginit, cu un acoperiş imens, cu uşă direct în stradă. Acolo locuiau nea Costică, cizmar şi chiriaşii lui, Marlena cu bărbatu-su şi două fetiţe mici. Lângă, se afla o casă retrasă de la stradă, unde locuia, la socri, Gina. Gina era foarte tânără, nu era căsătorită legal, bărbatul ei, Costel, era un adolescent întârziat, violent şi răzgâiat. Aveau două fetiţe, Mihaela şi Claudiţa, cărora vecinele, în special Mamina, le cumpărau lapte, li-i fierbeau şi li-l dădeau peste gard. Tot Mamina le dădea bani şi hăinuţe de

170

la nepoţelele ei. Am suferit mult pentru Gina şi fetiţe şi i-am urât, alături de femeile de strada noastră, pe Costel şi pe părinţii lui. Lângă casa socrilor Ginei era casa familiei Constantinescu, tata Puiu şi Mamina, care aveau 2 copii mari, Aura şi Fănel. Casa veche, retrasă de la stradă, avea leagăn, un argument forte pentru copii. Copiii familiei erau mari, s-au căsătorit şi au avut şi ei copii, câte doi de fiecare. Cea mai bună prietenă a mea a fost Roxana, fata Aurei, mult mai mică decât mine ca vârstă, dar atât de lipicioasă şi frumoasă. Roxi era când ea la mine, când eu la ea - ne înţelegeam de minune. Găseam mereu ceva de făcut împreună şi nu rareori, Mamina sau Aura erau la noi şi se rugau, inutil, de Roxi să vină acasă. Singurul argument care reuşea era că tata Puiu ,,pângi". Nu pot săl uit nici pe verişorul lui Roxi, Bogdan, ,,Balutu” - care venea de la balamutu, cu care Roxi se afla într-o competiţie feroce pentru prim-plan în faţa Maminei şi a lui tata Puişoru. Lângă casa familiei Constantinescu era casa cea mai modernistă ca arhitectură, dar cu un aer învechit şi decolorată a familiei Onicel, fiul. Tache era cizmar, iar Anişoara, nevasta lui, lucra la CPL (Combinatul de Prelucrare a Lemnului, n.r). Aveau şi ei doi copii, Paula şi Eugen. Paula era frumoasă şi liniştită, dar cu "Iogen", care era de vârsta mea, nu se prea înţelegea nimeni. După, urma casa cea mai arătoasă de pe strada noastră. Veche, dar foarte îngrijită, boierească, cu un mic peron la intrarea mare, era casa familiei Dumitrescu, funcţionari, care locuiau cu socrii şi un străbunic. Aveau două fete, Carmen şi Florentina. Cu Flori eram prietenă, fiind cam de aceeaşi vârstă, ne jucam cu păpuşile, ne plimbam cu bicicletele, Roxi era mereu cea de-a treia în grupul nostru. Cel mai interesant lucru mi se părea nu casa, ci faptul că, pe o portiţă, treceai în curtea altei fete cu care eram noi prietene. În spate era casa veche, întunecată, aproape fără curte, în care locuiau doi adolescenţi, Tache şi Reta, verişori cu copiii Onicel. Tache era idolul băieţilor de pe strada noastră şi nu numai, pe care-i învăţa tot felul de grozăvii în părculeţ. Noi, fetele nici nu îndrăzneam să ne gândim la aşa ceva, eu le mai aflam de la fratele meu şi nici nu consideram că merită povestite.

171

A notim puri Ia rn a Nu era chiar ca-n Alecsandri, dar nici foarte departe. Erau nişte ierni cumplite, cu zăpada de un metru, cu ger de îngheţau geamurile şi fum amestecat, de la sobele cu lemne, cărbune sau gaz. Tatăl meu făcea pârtie cu orele, noi adoram să-l ajutăm. Dădea zăpada şi de pe casă şi ne urmărea şi ne trezeam cu un morman de zăpadă în cap. Noi, copiii mai mici sau mai mari, eram cu săniuţele pe stradă. Cei mari ne trăgeau, dar mai ales ne răsturnau, totul într-un ţipăt şi un chiot continuu. Ne bulgăream, băieţii ne frecau cu zăpadă, totul minunat. Plecam doar seara sau când veneau părinţii să ne strice cheful. Eram îngheţaţi, dar nu conta. Nu ne îmbolnăveam, nu se trasmiteau boli, nu eram niciodată obosiţi. Tata mă căra cu săniuţa la căminul CPL-ului de pe Bulevardul Bucureşti. Acolo iar joacă şi veselie. De sărbători, fratele meu mergea cu pluguşorul şi povestea grozăvii, că li se luau banii de către băieţii mari. Cu Plugul mergeau doar băieţii familiei Gheorghe, cu Tache şi alţii de vârsta lor. Aveau costume şi bici şi pocnitori teribile şi buhai, era spectacol. Noi mergeam cu părinţii şi alte rude în noaptea de Anul Nou să urăm pe la toţi cunoscuţii, stăteam puţin pe la fiecare, apoi la TV la Revelion. A doua zi Sorcova. Era aşa de bine! P rim ăv ara Era verde în sfârşit! Eram mai tot timpul pe afară, viaţa noastră de copii era pe strada noastră, mergeam în „târg” rar, se ni se cumpere haine sau la croitoreasă pentru evenimente în familie, mai târziu să stăm la cozi. Apoi venea Paştele! Curăţenie generală, în casă era frig, nu se mai făcea focul, cozonaci, ouă ciocnite, vizite la bunici şi vizite la noi. Cum să uit că romii de pe strada noastră şi de pe Magheru coceau toţi cozonacii la Panaite şi apoi îi cărau acasă cu masa! Mi-amintesc totuşi de parada de 1 Mai, la care nu participam, dar care se lăsa cu picnic în Crâng, cu o mulţime de rude şi prieteni ai părinţilor, cu jocuri pentru copii organizate în Piaţa Unirii, de la care veneam mereu cu premii mâncabile. Şi-mi mai amintesc foarte bine de tancurile de la paradă, care au făcut praf asfaltul bulevardului şi pe care le-am urmărit din prag, de la căminul CPL. Primeam "de pomană" câte-o cloşcă cu pui sau chiar o pereche de iepuraşi. Puii mici şi în general găinile au rămas pasiunea fratelui meu, iar eu sunt, în continuare, înnebunită după iepuri.

172

V ara Ufff! Vacanţăăă! Părinţii mei veneau, de la serbarea de sfârşit de an, cu braţe de flori pe care le împărţeau la vecini şi la prieteni. Plecam la mare sau la munte cam o săptămână pe an, o săptămână la bunici, în rest în curtea noastră. Părinţii lucrau în învăţământ, deci stăteau şi ei două luni acasă. Educativ, aveam o hartă a lumii cu toate ţările şi astfel, eu şi fratele meu am învăţat, de plăcere şi din competiţie, toate ţările şi toate capitalele lumii. Aproape în fiecare zi fugeam cu fratele meu până la cinema Unirea şi vedeam toate filmele la matineu. În rest, pe stradă, cu fetele mele, cu tricicletele şi bicicletele, cu păpuşile de cauciuc, pe un preş, la mine în curte, pe iarbă, le îmbrăcam, le făceam mâncare, le serveam ceaiul. Aveam musafiri mulţi, rude sau prieteni ai părinţilor, care erau serviţi cu pere parfumate şi mălăieţe sau cu plăcintă cu brânză dulce. În faţa casei aveam o gradiniţă cu flori, cu bujori, trandafiri, floarea-nopţii sau crini. Ce parfum era seara! T oam na Se schimba foaia! Am început şcoala la nr.10, pe strada Tinereţii, în 1976. Părinţii mei erau şi ei la deschidere la şcoala din Jorăşti unde lucrau, deci fratele meu, acum într-a cincea, m-a predat doamnei învăţătoare Moisei, care fusese şi învăţătoarea lui. Aceasta m-a aşezat întro bancă pe la mijlocul clasei, cu o blonduţă frumoasă, pe care o chema tot Luminiţa. Un fotoreporter de la ziarul Milcovul ne-a plăcut, eu şatenă, ea blondă, şi ne-a făcut o poză care a apărut a doua zi pe prima pagină, mijloc, a ziarului, ca Ceauşescu - vorba bunicilor. Tata a aflat de la colegii de navetă şi a cumpărat vreo zece exemplare ale ziarului pe care le-a împrăştiat la rude. Am fost prima apariţie în ziar din familie! Şcoala nu mi a plăcut prea mult niciodată, dar, pentru că nu a existat nicio presiune din partea părinţilor şi pentru că nu aveam nimic mai bun de făcut, am excelat la toate materiile şi la partea de spectacole şi serbări. Îmi amintesc cu drag colegii cu care mă duceam şi mă întorceam de la şcoală, de Mihaela, de Antohi, dar şi de Paulică. Nu a contat niciodată că părinţii lor nu erau intelectuali sau majoritari, noi ne simţeam minunat împreună, mai ales dacă ne stricam foamea cu o gogoaşă din colţul Tinereţii spre Autogară, drumul era făcut într-o fugă. M arele cutrem ur Într-o noapte, eram deja în pat, am auzit uşile şifonierului mişcându-se. Am crezut că fratele meu se ţine de glume, dar mama a venit, 173

ne-a luat pe sus şi ne-a dus afară. Singura mea imagine: ionatanul din curte cu crengile la pământ. După cutremur se numărau pagubele: casa noastră cu câteva crăpături majore, dar reparabile, strada noastră cu majoritatea caselor afectate grav sau chiar de nelocuit, beciuri şi acoperişuri prăbuşite, crăpături imense, grădini devastate, pline de moloz şi materiale. Ani de zile vecinii au locuit cum au putut în casele afectate. Apoi au venit ,,cu demolarea” . Copilăria mea s-a încheiat.

Doamna L um iniţa ANDRONE ne-a surprins într-un mod foarte plăcut cu textul domniei sale. Din păcate, nu am reuşit să ne întâlnim la bibliotecă ori să corespondăm mai departe de trimiterea textului său. Îi apreciem sensibilitatea şi îi mulţumim pentru informaţiile de istorie recentă comunicate.

174

POVESTEA STRĂZII MELE: NICOLAE IORGA Arh. Lucian DORDEA

Disciplinat şi ascultător cum mă ştiu, mă supun, cu multă plăcere, îndemnului lansat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, prin darul simbolic, dar plin de semnificaţii, primit cu prilejul întâlnirii din 17.06.2021 (o mapă cu un set de hârtii A4 şi pixul respectiv!), care parcă-ţi transmite: „Apucă-te şi scrie!” . Aşa că, „am sunat adunarea” neuronilor specializaţi pe săpături în timpuri demult trăite (atâţia câţi mi-au mai rămas alături) şi i-am pus la treabă! Părăsind strada Cuza Vodă, pe care am închiso în universul copilăriei mele, am păşit pe nesimţite, în universul adolescenţei mele, care s-a deschis odată cu mutarea noastră în strada Nicolae Iorga, în imobilul cu nr. 4, ultima clădire de pe partea dreaptă a străzii. Am amintit în „Povestea străzii Cuza Vodă” cum a fost mutată familia mea prin anii '50, „sărind pârleazul” în casa de alături, din str. Nicolae Iorga, de care ne despărţea un gard. „Casa Dobrescu”, căci despre ea este vorba, era o casă mare, boierească, cu vreo 6-7 camere dependinţe şi dispunea de o curte generoasă, plină de flori şi pomi, aşa cum îi stătea bine unui adevărat gospodar. Fostul proprietar, Dobrescu, era un mic negustor care a construit-o din greu, cu multe economii şi eforturi (având o familie mare), care nu a avut prea mult timp să se bucure de acest vis al vieţii sale căci au venit „tovarăşii” şi i-au luat-o. Cazul Dobrescu se alătură altor zeci de mii de cazuri similare, exemplu tipic de tenacitate şi luptă pentru supravieţuire, căci nu a capitulat în faţa sorţii, reuşind să-şi asigure existenţa dintr-o mică afacere de umplut sifoane, la modă pe atunci! În Focşani erau atunci două asemenea făbricuţe: „La Dobrescu” şi „La Zamfir” ! Mutarea noastră, odată cu cea a Serviciului Sanitar Putna din Casa Tatovici, a fost impusă de înfiinţarea, aşa cum am arătat deja, a primei Şcoli de Miliţie Populară din judeţ, pepinieră de „cadre de nădejde” pentru înfiinţarea odiosului program de răsturnare a valorilor, de instalare prin teroare a noului regim de „democraţie populară” ! Fiind vorba despre perioada adolescenţei, este lesne de înţeles de ce şi această stradă a rămas în sufletul meu, ea constituindu-se într-un izvor nesecat de amintiri dragi din vremea anilor de liceu, ani care, cred că pentru fiecare dintre noi, rămân legaţi de cele mai frumoase şi durabile prietenii! Strada Nicolae Iorga, deşi scurtă, a fost una dintre cele mai frumoase din oraş: flancată pe ambele trotuare de castani tineri şi viguroşi, care ofereau din belşug umbră şi răcoare celor ce treceau pe sub ei, un decor cât 175

se poate de prielnic şi „vinovat” pentru idilele ce se înfiripau sub protecţia şi discreţia lor! Rog să-mi fie îngăduit acum, să fac o remarcă asupra a ceea ce am simţit „pe pielea mea” de-a lungul timpului: atunci, MARIA-SA TIMPUL se scurgea cu o viteză mult mai redusă, în genere, în viaţa de zi cu zi, însă, în special, în acest domeniu afectiv al relaţiilor interumane, şi îi dădea omului răgaz pentru reflecţie, pentru doza minimă de poezie, pentru gândul cel bun! Astăzi, când parcă acelaşi timp nu mai are răbdare, fiind şi el prins în acest malaxor al vitezei ameţitoare, a renunţat la calmul şi ritmul cu care ne obişnuise, lăsând totul LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII! O fi bine, o fi rău? Ies destul de uşor din această dilemă, punând totul, comod, pe seama conflictului dintre generaţii! Nu cred că e bine, nici frumos, să fim acuzaţi de inadaptare, căci, vrând-nevrând, ne-am obişnuit şi noi, acum, în amurg, să trăim în umbra pădurii tinere! Dar să revenim cu picioarele şi cu gândul pe strada N. Iorga: casa cu nr. 4, în care am locuit, era ultima de pe partea dreaptă, începând de la zona Teatrului, la nr. 2, aflându-se Muzeul de Ştiinţe ale Naturii (pavilionul principal). Muzeul deţinea întreaga zonă până la casa noastră şi la ieşirea în str. Cuza Vodă, unde se afla cealaltă clădire despre care am vorbit anterior (toată zona verde începând de la Cofetăria Teatru, până la clădirea Notar Vrabie C., construită în locul Casei Dobrescu). Şi fiindcă am amintit de Teatrul „Maior Gh. Pastia”, această bijuterie - simbol al urbei noastre, nu pot să trec mai departe fără a spune câteva cuvinte despre două personalităţi de frunte din viaţa culturală (muzicală) a Focşanilor. Este vorba, în primul rând, de providenţialul nostru concitadin SILVIU ZAVULOVICI, care locuia într-o frumoasă clădire învecinată cu Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, chiar în dreptul (vreau să cred că nu întâmplător) Stelei ce i-a fost încredinţată recent pe Aleea personalităţilor din faţa teatrului, drept veşnică recunoştinţă pentru tot ce a făcut pentru oraşul său. Marele dirijor Silviu Zavulovici este cel care a aşezat oraşul Focşani pe harta muzicală a ţării, prin înfiinţarea unei orchestre simfonice, cum nu multe oraşe din ţară se puteau lăuda cu aşa ceva! Este OMUL care, prin eforturi deosebite, pasiune şi dăruire, a înfiripat, la început cu amatori, această instituţie muzicală, transformând-o, ulterior, într-o formaţie de prestigiu, cu stagiuni permanente de concerte, cu săli întotdeauna pline, spre bucuria şi satisfacţia publicului meloman focşănean, iubitor al muzicii culte. Fin cunoscător al structurii sociale a oraşului, ce era „încă” dominat la acea oră de nenumărate familii cu educaţie aleasă, „moştenită” din perioada interbelică, a ştiut ce să facă pentru a veni în întâmpinarea acestui 176

public rafinat, onorând cum se cuvine, în acelaşi timp, şi splendidul lăcaş al Teatrului „Pastia” ! Participând la concertele filarmonice focşănene, parcă intrai în altă lume (într-un dur contrast cu cea din strada acelor ani!), o lume ce te învăluia cu acel aer aristocrat, o lume căreia comunismul, prin crearea „omului nou”, se pregătea să-i cânte prohodul! Ceea ce, din fericire, nu a reuşit, datorită acelui filon bun, sănătos al naţiunii noastre, bunilor ROMÂNI care nu s-au lăsat îngenuncheaţi. Un asemenea om a fost Silviu Zavulovici. Datorită Domniei-Sale, focşănenii melomani s-au întâlnit cu mari muzicieni ai vremii, începând cu marele Ion Voicu, de care îl lega o frumoasă prietenie, violoniştii Ştefan Ruha şi Ştefan Gheorghiu, pianistul Valentin Gheorghiu etc. De asemenea, concertele noastre erau deseori onorate de prezenţa unor invitaţi din afară, ceea ce demonstrează anvergura atinsă de Filarmonica noastră! Şi, să nu uităm niciun moment că totul avea loc în cea mai cumplită perioadă de teroare comunistă, când elitele ţării erau supuse celei mai teribile „vânători”, inclusiv prin prezenţa, încă, a ocupantului sovietic la noi! Această orchestră simfonică - creaţie a lui Silviu Zavulovici, a fost ca o alinare, ca un balsam pentru focşănenii melomani, care, într-o vreme grea, se îndreptau spre teatrul lor ca spre un refugiu, chiar dacă, la un moment dat, acest teatru a purtat numele unui mare aventurier bolşevic, cominternist, „Gheorghi Dimitrov” ! Totul a fost posibil până când un alt străin de oraşul nostru, un tovarăş prim-secretar plantat de aiurea la noi, a binevoit să transfere toată orchestra simfonică, în frunte cu dirijorul ei, la Galaţi, oraş care nu dispunea de aşa ceva! „Nu era posibil, tovarăşi, ca un biet raion (cum era pe atunci judeţul nostru) să aibă o asemenea orchestră şi capitala regiunii, nu!” Ca să fie tacâmul complet, tov. prim-secretar nu a uitat să „transfere” la Galaţi şi splendida cortină originală a teatrului, împreună cu orga de lumini, o raritate pentru acei ani! Nu putea pleca cu mâna goală! Norocul nostru a fost că încă nu se inventase „deplasarea” pe un sistem de role a clădirilor căci, în mod sigur, tov. prim-secretar, cu concursul tuturor slugilor locale, în unanimitate, ne-ar fi lăsat (absurd, desigur!) şi fără teatru. A doua personalitate muzicală marcantă, pe care vreau să o amintesc, este compozitorul focşănean FLORENTIN DELMAR (Milea, pe numele său real), care, împreună cu familia sa, locuia în aceeaşi clădire cu familia Zavulovici! Parcă văd, şi acum, frumoasa boltă (arcadă) prin care se intra în incinta proprietăţii (o curte interioară). De fapt, toată această zonă din faţa Teatrului (pe ambele părţi ale fostei străzi Brătianu, se aflau clădiri superbe, unele cu etaj!), s-ar fi putut transforma astăzi într-o piaţetă, mândrie a 177

oraşului! Cu atât de neînţeles, ne apar astăzi înverşunarea şi duşmănia prin care s-a acţionat pentru dispariţia a tot ce e vechi (în mod sigur, în Focşani mai mult şi mai diabolic ca oriunde, sub pretextul marelui cutremur din 1977). În legătură cu numele compozitorului, nu pot să trec mai departe fără a aminti de contribuţia surorii mele, Coca Dordea, căreia îi datorăm naşterea Festivalului - concurs de Muzică Uşoară „Florentin Delmar” . În calitate de metodist şi de organizatoare de spectacole la Teatrul Municipal, dar şi de prietenă a doamnei Milea (mama compozitorului), a abordat-o pe aceasta, propunându-i această idee, de care a fost foarte încântată. S-a mers mai departe, discutându-se la Uniunea Compozitorilor, inclusiv cu Aurel Giroveanu şi Horia Moculescu, în acest fel, luând naştere acest festivalconcurs, unul din cele mai longevive evenimente de gen din ţară. După ce am staţionat cam mult în această zonă a teatrului (dar care a meritat!), să trecem pe partea stângă a străzii Nicolae Iorga, unde în prima casă locuia familia Cantini, italian, pictor de biserici şi sculptor, prieten bun cu părinţii mei! Urmează imobilul în care a locuit fam. Dr. Schulman, medic ginecolog, foarte cunoscut în oraş, în special în rândul doamnelor, cărora, în condiţiile foarte restrictive de atunci, le rezolva foarte uşor problemele, mai ales dacă existau aprobări „de sus” ! Aceste clădiri, inclusiv cea a unui avocat cunoscut în oraş, au dispărut, lăsând loc parcului de lîngă Teatru. Până la capătul străzii, mai sunt încă patru imobile rămase „în picioare”, scăpate ca prin minune de furia buldozerelor (voi reveni asupra acestei minuni), imobile transformate în bine astăzi, prin grija proprietarilor gospodari ce au urmat. Deschid iar o paranteză, pentru a explica „minunea” de mai sus. Nu este vorba de nicio minune, ci de o intervenţie salvatoare venită la timp: acelaşi tov. prim-secretar de tristă amintire (şi avem enorm de multe motive să ne amintim foarte des de el), pusese gând rău întregii zone. Ordonase să se execute un drum în continuarea străzii Măgura - Maior Şonţu până în Piaţa Moldovei, prin sacrificarea a tot ce întâlnea în cale. Făcând parte, la acea oră, din Comisia Judeţeană de Sistematizare, am reuşit să pun umărul (măcar în mică parte) la salvarea unei zone! Închizând paranteza, revin la ultimele trei case de pe partea stânga a străzii, pe care le-am cunoscut foarte bine, vizitându-le des prin prisma prieteniei ce ne lega de locatarii lor. Prima a aparţinut familiei Roşu Nicolae, fost procuror, ambii părinţi fiind dispăruţi, iar ambii fii, specializaţi în fizica nucleară, sunt plecaţi din ţară, luaţi de valul migraţiei. Urmează casa ce a aparţinut în vremea noastră familiei Ing. Bulinaru, cel ce a construit-o. Actualmente, complet renovată şi 178

înfrumuseţată, prin adăugarea unui etaj, aparţine noului proprietar, omul de afaceri Nicu Mazere. Ultima casă de pe partea stânga a străzii, ce aparţinea în vremea copilăriei noastre familiei Stelorian, „deţinătoarea” a patru fiice obţinute „în serie”, în nădejdea apariţiei unui băiat, a rămas depozitara celor mai multe, dragi şi frumoase amintiri! Această casă şi-a schimbat, în timp, mai mulţi proprietari, penultimul fiind Ing. Cornel Marcu, un prieten foarte apropiat, plecat dintre noi, din păcate, mult prea devreme, pentru a se odihni în Cimitirul Sfintei Mănăstiri „Petru Vodă” Neamţ. Soţia sa, ing. Mona Marcu, rămânând singură aici, a preferat să se mute la Bucureşti, alături de fiica lor, arhitect Cosmina M., pentru a intra în rolul de bunică pentru nepoţii săi! Ulterior, a vândut clădirea actualului proprietar Ing. Oiţă Ionel, care, în calitate de constructor, a ştiut ce să-i facă pentru a obţine o superbă reşedinţă! Ajunşi la capătul străzii, în faţă, peste drum (str. Duiliu Zamfirescu), ne apare Biserica Sfântul Nicolae - Stroe, în curtea căreia se află un frumos monument închinat cunoscutului proprietar şi om politic focşănean George (Jorj) Ilie. Această biserică adăposteşte o sumedenie de dragi amintiri, legate de păţanii ale adolescenţei noastre. În acest sfânt lăcaş, am primit sfântul botez pe timpul bravului părinte Gafencu. Mai târziu, părintele Gafencu a plecat la Bârlad, făcând schimb cu următorul paroh, părintele Ioan Chiţiga, un monument de om şi la propriu, şi la figurat, de o blândeţe rară, posesorul unei vaste culturi, un adevărat preot cum puţini mai sunt. Şi să nu uităm, niciun moment, ce perioadă cumplită a traversat! Părintele Chiţiga, la rândul său, „i-a predat ştafeta” părintelui Nicoale Păun, căruia (după ce a ales să se retragă la o mănăstire) i-a urmat actualul preot-paroh, Ioan Dragu. Dacă tot am dat buzna în noianul de amintiri ce mă leagă de acest „colţ de rai” din copilăria şi adolescenţa mea, nu pot să trec nepăsător pe lângă multe năzbâtii ale vârstei: - Nu pot uita groaza de pe chipul mamei mele dragi, când m-a văzut jucându-mă, naiv, cu o grenadă de război, găsită nu mai ştiu pe unde, şi cât m-a rugat să i-o dau pentru a o arunca într-o hazna. - Nu pot uita nerăbdarea şi plăcerea cu care scormoneam în Crâng după bombe, pentru a le scoate de la focos, pastila de fosfor pe care, în combinaţie cu alte substanţe, îl foloseam la pocnitori de Anul Nou, ştiind că mulţi tineri au plătit cu viaţa pentru aşa ceva sau, în cel mai bun caz, au rămas infirmi! - Nu poate fi uitat cel mai teribil „eveniment”, petrecut în preajma Anului Nou '56, după achiziţionarea unei cantităţi suficiente de substanţă explozivă, într-o oră de matematică în clasa a VIII-a a Liceului „Unirea” : colegul meu, Marian Strugaru, neinspirat, „a depozitat” pacheţelul cu 179

pricina în buzunarul de la piept al unui frumos sacou nou, primit ca dar de Crăciun. Colegul lui de bancă îl tot sâcâia, cerându-i să-i spună ceva, legat de lecţia orei respective şi făcea acest lucru, lovindu-l cu pumnul în piept, până când s-a încălzit bine pacheţelul respectiv şi... BUUUUUM! Ce a urmat, e lesne de înţeles: o explozie asurzitoare, toată clasa plină de un fum dens de nu mai vedeai nimic în jur, Marian şi colegul său pe sub bănci răniţi, eu şi colegul meu de bancă (stăteam în banca din faţa lor) am simţit un şoc puternic împinşi parcă de un val nemilos, sacoul nou făcut ferfeniţă, evacuarea tuturor claselor în curtea şcolii, anchete, eliminări, chemarea părinţilor la şcoală etc. Încet, încet, totul s-a lămurit, directorul liceului, distinsul profesor Atila, a dat dovadă de înţelegere şi blândeţe şi lucrurile au intrat pe făgaşul lor, însă... pregătirile pentru Pluguşorul de Anul Nou a trebuit să fie luate de la capăt! - La fel cum nu pot uita naivitatea bunului meu prieten şi coleg Sandi Găureanu (fie-i ţărâna uşoară!), fiul celui mai cunoscut negustor de încălţăminte din oraş, care, când a ajuns acasă la opt dimineaţa, după un revelion petrecut la noi şi a fost întrebat la ce oră trebuia să vină aşa cum a promis, a răspuns candid: la opt! De fapt, promisese la opt seara! Un răspuns dezarmant care a provocat mult haz! - Şi multe, multe altele de neuitat! Ajungând, în sfârşit la capătul străzii, permiteţi-mi să „cobor aici” şi să intru în biserica mea de suflet, pentru a-i mulţumi Bunului Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o (şi prin care m-am cam rătăcit, uneori, neştiind ce să fac cu ea!), mulţumindu-vă şi dumneavoastră pentru răbdarea şi înţelegerea cu care m-aţi însoţit în această călătorie imaginară şi atât de reconfortantă!

1972. Urcând scările, în Casa Dobrescu din str. Nicolae Iorga, nr. 4. 180

POVESTEA STRĂZII MELE: STRADA CUZA VODĂ, NR. 31 Arh. Lucian DORDEA

Este prima adresă de pe primul meu act de existenţă pe aceste meleaguri... Dar să o iau de la început, de la „naşterea” acestei străzi, adică de la primul ei număr, ce se afla la intersecţia cu str. Alexandru Vlahuţă, unde, întâmplător sau nu, era şi Maternitatea oraşului, loc în care, sub îndrumarea competentă a doctorului Cristudor, s-a născut şi fiul meu, Călin! Deci, încă un motiv în plus ce mă leagă de această stradă! În continuare, pe partea dreaptă, în imediata vecinătate, se aflau (şi se află şi acum, dar într-o stare deplorabilă!) cele două clădiri Macridescu, clădiri de patrimoniu, care odinioară fremătau de tinereţea şi veselia a sute de copii, căci ele găzduiau Palatul Copiilor, cu multiplele sale secţii de dezvoltare educaţională! Încă un motiv pentru a-mi aminti de acest reper, este faptul că aici, într-o curte splendidă şi generoasă, a participat şi fiul meu, pe vremea când era pionier, la un concurs de desene pe asfalt! Este de neînţeles şi de-a dreptul condamnabil cum, de 30 de ani, toate autorităţile care s-au succedat la butoane, au ignorat şi tratează în continuare cu aceeaşi nepăsare distrugerea lentă, dar sigură, a acestor minunate clădiri, deosebit de valoroase, mai ales prin suprafaţa mare a curţii aferente! Probabil (mai curând sigur!) că sunt foarte mulţi ochi aţintiţi pe această zonă! Şi, nu numai, căci avem alte destule exemple similare în tot oraşul! Peste drum de această zonă, pe partea stângă a str. Cuza Vodă, până la scuarul din faţa Tribunalului, în care se află impunătorul monument al Independenţei, se aflau câteva case boiereşti deosebit de frumoase, care, provocând alergie celor care nu puteau suporta tot ce e boieresc, au trebuit sa dispară! Asta până când, în timp, ei înşişi sau urmaşii lor au devenit boieri de tip nou! Printre aceste case se afla şi cea a cunoscutului şi umanului Dr. Colonel Puşcă, medic militar în timpul războiului, „doctor fără de arginţi”, cunoscut pentru priceperea, dar în special pentru bunătatea sa! Tot aici, printre altele, se afla şi casa profesorului Rădulescu-Putna, apoi a fiului său, Savel Rădulescu, fost Secretar General în Ministerul de Externe, prieten şi colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu! Pe latura cealaltă a Bd. Dimitrie Cantemir, fost P. P. Carp, se afla şi cocheta locuinţă a familiei Dr. N. Roman (cam unde se află acum casieria ENET), cu ai cărei fii am copilărit (Niculiţă, Florica şi surioara lor). Mă 181

bucur enorm la gândul că nobila şi distinsa doamnă dr. Roman trăieşte la o vârstă venerabilă! Pe partea dreaptă, după intersecţia cu str. Cezar Boliac, urmează impresionanta clădire a vechiului Tribunal, un obiectiv de primă mărime a oraşului, edificiu în stil neoromânesc, iniţiat de arhitectul Ion Mincu, focşănean de-al nostru. Peste drum de Palatul Tribunalului, se deschide larg esplanada care găzduieşte Monumentul Independentei şi începutul Bd. P. P. Carp (actualul Dimitrie Cantemir). Când îmi aduc aminte cât de frumos arăta toată această zonă din jurul Monumentului Independenţei, cu clădiri deosebit de frumoase, adevărate palate boiereşti, nu pot să nu regret dispariţia ei! Având, printre altele, şi studii de arhitectură, mi-am format, în timp, o reală pasiune faţă de adevăratele creaţii arhitectonice de care oraşul nostru nu a dus lipsă! Însă, din păcate, istoria ne-a pricopsit cu tăvălugul comunist a cărui misiune era tocmai să şteargă orice urmă ce amintea de tradiţii şi rădăcini seculare! Această tendinţă s-a multiplicat în multe alte zone ale oraşului, căci asta a fost, de fapt, printre altele, „sarcina de partid” a unui prim -secretar venetic, străin de aceste locuri, ajutat slugarnic de toţi cei din jurul său. În plus, s-a profitat enorm de pe urna cutremurului din martie 1977, pentru a dispune după bunul său plac ce „trebuie” să dispară! Să ne amintim doar de demolarea întregului ansamblu al bisericii Domneşti (fostă mănăstire). Dar, după acest trist remember, să ne continuăm drumul pe strada Cuza Vodă. Imediat după palatul Tribunalului, fosta stradă Cuza Vodă o lua uşor la dreapta, unde întâlnim o clădire frumoasă, actualul sediu al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură, lângă care răsărea, maiestuos, şcoala de fete nr. 2, construcţie cu etaj, care, asemeni tuturor celorlalte şcoli primare din oraş - de băieţi şi de fete - , respectau o arhitectură aproape identică. Din păcate, toate aceste şcoli primare (şi erau, cred, vreo 7-8 în tot oraşul, au dispărut!) Mergând înainte, pe partea dreaptă, după Şcoala de fete nr. 2, te aflai în faţa superbei vile Ion Langa, care, după naţionalizare, a găzduit internatul Liceului „Unirea”, aflat în vecinătatea ei! Până la intersecţia cu str. Moldova (ce duce spre Liceul „Unirea ), se mai afla, pe colţ, un bufet de cartier (foarte căutat în vremea mandatarilor!,!, unde se mânca bine, dar, în special, se bea la fel, sau poate mai bine! Aici se oprea pentru „una mică”, în drum spre liceu, şi câte un profesor de-al nostru! Alături, lipit de restaurant, se afla şi o tutungerie, a lui Stan Manea, de unde ne mai aprovizionam şi unii dintre noi, sub pretextul cumpărării de diverse rechizite!

182

Astăzi, pe tot acest amplasament, se află sediul BCR (Banca Comercială Română n.r.). Peste drum, pe partea stângă a străzii Cuza Vodă, în fata imobilelor descrise mai sus, se afla fosta clădire a Poştei, monument istoric, fostă Vamă între cele două principate române, actualul muzeu al Unirii, care, datorită atenţiei acordată, din fericire, prin modernizare şi întreţinere, reprezintă un reper deosebit pe harta oraşului! Acest imobil ocupa şi atunci, şi acum, tot spaţiul până la intersecţia cu str. Republicii (fostă Brătianu). Traversând iar strada, pe partea dreaptă, după ce treci de str. Moldova, pe colt îţi apare în faţă, mai precis, îţi apărea, o bijuterie de clădire de o frumuseţe aparte, cu peron în faţă şi trepte monumentale, ce a aparţinut marelui om politic local, filantropul George (Jorj) Ilie! Nici această clădire nu a fost pe placul „proletarilor” şi a fost condamnată la pieire. În continuare, altă casă frumoasă, în care a locuit Dr. Weiss, cunoscut medic focşănean, în care am intrat de multe ori pentru a „zdrăngăni” la pianul familiei, împreună cu prietenul meu, Radu Vrastie, fiul doctorului Anton Vrastie, fost director al Serviciului Sanitar Putna din acea vreme, după plecarea la Bucureşti a fostului director. Tot pe partea dreaptă a străzii, imediat după casa Dr. Weiss, te găseai în faţa unei superbe grădini cu arbori bătrâni, un parc în miniatură, o adevarată oază de verdeaţă, în mijlocul căreia trona o la fel de superbă clădire ce a aparţinut lui Theodor Enibace, fost prefect al judeţului. Îndrăznesc să susţin că, această clădire, în faţa unui concurs de gen, ar fi câştigat, detaşat, premiul cel mare pentru frumuseţe! După această odihnitoare oază, te trezeşti în faţa Bisericii Catolice (fosta) - o mică şi cochetă bisericuţă, ce era străjuită, pe o latură cu str. Maior Sonţu, de un şir de anexe ale bisericii (cancelarie, locuinţă paroh etc.). Nu voi putea uita acest mic lăcaş niciodată, căci el era locul de rugăciune al mamei mele, care era catolică: părinţii ei, bunicii mei materni, erau italieni, emigranţi la sfârşitul sec. XIX, din Italia, şi stabiliţi împreună cu o comunitate mare de conaţionali în Jud. Tulcea, comuna Greci, din munţii Măcinului, ca sculptori, pictori de biserici şi cioplitori în piatră. De altfel, în această sfântă bisericuţă, ne-am despărţit de mama, la slujba de înmormântare a ei! Acum, peste aceste scumpe amintiri ale mele, s-a înălţat actuala, impunătoarea, construcţie a noii Biserici Catolice, care domină întreaga zonă! Mi-am amintit de un amănunt: nu pot să trec pe partea stângă a străzii fără a aminti de calvarul unuia dintre marii proprietari ai locului, boierul de viţă veche Costel Pană - tatăl viitorului profesor de sport Dănuţ Pană, care, ca mulţi alţii, a avut de îndurat multe necazuri, din cauza „originii sale nesănătoase” . D1. Costel Pană avea o proprietate în spatele Bisericii Catolice 183

(str. Maior Şonţu, pe care se aflau diverse construcţii: grajduri cu animale, magazii, garaje, diverse anexe, care au dispărut într-un mare incendiu, rămas un mister! În locul acestora, pe întreg terenul aferent, s-a construit, ulterior complexul educaţional de astăzi: licee, cămine, cantină etc. Dar, să traversăm acum pe partea stângă a Căii Cuza Vodă (cum se mai numea atunci) unde, pe colţ cu str. Republicii, fostă Brătianu, se află, şi astăzi, o clădire mare, frumoasă, în care era sediul O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular) Judeţul Putna. Într-adevăr, merita apelativul de „popular”, fiindcă se practica în mod foarte serios sportul de masă care a condus spre marea performanţă, de care ne vom bucura mai târziu! Astăzi, această mare clădire, găzduieşte un Birou Notarial! Mergând în continuare pe partea stângă, înconjurată de multă verdeaţă, întâlnim o serie de clădiri care au aparţinut unor familii cunoscute din târg: Dr. Sobelman, Dr. Solomon sau fam. Prof. Tănăselea. Ţin minte că Prof. Tănăselea avea două fete frumoase, care nu puteau trece neobservate, colege de generaţie cu noi, dar de care, din păcate, nu mai ştim nimic, încă de la terminarea liceului! După casa Tănăselea, urma o distinsă clădire aparţinându-i familiei Hammel. Am cunoscut bine aceasta casă, deoarece în ea a locuit cu chirie, o perioadă, un văr al soţiei mele, Dr. Petrică Şerban, medic radiolog împreună cu familia. Şi am ajuns, încet-încet, poate mult prea încet, cerându-mi scuze pentru asta, 1a o clădire impunătoare, colţ cu artera de legătură dintre str. Nicolae Iorga şi Cuza Vodă, o clădire-anexă a Muzeului de Ştiinţe ale Naturii (de atunci), muzeu ce se întindea pe o suprafaţă foarte mare, începând din faţa teatrului, unde se afla imobilul-sediu principal al muzeului, condus de prof. Nagler, pe str. Nicolae Iorga, până la ieşirea în Cuza Vodă. Muzeul dispunea atunci şi de un spaţiu zoologic, cu voliere cu animale mari, vii. Şi aceste frumoase şi solide clădiri, au dispărut sub pixul mai marilor zilei! Si, iată-ne ajunşi la nr. 31 (pe atunci) al străzii din povestea noastră, actualul sediu (încă în reabilitare după o îndelungată suferinţă!) al Muzeului de Ştiinţe ale Naturii. De îndată ce traversai strada ce făcea legătura între str. Nicolae Iorga şi Cuza Vodă, te întâmpina o clădire superbă, celebra Casă Tatovici, ce era înconjurată de o splendidă grădină de trandafiri, care era străbătută de un peron betonat în formă de semicerc în lungime de vreo 60 m, ce pornea din str. Nicolae Iorga şi ieşea în Cuza Vodă, construit în pantă spre ambele capete, pentru un acces mai uşor la intrarea principală a clădirii. După cum am arătat la început, de acest loc mă leagă primele mele amintiri, căci aici m-am născut, am crescut şi am copilărit până pe la vârsta de 9-10 ani. 184

Această clădire, adică sediul Serviciului Sanitar Putna, evident după alungarea fostului proprietar, Tatovici, dispunea de o suprafaţă mare de teren, o curte mare ce cuprindea toată zona din spate pe care se află acum un bloc de locuinţe, inclusiv porţiunea din str. Duiliu Zamfireseu până în Cuza Vodă, căci această străpungere nu exista atunci. Str. Duiliu Zamfireseu se oprea atunci la întâlnirea cu str. Nicolae Iorga şi Maior Sava. De această clădire, de această zonă, mă leagă toate amintirile copilăriei mele, amintiri legate de familiile celor doi directori care s-au succedat la conducerea Serviciului Sanitar Putna, medicii H. Gancevici şi Anton Vrastie, cu ai căror copii am copilărit. În imensa curte de atunci, care se întindea către mijlocul actualei străzi, curte străjuită de vreo 10 castani imenşi (dintre care au mai rămas, martori tăcuţi, unul sau doi), se aflau şi multe alte anexe - clădiri de locuit, arhive, magazii, garaj, atelier mecanic pentru maşinile instituţiei. Copil fiind, nu mi-a scăpat „inspecţiei” niciun colţişor din frumoasa clădire, începând cu subsolul, împărţit în multe camere locuibile, până la imensul luminator din pod, o imensă cupolă din sticlă, care domină partea centrală a edificiului. Nu pot uita frumoasele sărbători de Crăciun, petrecute împreună cu familia Gancevici, în sufrageria elegantă a casei. Nu pot uita cele două monumentale sobe circulare din teracotă albă, strălucitoare, cu încrustaţii deosebite, care tronau de-o parte şi de alta a salonului principal, la fel cum nu pot uita nici superbele candelabre ce atârnau din frumoasele tavane ornamentate şi pictate. Ce să mai spun de tâmplăria deosebită a casei: uşi, ferestre, glaswanduri, toate din cristal! Vrând-nevrând, nu poţi să nu te întrebi: oare unde au ajuns toate acestea, pe ce mâini au încăput? Mi-a rămas gândul şi la frumoasa terasă dinspre curtea din spate a casei, care, am constatat mai târziu ca a fost zidită în mod grosier. Toate aceste detalii şi multe altele, stau mărturie la educaţia înaltă şi nobleţea foştilor proprietari, alungaţi din propriile locuinţe de către forţele răului, în numele diabolicei lupte de clasă! În această casă am trăit şi apucat sfârşitul războiului. Ţin minte că în zona actualei străpungeri D. Zamfireseu spre C. Vodă, se afla un adăpost subteran antiaerian acoperit (un beci spaţios, lung cam de 10 m., cu bănci de-o parte şi de alta), spre care, în timpul alarmelor aeriene, alergam cu toţii să ne adăpostim de bombe care, din fericire, în zona noastră ne-au ocolit. Ţin minte, de asemeni, că am avut parte şi de o plecare în refugiu: în timpul retragerii nemţilor, am fost îmbarcaţi în camionul Serviciului condus de nea Radu Coşoreanu şi duşi în refugiu în zona Pietroasele din Munţii Buzăului. Nu mai reţin cât am stat acolo, însă, oricum, pentru noi copiii a fost un prilej de bucurie, căci ne puteam juca în voie, într-un decor nou. Noi nu puteam bănui ce se petrece în mintea şi sufletele părinţilor noştri, care au lăsat totul în urmă, fugind din calea războiului! 185

La fel, cum nu realizam la acea vârstă, cât de greu se descurcau părinţii cu creşterea noastră, căci peste necazurile aduse de război, s-a aşezat şi o cumplită secetă a anilor 1946-1947, cu tot cortegiul firesc de probleme: cartele pentru alimente de bază (oricum, raţiile erau neîndestulătoare), cartele pentru câteva produse industriale de bază (batiste, prosoape etc.). Reţin doar o cifră din acea perioadă crâncenă: 300.000 lei/un kg de mălai şi care, oricum, chiar la acest cost, se găsea foarte greu. Pentru a face rost de mălai, părinţii mergeau la gară şi cumpărau, din tren, de la oltenii care se ocupau cu acest lucru, Oltenia nefiind afectată atât de greu de această secetă. Îmi aduc aminte că, de un mare sprijin în acea perioadă, ne-au fost ajutoarele umanitare venite din occident în mai multe rânduri: că au fost ajutoare americane sau suedeze, au fost extrem de binevenite, constând atât în alimente cât şi în îmbrăcăminte! Spre sfârşitul anilor '40, în urma mutării Serviciului Sanitar din această locaţie, a trebuit să părăsim şi noi acest imobil, fiind mutaţi în Casa Dobrescu, de pe str. Nicolae Iorga nr. 4, fosta casă a Căsătoriilor, iar acum, după demolarea şi refacerea ei, Biroul Notarial C. Vrabie. Atunci, pentru noi a fost uşor, nu a trebuit decât să sărim „pârleazul" alături, unde ni s-a dat partea din spate a casei Dobrescu. Toată această mişcare s-a initiat deoarece ţara avea mare nevoie de spaţiu adecvat pentru formarea de cadre noi, de nădejde, devotate „cauzei” de eliminare a „elementelor burghezo-mosieresti” din societate, hotărându-se înfiinţarea, în Casa Tatovici (ce ironie!), a primei Şcoli de Miliţie la noi in judeţ! Nu mai ştiu cât timp a funcţionat această şcoală de miliţieni, în această bijuterie de casă, însă, ne putem imagina cât de „confortabil” s-au simtit în luxul oferit de ea! Ca amuzament, noi copiii ne mai uitam prin gard ca să vedem cum se instruiau vajnicii viitori miliţieni, aleşi cu atenţie, cu „origini sănătoase”, gata oricând, la ordin, să „aplice legea bâtei” şi propriilor părinţi (dacă-i aveau). În rest, figuri brute, analfabeţi, cadre de nădejde în lupta de transformare a societăţii (a se citi „de răsturnare a valorilor”). Dar, să revenim la tema noastră, Str. Cuza Vodă, căci ne-am rătăcit cam mult într-o relatare, în care, oricun, ar mai fi multe de spus. Peste drum de Casa Tatovici, pe partea dreaptă, începând din coltul cu str. Maior Şontu, se găsea o frumoasă proprietate aparţinând profesorului Nicolau, cunoscut la acea vreme ca o mare personalitate locală, cu al cărui fiu, Dinel, am fost bun prieten, alături de care am colindat toate grădinile din cartier, în special, imensa proprietate a lui Ticuţă Tatovici, cu care se învecina şi în care aterizam doar sărind un mic gard. Fiindcă a venit vorba despre acest domeniu învecinat, ce avea intrarea prin str. Maior Şontu şi aparţinea lui Ticuţă Tatovici, un fost mare proprietar din judeţ, vreau să 186

menţionez că acesta a ajuns să locuiască aici într-un garaj, după ce a fost alungat din celelalte proprietăţi. Un adevărat exemplu de „omul sfinţeşte locul", întrucât, împreună cu familia (soţia Micheline şi copiii Grigore şi Mihaela), a reuşit să facă din acest garaj, o frumoasă şi cochetă locuinţă primitoare, în care se cânta foarte mult la pian şi se vorbea franţuzeşte! Proprietăţile Nicolau şi Tatovici se învecinau în sensul în care mergem noi cu Şcoala Primară de Băieţi nr. 2 (actualmente o şcoală cu profil sanitar), în faţa căreia veghează şi astăzi statuia marelui educator P. Rarincescu, prim reper de maximă importanţă în viata mea, căci aici am învăţat primii 7 ani de şcoală. Mă plec şi acum, cu pioşie, în faţa amintirilor legate de dăscălii prin mâna cărora am trecut, în frunte cu primul meu învăţător, Ştefan Zamfirescu, o prezenţă plină de nobleţe, ce caracteriza, de altfel, pe toţi dăscălii acelor vremuri: îmbrăcaţi decent, chiar elegant, în fiecare zi în costume impecabile cu nelipsitele cravate, fapt ce impunea în jur un deosebit respect. Departe de mine gândul de a face o comparaţie cu situaţia de azi, ci prefer să invoc, doar conflictul între generaţii. Şcoala noastră dispunea de o generoasă suprafaţă de teren, în faţă o frumoasă grădină cu flori şi arbuşti, îngrijită impecabil, mereu sub atenta supraveghere a directorului prof. Mironescu, iar lateral, până la fostul canal ce subtraversa strada, o gradină de legume şi o mică livadă în care eram învăţaţi şi noi, elevii, să ne descurcăm cu ce trebuie făcut în ea. Sunt foarte multe întâmplări legate de această perioadă, însă vreau să mă opresc doar asupra uneia: în acea stare de sărăcie generală, lăsată de marea secetă şi de război, era un mare răsfăţ să poţi găsi un pachet de unt. S-a întâmplat ca într-una din zile să vin la şcoală cu un pacheţel cu felii de pâine cu unt. Urma o oră de clasă cu d-l profesor Stavarache, recreaţia se prelungea, noi ne hârjoneam când în clasă când pe hol, solicitând din plin uşa clasei. Un coleg, cu care mă aflam „în plin bombardament”, era pe hol, iar eu îl aşteptam să intre, pregătit fiind să-l primesc „cum se cuvine” . Ghinion! Când s-a deschis uşa, a intrat profesorul Stavarache, iar eu, nemaiputând opri asaltul, i-am proiectat direct în faţă trofeul pregătit! Imaginaţi-vă ce a urmat! Profesorul, foarte calm, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, s-a aşezat tacticos la catedră, a făcut prezenţa, după care m-a chemat în faţa sa. Eu, disperat, dar prevăzător, mă apropiam încet-încet, însă distanţa era încă mare; „mai aproape, mai aproape” mă îndemna calm profesorul, până când, vrând-nevrând am ajuns în raza de acţiune a braţului său. Mi-a tras o palmă pe obraz cu toată puterea sa (şi vă asigur că avea destulă!), însoţită de: „nu vă este ruşine, părinţii voştri se chinuiesc să vă dea de mâncare, alţi copii mor de foame, iar voi vă bateţi joc etc. e tc ”. Recunosc că m-au durut mult mai mult cele spuse de profesor, decât palma sa. A fost o lecţie pe deplin 187

meritată, din care am învăţat multe! Şi, mai important, este că nu i-am purtat pică domnului profesor, ci i-am purtat mai mult respect! O altă disciplină căreia i se acorda toată atenţia a fost SPORTUL, dezvoltarea fizică a generaţiilor viitoare! În vremea aceea se practica sportul de masă, cu foarte bune rezultate şi cu participarea obligatorie a tuturor elevilor (Nu se „inventase” încă scutirea medicală la îndemâna oricui; ne se folosea decât în situaţii de-a dreptul nefericite). Se practicau două forme de manifestări sportive de masă: FGMA Fii Gata pentru Muncă si Apărare şi GMA - Gata pentru Muncă şi Apărare. Tinerii participau cu mult entuziasm la aceste concursuri, în care erau stimulaţi de îndeplinirea unor baremuri, fiind implicate toate genurile de sport: alergări (inclusiv cu obstacole), sărituri, aruncări diverse etc, în urma cărora se detaşau câteva vârfuri, viitorii campioni! O spune un fost câştigător a numeroase competiţii de gen, fie ele regionale (că era Putna, Bârlad sau Galaţi), sau zonale! Am uitat un amănunt foarte important: nu apăruseră încă, atunci, telefoanele mobile, tabletele şi calculatoarele, zona în care se refugiază azi, din păcate, majoritatea tinerilor! Iarna, strada Cuza Vodă devenea un loc prielnic pentru practicarea schiului, tot în cadrul orelor de sport. Îmi aduc aminte că nu exista atunci iarnă fără zăpadă, iar pe partea carosabilă circula o maşină la două zile; în rest, riscai să întâlneşti doar trăsuri cu cai. Părăsind Şcoala de Băieţi nr. 2, trecând de canalul ce subtraversa strada, ne aflam în faţa Liceului Agro-Silvic, în locul căruia se află acum Colegiul „Valeriu D. Cotea", cu acelaşi profil agricol. Facem un popas aici, pentru a ne putea reîntoarce pe partea stângă a străzii: imediat după Casa Tatovici, transformată în Şcoala de Miliţie, ne întâlnim cu o frumoasă casă ce rezistă şi azi, locuită cândva de familia Dr. Şelaru, ulterior ea găzduind şi un restaurant, club, jocuri etc. Imediat după, ne aflăm în faţa unei clădiri mari şi frumoase, în care a funcţionat cândva Camera de Agricultură a Judeţului Putna, iar ulterior sediul Parchetului. După construirea, în imediata vecinătate, a noului sediu al Parchetului Judeţean, în această veche clădire funcţionează acum o instituţie subordonată Consiliului Judeţean, cu profil de Protecţie Socială. După noul şi impunătorul sediu al Parchetului, ajungem la frumoasa clădire a fostului Liceu de Fete, actualul Colegiu Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, obiectiv de referinţă în învăţământul vrâncean. În curtea Colegiului, în spate, încă se mai află, în stare avansată de degradare, o (fostă) splendidă clădire în care a locuit antiunionistul Iordache Pruncu, fost prefect al judeţului Putna spre finele sec. XIX , clădire care, mai târziu, a fost primul sediu al Liceului de Fete. 188

Traversând strada Ana Ipătescu, ne apare în faţă fosta Baie Comunală „Frăţia”, ce a suferit, ulterior, modificări radicale, fiind transformată astăzi în diverse spaţii comerciale: restaurante, cafenele, club etc. Baia Comunală „Frăţia”, împreună cu „sora" ei, Baia Aslan, ce se afla pe lângă parcul „Nicolae Bălcescu”, asigurau în perioada interbelică cerinţele întregului oraş. Lasând în urmă actuala clădire a fostei Băi „Frăţia”, ne apare în faţă impozanta clădire a Fabricii de Confecţii, care a fost construită după demolarea tuturor locuinţelor din întreaga zonă, până la strada Mihai Eminescu. Trecând iar pe partea dreaptă a străzii, după Colegiul „Valeriu D. Cotea”, intrăm pe domeniul vast al Spitalului Judeţean, construit după eliberarea totală a zonei prin demolarea tuturor clădirilor existente atunci, indiferent de frumuseţea lor. Dintre acestea, singura supravieţuitoare, a rămas în picioare, dar foarte şubrezită, celebra Casă Apostoleanu, monument istoric de mare importanţă prin rezonanţa pe care o transmite după celebrele vizite regale ce le-a găzduit. De astă dată mă abţin (recunosc, cu mult efort) de a mai comenta ceva pe marginea situaţiei jalnice în care a fost adusă această clădire, de incompetenţă şi nepăsare! Tot în curtea actualului Spital Judeţean, s-a aflat şi o superbă clădire în care a funcţionat cândva Spitalul Militar, care însă a avut soarta celorlalte imobile şi a dispărut! După Spitalul Judeţean, traversând str. Comisia Centrală, ne aflăm în preajma noilor blocuri de locuinţe, construite pe amplasamentul unei foste frumoase livezi de pomi fructiferi ce a aparţinut unui cunoscut specialist în domeniu, pe nume Hermann, livadă ce se întindea, până la podul peste Canalul Sturza (Cacaina) din fosta Barieră Mărăşeşti. Da, aşa se chema atunci această intersecţie cu actuala stradă Mărăşeşti, de-a-lungul căreia există un canal deschis numit Sturza (Cacaina, în popor), după numele celui care l-a gândit, probabil în urmă cu peste o sută de ani. Acest canal era, de fapt, un braţ artificial pornit din râul Putna (pe la Boloteşti), ce era destinat irigării terenurilor agricole din aval. Acest canal subtraversa strada Cuza Vodă, pe sub un pod, în aşa numita Barieră Mărăşeşti, şi curgea în continuare spre zona fostului abator din estul oraşului. Pe partea stângă a străzii Cuza Vodă, pornind de la Str. Mihai Eminescu, până la Bariera Mărăşeşti, au mai fost câteva case care, de asemeni, au dispărut, pentru a face loc obsedantelor blocuri de locuinţe. Dintre aceste proprietăţi dispărute, îmi amintesc doar de o familie, Turcu, ce locuia chiar lângă pod.

189

Trecând podul peste Cacaina, în partea stângă, pe colţ, te întâmpină o cârciumă (cu pretenţia de restaurant!), aşezată strategic în acest loc, aflat chiar în drumul celor ce se îndreptau spre oborul oraşului, de fapt, pentru toţi cei ce intrau sau ieşeau din oraş. De asemeni, şe afla şi în calea „microbiştilor" ce veneau la meciurile de fotbal de pe stadionul din imediata vecinătate. Am văzut că acum, în această intersecţie, se înalţă o construcţie impunătoare cu multe etaje, cu o destinaţie încă necunoscută. Am ajuns, în sfarsit, după aceasta escală şi la, pe atunci frumosul, unicul stadion al oraşului. Cochet, bine îngrijit în permanenţă, de o familie de buni gospodari (reţin doar pe nea Alexandru), care locuiau chiar aici, atrăgea ca un magnet sute de tineri (şi nu numai) spre sport. Trebuie menţionat că prin priceperea, pasiunea şi strădania unor corifei ai sportului focşănean (i-am numit aici pe profesorii Lupu Zigmund - nea Juma şi Ovidiu Gavrilă - Nea Bidu), acest stadion a dat ţării numeroşi campioni la atletism. Îi amintesc doar pe Gabriel Georgescu - campion naţional la aruncarea greutăţii şi pe Alexandru Merica - campion naţional la săritură în înălţime, ambii absolvenţi ai Liceului „Unirea” . De asemeni, de pe acest stadion, s-au lansat spre marea performanţă, numeroşi alţi atleţi, fotbalişti, gimnaşti etc. Nu pot să trec cu vederea marile satisfacţii oferite focşănenilor de echipele de fotbal locale care, indiferent că s-au numit „Vulturii”, „Progresul” sau „Unirea”, au evoluat, de-a lungul anilor, pe acest stadion! Ar mai fi încă multe de spus despre această pepinieră de talente sportive locale, dar trebuie să trec drumul pe partea dreaptă a străzii, unde, chiar vis-ă-vis de stadion, se afla, cândva, o impresionantă clădire care, la începutul secolului XX, adăpostea orfelinatul „Principesa Maria”, o construcţie deosebită din punct de vedere arhitectural. Ulterior, a avut diverse destinaţii: Şcoala Normală, cazarmă militară, Şcoala de Surdo-Muţi etc. Astăzi, după dispariţia acestei bijuterii arhitectonice, în locul ei s-a construit o imensă clădire, cu la fel de multe destinaţii: diferite oficii de evidenţă a populaţiei, evidenţe rutiere, stare civilă, şcoala pentru copii cu nevoi speciale etc. Şi, iată-ne ajunşi la capătul nordic al străzii Cuza Vodă, aici unde, de fapt, se termina odinioară şi oraşul. De aici, în continuare, se deschidea şoseaua spre Moldova, însă pe noi, focşănenii, ne interesa mai mult, drumul spre Crângul Petreşti, drum parcurs, întotdeauna cu multă veselie, pe jos, în zilele de sărbătoare. Asta e tot ce am mai putut găsi, cotrobăind prin memorie, despre îndrăgita stradă CUZA VODĂ, arteră importantă a oraşului, poarta de intrare dinspre nord, onorată, nu de puţine ori, de personalităţi importante ale istoriei! 190

CARRE -UL DE PATRU... STRĂZI ! Arh. Lucian DORDEA

Intrând cu tot elanul (atât cât mi-a mai rămas !), în acest joc al scotocirii prin cufărul cu amintiri, în acest carusel al retrăirii unor vremuri demult apuse, provocare lansată de acest concurs al poveştilor despre străzile din Focşani, am început să scriu despre strada Cuza Vodă, cu tot noianul de amintiri legate de copilăria mea. Am continuat cu strada Nicolae Iorga, strada care, mergând braţ la braţ cu adolescenţa mea, a închis în universul ei toate amintirile legate de această etapă a existenţei mele. Ajungând la capătul imaginar al acestei străzi, am realizat la un moment dat, că mă aflu de-abia la jumătatea drumului (uşor şi lin până acum !) şi că de fapt, de acum începe greul! Aşa că, neputându-mă opri, am simţit nevoia să merg mai departe, spre a treia etapă a vieţii, etapa TINEREŢII, care stă la pândă cu tot alaiul ei de probleme pe care ţi le pune în faţă spre a le rezolva! Dacă până atunci, copilăria şi adolescenţa ne-au asigurat, ca tututor dealtfel, un climat de linişte şi confort, toate grijile - şi erau deosebit de multe şi grele, în acea perioadă de sfârşit de război şi secetă cumplită - apăsând pe umerii şi sufletele bieţilor noştri părinţi, odată cu plecarea din „cuib”, toate problemele viitorului cădeau pe capul nostru, sprijiniţi, fireşte din umbră, tot de părinţi! Odată cu „evadarea” din strada N. Iorga, a început pătrunderea timidă într-o lume a necunoscutului: plecarea de acasă pentru prima oară la studii în Bucureşti şi tot ce a mai urmat (armata, sport etc.), ca, în final, întrarea în universul CĂSĂTORIEI! Căci, odată cu căsătoria, am făcut cunoştinţă cu cea de a treia stradă din carre-ul de patru: Piaţa Unirii, nr. 3 cu intrarea din str. Mare a Unirii. Ajungând aici, nu pot trece mai departe fără a relata despre un episod CENTRAL, ESENŢIAL, HOTORÂTOR asupra a tot ce va urma: FRICA, EVADAREA din Focşani, împreună cu viitoarea mea soţie, Gabriela, cu un tren de noapte, pentru a ne stabili, pentru un an şi câteva luni, tocmai la Jibou, în judeţul Sălaj (atunci regiunea Cluj), unde se afla sora mea, căsătorită acolo! Cât am stat în acel loc, am lucrat ca proiectant constructor la Sfatul Popular Raional Jibou. Între timp ne-am căsătorit, după venirea la noi a socrilor mei odată cu încheierea “ostilităţilor” şi, de 191

atunci... s-au scurs peste 60 de ani! Când s-au dus, unde s-au dus?... Şi, negăsind niciun răspuns, ne tot învârtim în jurul acestui mare semn de întrebare! Revenind la Focşani, după un an şi ceva, ne-am aşezat la casa părintească a soţiei, din Piaţa Unirii, cu intrare din str. Mare a Unirii, o clădire cu etaj, în suprafaţă de peste 500 m.p. Strada Mare a Unirii era foarte lungă, traversând practic oraşul de la sud la nord, Avea o mulţime de edificii şi clădiri frumoase, toate emanând un parfum de epocă deosebit, parfum provocator de alergii insuportabile pentru noii guvernanţi! Ea era coloana vertebrală în jurul căreia se desfăşurau toate activităţile locale. Era principala arteră comercială a oraşului, în special în zona centrală, un conglomerat de magazine mici, specializate pe toate domeniile posibile! În legătură cu amintirile proeminente oferite de acest loc, în primul rând, detaşat, se află faptul că aici s-a născut fiul nostru CĂLIN, urmat de tot alaiul de obiceiuri ce decurg din acest eveniment! Nu pot uita, deasemeni, că de aici, din balconul de la etajul din Piaţa Unirii, a filmat cunoscutul operator cineast Sergiu Huzum (fiul farmacistului Virgil Huzum, prieteni de familie). Manifestările din piaţă în 24 ianuarie 1959, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la Unirea celor două Principate! Nu după mult timp, celebrul inventator, operatorul Sergiu Huzum, “ne-a făcut cu mâna” de la Paris, luând cu el şi toate secretele invenţiei sale! Nu am stat prea mult nici în Piaţa Unirii, căci „măreţele idei ale reconstrucţiei socialiste”, şi-au intins aripile pe întrega zonă centrală, buldozerele înfometate, „conduse” de un tovarăş prim-secretar străin de oraş, hotărât să schimbe radical faţa unui oraş burghez, şi-au început cu mult elan patriotic, activitatea de demolare! Păstrând aceeaşi notă de dezgust şi revoltă, vreau să mai amintesc doar, înainte de a părăsi această zonă, că cele două splendide edificii ale Pieţei, Biserica „ S f Ioan Botezătorul” (cândva catedrala oraşului) şi Ateneul Popular au căpătat destinaţii după gustul şi sufletul noilor stăpâni: prima a devenit depozit de materiale, iar cea de a doua „în conservare” ! După o „deportare forţată” de cca. un an de zile, la un bloc din cartierul Sud, neputându-se obişnui cu viaţa la bloc, socrii mei au găsit o casă, tot în zona centrală a oraşului, e drept cam neîngrijită, proprietatea unei profesoare pensionară, singură şi bolnavă care abia aştepta să o vândă ca să plece la copiii ei în alt oraş! Ne-a plăcut, am luat-o şi ne-am pus pe treabă, reuşind, în final, să o aducem în rândul lumii! Este vorba de actuala noastră locuinţă de pe

192

strada Ecoului, cea de a patra stradă din carre-ul nostru! Aici locuim din ’72-’73, deci de aproape 50 de ani şi, astfel, cercul s-a închis! Despre strada Ecoului, nu ar fi prea multe de spus, ci, doar atât: era o stradă scurtă, paralelă cu str. N. Iorga, ce pornea odinioară din spatele fostei Prefecturi Putna şi se oprea în str. Duiliu Zamfirescu. Era o stradă liniştită, locuită de oameni gospodari, educaţi, marea lor majoritate facând parte din elita oraşului: profesor de matematică Nicolau, profesor de geografie Irodeanu Cartagina, profesor de sport Grigoriu, soţul d-nei prof. Zernoveanu E. etc. Acum, din toată strada, au mai rămas doar două case, a noastră şi a unei vecine, îmbrăţişate parcă una în alta, în umbra blocurilor din jur! Ce este însă, important, este că liniştea a rămas! Vedeţi ce înseamnă destinul? După atâtea drumuri bătătorite de paşii noştri într-o viaţă, Măria-Sa Destinul a hotărât să mă apropii spre final, de vechea „vatră”, în zona străzilor Cuza Vodă şi Nicolae Iorga, precum şi în preajma aceleiaşi Biserici “Nicolae Stroe”, biserica copilăriei mele! Spre final, am realizat că, furat de avalanşa de idei legate de amintirile mele, această poveste a început să se transforme, pe nesimţite, într-un fel de AUTOBIOGRAFIE, document de bază, nelipsit din dosarele de cadre din regimul comunist! Trecând peste repulsia provocată de acest termen, îmi cer scuze pentru folosirea lui! Datorez scuze, deasemeni şi pentru faptul că, în expunerea mea, am alunecat, încet-încet, spre o zonă mai romanţată, greu de evitat de altfel, atunci când scotoceşti prea adânc printre amintiri! Cele patru străzi de care am vorbit (cu nădejdea că nu v-am plictisit), închid în ele o viaţă de om, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, trăgând linie, încercând să fac un bilanţ, constat cu multă părere de rău, că ar mai fi fost destul loc, pentru încă multe de făcut! Dar, ASTA E! Staţionăm acum aici, cuminţi, pe str. Ecoului, precum nişte locomotive obosite de drum, în amurg, aşteptând CAPĂTUL DRUMULUI!

193

Azi, Piaţa Unirii, Nr. 3 ------------------ 2.

Lucian DORDEA a absolvit Liceul „Unirea” (actualul CNU) în anul 1955, după care a urmat cursurile Şcolii de Arhitectură şi Construcţii din Bucureşti - parte a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” . La finalizarea studiilor universitare, a fost repartizat la Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi proiectare a Construcţiilor Galaţi. A lucrat câţiva ani în proiectare şi apoi în execuţie, coordonând lucrări de anvergură şi importanţă majoră în cadrul Ministerului Transporturilor - poduri, viaducte, căi ferate etc. A absolvit, de asemenea, Academia de Studii Economice din Bucureşti şi a deţinut funcţii de conducere în diferite domenii: construcţii, metalurgie, cooperaţie, administraţie locală. Este pasionat de pictură, muzică şi sport pe care şi le-ar fi dorit ca veritabile profesii. Colaborează la „Ziarul de Vrancea” şi este un dedicat şi pasionat cunoscător al istoriei ştiute şi mai puţin ştiute a oraşului Focşani şi un susţinător al valorilor culturale autentice vrâncene.

194

POVESTEA STRĂZII MELE Daniel MUSAT-MURESANU 5

Dragii mei, am deosebita onoare să răspund iniţiativei Bibliotecii Judeţene Vrancea şi să particip cu proiectul meu personal intitulat „Povestea străzii mele” . Cu această ocazie vă voi prezenta amintiri desprinse din fapte reale având ca personaje oameni, locuri şi întâmplări petrecute de-a lungul a peste 80 de ani în frumosul şi bătrânul oraş Focşani, ce încă mai păstrează parfumul de odinioară. Deoarece pe acestă temă, a oraşului vechi, am scris şi cartea: „Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii”, vă voi reda în continuare fragmente în care veţi regăsi personaje, clădiri, străzi care şi-au pus amprenta pe locurile în care trăim noi astăzi. Nu mă voi referi strict doar la o singură stradă. Vă voi povesti amintiri pe care le-am trait intens pe parcursul a aproape 60 de ani, unde paşii mei, m-au purtat în lung şi în lat pe străzile municipiului, lăsându-mi nostalgia anilor copilăriei, adolescenţei şi maturităţii. Veţi putea descoperi şi amintiri de peste 80 de ani povestite de bunica Cleopatra, mama Lucreţia şi tata Corneliu. Strada este locul cu care ne identificăm, locul unde trăim activ, locul unde ne lăsăm amprenta în viaţă şi lăsăm amintirile noastre generaţiilor următoare. Pe actul nostru de identitate imediat după numele nostru este înscrisă adresa ce conţine în primul rând numele străzii. De aceea spun că ne putem identifica după numele străzii. Nu întâmplător oameni importanţi care au trăit în Focşaniul de altă dată, în semn de recunoştinţă, numele lor este atribuit unor străzi. Despre acest capitol, „Strada mea”, au scris mulţi poeţi sau compozitori au compus melodii, fapt ce ne face să înţelegem ce rol important joacă aceasta. În scrierea mea veţi putea citi şi despre ritualuri ce se petreceau de mult, pe străzile Focşaniului ca de exemplu, un ceremonial de înmormântare, descrierea unui motor de tăiat lemne sau a unui dric, elemente pe cale de dispariţie. De asemenea veţi mai putea citi despre întâmplări şi oameni care au trăit pe străzile înguste ale vechiului Focşani. Strada, de multe ori ne marchează şi înmugurirea primului sentiment adolescentin de dragoste. Pe stradă există tei, castani, flori, elemente de romantism. În speranţa că rândurile mele vă vor face plăcere mă opresc aici dorindu-vă lectură plăcută şi călătorie în timp, ce sper să vă trezească amintiri plăcute aşa cum am trăit şi eu când am scris cartea. 195

,,Era prin anii 1974 - 1975 când, fiind "EPOCA DE AUR", se construia fără încetare. Realizările măreţe cuprindeau întreg tineretul din acea vreme şi dădeau un impuls revoluţionar societăţii. Se construiau fabrici, uzine, şcoli, grădiniţe, creşe şi locuinţe, multe blocuri. Din multitudinea acestor blocuri, se născuse un cartier al tineretului, denumit "SUD", datorită aşezării sale geografice. Părinţii mei s-au bucurat de un apartament nou, situat în acest cartier. Au primit repartiţie în vara anului 1974, într-un bloc situat chiar... pe strada Constructorului (adresă care există şi azi). Oamenii au început repede să socializeze, să-şi cunoască vecinii, copiii, să lege prietenii. În scara blocului în care ne-am mutat, părinţii mei au fost ataşaţi de o familie tânără care locuia la acelaşi etaj "doi", ca şi noi. Doamna, blondă cu un par drept şi lung, se făcuse remarcată printr-o blândeţe deosebită, atât în voce cât şi în privire. Domnul, soţul dânsei, un tânăr cu un corp atletic, mi-a atras atenţia prin numele său, un nume de actor celebru la acea vreme: "BĂNICĂ". Bănică Cîmpeanu. Întâmplător auzisem de la părinţii mei că domnul era inginer. Această familie avea o fetiţă mult mai mică decât mine. Mi-a atras atenţia la ea părul blond, plin de inele, cu un năsuc cârn, o privire pătrunzătoare şi care pronunţa un "R" grav asemenea unei mici franţuzoaice. Alt lucru care mi-a atras atenţia la acea fetiţă a fost că era crescută de o bătrânică la fel de blândă ca şi vecina noastră. Am crezut că era bunica fetiţei, dar ceva nu se potrivea. Bătrânica, ruptă parcă din poveste, aveam să aflu ceva mai târziu, era de fapt... străbunica fetiţei Laura, căci aşa o chema pe mica franţuzoaică. Îi spunea "BÂTICA" şi o iubea foarte mult.” Am ţinut să amintesc de cartierul Sud, unde se află strada Constructorului nr. 18, bl. I8, sc. III, unde am locuit şi am avut-o vecină pe doamna limbii franceze, profesor Doina Cîmpeanu. Voi continua cu oameni speciali ai căror paşi s-au perindat pe străzile Focşaniului, şi anume „Doctori de odinioară” . ,,Ninsese toată noaptea şi aleile Focşaniului vechi se îmbrăcaseră în mantie albă. Era o atmosferă feerică. Încă mai fulguia uşor, iar gerul începea să biciuie feţele. Lumea se trezea la viaţă şi care mai de care pornea în treaba sa. Se auzeau chiuituri de copii, bucuroşi că zăpada a pus stăpânire pe oraşul lor. Ici-colo, câte un bătrânel mai în putere, făcea pârtie în faţa porţii, pentru trecători. Deasupra oraşului plutea o atmosferă de sărbătoare. Se simtea suflarea Crăciunului, ce avea să sosească, peste aproape două săptămâni. 196

Pe această vreme de basm, am ieşit la plimbare legat cu un fular moale, peste gulerul alb de la paltonaşul albastru cu năsturei aurii, purtând în mâini mănuşi, să nu îmi muşte frigul din degete, iar în picioare purtam nişte bocăncei vişinii făcuţi cadou de mama Lucreţia, în noaptea Ajunului lui Moş Nicolae. Îmbrăcat bine, de mână cu bunica Cleopatra, am pornit pe traseul imaginar al doamnei doctor Şelaru şi am început să vizităm toate casele vechi, unde, odinioară au trăit şi muncit oamenii în halate albe ce aveau misiunea să vegheze la căpătâiul focşănenilor din anii '60. Pe măsură ce mergeam, bunica îmi arăta cine a stat la adresele şi casele pe unde treceam, iar eu nu mai simţeam gerul şi, din când în când, mă desprindeam de mâna bunicii şi alunecam pe pojghiţa formată peste noapte sub zăpadă. Era o bucurie enormă această plimbare prin zăpadă, ştiind că, atunci când reveneam acasă, pe strada Toader Ţârdea nr. 7, bunica îmi dădea o porţie de ciorbă de pasăre pregătită aşa numai cum ea ştia, iar ca desert îmi dădea o porţie de halva cu sirop de trandafir. Dar să vă povestesc şi să pomenesc despre bravii doctori care au trăit în vechiul Focşani. Când plecam de acasă, prima dată făceam la dreapta şi intram pe strada Titulescu. Mergeam ce mergeam prin zăpada ce scârţâia sub paşii noştri şi ajungeam undeva în capătul străzii Titulescu, unde în faţa ochilor mei se înălţa o casă mare împunătoare şi frumoasă, ce ascundea un aer boieresc. Acolo, îmi spunea bunica, locuia doctorul Zaidman, medic internist şi radiolog. Tot acolo locuia şi doctor Rene Berenstein, oftalmolog cu soţul radiolog. Această clădire există şi astăzi, iar în sediul ei funcţionează birourile culturii. Este o casă frumoasă care a scăpat ca printr-o minune de excavatoarele comuniste. Arată impecabil şi este bine întreţinută. Mergând mai departe pe stada C. D. Gherea, colţ cu strada Liniştii, aveam ocazia să trec prin faţa casei doctorului internist Săvescu. Plimbarea continua până pe strada Ştefan cel Mare, unde avea domiciliul doctor Meerovici. El era ginerele avocatului Stănescu. Doctorul a stat în gazdă la avocatul Stănescu, care avea o fată iar aceştia aveau grijă de el în timpul legionarilor. Soţia avocatului îl trata frumos pe medicul evreu, lucru mai rar întâlnit în lumea de atunci a evreilor. Medicul a avut un băiat care a fost doctor militar şi a fost crescut în stil evreiesc. Mai treceam prin faţa casei doamnei doctor Elena Boiu, medic stomatolog, singură la acea vreme din oraş. Soţul dânsei era medic militar, Dumitru Boiu şi fiica dânşilor, Anca Boiu, doctor anatomopatolog. Treceam apoi prin faţa casei domnului doctor Georgescu Ion, medic militar, chirurg, dar care a lucrat şi la spitalul civil. Dumnealui s-a stins din viaţă tânăr la aproximativ 50 de ani. Din când în când, bunica îmi mai aranja fularul la gură şi mă întreba cu blândeţe: - Ai îngheţat? Picioarele 197

îţi sunt reci? - Nu! răspundeam eu voios şi mă desprindeam de mâna ei pentru a aluneca pe gheaţă. Era o atmosferă de basm. Soarele începuse să strălucească, iar razele sale sărutau zăpada îngheţată, făcând ca drumul să reflecte ca un cleştar, iar lumina puternică ce se revărsa ca într-o oglindă, făcea să închid ochii de atâta feerie. Tot mai mulţi copii ieşeau pe stradă cu săniuţele, ne continuam plimbarea şi ajungeam pe strada Republicii, unde tânăra doamna doctor Rodica Şoană, locuia cu soţul dumneaei, doctor Gheorghe Şoană. Dânşii au un băiat tot medic, neuropsihiatru pentru copii, plecat în Suedia, doctor Gabriel Şoană. Mai departe, mergeam printre neaua proaspăt căzută din cer, treceam prin faţa casei domnului doctor Iliescu. Era medic radiolog, iar soţia, doctor cardiolog. Domnul doctor Iliescu, după ce şi-a dotat cabinetul cu aparatură Roenghen, nu a mai putut profesa deoarece comuniştii i-au confiscat totul. Doctorul Solomon N. avea cabinet pe strada Mare a Unirii şi după ce comuniştii au preluat puterea, i-au confiscat cabinetul, iar dumnealui a devenit medic şcolar. Doctorul Sobelman a fost pediatru şi consulta copiii cu mare drag. Dânsul avea cabinetul la dispensarul nr. 2 de pe strada Titulescu şi a lucrat acolo până ce a ieşit la pensie. Doctorul Negroiu care era din cartierul Bahne, a avut cabinet medical lângă teatru după care lucrat în spital. Deoarece nu a avut copii, deşi îi iubea foarte mult, medicul Negroiu a înfiat un copil, dorind să îl aibă aproape la bătrâneţe. Mă plimbam vesel alături de bunica Cleopatra şi simţeam cum ies aburi din mine. Eram roşu la faţă şi mă încălzisem bine. Îmi plăcea atât de mult plimbarea aceea prin zăpadă, prin faţa caselor medicilor de odinioară, încât aş fi fost în stare să renunţ şi la masă. - Îţi este foame? mă întreba ea cu blândeţea caracteristică. - Nu! îi răspundeam eu, chicotind, şi continuam să merg prin zăpada mai mare. Aşa ajungeam şi la casa doctorului Diaconu, care a fost medic militar. Iubea foarte mult copiii şi era specialist pediatru. Pentru că era devotat muncii şi alina suferinţele copiilor, ulterior a devenit şeful secţiei pediatrie. Doctorul Abageru Alexandru, a fost medic la spitalul nr. 2. O altă familie de doctori specialişti care şi-au lăsat amprenta în Focşaniul de odinioară este familia Popescu. Doamna doctor Popescu Maria, specialist endocrinolog, care locuieşte şi astăzi pe strada Ana Ipătescu, împreună cu soţul Popescu Sava, specialist pediatru. Dumnealor mai oferă şi astăzi consultaţii la cabinetul particular din strada Ana Ipătescu. De asemenea, domnul Popescu Sava este frate cu medicul ginecolog Gheorghe Popescu. 198

Cu ocazia plimbării printre amintirile oamenilor în halate albe, mai treceam şi prin faţa caselor vechilor doctori. Doctorul Brăileanu, ginecolog, doctorul Costescu, pediatru cu studii în Franţa, doctorul Lazarovici, pediatru şi fost director de policlinică. Doctorul Rudic, medic specialist internist, doctorul Wexler, medic tot internist, doamna doctor Avram, specialist pediatru de circă. Doamna doctor Baisteter, medic de circă, avea cabinetul pe strada Avântului, unde astăzi în acea clădire funcţionează un cult religios. Dânsa era un foarte bun medic de copii. Soţul dumneaei a fost inginer la Interprinderea Viei şi Vinului cu sediul tot pe strada Avântului, actualul Vincon de astăzi. Am avut plăcerea să îl cunosc pe domnul inginer Baisteter pentru că era coleg cu mama mea, Lucreţia, care a lucrat secretardactilograf la Vie şi Vin. Ţin minte, că, odată, fiind răcit, domnul inginer i-a spus mamei să mă ducă la soţia dumnealui să-mi dea nişte pastiluţe pentru imunitate. Cu acea ocazie am cunoscut-o şi pe doamna doctor. Poate în urma acelei vizite la cabinetul dânsei, nu am mai răcit şi bunica mă putea plimba chiar dacă afară era ger şi zăpadă. Tatăl domnului inginer Baisteter, socrul doamnei doctor, era un binecunoscut al locuitorilor vechiului Focşani, deoarece era un apreciat depanator radio. Mergând mai departe, ajungeam la adresa doctorului ginecolog Brătilă, situată în capătul străzii Mare a Unirii. Dânsul mai are un frate medic sportiv care în trecut a avut grijă de condiţia fizică a handbaliştilor din echipa naţională. Vecin cu domnul doctor Brătilă D. la doar câteva case, pe strada Ana Ipătescu, colţ cu Strada Moscova, locuieşte doctor chirurg militar colonel, Romeo Deac. Domnul doctor Deac are pe peretele stradal al casei, pe o placă albă din marmură scris cu litere aurii, un fragment din jurământul lui Hippocrate, tocmai pentru a fi văzut şi citit de către toţi trecătorii. Lângă biblioteca judeţeană a oraşului, a locuit domnul doctor ginecolog Nicolae Tudorache. Nu aveam de unde să ştiu, în acea superbă zi de iarnă, că peste 20 si ceva de ani cu ajutorul domnului doctor Nicolae Tudorache va veni pe lume, fiul meu Valentin. Din păcate, în urmă cu câţiva ani, domnul doctor s-a stins, rămânând în urma muncii dumnealui zeci de copii care au păşit în această lume cu ajutorul său. Undeva prin capătul străzii Mureş, la intersecţie cu strada Cernei, vis-a-vis de anexa fostei şcoli nr. 3, locuia domnul doctor Stoleru. Colonel doctor Stoleru, a lucrat la spitalul militar şi a fos medic radiolog. Îmi amintesc că în luna martie a anului 1972, tatăl meu Corneliu, l-a chemat pe domnul doctor Stoleru, acasă la bunica Cleopatra deoarece nu se simţea bine. Ştiu că domnul doctor avea o maşină Dacia 1300 şi a ajuns repede la 199

bunica, a consultat-o, i-a luat tensiunea şi le-a recomandat părinţilor mei că este necesar să o interneze imediat la spital. Tata l-a ascultat pe domnul doctor Stoleru, a internat-o pe bunica la vechiul spital militar din Focşani, dar din păcate... la 1 Aprilie 1972, a închis ochii pentru totdeauna. Datorită ei, am avut ocazia să mă plimb pe la adresele medicilor, călcând pe omătul proaspăt într-o zi superbă de iarnă şi să am ocazia să pomenesc pe toţi medicii de odinioară. În plimbarea noastră, ajungeam şi pe strada Cuza Vodă, acolo unde locuia domnul doctor Vasile Selaru, soţul doamnei doctor Selaru şi ginerele părintelui Vlădescu. Dânsul se trăgea dintr-un sat de pe malul Prutului şi era fiu de negustor. Avea talent la pictură şi cânta bine la vioară. Se trăgea dintr-o familie cu mai mulţi fraţi. Era absolvent de şcoală Normală (un fel de liceu Pedagogic) şi prima dată a intrat la Conservator. Nu i-a plăcut însă, profesor de muzică, a dat diferenţe şi a repetat bacalaureatul la un liceu cu profil teoretic pentru a putea intra la Facultatea de Medicină. În cele din urmă a urmat medicina şi s-a specializat în neuropsihiatrie. Are o fată, tot medic psihiatru, pe nume Marta şi care lucrează (aşa cum am mai amintit) la un spital din Paris. Aceste date despre familia Selaru, le-am notat de la doamna doctor Iolanda Selaru cu ocazia vizitei la dumneaei acasă, în apartamentul situat pe strada Mare a Unirii, vecin cu mine, unde am fost invitat cu soţia mea şi doi dintre copii, într-o sâmbătă frumoasă de septembrie. Tot dânsa ne-a mai povestit în acea seară de neuitat că medicul primar şef al oraşului, în perioada anilor '40, era doamna doctor Anghelescu. Soţul dânsei, avea grad de general şi era medic veterinar. Când doamna doctor Selaru era copil şi răcea, mama dânsei, împreună cu părintele Vlădescu apelau la doamna doctor Anghelescu să vină pentru a stabili un tratament. Dimineaţa o auzea la fereastră cum se adresa mamei: - Deschideţi! Sunt Angheleasca. Am venit să vă consult fetiţa. Tot în plimbarea mea, când ne retrăgeam spre casă, treceam si prin faţa casei doamnei doctor, Pascal Hilda, care era medic psihiatru şi soţul medic, la secţia T.B.C. În drumul nostru mai treceam şi prin faţa porţii doctorilor chirurgi, Vasile, Ionescu C. şi Groza care au salvat sute de vieţi în acea perioadă de neuitat. Drumul spre spitalul Focşani mai era străbătut şi de domnul doctor diabetolog Gheorghe Cocioabă sau domnul doctor Enache Tudorache, fost director al spitalului, a cărei soţie, doamna profesoară de istorie Olimpia Enache mi-a fost directoare peste mulţi ani la liceul Pedagogic. Fiica domniilor sale, Liana Enache a îmbrăţişat peste mulţi ani profesia de medic, dar din păcate s-a stins la o vârstă tânără. Familia doctorilor Enache se odihneşte acum în Cimitirul Nordic pe aleea principală. s

200

Mergând pe strada Cezar Bolliac alături de bunica mea, am trecut prin faţa vechiului spital militar, acolo unde au slujit medicii: Frimu, Maiorov, medicul stomatolog colonel Băluţă, colonel Ungureanu, domnul colonel doctor Duşinschi Constantin (medic neuropsihiatru), colonel doctor Răghină N., colonel medic, doctor în ştiinţe medicale Paul Mâinea, colonel doctor Ifrim. Aproape de casa bunicii, treceam pe strada Greva de la Griviţa, unde locuia doamna asistent medical Faniciu N. Acolo mă opream puţin şi o strigam pe Lucica, fiica doamnei asistent cu care eram coleg de grădiniţă şi mai târziu de şcoală generală. Cât timp bunica vorbea cu doamna Faniciu, mă jucam prin zăpadă cu Lucica. Astăzi, când mă întâlnesc prin piaţă cu doamna asistent, îi amintesc despre acele zile frumoase ale copilăriei, iar dumneaei îmi povesteşte că are de la Lucica doi nepoţi, studenţi la medicină în Craiova, iar soţul colegei mele de grădiniţă, este medic specialist cardiolog şi internist. În periplul nostru, deja gerul începea să ardă din nou şi să ningă din ce în ce mai des. Tot în drumul nostru vizitam străzile unde locuiau: medicii chirurgi Groza şi Vasile, dar şi locuinţa medicului cardiolog Florenţiu, cel care la începutul anilor '70 a înfiinţat secţia de cardiologie din cadrul spitalului municipal Focşani. Am mai vizitat casele în care au trăit domnii doctori Roncea şi Văsoiu. Şi uite aşa, încet-încet se făcea trecut de ora prânzului şi, în jur de ora 2 ale amiezii, ajungeam cu bunica acasă, care, după ce mă ajuta să mă dezbrac şi să mă schimb cu haine uscate, mă aşeza la masă unde mâncam o minunată fripturică de pui cu sos, ce mirosea a cimbru şi usturoi, de lângă care nu lipsea paharul cu suc din trandafir, aşa cum numai ea ştia să-l pregătească. Dragilor, cu această ocazie, am dorit să readuc în memoria dumneavoastră, nume de doctori care au vegheat la sănătatea bunicilor şi părinţilor noştri, care au trăit în Focşani. Datorită muncii lor, concetăţenii noştri erau sănătoşi şi trăiau mai bine. În memoria dumnealor, am încheiat acest capitol cu îndemnul: „Să fiţi sănătoşi, să citiţi şi să fiţi iubiţi!” *** Vă povesteam la începutul proiectului că vă voi aduce în atenţie anumite obiceiuri sau ritualuri ce se petreceau pe străzile vechi ale Focşaniului. Iată că acum am ajuns în acest punct unde vă descriu motorul de tăiat lemne, dricul care purta pe ultimul drum focşăneanul plecat la Cer, dar vă descriu puţin şi pe bătrâna Lizica (fostă secretară a liceului Cuza) şi căsuţa ei ponosită. ,,Toamna punea stăpânire pe străzile vechi ale oraşului Focşani. 201

Ploua mărunt şi rece, din ce în ce mai des. Ceaţa îmbrăca frumosul târg într-o pâclă cenuşie. Erau zile când te bucurai de lumina soarelui, doar câteva ore... pe la prânz, în rest totul era învelit de o atmosferă umedă. Pe alocuri, pe unele străzi, decorul desenat de natură avea un aer misterios. Ploua molcom şi frunzele ruginii, galbene şi vestejite, ţeseau un covor care foşnea sub paşii trecătorilor grăbiţi. Din casele micuţe dar cochete se putea zări câte o lumină palidă, semn că lumea se aduna şi se adăpostea de vremea rea. Se întuneca mult mai devreme. Din streşinile vechi din tablă ruginită, cu burlane găurite de negura vremii, picura apa de ploaie, care cădea insistent din cer. Tabla de pe case era cenuşie, iar zgomotul produs de natură devenea obsedant şi se prelungea într-un ecou lung şi apăsător. Din când în când, de pe acoperiş se mai auzea câte un trosnet, semn că o creangă uscată s-a rupt şi a căzut la întâmplare. În această atmosferă plumburie, locuitorii bătrânului oraş îşi duceau zilele şi făceau eforturi în a se pregăti pentru iarnă. Deja pe la curţile oamenilor puteai zări zilnic căruţe, ce coborau de la deal încărcate cu lemne, ce aveau să încălzească căminele. Nu pot să uit imaginea cailor care trăgeau atelajele şi care erau înveliţi de stăpânii lor cu saci din iută pentru a nu răci. Atunci când poposeau la câte o casă, mocanul care aducea lemne, după ce se impăca cu proprietarul la preţ, dezhăma calul, îi dădea o găleată cu grăunţe să mănânce şi, cu un gest tipic, îi smulgea de pe şira spinării sacul de iută şi aşeza în mod tacticos biciul pe bancheta căruţii. Calul fiind transpirat de la atâta efort şi sub burniţa care cădea, se învăluia de un abur cald semn că trudise cale lungă. Alţi gospodari, mai grijulii, îşi făcuseră deja provizii de foc şi acum se ocupau de alte treburi. Gospodinele îşi umpleau rafturile cămărilor cu zacuscă şi murături, puneau varza la saramură, pe rafturile superioare aşezau cu grijă borcanele cu dulceaţă şi compot, iar între ele adăposteau gutui, mere şi nuci. În timp ce femeile se ocupau de cămări, bărbaţii tocmeau tăietorii de lemne care lucrau cu "MOTORUL". Motorul era o maşinărie ciudată, care nu era nici tractor, nici căruţă, trasă tot de un cal. Semăna mai mult cu un monstru metalic, care avea un rezervor mare şi o roată dinţată, unite printr-o curea de transmisie. Omul care mânuia motorul se aşeza la un capăt, intra cu picioarele într-o chingă din iută ţesută des şi, cu ajutorul altui tovarăş, punea blana de lemn pe un dispozitiv metalic şi cu mişcări sigure împingea lemnul în roata dinţată care despica blana în bucăţi scurte. Era motorul de tăiat lemne. Făcea un zgomot atât de mare, încât atunci când pornea, pufăia şi scotea un fum gros care, unit cu ceaţa, se ridica la cer şi cu greu puteai sta în preajma lui. După această etapă de tăiat lemnele, urma crăpatul lor şi depozitarea în magaziile de iarnă. În urma 202

procesului de tăiere, rămânea un praf alb, mai fin sau mai mare (depinde din ce esenţă era lemnul) care purta denumirea de rumeguş. Atunci când nu ploua, noi copiii ne jucam cu acel rumeguş şi îl împrăştiam pe toată aria curţii. Eiii, în acest tablou în care natura era stăpâna supremă, mi-am petrecut eu copilăria. Şi dacă motorul de tăiat lemne era ciudat din cauza înfăţişării şi a zgomotului infernal produs pe străzile oraşului meu drag, din când în când mai apărea ceva misterios, chiar înfricoşător şi plin de emoţii. Era tot un atelaj tras de doi cai, dar care parcă făcea parte dintr-o piesă de teatru ce avea un cuprins trist. Caii erau mascaţi cu un material din catifea neagră şi ornat cu elemente aurii ce reprezentau semnul Crucii. De asemenea, zona ochilor cailor era ascunsă de nişte "ochelari din piele neagră". Erau parcă împodobiţi pentru o sărbătoare ciudată. Costumaţi în acest fel, trăgeau după ei, un fel de căruţă, care era îmbrăcată în sticlă şi la fiecare din cele patru colţuri, străjuia câte un Înger vopsit în alb, cu aripile deschise larg către Cer. Aveam să aflu, ceva mai târziu, că această "creatură" trasă de doi cai puternici, ornaţi pompos, se numea dric şi purta spre Cer, sufletele oamenilor în ultima lor călătorie pe Pământ. La vremea apăsătoare de afară cuprinsă de ceaţa groasă şi burniţa sâcâietoare, dacă mai întâlneai şi un dric urmat de un convoi de oameni trişti care îşi plângeau dispărutul, aveai senzaţia că trăieşti într-o altă lume. De multe ori, acest car mortuar, se oprea la câte un colţ de stradă şi un popă răguşit şi plictisit de vremea umedă şi rece, cânta ceva, îndruga nişte cuvinte pe care nu le înţelegeam niciodată din cauza plânsetelor urmaşilor celui dispărut. Simţeam miros puternic de tâmâie şi lumânare arsă, iar în urechi îţi răsuna un ecou metalic produs de clinchetul bănuţilor aruncaţi pe piatra cubică ce aveau rolul ca mortul să îşi plătească vămile. Două babe întindeau repede în faţa dricului o pânză albă, după care... convoiul condus de un jerpelit ce purta crucea, dispărea în ceaţă către cimitir. Afară continua să plouă şi se răcise mai tare. La un moment dat, începuse o lapoviţă deasă. Rar mai vedeai câte un trecător grăbit şi zgribulit, biciuit pe obraji de acele de gheaţă picate din cer. Se apropia de orele cinci ale serii şi în toate casele ardea deja lumina. La o casă situată pe strada Sublocotenet Tătulescu, la bifurcaţie cu străzile Odobeşti, Muncitori şi Toader Târdea, ardea mereu o lumânare cu o flacără palidă care de multe ori tremura şi pâlpâia semn că în odaie era curent şi frig. De multe ori aveam senzaţia că acea magherniţă este pustie. Era atât de mică, încât un om înalt peste 1,80 m nu ar fi putut intra decât aplecat. Cele două geamuri mici erau atât de slinoase, încât nici nu puteai pătrunde cu privirea. De giurgiuvelele vechi atârnau două cârpe înnegrite 203

de praf şi vreme ce ţineau loc de perdele. O uşă ce făcea accesul în încăpere se ţinea doar într-o balama, care scârţâia rânjind, iar vopseaua de culoare albastră se coşcovise şi se lua în straturi. Acoperişul era din carton cenuşiu şi, din loc în loc, mai stătea agăţat în câte o şipcă putredă. O bucată de carton desprinsă din cauza vântului se zbătea şi flutura făcând un zgomot ciudat. Un burlan vechi şi ruginit stătea de strajă sus, dar din el nu ieşea niciodată fum. La lumina lumânării, care se stingea parcă tot mai repede, uneori se putea desluşi o siluetă ce părea a fi de om. Un om sleit de puteri care a trăit ani multi, iar acum prefera să îşi ţină trecutul misterios la secret. Mi-am dat seama că în acel bordei locuia o femeie mică de statură, cocoşată, care se deplasa rar prin curticică, susţinută de o creangă ruptă din copacul din faţa casei. Unde trăia această femeie, nu se putea numi casă. Bătrâna încovoiată de zeci de anotimpuri era îmbrăcată zdrenţuros şi purta mereu pe cap o năframă ponosită şi găurită ce semăna cu cârpele ce ţineau loc de perdea. De câteva ori, pe misterioasa bătrânică am reuşit să o văd la chip. Spre surprinderea mea, în mintea de copil, mi-am dat seama că sub masca bătrâneţii, acel chip a fost cândva frumos. Avea nişte ochi mici şi ageri în cap, un năsuc cârn şi o gură frumos conturată de două buze care cândva, sigur au fost catifelate. Bărbia rotundă, încă îi mai încadra simetric obrajii care îi cădeau acum uscaţi. Puteam uşor să îmi dau seama că acea femeie minionă, fusese cândva frumoasă. Faţa ei era murdară permanent de tăciune. Nasul mic şi cârn nu se mai vedea de funingine. Acest aspect facial îi dădea o notă de mister. Părul cărunt şi rar, îi ieşea neglijent de sub urma de năframă din borangic. Avea chipul unei păpuşi abandonate. Când afară era frig, misterioasa bătrână purta pe cap un fes foarte vechi, tocit şi ros de molii, murdar şi el de funingine. Cândva a fost de culoare cenuşie cum era anotimpul de afară.” *** În continuare vă invit la o călătorie veche de peste 50 de ani pe ,,Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii” ... ,,Vara trecuse parcă foarte repede şi deodată mi-am dat seama că încet, încet, începe să se instaleze mirificul anotimp al toamnei, cu nostalgiile şi amintirile unei veri frumoase. La fel ca şi azi, oameniii erau preocupaţi de treburile casnice, de slujbele lor, însă erau mai liniştiţi, mai calzi, mai cumsecade. Străzile vechiului Focşani erau mai înguste şi mai scurte însă erau primitoare şi curate. Spuneam că se făcuse toamnă. Toamna anului 196... Eram copil de o şchioapă, însetat de a cunoaşte misterele vieţii şi ale oraşului în care 204

locuiam. Iubeam foarte mult mahalale pline de străzi, unde mă jucăm cu prietenii mei. Aud şi acum zgomotul produs de copitele cailor atunci când alunecau şi scoteau scântei, pe strada pavată cu piatră cubică. Tropotul sacadat al trăsurilor era acoperit din când în când de câte o înjurătură aruncată de birjar, atunci când pişca frumosul cal cu biciul, ca să o ia la trap. Staţia birjarilor se află pe strada Dorului, în apropiere de piaţă. Zilnic îmi plăcea să ies la plimbare cu bunica mea, să vizitez locuri şi străzi noi. Îmi plăceau atât de mult plimbările prin oraş încât, şi astăzi, reţin câte ceva din ceea ce nu mai există. Bunica, o femeie frumoasă, înaltă şi blondă, cu ochii albaştri, asemenea unei actriţe din anii '30, cu nume de regină, Cleopatra, mă purta frumos şi îmi făcea toate voile. Locuia undeva aproape de gară, pe strada Toader Ţârdea, şi la ea mă lăsau în fiecare dimineaţă părinţii când plecau la serviciu. După ce mă gătea frumos, cu un costumaş din catifea de un vişiniu putred, mă încălţa cu nişte ghetuţe de lac într-o combinaţie alb-negru şi, pentru că era toamnă, îmi dădea un pardesiu din burete, ceva la modă pe vremea aceea. Când eram gata, bunica se dădea pe obraji cu puţină pudră, pe care o lua dintr-o cutie rotundă, ce avea un capac pe care era desenat un trandafir roz şi al cărui miros îl simt şi azi, mă lua de mână şi plecam la plimbare. Şi ce plimbare, pe străzile centrale ale vechiului oraş Focşani! Deşi era un pic rece şi roua lunii octombrie încă nu se uscase de pe flori, porneam de fiecare dată spre zona piaţă. Treceam mai întâi pe strada Cernei şi prima la stânga era strada Dogăriei. Mergeam pe această străduţă până la bifurcaţia cu strada Democraţiei (Bd-ul Independenţei). Acolo făceam la dreapta şi ne îndreptam spre piaţă. Ce îmi atrăgea atenţia de fiecare dată, pe strada Dogăriei, erau micile ateliere de tâmplărie şi prăvăliile vechilor negustori. Aici se simţea, de cum intrai, un miros puternic de motorină şi parafină cu care negustorii sau vânzătorii ştergeau podelele care scrâşneau de curăţenie sub paşii cumpărătorilor. De fiecare dată mă impresionau sicriile scoase afară de către muncitori în faţa atelierelor tocmai pentru a face reclamă. Până la urmă, crescând, am înţeles că şi moartea face parte din viaţă. Tot în acea zonă era o clădire în care funcţiona o grădiniţă pe care am urmat-o şi eu vreme de trei ani. Lângă grădiniţă se află o mică tutungerie a doamnei Cernica, o femeie micuţă şi bătrână care îmi dădea de fiecare dată bomboane de cacao umplute cu miere de albine. Cum intrai la dânsa, coborai nişte trepte şi aveai senzaţia că intri undeva la demisol. De la uşă te lovea un miros puternic de tabac amestecat cu lavandă şi ulei de păr. Mergând mai departe de tutungerie, îmi sarea în ochi o altă prăvălie mică, la geamul căreia se putea vedea un acvariu cu peştişori roşii şi doi pitici de tablă, viu coloraţi care în permanenţă se dădeau huţa. Era frizeria lui "Mărgărit", un personaj care atunci când 205

petrecea mai mult, îşi comanda o birjă sau o sanie trasă de cai (depinde de anotimp) şi începea să chiuie de se auzea în toată mahalaua. Bunica mă purta şi pe strada Greva de la Griviţa, unde se afla şcoala generală numărul 3 în care am învăţat clasele primare. Era o şcoală veche de o sută de ani, care se învecina cu casele părintelui Dumbravă, preotul bisericii Sfântul Gheorghe. Îmi plăcea să trec pe sub clopotniţa bisericii, clopotniţă care astăzi nu mai există. Nu aveam de unde să ştiu atunci că acel părinte la care mă împărtăşeam, avea să mă cunune pe la sfârşitul anilor '80! Preotul Dumbravă era un om blând, cu o privire ageră, care a lăsat moştenire bisericii trei generaţii de preoţi (bătrânul, fiul şi nepotul care slujeşte şi astăzi). Continuam plimbarea în zona piaţă. Aici, toţi vânzătorii erau autohtoni şi locuiau în special în cartierele Bahne sau Obor. Găseai tot soiul de legume, fructe şi păsări, toate crescute în propriile gospodării. Priveam întotdeauna vechea "HALĂ", o minunăţie de clădire, lungă, unde mereu găseai carne şi peşte proaspăt. Ieşind din acea zonă, frumos colorată şi animată de vânzători şi cumpărători, ne făceam încet loc pe strada Mare a Unirii. Aici, din zece în zece metri, te întâmpina câte un lustragiu, care în schimbul unui pol, îţi lustruia încălţămintea de strălucea că puteai să îţi faci mustaţa în ea. Dacă nimeream o zi de miercuri, mergeam anevoios, deoarece în piaţă veneau şi producători din satele învecinate care, de obicei, vindeau ouă, păsări, lapte dulce şi acru dar şi smântână cu brânză de vacă. Aceşti ţărani cu produse autohtone, aduceau marfă cu căruţele lor şi, cât timp stăteau la piaţă să vândă, caii şi atelajele erau adăpostite la "HANUL DE CĂRUŢE", situat pe strada Greva de la Griviţa. De obicei vara, îl întâlneam pe nea Sotir, un sacagiu care vindea propria îngheţată asortată cu fistic şi fructe din zmeură cu căpşuni. Avea un gust unic. Fiind însă toamnă, acesta lipsea. Pe strada Mare mă întâmpinau alte surprize arhitecturale. Era un fel de centru vechi al Bucureştilor, un fel de strada Lipscani a Focşaniului. Vizitam magazinul "TRACTORUL" unde găseai de la cuie până la sobe, iar lângă el se înşiruiau mici librării (unde vindea doamna Şerbănică cele mai ieftine caiete şi stilouri), drogherii, dar şi renumita farmacie a domnului Huzum. Acolo când intrai, la uşă, se auzea un clopoţel cu un ecou de clinchet asurzitor. Venind mai spre centru, te întâmpina alimentara domnului Zighi (unul dintre ultimii evrei comercianţi) care se afla pe actualul loc unde este construită clădirea Romtelecom. Foarte aproape de aceasta, se afla cofetăria "Macul Roşu" unde găseai toate prăjiturile posibile, dar puteai da şi comenzi de torturi. Vis-â-vis de "Macul Roşu" se afla C.E.C.-ul Focşaniului, o clădire frumoasă şi impunătoare iar lângă el se afla un magazin de jucării. Tot pe această arteră se afla şi magazinul de lumânări 206

al domnului Zaharia, unde puteai comanda lumânări pentru botez şi nunţi. Deasupra magazinului, la etaj se aflau locuinţe (astăzi pe acel loc există blocul unde locuiesc). Când intrai pe strada Republicii şi mergeai spre Teatru, se vedea pe partea stângă, până în Primăria Veche, restaurantul "ZAHANA" care noaptea era luminat de neoane albastre. În faţă existau clădirile "Palatului Telefoanelor", "Banca Românească" şi se construia viitorul magazin "Putna". În partea dreapta a străzii Republicii era restaurantul "Rogojina". I se spunea aşa deoarece la intrare era ornat cu rogojini, iar pe cealaltă parte se afla "Cramă Ciocârlia", un alt simbol al oraşului. Lângă această cramă se mai găsea şi autoservirea lui "Bobîrca" unde găseai vestita "Cremă de Focşani". În plimbarea mea pe strada Republicii, pe locul unde se află acum magazinul Milcov, se afla un hotel şi, foarte aproape de acesta, era deschis, zilnic, magazinul "DUNAREA". Lângă acest magazin se afla frizeria "CIUFULICI", specială pentru copii. În zona aceea, şi cât ţinea strada Mare, se întâlneau şi se plimbau bunicii noştrii îmbrăcaţi în haine elegante, dar şi adolescenţi care acum sunt pensionari. Dacă doreai să simţi gustul unei prăjituri de casă, mergeai aproximativ o sută de metri, unde este acum strada Eroilor şi, chiar lângă biserică, se afla cofetăria domnului Vasiliu, care avea nişte delicatesuri cu cremă, unice, şi care puteau fi servite la pachet sau pe buturuga din curtea dumnealui, sub o salcie pletoasă. În timp ce serveai o prăjitură şi o limonadă la vestitul cofetar, dacă nimereai o zi de duminică, auzeai cântând "FANFARA MILITARĂ", ce concerta în Grădina Publică. Era o atmosfera de basm. Tot pe strada Republicii se organizau raliuri moto şi auto, iar locul era pavat cu piatră cubică făcând posibilă desfăşurarea acestor întreceri. Unul dintre acei piloţi, domnul Ghiţău, s-a stins din viaţă în urmă cu trei ani la vârsta de 90 de ani. După câteva ore bune de plimbare, prin centrul oraşului, bunica intra puţin la biserica Domnească, să dea un acatist părintelui Vlădescu. Acest părinte era tatăl doamnei doctor Şelaru - care, în prezent, trăieşte la Paris. Eu rămâneam afară şi gustam dintr-o gogoaşă pufoasă de la patiseria din apropierea bisericii. După atâta plimbare prin centrul oraşului, reveneam acasă, nu înainte însă, de a ne opri la un chioşc de ziare, situat pe strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii, de unde bunica cumpăra un ziar. În acest ziar cu paginile îngălbenite de vreme şi foi umede, ce au miros de mucegai am consemnat şi eu astăzi amintiri nostalgice create de Doamna Toamnă.” În continuarea acestor amintiri doresc să precizez că la biserica Sf. Gheorghe situată astăzi pe Bulevardul Independenţei, înaintea preotului Dumbravă a slujit preotul Costică Bârhală. Acesta a fost căsătorit cu Ana 207

Bârhală, născută Petrescu, în anul 1916, decedată la 26.03.1975, la domiciliul său din cartierul Sud, situat tot pe strada Constructorului. Doamna Bârhală s-a mutat aici, după ce casa în care locuise cu părintele Bârhală, situată chiar în curtea bisericii Sf. Gheorghe, a fost demolată. Preotul Costică Bârhală era născut în anul 1909 şi a decedat la data de 2 iunie 1953. A slujit ca preot paroh la biserica Sf. Gheorghe din Focşani timp de 19 ani (până în 1953). Socrul părintelui Bârhală a fost preotul Toma Petrescu, primul licenţiat teolog din judeţul Putna şi a slujit ca preot paroh iconom stavrofor, la Biserica sf. Gheorghe din Focşani, până în anul 1937 când a decedat. Aşa cum îmi relatează unul din fii preotului Bârhală, domnul inginer Doru Bârhală, vis-ă-vis de casa mică din curtea bisericii a fost prima şcoală din oraş unde se învăţau buchiile (literele). Denumirea venea de la a doua literă din alfabetul chirilic. Casa respectivă avea doar trei îmcăperi şi este posibil ca ea să fi fost extinsă în fosta şcoală nr. 3 despre care vă povesteam mai înainte. Familia preot Costică Bârhală a avut patru copii. Doi băieţi: Titi Bârhală (general de armată), Doru Bârhală (inginer), două fete Elena şi Măriuca. Din păcate Măriuca s-a stins la doar 19 ani, dar ceilalţi ei fraţi trăiesc. Fosta Şcoală Generală Nr. 3 situată pe Str. Greva de la Griviţa nr. 20. Schiţă desenată în anul 1972 cu ocazia sărbătoririi centenarului.

(

c e n r g.

fîaasaj

208

21.9.72.-2

)

;

Căsătoria mea oficiată de părintele Dumbravă la Biserica Sf. Gheorghe la data de 5 septembrie 1987.

Dar străzile oraşului Focşani păstrează amintiri de neuitat şi despre negustorii de la care locuitorii îşi făceau aprovizionare. Iată mai jos câteva exemple: ,,Când scriu aceste rânduri dragilor, peste Focşaniul meu drag, cade prima ninsoare. Ninge atât de frumos încât am impresia că retrăiesc iernile minunate care îmbrăcau oraşul în mantie albă, în urmă cu 50 de ani. Acum, la fel ca şi atunci, mă aflu tot pe strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii. S-au schimbat multe în acest jumătate de secol; timpurile, oamenii, locurile, clădirile, aproape tot. Un singur lucru a rămas neatins, amintirea pe care nu mi-o poate şterge nimeni. Amintirea despre oraşul vechi, despre oamenii care au trăit aici, care au muncit şi au lăsat amprente adânci în sufletul meu. Citind despre trecutul oraşului vechi, am aflat că negustorii au jucat un rol important în dezvoltarea urbei. Încă de pe la anul 1785, 14 Noiembrie, aşa cum se consemnează în "Anuarul Eparhiei Romanului", negustori de mai multe lifte desfăşurau activităţi comerciale în zona Piaţa Moldovei şi aveau "dughene" în apropierea bisericii Domneşti. Se aflau puncte comerciale, dughene ale vechilor negustori, casa lui Israil Jidovul, evreu după cum ne arată numele, Sandu Castraveti, Avram Jidovul Sticlarul, dugheana lui Enache, situată în 209

locul Dimii Cioclu, dugheana lui Mafteiu Pescaru, care se pare că se ocupa cu negoţul de peşte, Constantin Turcul, alt negustor vechi, amintit în Cronica Veche de la 1785. Alte dughene care dezvoltau comerţul de atunci erau cele ale negustorilor: Angheluţă şi Buluc Basi Zoie. De asemenea, biserica Domnească avea multe prăvălii în zona Pieţii pe care le închiria şi, în acest fel, se întregeau veniturile bisericii. Un moşier armean din acele vremuri a fost creştinul Ferhat, care a făcut bisericii Domneşti multe donaţii. Aşa cum mi-a povestit doamna doctor Şelaru, tatăl dânsei, părintele Vlădescu îl pomenea pe moşierul Ferhat în mijlocul bisericii, la fiecare slujbă de duminică sau cu ocazia marilor sărbători religioase. Aşadar, putem trage uşor concluzia că în oraşul Focşani s-a făcut negoţ încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Negustori ca Bubulac Mircea şi Florioara, care au locuit pe strada Mitropolit Varlam, sau Colios şi fii, care aveau o drogherie, sunt dintre cei mai vechi comercianţi. Lor li se alătură nume ca: Zaharia Mihail (Lumânărarul), care era cunoscut ca autodidact, poseda o vastă cultură şi scria biografia negustorilor. Strada Mare era împânzită de negustori care aveau prăvălii micuţe, dar pline cu toate bunătăţile. Oraşul era împânzit de o paletă largă de comercianţi, de la care puteai cumpăra tot ce îţi poftea inima. Erau evrei, armeni, turci, români şi ţigani, care în acea perioadă au înflorit localitatea. Spuneam că magazinele lor erau micuţe dar foarte bine aprovizionate, unul situat pe strada Mare, era de jucării şi librărie. Acolo am intrat cu mama Lucreţia şi tata Corneliu, în anul 1968, în preajma sărbătorilor de iarnă. Afară era o vreme mohorâtă, cu multă ceaţă şi burniţă deasă. Când am păşit în micuţul magazinaş, prima dată am simţit un puternic miros de motorină semn că podelele din lemn vechi erau şterse foarte bine cu această substanţă şi mi-a rămas în urechi şi acum scârţitul grav al acestora, mâncate de "carii", dar foarte bine îngrijte. Negustorul avea în dugheana sa un bec chior, care se potrivea perfect cu atmosfera de afară, iar când ne a văzut, ne-a întâmpinat frumos şi ne-a convins să cumpărăm câte ceva de la el. Îmi plăcea foarte mult în acel magazin mic de jucării, cum toate rafturile erau împodobite cu beteală de toate culorile şi globuleţe roşiiaurii. Pe vremurile acelea nu prea existau înstalaţii electrice, dar, totuşi, era foarte frumos. Mama, pentru că se apropia împodobirea bradului de Crăciun, m i a cumpărat beteală colorată şi doi pitici din sticlă, vopsiţi în culori vii, pe care i-am agăţat în pomul de Crăciun. Vă mărturisesc că astăzi după mai bine de 50 de ani, păstrez acei pitici şi, în fiecare an, împodobesc bradul cu ei şi îmi aduc aminte cu nostalgie de acel negustor pe care nu stiu cum îl chema şi de scârţitul 210

podelelor din magazinaşul său, cu miros de motorină. De câte ori mergeam cu părinţii la mătuşa mea Risantea, care locuia pe strada Frunzei nr. 5, ne opream puţin la tutungeria doamnei Dinu, iar mama cumpăra o apă de colonie din lavandă, pe care i-o dăruia mătuşii. Tot pe strada Mare a Unirii fruncţiona farmacia domnului Huzum. În arhive, este amintită şi farmacia domnului Albert Oravetz, care era situată în apropierea teatrului. La vremea aceea, farmaciile se numeau spiţerii sau drogherii. Erau dotate cu geamuri mari, luminoase, gravate cu semnul "Şarpelui încolăcit pe un baston", simbol al renaşterii şi reînnoirii, cunoscând fiind faptul că şarpele se reînnoieşte de câteva ori în viaţă, schimbându-şi pielea. Cum păşeai pragul unei farmacii vechi, erai întâmpinat încă de la uşă de clinchetul unui clopoţel care îi dădea de veste domnului farmacist că a intrat un pacient. Farmacistul, îmbrăcat într-un halat lung de culoare albă, ce purta pe cap un chipiu tot alb, te întâmpina frumos, îţi cerea reţeta de la doctor şi, după ce o studia câteva clipe, îţi înmâna un bonuleţ din carton pe care era scris un număr. Dânsul urma să prepare produsul în laboratorul din spate al farmaciei şi, când era gata, (de obicei maxim o zi) reveneai şi în schimbul bonului ţi se elibera medicamentul. Atunci farmaciile nu erau o industrie ca acum. Erau unităţi medicale în care adevăratul farmacist prepara medicamentul singur. Şi acum mai există acest obicei (ce-i drept mai rar). Una dintre farmaciile unde se mai prepară soluţii sau creme este "Chrisfarm" a doamnei farmacist Carmen Buzoi şi este situată tot pe strada Mare a Unirii, în apropiere de şcoala Ion Basgan. În farmaciile vechi erau montate dulapuri construite din lemn masiv de culoarea mahonului, frumos lăcuite şi pe fiecare sertar, în colţ, exista câte o literă pentru a găsi uşor medicamentul căutat. Nu exista farmacie, în care să nu observi o balanţă veche cu două talere din argint, susţinute de un lănţişor, cu ajutorul căreia farmacistul îţi cântărea şi elibera cantitatea necesară de medicament. Un alt mare negustor, care a avut magazin exact la parterul blocului unde locuiesc în prezent şi pe care am avut ocazia să îl cunosc, a fost domnul Zaharia. Zaharia Lumânărarul era cunoscut în rândul negustorilor şi la el găseai toate modelele de lumânări necesare în diferite ocazii ale vieţii. Lumânări colorate pentru botezuri, de obicei de culoare bleu şi roz, lumânări albe pentru cununii sau lumânări simple din ceară galbenă pentru înmormântări sau biserică. Domnul Zaharia era tatăl doamnei Ghiţău Lucica, care a lucrat o viaţă întreagă în comerţ casieră şi era soţia domnului Ghiţău, cunoscutul pilot de automobile şi motociclete din anii '50-'60. Pentru cunoscători sunt memorabile cursele "lui Ghiţău" de pe strada Republicii unde bordurile erau "căptuşite" cu cauciucuri tocmai 211

pentru a se proteja în caz de accident. Un alt negustor şi comerciant a fost "Nicu Pălărieru", domnul Necula. Acesta era ceaprazar şi confecţiona pălării elegante cu boruri mai mari sau mai mici, depinzând de gustul clientului şi apoi le vindea în standul special amenajat la etajul doi din fostul şi elegantul magazin Putna, astăzi sediul Tribunalului Municipiului Focşani. Domnul Nicu Necula, ultimul confecţioner de pălării pentru eleganţii vechi focşăneni, s-a stins din viaţă la peste 90 de ani, dar a lăsat în locul său pe fiul acestuia, Viorel Necula, tot comerciant. şi care are un depozit de materiale pentru construcţii pe strada Muncitori şi un magazin de produse chimice şi comercializare gresie-faianţă de cea mai bună calitate, situat tot pe strada Mare a Unirii, ce poartă numele de Crinul-Alb. Dacă te nimereai într-o zi cu multă zăpadă îngheţată de gerul năpraznic, în zona Piaţă, era imposibil sa nu auzi clinchet de zurgălăi şi chiuitul unui chefliu. Era inegalabilul frizer Mărgărit care, după ce chefuia bine la un birt din zona Pieţei, dorea să ajungă la prăvălia sa, situată la intersecţia străzilor Dogăriei cu Democraţiei. Întreg drumul, până în faţa prăvăliei, era un adevărat spectacol, acompaniat de strigătele de bucurie ale lui nea Mărgărit, un om micuţ de statură cu o faţă rotundă ce găzduia o mustăcioară subţire, foarte petrecăreţ, dar foarte apreciat în breasla sa. Deşi mulţi focşăneni îi cunoşteau obiceiul, când auzeau sania trasă de doi cai frumoşi din care ieşeau arburi, exclamau în glumă: "I-auziţi-l pe Mărgărit năstruşnicul, iar a petrecut la Niţulescu (fost proprietar de cârciumă)". În apropierea frizeriei lui Mărgărit, pe strada Dogăriei se afla o mercerie, de la care gospodinele, în special croitoresele de lux, se aprovizionau cu aţă de toate culorile, nasturi coloraţi, de toate mărimile, elastic alb sau negru, mai îngust sau mai lat, degetare, fermoare, ace etc. Acolo vindea doamna Velnicescu. Dânsa avea o fată, ce se numea Magelona care, în anul 1975, fiind profesor de desen şi Istoria Artelor, a fost prima mea dirigintă la şcoala din Sud. Mătuşa mea Risantea, sora bunicii Cleopatra, de câte ori vorbea cu doamna Velnicescu, îi amintea să i spună fiicei sale Magelona că eu sunt nepotul dânsei. Era o lume bună, mai cuminte şi mult mai liniştită. Trăiau în Focşani oameni buni, dornici să se ajute între ei şi să îşi facă bine. Acum însă...din păcate, nu mai este timp. Tot în apropierea Pieţei, la colţul străzilor Dogăriei cu Mureş, era tutungeria doamnei Cernica despre care am mai amintit. Acolo, de câte ori intram cu tatăl meu, doamna Cernica mă servea cu bomboane de cacao umplute cu miere de albine. În prăvălia ei plutea un miros specific de tabac, glazurat puternic cu arome de lavandă, săpun parfumat şi ulei de păr. Când păşeai pragul acestei tutungerii, coborai trei trepte din scândură care scârţâiau a timp vechi, mirosea totul a motorină sau a parafină şi aveai impresia că pătrunzi într-o altă epocă. 212

Alţi negustori la modă din acele timpuri, anii '60-'70, erau cârciumarii Niţulescu, Mureşanu sau Lupu. Nu puteai să treci prin piaţă, mai ales într-o zi de miercuri sau duminică, zi de târg, şi să nu te opreşti la "Ca la mama acasă" sau "Buzatu", fără să mănânci 100 de grame de alune americane prăjite bine în sare şi să bei un ţap, doi de bere, alături de 3-4 mici fierbinţi. Undeva în intersecţia străzilor Toader Ţârdea, Muncitori, Odobeşti, Tătulescu, se afla cârciuma lui "Buzatu", unde era deschis, mai ales pe timp de vară, până târziu în noapte şi unde poposeau oamenii care veneau de la serviciu. Acolo se opreau şi îşi stingeau setea, cu câte un cofer de vin rece cu sifon. Tot din rândul vechilor negustori făcea parte şi ceasornicarul Passan, binecunoscut în repararea orologiilor de orice fel. Astăzi, printre ultimii ceasornicari ai Focşaniului, se află domnul Mihai Stanciu care are un mic atelier în colţul pieţei. Acesta este asaltat de clienţi care, vin la el să îşi repare ceasurile, focşăneni care lucrează în străinătate. Tot el le repară şi bijuteriile când aceştia îl solicită, dumnealui fiind şi bijutier. O altă doamnă cunoscută în rândul croitoreselor din zona străzii Tânăra Gardă, era doamna Pesa, evreică. Dânsa spunea şi se recomanda că lucrează pentru „coconeturi” . Avea o fată care locuia în Israel şi, la fiecare sărbătoare, le trimitea fetiţelor care erau vecine cu doamna Pesa, rochiţe din dantelă frumos colorate. Una dintre fetiţele de atunci care se bucura de asemenea rochiţe frumoase trimise din Israel, este prietena mea din copilărie, Camelia Benea Manea. Pe strada Tânăra Gardă, la nr. 6, locuia şi Popa Ionica, o altă fostă colegă de la şcoala nr. 3 şi era vecină cu "Fabrica de Mezeluri" a domnului Grasu. Fiica lor este astăzi, din păcate, un om al străzii. Pe strada Dorului, locuia Geta Caramela care mai târziu a devenit colegă de serviciu cu mama Lucreţia la Vinalcool. Cu dânsa mă găsesc şi astăzi destul de des în zona Pieţei şi, de câte ori avem ocazia, ne amintim de vechiul Focşani. Doamna Geta Ignat (Caramela) este soţia apreciatului învăţător Doru Ignat, care s-a stins din viaţă la o vârstă tânără. De multe ori ne întâlnim chiar în Cimitirul Nordic şi dânsa aprinde câte o lumânare la mormântul mamei, în semn de recunoştinţă. Acelaşi gest îl fac şi eu la căpătâiul domnului învăţător. Doamna Geta a scăpat de furia comunistă şi casa dânsei a rămas neatinsă de excavatoare, locuind şi astăzi tot pe strada Dorului. Pe aceeaşi stradă, a locuit, însă nu a avut norocul doamnei Ignat, fiind demolaţi, şi familia Golubovici, Florin şi Gabi, care mi-au fost buni prieteni în copilărie. Cu Gabi, am fost coleg de grădiniţă şi şcoală primară la nr. 3, actualmente el fiind profesor de matematică stabilit în Canada. Cu fratele său, Florin, inginer, mă găsesc mai des şi de la care am aflat că buna lor mamă, doamna Alexandrina s-a stins de curând. L-am cunoscut şi pe 213

tatăl lor domnul Ştefan Golubovici care era un bun şofer de taxi ce deservea focşănenii anilor '70. Pe strada Oituz locuia o altă colegă de la şcoala nr. 3, Zidărescu Emanuela al cărui tată era cizmar şi avea atelierul pe Strada Mare, iar mama, casnică având grijă de ea şi fratele său mai mic cu 10 ani. Părinţii Emanuelei trăiesc şi astăzi. Ea vrând parcă să ducă mai departe tradiţia negustorilor din Focşani, are în zona Piaţă un magazin cu haine pentru copii pe care îl administrează foarte bine. Într-o zi m-am găsit cu Emanuela şi am întrebat-o ce face. Mi-a arătat că a cumpărat bomboane cu ciocolată învelite în poleială colorată. Mi-a spus că le dă mamei şi tatălui ei care atunci când merg la biserică, împart bomboanele copiilor. M-am bucurat că ambii părinţi îi trăiesc. De asemenea, în zona Pieţii pe lângă strada Dogăriei se afla atelierul de pielărie a lui "nea Culai". Acolo găseai cele mai bune hamuri, unde oamenii de la ţară făceau rând în zilele de târg pentru a-şi echipa căruţele şi caii. Cofetarul Vasiliu vindea prăjituri, iar vara, îngheţată după o reţetă proprie cu un gust inegalabil. Locuia pe strada Peneş Curcanu’, după care s-a mutat cu laboratorul de cofetărie în spatele stomatologiei vechi. Tot în piaţă venea cu îngheţată, "nea Sotir", care împingea o saca cu două bidoane din aluminiu cu gheaţă în care ţinea îngheţata din zmeură şi fistic. Servea îngheţata în cornete făcute de el şi le vindea apoi cu un leu. Tot "nea Sotir" mai aducea halviţă cu nucă pe care o tăia şi o proporţiona cu ajutorul unu fierăstrău. Negustorul care comercializa metraje din mătase fină, zanana colorată, satinuri, atlasuri, era domnul Găureanu. La el găseai tot felul de materiale cu care bunicii noştri mergeau la croitor şi îşi confecţionau cele mai elegante costume. Mai era şi domnul Adrian. Cel care duce mai departe breasla negustorilor de haine elegante a rămas domnul Zanfir Niţu, unde la magazinul său situat în Piaţa Unirii lângă filiala Băncii Transilvania, mai poţi găsi cămăşi de calitate, cravate, costume de lux şi pălării. Dânsul se numără printre ultimii comercianţi de lux din Focşani. Nu puteai să treci prin piaţă fără să cumperi măcar o gogoaşă făcută de familia Popa. La gogoşeria familiei Popa, găseai cele mai pufoase gogoşi stropite din belşug cu zahăr pudră. Pe strada Mare a Unirii funcţiona o alimentară, unde şef de unitate era domnul Zighi, negustor cu state vechi. Localul era situat pe locul unde se află clădirea "Telekom" de astăzi. Domnul Zighi locuia pe strada Dogăriei, iar căsuţa sa avea nişte geamuri micuţe care dădeau direct în stradă şi erau vopsite în culoare maro. Puţin mai în faţă, mergând spre 214

Banca Transilvania, se afla cofetăria "Macul Roşu", unde se făceau torturi la comandă şi cofetarii îţi scriau pe ele câte o urare personalizată. Traversând strada Republicii te întâmpina cofetăria "Zimbru". Pentru a ajunge la vitrină să faci comandă de îngheţată sau prăjitură, trebuia să urci nişte scări frumoase ce erau împrejmuite de o balustradă din lemn. Vis-a-vis de cofetăria Zimbru, care funcţiona la începutul anilor ’70 se afla magazinul "Dunărea", ras şi acesta, din păcate, de pe faţa pământului. Accesul în acest magazin s-a făcut într-o perioadă pe o uşă care se rotea. Era ceva nou pentru focşăneni, dar acest lucru nu a ţinut prea mult deoarece clienţii se cam împiedicau unul de celălalt. Tot pe strada Mare, în rând cu magazinul Dunărea, se afla magazinul de imbrăcăminte pentru copii, "Trei ursuleţi". Urma apoi un coafor şi frizeria pentru copii, "Ciufulici", unde frizer era "nea Fani Dumitriu". Cu acesta am fost vecin pe strada Greva de la Griviţa nr. 20. Eram prieten cu fiul său Liviu, cu care mă jucam zilnic. Nea Fani, din păcate a avut un sfârşit tragic. Locuia la blocul situat lângă Primăria Veche, la ultimul etaj. Într-o seară, când venea acasă de la prăvălie, i s-a făcut rău, a ameţit şi a căzut pe scări. Până la parter s-a lovit cu capul de treptele din beton şi de balustrada metalică şi s-a stins. Era unul dintre vechii frizeri ai oraşului Focşani şi mult iubit de copii. Legat de coaforul situat lângă magazinul Dunărea, îmi aduc aminte că odată prin anul 1968, am intrat cu mama pentru a se coafa şi am văzut scris pe un anunţ mare afişat pe perete, următorul text:"Stimaţi clienţi, în unitatea noastră nu se primeşte BACŞIŞ". Am reţinut acest amănunt în mintea mea de copil deoarece toată lumea din coafor îl comenta, dar... iată că după mai bine de 50 de ani acest lucru a rămas de actualitate, însă acum se pune mai mare accent pe bonul fiscal. Mulţi negustori la începutul anilor ’70, au lucrat în noul sediu modern al magazinului "Putna", situat pe strada Republicii, vis-a-vis de teatru. Tot pe strada Republicii funcţionau localurile: "Zahana", "Rogojina", "Crama Ciocârlia" sau alimentara "La Bobârcă". Toate aveau un specific aparte. La "Crama Vrâncioaia" se puteau servi cabanoşi uscaţi cu muştar, la "Rogojina" se mâncau mici proaspeţi şi se bea bere, la "Zahana" se putea servi cafea aromată cu esenţă din rom sau tărie, iar "La Bobârcă" găseai cea mai bună "Cremă de Focşani". Negustor vechi era domnul Sandu care lucra la magazinul "Tractoru’"situat în piaţă şi avea profil fero-metale. Găseai acolo tot felul de materiale pentru construcţii, inclusiv godine şi burlane pentru iernile reci. Tot din tagma negustorilor vechi, făcea parte şi cizmarul Merzian. Acest ultim pantofar, armean de etnie, de un bun simţ rar întâlnit, a avut ultima dată atelierul de cizmărie situat în colţul străzii C. D. Gherea. 215

Dumnealui a avut un frate care a lucrat foarte mulţi ani în comerţ, fiind şeful unităţii de încălţăminte din incinta fostului magazin "UTIL". Tot la raionul încălţăminte, dar la fostul complex "Modern", situat pe bulevardul Gării, la etaj, lucra doamna Topor. Înainte cu câteva zile de Sfintele Paşti, mama mergea la doamna Topor şi îmi cumpăra cele mai frumoase săndăluţe din lac. Un alt om a cărei viaţă a fost legată de comerţ şi care a trăit printre negustorii vechi a fost şi domnul Paul Marica, vitrinier toată viaţa. El a dat viaţă ferestrelor magazinelor, pe care le orna în mod deosebit pentru a atrage clienţii. Dumnealui locuieşte pe strada Alexandru Sahia nr. 4, iar soţia sa, domna Marica (aşa cum o cunoştea multă lume) a lucrat tot în comerţ dar...din păcate, s-a stins după o lungă şi nemeritată suferinţă. Frumosul oraş vechi Focşani a fost gazdă primitoare pentru mulţi oameni de etnii diferite: evrei, armeni, turci, ruşi, români. Aceştia au făcut cinste şi prin munca lor zilnică de negustorie, au ţinut tot timpul la rang înalt prosperitatea economică a urbiei noastre. Nume legendare de negustori au rămas scrise cu litere de aur, în arhiva oraşului Focşani. Prin munca lor de o viaţă, au pus câte o cărămidă pentru înfrumuseţarea acestor locuri minunate. Plimbându-mă pe strada Mare a Unirii, simt în ceafă respiraţia vechilor comercianţi, care... parcă mă îndeamnă să cumpăr câte ceva din produsele lor. Şi, pentru că îi respect atât de mult, m-am hotărât să îi pomenesc în aceste rânduri şi să încerc să le aduc şi lor un modest omagiu. Sunt bucuros că în copilăria mea am reuşit să cunosc şi eu pe câţiva dintre ei, dar pentru toţi, recunoştinţă veşnică.”

216

Mormântul din cimitirul Nordic Focşani, al maestrului cofetar Mihai Vasiliu (1897-1985).

Fraţii Niţulescu, doi oameni respectaţi din Focşaniul vechi. Primul din stânga şef de unitate la vestitul restaurant din Piaţa-veche ,,Ca la mama acasă”, iar cel de-al doilea vestit zugrav care a locuit pe strada Greva de la Griviţa nr. 20, în casele aparţinând bisericii Sf. Gheorghe. 217

Umeraş de haine vechi de peste 100 de ani inscripţionat „Croitoria Rofman Focşani”, aparţinând probabil unui proprietar evreu. Poză pusă la dispoziţie de domnul inginer Doru Bârhală, actualul proprietar al umeraşului. *** Vă povesteam că Focşaniul vechi a găzduit multe etnii care au făcut cinste urbiei. Pe un loc fruntaş s-au aflat evreii care au făcut cinste comunităţii şi în semn de respect pentru aceştia le-am dedicat câteva rânduri intitulate: „Sinagoga Evreiască” . Din fericire, prin grija domnului Mircea Rond, această sinagogă care se află pe strada Oituz nr. 4, a fost renovată în totalitate, fiind redată comunităţii, păstrând aceeaşi arhitectură, dar foarte bine consolidată. Sinagoga Mi se întâmplă destul de des să trec pe strada Oituz din Focşani. Această stradă se află în imediata vecinătate, lângă strada Mare a Unirii, unde locuiesc. De câte ori mă îndrept spre zona teatru, observ o clădire cu o arhitectură aparte. Această construcţie, un adevărat templu este situat la adresa din strada Oituz nr. 4. Plimbându-mi paşii prin acea zonă, cineva parcă mă îndeamnă să mă opresc şi să contemplu, pentru câteva momente, clădirea din faţa mea. Nimic nu mă face să rămân pe loc, niciun glas nu îmi porunceşte să mă opresc din drum, dar...un instinct interior îmi 218

dictează că trebuie să mai rămân... Mă opresc automat, închid ochii şi încerc să îmi închipui ce oameni s-au perindat prin acel Lăcaş de-a lungul timpului, ce amintiri or fi lăsat, ce istorie ascunde fiecare fiinţă care, ani buni, a trecut pragul acelui templu. De fapt, nu este un templu. Este locul care a aparţinut şi încă aparţine unei comunităţi, care în urmă cu peste 50 60 de ani era puternică şi dezvoltată în bătrânul Focşani. O comunitate care şi-a lăsat amprenta peste oraş datorită civilizaţiei, culturii, a felului de a se comporta exemplar, nişte oameni care au făcut mult comerţ pe aceste locuri, fapt ce a dus la prosperitate, oameni care au slujit medicina şi au deschis cabinete particulare şi spiţerii unde găseai tot felul de medicamente şi unde farmacistul te întâmpina cu zâmbetul pe buze, îţi cerea reţeta şi după ce o studia câteva clipe, îţi spunea bucuros că îţi prepară medicamentul sau crema şi a doua zi puteai veni să o iei. Ei bine, acesti oameni minunaţi care au lăsat Focşaniului amintiri frumoase, au aparţinut comunităţii evreieşti. Clădirea sacră ridicată pe strada Oituz nr. 4, încă de prin anii 1800, este Sinagoga Evreiască şi are un trecut foarte misterios şi interesant pentru mine. De câte ori trec pe acolo, am senzaţia că într-o altă lume am trăit printre acei oameni, le-am cunoscut obiceiurile şi parcă acum mă roagă să pomenesc ceva şi despre ei. Evreii, după ştiinţa mea, erau nişte oameni foarte inteligenţi, ascuţiţi la minte, care se ocupau în mare parte cu negoţul, având multe prăvălii particulare pline cu de toate. Bunătăţile erau aduse chiar din Israel. Erau printre ei şi mulţi doctori, profesori, farmacişti sau avocaţi care reprezentau cu succes oraşul Focşani. Din păcate, negura vremii a şters o parte din amprenta evreilor şi încet-încet se sting amintirile lăsate de această comunitate. Se pare că...de mult, existau vreo cinci Sinagogi Evreieşti în Focşani care aparţineau diferitelor bresle de meseriaşi. Fiecare breaslă avea Sinagoga ei, dar cea situată în strada Oituz era cea mai mare. Poate şi din acest motiv ea a rămas şi astăzi în picioare. Se pare că nici comuniştii nu au reuşit să distrugă această Sinagogă, un adevărat simbol evreiesc pentru focşăneni. Din nefericire, dictatura comunistă a reuşit încet, dar sigur, să facă ca majoritatea cetăţenilor evrei să părăsească Focşaniul şi să revină pe pământurile lor natale din Haifa, Jaffa sau alte ţinuturi ce aparţin evreilor. Dacă alţii au ales să rămână în Focşani, numărul acestora este din ce în ce mai mic, urmând ca în câţiva ani să rămână doar amintirea lor, deoarece au o vârstă înaintată. Locul unde este amplasată Sinagoga, este un loc liniştit, fapt ce face să adâncească şi mai mult misterul acestui Lăcaş de Cult. Îmi imaginez cum în urmă cu mulţi ani, oameni civilizaţi se adunau în Sinagogă, cântau şi se rugau pentru liniştea sufletului lor sau iertarea păcatelor celor apropiaţi, plecaţi la cer. Parcă văd, prin vechea mahala din 219

strada Oituz, cum pe trotuarele înguste, evreii veneau la Sinagogă pentru a se ruga în stilul lor. Copii îmbrăcaţi frumos alături de părinţi şi bunici, tineri cu straie de sărbătoare se adunau în acel loc în zile de sărbătoare. Copii purtau şepci pe cap, hăinuţe din material bun cu vestuţe închise în trei nasturi, pantaloni pană cu ciorapi ce acopereau glezna, iar în picioare purtau bocăncei cu talpă groasă, legaţi în şireturi şi frumos lustuiţi. Dacă era iarnă şi era ger, la gât purtau fulare lungi din lână, iar în mâini aveau mănuşi croşetate de bunicile lor. Am avut bucuria să simt mult mai aproape misterul Sinagogii atunci când am păşit pentru prima dată pragul ei. Este o construcţie foarte frumosă dar veche. Este atât de veche încât se află într-o stare avansată de degradare. În sala mare se află multe cărţi vechi şi bănci din lemn care ascund multe amintiri. Etajul este prevăzut cu multe scaune, unde membrii comunităţii participau la slujibe. După numărul locurilor de care dispune Sinagoga, îmi dau seama uşor că şi populaţia comunităţii evreieşti din Focşani era destul de numeroasă. Mi-aş fi dorit sincer, ca şi astăzi numărul lor să fie la fel de mare şi să îi pot urmări cum vin la adunare, să stau de vorbă cu ei şi să aflu din tainele culturilor. Viaţa lor rămâne un mister. Calea de acces în Sinagogă se face de zeci de ani, prin uşa centrală, construită din lemn care este vopsită în culoarea maro. În stânga şi în dreapta uşii centrale, se află două căi de acces simetrice puţin mai înguste, vopsite tot în maro. Cum pătrunzi în Lăcaşul de Cult, dintr-un hol intri întro încăpere care face intrarea în Sinagoga propriu-zisă, acolo unde se ţineau slujbele şi unde astăzi se mai întâlnesc membrii comunităţii. Se mai întâlnesc, dar... ce-i drept, în număr mult mai mic. Dumnealor păstrează cu sfinţenie şi în prezent datinile şi obiceiurile străvechi. Nu trece eveniment deosebit, fără ca puţinii membrii ai comunităţii să nu se întâlnescă, să serbeze şi să marcheze acel eveniment aşa cum făceau şi înaintaşii lor. Aceste lucruri încă mai sunt posibile datorită inimosului domn Mircea Rond. Pe dumnealui am avut ocazia să îl cunosc personal şi să-mi dau seama cât de sufletist este. De câte ori mă întâlnesc cu dânsul, îmi adresează invitaţia să trec pe la Sinagogă. Chiar am reuşit să îl vizitez de două ori şi să am satisfacţia, să ating şi să miros istoria. O istorie care a marcat Focşaniul vechi. Lucurile pe care le-am observat în cele două vizite scurte, mi-au plăcut foarte mult. Am avut ocazia să văd cum domnul Mircea Rond primea un grup de elevi de la liceul Pedagogic şi le povestea cu mult drag istoria acelui loc. La sfârşitul vizitei, dânsul le-a împărţit elevilor caiete şi pliante. Atunci mi-am adus aminte cum obişnuiau să facă şi vechii negustori. Nu plecai din prăvălia lor cu mâna goală. Chiar dacă 220

nu cumpărai nimic, ei îţi ofereau o mică atenţie, un suvenir tocmai pentru a te face să mai revii. Copil fiind, intrând cu bunica într-o prăvălie evreiască de pe strada Mare a Unirii, un negustor mi-a dat o bucată de zahăr candel, sub formă de cristal alb, si în interiorul căruia se putea observa un fitil. Mi-a rămas şi acum în gură, gustul dulce de zahăr candel, care se topea încet atunci când îl consumai. Domnul Mircea Rond, mi-a întărit convingerea cât de ospitalieri erau evreii. Tot dânsul face demersuri pentru a obţine fondurile necesare consolidării clădirii. Cu amărăciune îmi poveşte de câte ori ne întâlnim că nu poate să adune în Sinagogă, mai mult de 20 de suflete, clădirea nu prezintă siguranţă şi... pe bună dreptate, reprezentanţii legali interzic acest lucru. Este nevoie de mulţi bani pentru ca ea să reziste şi să fie reparată. Lângă această construcţie minunată locuieşte unul dintre fraţii Stoenescu, un alt negustor din garda celor vechi. Dânsul este vechiul patisier al focşănenilor, unde poţi servi ca pe vremuri şi acum, cele mai gustoase plăcinte umplute cu brânză, mere, şi carne, dar şi alte specialităţi: Cozonaci, mucenici de 9 Martie. Prăvălia dumnealui se numeşte “Capşa” şi este situată în mijlocul Pieţei. Domnul Stoenescu, de câte ori are ocazia, donează pentru diferite acte caritabile, însă, singur, nu reuşeşte să acopere toate nevoile. Totuşi domnul Rond, speră ca într-o bună zi va reuşi să înceapă lucrările de reparaţii, care ar reda clădirii strălucirea de altădată şi nu ar mai avea emoţii atunci când pământul se cutremură din adâncuri şi ar putea dărâma Sinagoga. Am avut bucuria să cunosc câte ceva din viaţa evreilor. Datorită unei doamne care mi-a fost vecină de scară în bloc şi care se numea Waissman Toni, am avut ocazia să cunosc câte ceva din viaţa şi cultura acestora. Mă îndrăgea foarte mult atât pe mine cât şi pe mama. Îmi pare rău însă, că nu am reuşit să o cunosc decât spre apusul vieţii atunci când se deplasa foarte greu. De câte ori se oprea mama la dânsa să îi lase câte o pâine, ori să o întrebe de sănătate, doamna Toni mă mângâia pe creştet şi mă îndemna să învăţ. S-a stins la începutul anilor "80 pe patul unui azil la vârsta de 88 de ani, cu gustul amar în suflet că nu a reuşit în ultimii ani de viaţă să meargă la slujbele şi adunările de la Sinagoga situată în strada Oituz nr. 4. Primul meu prieten evreu, a fost un copil de acceaşi vârstă cu mine. Era un băieţel blond şi locuia cu părinţii săi în acelaşi imobil situat pe strada Greva de la Griviţa, nr. 20. În anul 1968, m-am despărţit de prietenul meu de joacă nemaivăzându-l nici în ziua de astăzi. Îmi amintesc de acea zi de vară când a plecat cu părinţii săi în Israel. Se numea Heşcovici şi a fost cel mai bun prieten al meu din acea perioadă. În ziua în care a părăsit Focşaniul vechi şi locuinţa aparţinând bisericii păstorită de părintele Dumbravă, unde locuiam mai multe familii cu chirie, când m-am trezit din 221

somnul de după-amiază, mama mi-a spus că familia Heşcovici a plecat definitiv din ţară. Dictatura comunistă le-a dat voie să plece. A fost o zi tristă pentru mine şi îmi amintesc cu nostalgie că mi-au curs lacrimi pe obraji auzind că nu îmi voi mai vedea prietenul de joacă. Aş fi bucuros să îl reîntâlnesc, să aflu ceva despre el, să ştiu ce a făcut în aceşti peste 50 de ani. În locul său, la scurt timp, s-a mutat "nea Fani Frizeru" despre care vă povesteam că lucra la frizeria "Ciufulici" şi cu al cărui fiu, Liviu, m-am împrietenit foarte repede. Evreii au fost oameni serioşi, foarte bine pregătiţi, iar o parte din amintirea lor a rămas şi în vremurile noastre pe meleagurile Focşaniului, în adâncul pământului de la ieşirea din oral spre crângul Petreşti. Undeva, pe partea stângă se află cimitirul evreiesc, cimitir în care se odihnesc osemintele vechilor negustori, profesori, avocaţi, doctori, farmacişti sau oameni de rând. Sunt evrei care nu au părăsit oraşul, nu au plecat pe alte pământuri, dar au ales să rămână până la ultima respiraţie în Focşani, oraşul unde şi-au trăit viaţa, au avut copii, au suferit şi au scris istorie. Acolo se odihneşte şi Ioji Lupovici, fost coleg cu soţia mea, şeful serviciului aprovizionare din cadrul Vinexport de peste linie (aşa cum îl ştiau toţi focşănenii). Îmi povestea soţia despre domnul Lupovici că era un om foarte conştiincios, care muncea multe ore peste program. A muncit atât de mult, încât şi-a neglijat sănătatea, lucrând aproape până la ultimele clipe ale vieţii, când regretatul doctor chirurg Cubolteanu l-a operat şi a anunţat familia că nu poate face nimic pentru dumnealui. A rămas soţia, doamna Rodica Lupovici, care astăzi a ajuns la o vârstă respectabilă. De la un alt bun prieten, Corneliu Landau, ceva mai în vârstă decât mine şi stabilit din anii adolescenţei la Haiffa, am aflat că lângă Sinagogă, funcţiona prin anii '50 o fabrică de îmbuteliat sifoane. De câte ori trecea domnul Landau pe lângă Sinagogă să se roage împreună cu tatăl său, rămânea mirat de felul cum muncitorii îmbuteliau sifoanele. Timpuri vechi, amintiri frumoase care rămân veşnic vii în memoria mea. Pentru tot ce a făcut bun comunitatea evreiască, în dezvoltarea Focşaniului vechi, prin aceste rânduri sărace, raportate la faptele dumnealor, le sunt recunoscător, îi pomenesc şi mă rog pentru odihna lor veşnică. Iar celor care sunt în viaţă, le doresc ani lungi şi sănătoşi.” Alături de evrei şi ortodocşi în Focşani au trăit şi convieţuit şi concitadini de religie catolică. Aceştia din urmă beneficiază de un frumos lăcaş de cult, unde se roagă, lăcaş ce este situat pe strada Cuza-Vodă.

222

Sediul Sinagogii Evreieşti situat pe strada Oituz, nr. 4.

Imagine cu biserica de religie catolică, situată pe strada Cuza-Vodă din Focşani 1. Imagine sursă: Internet. 2. Imagine cu biserica de religie catolică, interpretată artistic de elevul AndreiRobert Cristea, cls. a IX-a C Arhitectură, Liceul de Arte „Gh. Tattarescu”. 223

În oraşul Focşani, administraţia publică, era mereu prezentă în viaţa locuitorilor. De multe ori se întâmpla ca inspectori de la Primărie să iasă pe teren şi să anunţe obligaţii ce le reveneau focşănenilor pentru a trăi întrun oraş curat. În acest sens pe pereţii unor clădiri erau lipite afişe cu obligaţii ce constau în: - curăţarea trotuarelor de zăpadă şi gheaţă; - vopsirea bordurelor de trotuar cu var alb, în apropierea sărbătorilor Pascale; - curăţarea rigolelor de buruieni. Cine nu respecta aceste reguli risca să fie sancţionat, rămânând chiar şi fără lumină. Pentru a vă reaminti de acele vremuri am scris „Trilogia iernii” unde amintesc cum petrecea Crăciunul tatăl meu, Corneliu, undeva pe strada Greva de la Griviţa în urmă cu peste 80 de ani, cum petreceam eu iernile în urmă cu peste 55 de ani, dar şi fiul meu care a crescut pe strada Mare a Unirii în urmă cu aproape 30 de ani.

TR IL O G IA IE R N II I. CO RN ELIU Era sfârşitul anilor '30. Un bărbat blond, cu ochii albaştri ce fusese crescut fără tată de la vârsta de doi ani, îmi povestea la gura sobei despre iernile trăite în acea perioadă. Îşi amintea clipele frumoase trăite cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi le numea el cu multă blândeţe în glas, ierni de poveste. Ascultam fascinat cuvintele frumoase care mi se lipeau de suflet asemenea unui buchet de gheaţă întipărit pe colţul unui geam din camera în care stăteam şi visam aievea. Copil fiind, fără tată, nu se putea bucura de Crăciun, de un brad mare şi frumos împodobit cu beteală argintie. Mama sa, Cleopatra, femeie singură, reuşea să-i asigure doar cele strict necesare. Orna însă masa de Crăciun cu trei globuri mari roşii primite de la o prietenă, avea o crenguţă de brad proaspăt care împrăştia miros în toată odaia şi pregătea cozonaci rumeni şi cârnaţi proaspeţi. Copilul blond se juca prin omătul pufos, cât era ziua de mare. Se întuneca însă devreme şi venea în casă, plin de zăpadă, cu ciorapii şi mănuşile din lână făcute de mama sa, ude leoarcă. Le punea pe sobă la uscat, alături de ghetuţe, iar obrajii săi rumeni, biciuiţi de ger, se reflectau în globurile roşii. Obosit de atâta frig şi zăpadă, adormea liniştit cu gândul la Moş Nicolae sau la Moş Crăciun. În ajunul acestor două mari sărbători primea lângă crenguţa de brad, nuci, mere, covrigi şi... uneori câte o portocală. Mai primea fondante din ciocolată învelite în poleială colorată, pe care 224

uneori le agăţa în crenguţa de brad. Îmi mai povestea că în acea perioadă, nemţii începuseră să ocupe casele din Focşani. Un ofiţer cu grad de maior, îl îndrăgise pe Corneliu pentru că avea ochii albaştri şi era blond ca el. Îşi amintea că la un Crăciun, a venit „Moşul”, trimis de maiorul neamţ, cu o lanternă care lumina în trei culori: roşu, verde şi galben. Acela fusese un Crăciun fericit. Bucuria sa nu ţinuse mult, deoarece militarul neamţ, care îl îndrăgea atât de mult, murise împuşcat. Tot în acea perioadă invadaseră oraşul şi soldaţii ruşi. Aceştia nu prea erau prietenoşi şi nici darnici. Se îmbătau peste măsură, chefuiau zgomotos şi începeau să poftească la sărmanele femei rămase singure să muncească şi să crească copiii. Când gerul năpraznic lovea oraşul, zăpada scârţâia sub paşii trecătorilor, micuţul blond însoţit de mama sa, căuta adăpost în beciul unor vecini mai înstăriţi, de teama ruşilor. Îşi aducea mereu aminte de acea noapte geroasă petrecută în pivniţă, în frig şi întuneric alături de vreo două femei la fel de înspăimântate de apucăturile sălbatice ale sovieticilor. Aceştia chefuiau în mare zgomot, un acordeon le cânta dezacordat la cap, fumul de ţigară îl tăiai cu cuţitul, iar aburii alcoolului îi împiedicau să caute prin pivniţe, acolo unde se refugiau bieţii oameni. Femeile se bucurau totuşi că nu erau găsite şi batjocorite de ruşi. Copilul blond păstra în minte şi momente frumoase: bătăile cu bulgării de zăpadă, concursurile cu săniuţele sau zilele când pleca la colindat cu steaua şi cu sorcova, alături de prietenii săi. Uneori îşi amintea că pe stradă treceau doi funcţionari de la primărie, stăteau de vorbă cu locuitorii caselor şi lipeau pe stâlpi sau pe geamurile locuinţelor care dădeau în stradă afişe tipărite ce sunau cam aşa: "LOCUITORII CARE NU DAU ZĂPADA DE PE TROTUARUL DIN FAŢA CASEI LOR, VOR RĂMÂNE FĂRĂ CURENT ELECTRIC!". Era dovada că în vremurile acelea grele, oamenii erau civilizaţi şi gospodari. În plină iarnă pe străduţele înguste ale Focşaniului se auzeau clinchete de zurgălăi cu care se împodobeau hamurile cailor ce trăgeau la săniile comercianţilor. Drumul era ca de sticlă şi pe el alunecau săniile încărcate cu lemne ce aparţineau oamenilor de la munte. Coborau la oraş şi anunţau, cu voce tare, că au lemne de vânzare la 200.000 lei sania. Mocanii poposeau în faţa curţilor, descărcau lemnele, primeau banii şi de bucurie că a făcut negoţul, gazda îi ospăta cu şuncă proaspăt afumată şi închinau un rachiu fiert cu promisiunea că vor reveni şi la anul. Nici nu plecau bine săniile de pe loc, că imediat vedeai ieşind din hornul caselor fumul cenuşiu, ce mirosea a fag. Era semn că acea casă era încălzită şi proprietarul nu ducea lipsa lemnelor de foc. Aşa erau iernile şi viaţa în urma cu aproape 80 de ani. "IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSEŞTI ÎN ZILELE DE AZI! " îmi povestea Corneliu. 225

II. DANIEL Sfârşitul anilor '60 mă găsise la casă, pe strada Greva de la Griviţa, leagănul copilăriei mele. Îmi amintesc de iernile geroase care muşcau din obrajii şi năsucurile mici ale copiilor, pe care le rumeneau asemenea cozonacului copt în vatră. Mirosul sărbătorilor de iarnă îl am şi acum proaspăt în memorie. Aşteptam cu nerăbdare vacanţa de iarnă să vină „Moş Gerilă” . Da! În acele vremuri „Moş Crăciun” dispăruse doar cu numele, deoarece obiceiurile erau aceleaşi. Tatăl şi mama mea se îngrijeau ca în această perioadă, să am un brăduţ, pe care să îl împodobesc şi să întâmpinăm Crăciunul. În fiecare ajun plecam la colindat, împreună cu prietenul meu Dorin, şi le uram vecinilor de pe străzile apropiate: „Mureşului”, „Greva de la Griviţa”, „Dogăriei”, „Cernei”, „Toader Ţîrdea”, „Muncitori” . Ne întorceam în zona Piaţă, pe străzile: „Aurora”, „Liniştei”, „Peneş Curcanu'”, „Dorului” şi „Tînăra Gardă” . Ningea atât de frumos de ajun, încât aveai senzaţia că trăieşti într-un basm. În ciuda ninsorii de afară, plecam cu Colindul pe la ora 3 ale amiezii şi ne întorceam seara pe la ora 8. Eram două mogâldeţe mici care mai mult înotam prin zăpadă, dar nu ne dădeam bătuţi şi nici foamea nu ne dobora. Lumea ne primea şi ne mângâia pe obrajii rumeniţi de ger. Din când în când, mai treceam pe acasă să ştie părinţii de noi şi ne făceam socoteala câştigului. În îndepărtare, pe alte străduţe, se auzeau glasuri de copii care ne făceau concurenţă. Recunoşteam vocile fetiţelor Camelia şi Ama care colindau asemenea nouă. După ce terminam de urat, ne opream la unul dintre noi şi împărţeam frăţeşte bănuţii primiţi. Se strângeau cam 200-300 de lei. Plecam apoi fiecare la căminul lui, cu gândul la ce vom primi de la Moş Gerilă. În fiecare an, tata, în ajun, îmi împodobea brăduţul cu multe globuleţe colorate şi îmi punea un set de nuferi de diferite culori pe care îi conecta la priză şi luminau toată noaptea camera. Razele lunii străbăteau geamul îngheţat, se vedea cum afară ningea liniştit, iar mirosul de cetină al bradului luminat de acea instalaţie dădea camerei o atmosferă mirifică. Poate acestea sunt cele mai frumoase amintiri din viaţa unui copil. În miez de noapte încă se mai auzeau flăcăi ce colindau, dar şi lătratul câinilor care îi trimiteau acasă, semn că deja Crăciunul sosise. Îl întrebam pe tata, înainte să adorm dacă va veni Moş Gerilă, iar el îmi răspundea alături de vocea blândă a mamei mele: „Dacă ai fost cuminte, va veni!” . De asemenea îi mai întrebam, dacă ei atunci când erau copii aveau brad ca mine şi cu un oftat adânc în suflet, tata îmi răspundea: „Eu când eram copil aveam trei globuri mari roşii şi o crenguţă de brad care mirosea frumos în toată camera!” . Numai atât? ma întrebam eu curios, dar nu mai reuşeam să primesc răspuns deoarece adormeam. În dimineaţa de Crăciun îl simţeam pe tata cum făcea focul în sobă. 226

Jarul ardea năprasnic lemnele uscate de fag şi, din când în când, câte o buturugă se prăvălea peste celelalte scoţând un zgomot care parcă îmi spunea: „Trezeşte-te, că a venit Moş Gerilă!” . Atunci mă deşteptam repede, umblam sub pernă sau mergeam la brad şi... ce să vezi? ochii mei se transformau în doua scântei, care ardeau de nerăbdare să vadă ce ascund cutiile frumos împachetate. De-a lungul anilor de basm ai copilăriei mele am primit cadouri ce erau ambalate parcă în cutii fermecate: „Dacii şi Romanii”, „Nu te supăra frate”, „Maroco”, trenuleţ electric „Piko Jr.”, locomotivă cu baterii, tot felul de dulciuri, bomboane de brad „Cibo”, ciocolată amăruie cu lapte, ciocolată cu rom, portocale învelite în foiţa subţire pe care scria „Jaffa”, banane verzi pe care mama le învelea în ziar şi se coceau. Iernile au rămas unice în felul lor şi nici una nu semăna cu alta. Toate aveau un farmec deosebit. Într-un an, a nins într-o zi cât în şapte. Atunci locuiam pe strada Toader Ţîrdea (fosta Fluturi), am făcut cazemată din zăpadă şi împreună cu alt prieten Costel, am făcut echipă împotriva domnului profesor de sport Viorel Roman cu care ne-am „luptat” până ce crivăţul şi gerul ne-au trimis în casă.A doua zi construiam oameni de zăpadă cu nas din morcov şi ochi din cărbuni, iar pe cap le puneam o oală veche. O matură ţinea loc de mână. Şi după aceste întâmplări minunate, pot să spun că: „IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSEŞTI ÎN ZILELE DE AZI!” . Aşa se petreceau în micuţul Focşani, vacanţele de iarnă în urmă cu 50 de ani. III. VALENTIN Începutul anilor 2000 aducea în Focşaniul de altădată un suflu nou. Revoluţia schimbase „Epoca de Aur” şi redase oamenilor vechile obiceiuri confiscate mai bine de 50 de ani. Afară ningea atât de frumos încât aveai senzaţia că trăieşti într-o poveste scrisă de fraţii Grimm şi că te afli pe un teritoriu nordic. Valentin, un copil blond cu ochii albaştri petrecea bucuria iernilor sale alături de tatăl şi bunicul, care îi povesteau ce se întâmpla în Focşaniul hibernal în vremuri îndepărtate. Din păcate, bunicul nu a putut să îi povestească prea multe, deoarece l-a pierdut devreme. Pe bunica sa nici nu o cunoscuse prea bine şi nici nu şi-o mai amintea. Aşa că singurul izvor de naraţiune rămase tatăl, care din când în când îi povestea în perioada de iarnă despre cele aflate şi trăite în trecut. Cu toate acestea, Vali, avea şi el trăirile sale. Înţelesese că după anii '90, „Moş Gerilă” îşi recăpătase adevărata identitate de Moş Crăciun. Asemenea tatălui său, în fiecare an, împodobea bradul din sufragerie care după ce era ornat părea a fi fermecat. Îşi aducea aminte cu nostalgie că într-un ajun a avut norocul să îl viziteze chiar Moş Crăciun. A primit atunci, un soldăţel la care visase de mult timp şi dorinţa i s-a împlinit chiar în Noaptea Magică. Gerul si 227

zăpada îi biciuiau faţa dar nu renunţa la seara de Ajun când, iată, făcând parte din această TRILOGIE mergea cu colindul împreună cu prietenii săi. Oamenii erau însă schimbaţi, nu toţi răspundeau la interfonul sau soneria de la uşa blocului, oraşul, străzile şi clădirile erau altfel decât cele de pe timpul bunicului sau tatălui. Lumea nu prea mai ieşea să dea zăpada din faţa scărilor de bloc, să facă pârtie deoarece „PRIMĂRIA NU MAI TĂIA LUMINA!” . Un lucru rămâne la fel de fascinant ca şi în urmă cu 50 sau 80 de ani: iernile şi zăpezile din timpul sărbătorilor de iarnă îşi pun amprenta pe întreg sufletul. Gerul năpraznic este la fel de puternic ca cel din anii '30, dar resimţit altfel, ca de la o generaţie la alta. Norii cern zăpada la fel de frumos ca şi înainte, numai că timpul şi-a pierdut din noţiune. Dacă Corneliu avea doar trei globuri roşii, mari (aşa cum le vedea cu ochii de copil) şi o crenguţă de brad, Daniel deja avea un brăduţ împodobit cu multe globuleţe frumos fermecate de o instalaţie electrică de nuferi coloraţi, Valentin acum ajunsese să se bucure de daruri electronice, puse cu grijă sub brad de Moş Crăciun, şi de o casă plină de instalaţii cu beculeţe multicolore. Bucuria este însă trăită la fel, iar amintirile rămase în mintea celor trei răscolesc sentimente unice din viaţa lor. Zăpada lucioasă ca sticla, florile de gheaţă de pe geamuri, gerul năprasnic ce îţi taie respiraţia şi obrazul ca o lamă, sunt elemente care imortalizează natura pe timp de iarnă. Este adevărat că acum copiii nu prea mai merg la colindat, nu se mai văd sănii trase de caii înveliţi cu pături groase, care cărau lemne de la munte prin Focşani, cei mici nu mai ascultă poveşti la gura sobei, unde câte o scânteie de jăratic face zgomot şi nici poştaşul nu mai aduce plicuri cu felicitări din toate colţurile tării. Acum s-a intrat într-o alta eră. Nu mai vezi mogâldeţe ce trag săniuţa, dar îi găseşti la patinoarul din Piaţa Unirii, însă... Valentin spune că: „IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSESTI ÎN ZILELE DE AZI!” . Nici el, nici tatăl si nici bunicul său nu mai colindă. Se mai aud în casă de Crăciun colinde de la trupa HARA, dar toţi au o poveste de iarnă unică care dă sentimentul că nimic nu se întâmplă mai frumos decât trăirea personală. Poate... după această TRILOGIE A IERNII, ce ne unge sufletul cu amintiri, poate după Corneliu, Daniel şi Valentin se va naşte şi al patrulea personaj care, va începe cu: Era pe la începutul anilor 2002... si "IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSESTI ÎN ZILELE DE AZI!" şi totuşi afară ninge ca în povestea copilăriei noastre şi acest lucru se întâmplă în fiecare an, cu fiecare generaţie.” Si cu această amintire, punem punct călătoriei noastre în timp pe vechile străduţe ale Focşaniului de odinioară, cu precizarea că multe dintre străzi îşi păstrează şi astăzi denumirea însă, din păcate, multe din clădiri nu se mai păstrează fiind dărâmate. 228

Bunica Cleopatra

T ata C orncliu s tr. M a r e 1 9 6 1

M a m a : L u c r e ţia

T ata: C orneliu

M u şat-M u reşan u

Daniel M USAT-M URESANU s-a născut în anul 1963, la Iaşi. Elev al fostei Şcoli generale nr. 3, apoi al Liceului Pedagogic şi al Liceului Economic - profilul Filologie, din Focşani, unde l-a avut ca mentor pe regretatul profesor Gheorghe Zaharia. Este dedicat literaturii şi scrisului, publicând, încă din tinereţe, poezii şi proză scurtă în publicaţii ale armatei, în Revista„V”, „Salonul literar” ş.a. Este colaborator al Ziarului de Vrancea. A publicat: „Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii”, (2018, reeditată în anul 2020) şi „Povestiri pentru copii dulci” (2018), volum dedicat copiilor şi adulţilor bolnavi de diabet.

229

CAPITOLUL III TEXTE LITERARE

BULDOZERUL SI ISTORIA 9

Leon KALUSTIAN Nu, nu ! Hotărât nu-mi place termenul ăsta buldozer, de origine anglo-americană, însuşit de foarte multe limbi ca să semnifice - cu variate accente şi intonaţii în pronunţie - aceeaşi maşină pe şenile, greoaie, herculeană şi insensibilă, pe care o cunoşteam cu toţii şi îi ştim utilitatea şi utilizările. Denumirea e relativ nouă, n-am datele actului ei de naştere, dar în prima mea tinereţe nu exista, cum nu exista nici instrumentul în sine, adus mai târziu de freneticul, neastâmpăratul şi mereu progresivul proces tehnic al secolului nostru, ca să fie de ajutor oamenilor. Mie însă cuvântul, repet, îmi displace, îmi displace pur şi simplu, fiindcă are în sunetul lui o sugerare duşmănoasă şi războinică, un ciudat amestec de vandalism şi de sălbăticiune la pândă, gata să se năpustească, să sfâşie şi să devoreze; şi dacă el ar fi venit pe lume mai degrabă decât a venit şi şi-ar fi făcut un loc în vocabular, în copilăria mea, cu siguranţă că rostindu-l m-ar fi înspăimântat şi l-aş fi respins organic, cutremurat, ca să nu-l mai aud. Dar eu am cu el o socoteală acuma, care îmi confirmă adevărul că ura nu-i mai puţin oarbă decât dragostea şi că nu pot iubi buldozerul, dintro vanitate ulcerată a baştinei mele, dintr-un orgoliu rănit, ca să zic aşa, local, pentru că fiecare suntem până la capătul existenţei prinşi în rădăcinile locului unde am surâs celei dintâi lumini. Îmi recunosc subiectivismul şi cred că nu-i este străin nimănui; cum mărturisesc că în târgul meu natal, la Focşani, ca şi în alte părţi ale ţării, s-au făcut destule lucruri lăudabile, iar ceea ce s-a realizat bunăoară acolo, în Piaţa Unirii, care înainte se chema Piaţa Munteni, în ansamblul arhitectural de construcţii, spulberând vechea îngrămădire de cocioabe, e o armonioasă biruinţă a simţului estetic şi a bunului-simţ. Nu despre asta e însă vorba. Ci de răfuiala mea cu buldozerul - cu inertul şi inconştientul buldozer - care e pus de multe ori să şteargă trecutul şi să răşluiască istoria. Era la Focşani o casă, pe strada care-i mai păstrează numele, unde la 1848, în popasurile lui din timpul revoluţiei, a fost găzduit Nicolae Bălcescu. Nu mai e. Buldozerul a devorat-o mai demult. Mai era una în 233

care s-a născut şi a copilărit Ion Mincu, părintele arhitecturii româneşti moderne, şi a căzut şi ea victima buldozerului - şi e dureros şi de mirare că descendenţi întru spirit şi profesie au avut tăria sau nepăsarea să-şi asume riscurile unui paricid. Nu mai e nici vechea clădire a Comisiei Centrale, sumbră şi oblonită, unde şi-a desfăşurat lucrările, între 10 mai 1859 şi 14 februarie 1862, delegaţia de moldoveni şi munteni care a elaborat legi de organizare a României de după Unire şi primul proiect de Constituţie a ţării. Aici vedeam umbra lui Mihail Kogălniceanu şi a lui Grigore Alexandrescu. Şi, în sfârşit, ultimele două isprăvi din primăvara acestui an care stă să sucombe: biserica Domnească din Piaţa Moldovei, ctitorie iniţială a Doamnei Dafina, - ridicată între 1665 şi 1670, în amintirea soţului ei, Eustratie Dabija, domnitorul moldovean de la 1661 până la 1665, când decedează - şi casa în veranda căreia l-am zărit în mai multe rânduri, scriind sau citind, pe Duiliu Zamfirescu, în vara anului 1920 - în drumurile, cu şleahta de băieţi spre Milcov, să ne scăldăm în tulburata şi gălbuia lui apă. Şi parcă suntem răspunzători - nu-i aşa? - de ceea ce am moştenit şi explicabilă lacrima pe care ne-o dă ideea prafului şi pulberii, când trebuie să spui „aici a fost şi nu mai e” . Ştiu foarte bine că nu s-a inventat pumnalul milos. Nici glontele tandru. Nici forţa brutală creatoare. Buldozerele însă le putem umaniza, fiindcă sunt supuse voinţei noastre şi noi le dirijăm. Să nu le lăsăm în voia lor să-şi facă de cap şi să nu uităm - ceea ce am învăţat şi s-a validat de-a lungul vremurilor - că atât istoria cât şi trecutul pot fi ucise, dacă o singură memorie se salvează; şi să înţelegem - ceea ce iarăşi e elementar - că fără trecut nu poate fi un prezent, după cum fără prezent nu putem gândi la viitor. P.S.: Să nu se vânture argumentul, pe care l-am auzit de-atâtea ori, al excesivelor degradări fiindcă sunt şi ruini prestigioase care trebuie conservate şi fără ele n-am fi avut, desigur, o poezie a lor, pe care ne-au lăsat-o aiurea un Volney, iar la noi Cârlova. În: Kalustian, Leon. Simple note din „Simple N ote”, Bucureşti, Editura Agerpress Typo, 1998. pp. 111-113.

234

Leon KALUSTIAN (1908-1990) s-a născut la Focşani, fiind primul copil al familiei Sarkis Kalustian şi al Iuliei Kalustian (născută Gherghel). La 20 de ani se stabileşte în Bucureşti, devenind un cunoscut jurnalist al perioadei interbelice şi un pamfletar de temut. A fost redactor şi a colaborat la multe ziare ale timpului, printre care: „Cuvântul”, „Curentul”, „Lumea românească”, „Facla”, „Adevărul”, „Dimineaţa” ş.a. În anul 1951 ca alte zeci de mii de intelectuali români, Leon Kalustian este arestat administrativ, de regimul totalitar comunist, şi reţinut fără judecată, timp de patru ani. Este arestat, din nou, în anul 1961, „pentru infracţiunea de publicaţii interzise” . Va fi eliverat, după patru ani de detenţie, în anul 1964, ca urmare a unui decret de graţiere colectivă. Din anul 1978, graţie lui Vartan Arachelian, începe colaborarea la revista „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu, publicând la rubrica „Simple note” . A scris volumele: „Facsimile” (1975), „Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică” (1976), „Simple note”, vol. I-IV, (1980-1984).

235

FLORI DE PIATRĂ Doina POPA Şi când mă gândesc la vara care s-a dus, când s-o fi dus, că noi încă o mai aşteptăm să vină. Aşteptăm vara aceea eternă din copilărie, când ziua nu se mai termina şi cădeam seara rupţi de oboseală şi sătui de joacă. Atunci nu prea ne gândeam la viitor. Mai apoi, când am început să ne gândim la viitor, ne-am făcut munţi de speranţe. O altă greşeală. Ori, acum, trebuie să ne detaşăm de trecutul acela când vara nu se mai termina, trebuie să ne detaşăm de trecutul prea încărcat de iluzii, trebuie să ne desprindem de trecutul încărcat de înfrângeri, neîncredere şi neputinţă şi să ne recâştigăm autocontrolul asupra emoţiilor şi comportamentului. O bătălie care se duce în fiecare zi. Un stindard pe care-l porţi cu tine tot timpul şi uneori ţi se pare greu ca o piatră de moară, iar alteori pare să fie tare uşor. Iată întâlnirea cu vechiul cartier, demult spulberat de buldozere, rămas doar în amintirea care tot răvăşeşte imaginile, întâlnirea cu Strada Mihai Eminescu. Nu mă tem de întâlnirea cu tinereţe, de ce să mă tem, toate parcă s-au întâmplat ieri. Abia ce-am trecut pragul şi m-am pomenit deja cu părul albit... Buldozerele cu duduitul lor profund scurmând în creiere. Şi grupul de curioşi asistând la spectaculoasa demolare. Printre ei un bărbat, o femeie sau amândoi deopotrivă, albind acolo cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare duduit. Pentru curioşi, demolarea însemna tehnologie, spectaculos, nou. Pentru foştii locatari, demolarea casei nu însemna un fapt cotidian. Era viaţa lor retezată cu lama buldozerelor. Urmau să se regăsească în locuinţa cea nouă, printre mobile greoaie, ce nu-şi aflau locul în apartamentul cu odăi minuscule, în blocul rece, fără personalitate, ce urma să se facă odată cu trecerea timpului tot mai urât, mai cenuşiu. Ani la rând se vor simţi ca musafirii nepoftiţi, care oriunde s-ar duce nu se mai simt ca acasă. Ce minunate mai erau vremurile când toţi oamenii din cartier însemnau adevărate cărţi deschise, la care zilnic mai întorceai câte o pagină. Ştiai şi ce fierbe în oală nevasta frizerului, ori câte ouă o să găsească în cuibar vecinul de alături. De-a lungul străzii pietruite cu bolovani de râu creşteau flori de piatră, majoritatea caselor aveau prin rigole, pe lângă peretele casei, flori de piatră gri albăstrii, ori viorii, flori fragile dar atât de stăruitoare şi devotate locului. Numai noi nu aveam flori de piatră. Mergeam în diferite locaţii la ore târzii înarmată cu un cuţitaş şi furam câteva flori de piatră şi le sădeam lângă peretele casei, sub ferestrele camerei mele, convinsă fiind 237

că nimeni nu mă ştie şi că, mai devreme sau mai târziu, florile de piatră vor prinde rădăcini şi se vor înmulţi şi la noi, aşa cum se înmulţeau la vecini. Atunci când plecam să fur flori de piatră lăsam poarta deschisă, ca să nu scârţâie atunci când mă întorceam şi să îşi dea seama tata că eu nu eram în curte sau în chioşc, aşa cum îşi închipuia el, ci bântuiam pe întuneric, pe stradă. Dimineaţa mă duceam la centrul de pâine din capătul străzii, către Strada Mare, strângând în mână cartela de pâine. Eram pur şi simplu îngrozită că aş putea s-o pierd şi să las pe toţi ai casei fără pâine. Aruncam o privire către florile mele de piatră şi vedeam că se topiseră şi că nu dădeau nici un semn că ar fi supravieţuit vreuna. Asta nu mă împiedica, la întoarcere, să rup din coaja pâinii şi să mănânc. Ce bună era pâinea! Cu cât eram mai dezamăgită de eşecul încercărilor mele, cu atât mai dulce era coaja de la pâine. Ani la rând am tot furat flori de piatră şi, spre regretul meu, nici o floare nu s-a prins. O vecină mi-a zis: nu mai rupe degeaba flori de piatră, ele nu vor să crească în tot locul, şi apoi nu e bine să le rupi ori să le calci în picioare, n-ai să ai drumurile deschise dacă le tulburi rădăcinile. Vecinii noştri? Păi, era Ecaterina Natalini, bătrâna părăsită de moarte, stătea peste drum de casa unde locuiam noi. Casa ei fusese cochetă, dar acum, neîngrijită de atâţia amar de ani, părea mai degrabă o casă a fantomelor. Avea totuşi un gemuleţ pe care îl ştergea, era locul ei de veghe, inspecta strada sau vedea cine îi bate în poartă, deşi în afara poştaşului, care-i aducea pensia ei de mizerie, n-o vizita nimeni. Dincolo de Ecaterina Natalini locuia Daicu, dricarul, un om posac, cu capul adâncit în gluga scorojită a mantalei sale de ploaie, nu scoteai prea multe vorbe de la el, strictul necesar, atâta, parcă ar fi avut cuvintele pe inventar. Mai spre centru, stătea Traian, ghebosul cu atelierul lui de reparaţii acordeoane în care nu intra nimeni să repare acordeoane, prilej pentru vecini să scornească fel de fel de poveşti, cu securişti, cu afaceri dubioase. Erau surorile Vâlcu sau Aneta, cea mută, cu fata ei frumoasă pe care noi o porecleam Canariţa şi care a ajuns interpretă la Opera de Stat. Erau mulţi pe stradă, mai ales cei din generaţia tânără, Petreasca tâmplarului cu două fete de măritat, Fotăchioaia cu gemenii ei precoce, care s-au împreunat în cele din urmă, spre consternarea întregii mahalale, deşi gurile rele spuneau că sarcina nedorită a minorei fusese fapta tatălui şi nu a fratelui ei. Tatăl era un om foarte sever, ar fi fost în stare să-şi omoare din bătaie copiii, ori el se arătase prea înţelegător, o dusese pe fată la spital ca să i se facă avort, aşteptase cu răbdare până se terminase operaţia, ca s-o ia acasă. Veniseră amândoi, umeri în umeri de-a lungul trotuarului, în tăcere. La ce concluzie ajunsese ancheta, n-a ştiut nimeni.

238

Da, erau mulţi pe acolo şi pe la toţi trecea Ecaterina Natalini, cu statura ei stimabilă, toată numai oase. Făcuse odinioară parte dintr-o familie bună. Se vedea după educaţia ei dar acum era aşa de săracă, încât mergea azi la o familie, mâine la alta şi mai căpăta câte ceva de-ale gurii. Se purta frumos cu pruncii, asta în primul rând, ştia ea un adevăr vechi de când lumea, ca să îmblânzeşti leoaica trebuie mai întâi să-i cucereşti puii. Aşa că stătea la vorbă cu micuţii, cu toată seriozitatea, răspundea cu pricepere la întrebările lor interminabile. Dar asta o făcea în special când ştia că părinţii sunt pe aproape şi aud conversaţia ei elevată. Alteori, după caz, trecea nepăsătoare şi se făcea că nu vede şi nu aude, călca apăsat, fălcile moi se clătinau la fiecare pas şi ochii ei exprimau demnitate. De fapt, copiii i se păreau a fi nişte fiinţe insuportabile, gălăgioşi şi impertinenţi, gata să te răstoarne de pe picioare dacă nu păşeai cu multă atenţie în preajma lor şi nu te propteai zdravăn în cârjă. Doar de Paşte, sfânta sărbătoare de primăvară, doar atunci îi vedea curaţi, cu şosete albe şi părul pieptănat cu grijă, mai potoliţi, atenţi să nu-şi murdărească hainele cele noi. Dar, vai, Paştele era o singură dată în an! În rest, câte urechi răpănoase nu văzuse, câte mâini jegoase nu-i fusese dat să atingă, ea, care nu avusese niciodată copii şi nici nu le dusese lipsa. Tot spre Strada Mare, dar înainte de a ajunge la strada principală, se făcea o altă stradă pe care eu mergeam la şcoală. Treceam prin faţa spitalului TBC şi priveam curioasă la dependinţele clădirii vechi, prăfuite. Părea abandonată dar nu era abandonată. Vara în special mai vedeai bolnavi stând pe băncile în curte, cu pijamale vărgate, cu feţe pământii, nemişcaţi ca nişte umbre. Se zvonea că acolo îşi găsise sălaş un om al străzii, care ieşea pe întuneric şi ataca în special femei. Dacă se întâmpla să ne ţină mai mult la şcoală şi se întuneca, aveam o adevărată groază când treceam prin faţa spitalului, mă temeam ca nu cumva să ţâşnească, printre scândurile gardului, omul rău. Uneori îmi venea să fac un ocol mare, pe strada Cuza Vodă. Dincolo de Fabrica de Confecţii era capătul Străzii Mihai Eminescu. Dacă o luam pe acolo, aş fi trecut prin faţa casei doamnei Ene, cu gardurile ei de fier, cu maşină mică şi cu un câine lup care veghea atent poarta. Dar mă temeam că o să întârzii prea mult şi o să mă certe tata. Aşa că îmi înfruntam curajoasă destinul, treceam pe trotuarul de vizavi de spital şi priveam cu coada ochiului, pândeam orice mişcare că să ştiu, o iau la fugă ori nu. Eram bună la viteză şi mă gândeam eu cu optimism că poate nu m-ar fi ajuns din urmă un om al străzii hămesit şi vai de steaua lui. Oamenii pe care i-am cunoscut nu mai sunt. Nu mai sunt nici casele lor de pe Strada Mihai Eminescu Toate au fost spulberate ca de tornadă, odată cu timpul care a trecut într-o goană nebună.

239

Strada care ducea la bibliotecă aveam s-o descopăr ceva mai târziu... Totul pare a se nărui: valori morale, raporturile dintre oameni, moduri de viaţă, structuri sociale - odată cu degradarea atmosferei, a climei, a tot ce odinioară părea a fi bine structurat şi aşezat în tipare. Unde să găsim repere? Trebuie să ne baricadăm, să ne revoltăm, să încercăm evadări pentru a obţine uitarea de sine? Nu, trebuie să ne strecurăm. Chiar şi în lipsa reperelor vom bâjbâi mai departe. Încă mă simt nehotărâtă şi în căutare de soluţii. Din nefericire, nimeni nu ne poate spune cum să facem, ce să facem să ne fie bine, sau nu bine, dar măcar să înlăturăm îndoielile din noi. Religia mai mult ne ajută să ne acceptam înfrângerile, să învăţăm să trăim alături de neîmpliniri şi în pace cu ele. Pe unii îi face tari, este un adevăr incontestabil, pe unii îi salvează, le dă puterea să se strecoare şi să rămână oameni într-o lume neomenoasă. Drumul către Dumnezeu îl descoperi mai târziu, sau nu-l descoperi şi atunci treci mai departe pe cale ca şi frunza în vânt.

Doina POPA, scriitoare, membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut la Năruja, judeţul Vrancea, în anul 1953. Este iniţiatoarea unor importante proiecte culturale: „Caietele de la Durău”, cofondator; „Experimentul Focşani”, îngrijire ediţie, antologie, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2007; Selecţie poeme pentru antologiile lui Liviu Ioan Stoiciu, intitulate „Cantonul 248” ( 2005), „Lanţul” (2012), „Stricarea frumuseţii” (2019). Colaborator la numeroase reviste culturale: „Luceafărul”, „Ateneu”, „Preocupări”, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”, „Caietele de la Durău”, „Zig Zag”, „Antiteze”, „Strict secret”, „Salonul literar”, „Revista V”, „Flacăra”; „Hyperion”, „Citadela”, „Ardealul literar”, „Conta”, „Pro Saeculum” ş.a. A debut în Revista „Luceafărul”, în noiembrie 1969, prezentare de Fănuş Neagu, cu schiţa intitulată, “Procesul frunzelor”, iar debutul editorial a avut loc în anul 1985, cu „Apelul de seară”, roman, apărut la editura „Albatros” .În perioada 1998 -2018, a mai publicat: „Sfântă tinereţe”, roman; „Dragostea vine de-a valma”, roman; „Rugăciunea de iertăciune”, roman; „Pasărea cerului”, 2012, roman, Editura Tipo Moldova; „Himera cu sfeşnic aprins”, proză scurtă, Editura Rafet, 2018, „Ca frunza în vânt”, roman 2016, Editura Junimea; „Luna de miere, roman”, 2018, Editura Junimea; În pregătire: „Firul de iarbă” (roman definitivat), „Mânuitorul de umbre” (roman în lucru).

240

O ZI PLINĂ DE GRAŢIE... Janine VADISLAV Casă mică, colorată în galben, cu toate ferestrele deschise, trasă în ulicioara scurtă, acoperită de muşeţel înflorit, legată prin cordonul ombilical de strada mai mare, N. M/, apoi Nordului şi iar N. M. (Cine-o fi fost oare de-l pomenim în fiesce zi?). În umbra merilor târzii, înfrunzind discret - a fost iarnă lungă - clipind din frunza strânsă ca o omidă de smarald, sunând din clopoţeii zimţaţi, strânşi unii într-alţii..., şade Alise cuibărită în perna moale, silabisind din cartea groasă, care-i lasă urme pe genunchiul julit. „Sis-ley... un Sisley solid (solid?), sobru (ca tata-moşu), ra-fi-nat (ce înseamnă?), un Monet albastru... Să-l întreb pe Monet?” . Vocea clară se aude în sala despărţită de restul casei de perdeaua de mătase şi caşmir, mişcată uşor de aerul divin. Tonuri de gri şi de verde, nuanţe de brun deschis, de trandafiriu, câte o amprentă abia marcată ici şi colo de clarobscur, absorbit de ton, totul dispărând în ocheanul întors. „Ar fi de ajuns să întind mâna, să deschid portiţa; ar fi un appasionnato poetic, o atingere uşoară, o boare prietenoasă, sălbatică şi misterioasă, sau să deschid o poartă care nu există, să păşesc într-o curte care nu mai păstrează nici umbra urmei Leontinei, în aerul plin de praf acum? Pe un perete a rămas o fotografie care aminteste de locul unde a fost viaţa ei în primii 45 de ani. Era oraşul pe ale cărei străzi treceau ghetele cu toc mic deasupra cărora se înălţa trupul ei frumos înfăşurat în catrinţa elegantă şi părul strâns în coadă, acoperit până deasupra frunţii cu baticul înnodat pe ceafă. Şi ce se vede! Prin geamul îngust, cu o pădure de nalbe înflorite, jumătate din chipul copilei, cealaltă jumătate ascunsă în umbra înserării, inexpresivă, ciudată, mută..., obosită, absentă, cu un fetru verde tras pe linia sprâncenelor blonde. Strada, întortocheată, cu praf încins de soare, cu o cărare pe marginea caselor, cu arome de plante putrede, de mucegai şi de var proaspăt stins. Numărate de două ori şi un sfert, pe degete, strada are 23 de case... Doi ochi albaştri iscodesc casa de la nr. 23 în care, 7 fete ca 7 păpuşi încremenite în sorţul negru cu guleraş alb şi fileu ( croşetat de bunica Roxanei dintr-a 7-a ), în care părul dispare cu totul, aşteaptă... În capul mesei, grav ca un episcop în halatul violet şi bonet de aceeaşi culoare pe 241

capul chel, domnul Vasiliu trece în revistă, cu ochii lipiţi de somn, ţinuta fetelor. Într-un târziu, apare madam Vasiliu purtând pe braţe un vas de cristal plin cu pere şi prune abia pârguite, pe care-l aşează pe masa acoperită cu o ţesătură de caşmir. Cu degetele împletite în rugăciune, cu chipul ridicat spre cer, domnul Vasiliu murmură pios o poezie. O ploaie fină, ca o binecuvântare, îi udă până la piele. La numărul 8, domnul Manea, întors din tură, cu cămeşoiul abia acoperindu-i genunchii, se spală la cişmea, aplecat tot sub şuvoiul subţire de apă cărămizie. Alături, Măndica ţine pe braţe prosopul în care capul bărbatului dispare cu totul. „Parfum de levănţică”, şopteşte fericit, admirat printre golurile din gard de puştanii cu spilhozenii pătaţi de agude. Leontina aprinde lampa de gătit în bucătăria de vară, taie mărunt ceapa, ardeii, roşiile, morcovul, pătrunjelul cu tot neamul lor şi, la urmă, maţele de miel curăţate şi clătite cu oţet... În 30 de minute ciorba e gata, taman când Milea, venind de la moară, deschide poarta cu nr. 19. La doisprezece şi un sfert vine de la şcoală şi Alise. În curtea umbrită de doi meri stufoşi, e linişte. Din capul străzii, coana Aurica mână din spate mica turmă de capre. Grăbeşte să intre în ogradă, să nu dea nas în nas cu Generalul Chelaru, care a pus gând rău animalelor râioase. Casele lor, a coanei Aurica mai mult o bojdeucă - să nu spună careva că n-are şi ea un acoperiş de-asupra capului, n-are număr bătut în cuie, dar vecinii îl ştiu, 25... Alături e frumoasa casă a generalului, înconjurată de trandafiri roşii care miros a căcărează de capră... Alise, saltă pe vârfuri să vadă cum se preumblă, cu mâinile la spate, întâiul lui moştenitor, însoţit de surorile lui de 10, 8 şi 5 ani, în mătăsuri roz, bleu şi roşu stins..., asortate la papuceii albi, de balet. „Adelaide!” îţi mai aduci aminte cine a ales numele fetelor? Că eu, nu!” întreaba generalul vorbind pe nas. „Nănaşele lor, de bună seamă...”, spune Adelaide privindu-le cu drag. „N-ai avut nici un amestec, ca sa zic aşa?” „Vai, Costele mă bănuieşti de ce e mai rău! Sunt nevinovată, jur!” „Aşa crezi? Atunci intraţi în casă, e ora de somn.” Dincolo de gard e zarvă mare. „Nu poate omu să se hodinească în casa lui”, bombăne generalul trăgându-şi bonetul pe ochi. „Neamuri proaste, alde Gurinov..., de pe Vasile Chilian”, spune madam Adelaide, care uită, pentru o clipă, că este soţie cu patru stele, de general. Un ceai, o cafea, Costele?” întreabă consoarta privindu-l cu drag. 242

Răspunsul nu-l mai aude căci micuţele viitoare generălese, sau chiar consoarte de conducători de stat, au dat iama în coafurile lor gândite şi întărite cu mult fixativ, de coafeza din cartier, care stă la nr. 23. La nr 18, Domnica, prăvălită peste pervaz, jeleşte după bărbatu care a lăsat-o pentru o drăguţă. Alături, la numarul 20, Tudora, prietenă cu Leontina şi cu madam Costea, croşetează de zor, aşteptând de dimineaţă ca omu ei, bâlbâit din naştere, să-i poată spune ce a păţit domnu Vladimir, de la nr 6, care s-a constipat şi a chemat salvarea să-l ducă la spital. La ora 12.30 fix, la capătul străzii, îşi face apariţia Nelu Duminică, sifonarul, cu faetonul plin de sticle şi calupi de gheaţă. Se opreşte la mijlocul străzii, dar din orice capăt ai privi, capul lui cu păr roşu, sclipeşte în soarele orbitor de-ţi ia ochii. „Iar te-ai dat cu sclipici? întreabă domnu Costea privindu-l din spatele ochelarilor cu lentile groase de-un deget. Om serios eşti dumneata? Cum să am încredere...!” „N-a avut de lucru femeia mea”, bombăne Nelu Duminică, punându-i în braţe un sfert de calup de gheaţă. „Te laşi pe mâna femeii, n-ajungi departe...” „Da, ai linişte în casă”, spune Nelu, râzând cu gura până la urechi. „Să-mi fi făcut muierea mea aşa ceva, jar mânca”, se burzului domnu Costea. „Zici dumneata, îi mănânci din palmă ca un cocoş dresat ce eşti, zi i că nu-i aşa!” Fără să mai aştepte răspuns, Nelu Duminică atinge spatele armăsarilor cu vârful biciuştii dispărând după colţ. Strada rămâne pustie şi doar sunetul înalt, pur, al trompetei, se aude peste casele căzute în amorţeala amiezei. „Iar a băut domnu Lovin”, bombăne Leontina. - „... sau poate l-a făcut Ştefania fericit”, îngână Milea în barbă. „Cum adică, l-a făcut fericit?” întreabă Alise ridicând privirea din carte. „Ca sa vezi, parcă citeai! Să-l întrebăm?” - „Milea, tu ai minte, sau ce?” se supără Leontina. În casa cu pereţii galbeni se lăsă liniştea. Leontina aţipi pe marginea patului, Milea pe prispă, aşezat pe un ţol, Alise se cuibări pe pervaz şi citi până căzu întunericul. „Cum o să fie, când n-o să mai fie strada asta? murmură Fina. „O s-o căutăm noi, în cer....”, şopti Milea. „Ce facem mâine, mergem la obor...?” „De ce?” „E zi de târg...” 243

Janine VADISLAV s-a născut la Focşani, oraş de care a devenit un subtil dar veritabil personaj al scrierilor sale. Prin profilul său cultural, dar şi în calitatea sa de publicist, reporter şi realizator TV, specialist în documentare tematice, Janine Vadislav este un promotor consecvent şi atent al tradiţiei, al artelor, oamenilor şi al valorilor autentice ale Vrancei şi nu numai. Utilizând o psihologie elaborată şi o memorie afectivă atent şlefuită, scriitura sa, pentru care a primit în anii 1982 şi 1992 Marele Premiu al Salonului Literar Dragosloveni, Vrancea, autoarea îmbină biografia şi ficţiunea într-un mod discret, original şi cu efecte literare esenţializate. În perioada 2000-2020 a publicat volumele: „Dulcea şi tandra mea fiară: povestiri”, „Veghea cuviosului Vili Glaser: proză”, „Eva sau nostalgia polilor”, „Păpuşile care plâng”, „Raiul”, „Grădina desfătărilor”, „Omul negru: proză”, „Adam Nour cel Bun”, „Satul-erou Mărăşti, în memoria colectivă” . Despre cărţile sale au scris, între mulţi alţii: Radu Petrescu, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Zilieru, Florentin Popescu, Ionel Necula, Costică Neagu. Este un atent şi constructiv colaborator al bibliotecii.

244

ALEEA CASTANILOR Bianca NEAGU Intr-o zi răcoroasă de primăvară,în timp ce mă îndreptam spre liceu, cu capul plecat parcă, încercând să aud mai bine sunetul plăpândelor vieţuitoare ce îi cântau în armonie soarelui ce îşi făcuse apariţia pe cer, o pată de culoare, nemaivăzută pe solul care aştepta să prindă culoarea de verde crud, mi-a captat atenţia. Încă atentă la concertul naturii, nu am băgat de seamă intrusul din scenariul posomorât al acelei zile, o floare mistică, de culoare albastră, care m-a făcut să mă abat de la drum şi să mă îndrept către şirul de flori ce ducea în curtea Spitalului judeţean. Acolo se află o clădire de patrimoniu, aflată astăzi în totală degradare. Aici, la 9 decembrie 1917, reprezentaţii guvernului român şi ai celui rus, pe de o parte, şi reprezentanţii Triplei Alianţe semnau Armistiţiul, prin care România înceta acţiunile militare pe frontul românesc în timpul Primului Război Mondial. Documentul a fost semnat de generalul Alexandru Lupescu, fiul actorului Ioan Lupescu, cel care a construit primul teatru în Focşani, şi de generalul Kurt von Morgen, ca reprezentant al Triplei Alianţe.

Casa Apostoleanu, 1917 245

Amintirile mele zboară înaite de tristul moment, când familia Apostoleanu ridica zidurile acestei clădiri, una dintre cele mai vechi din Focşani Moldova. Clădirea poartă încă aerul boem al sfârşitului de secol XIX, construită în stil european, cu accente romantice. Gheorghe Apostoleanu era un cunoscut jurist şi om politic, preşedinte al Curţilor de Apel din Iaşi şi Focşani, deputat şi senator în mai multe legislaturi. Magistrat, politician, ctitor, întemeietor şi susţinător al şcolii în general (a susţinut discursul inaugural al Liceului Unirea din Focşani, la 7 ianuarie 1866), Gheoghe Apostoleanu îşi doarme somnul liniştit în Cimitirul Nordic şi a dat şi numele străzii liceului spre care mă îndrept astăzi, strada Alecu Sihleanu. Deschid încet uşa şi întrezăresc, prin lumina difuză, imaginea soţilor Apostoleanu sorbind o ceaşcă aromată de ceai, alături de Duiliu Zamfirescu sau de Ion Mincu. Ascult cu atenţie recitalurile muzicale şi cenaclurile literare în serile târzii de toamnă, atunci când, timp de peste douăzeci de ani, aici s-au născut principalele societăţi culturale ale vremii. Podeaua scârţâie încet şi puţin mai încolo zăresc figura zveltă a regelui Carol I, a reginei Elisabeta sau a regelui Ferdinand, personalităţi care au făcut cinste acestei familii de focşăneni, ori de câte ori treceau prin bătrânul oraş. Dau mai departe pagina caietului cu amintiri şi îmi aduc aminte, cu tristeţe, că această clădire a fost naţionalizată de regimul comunist în anul 1945. Timp de treisprezece ani, clădirea a găzduit cartierul general al trupelor sovietice din zonă, staţionate aici până în 1958. Apoi clădirea este destinată spitalului, cu secţiile de chirurgie şi reumatologie, până prin anii 90, şi astăzi este total parasită. Casa a fost revendicată după anul 1990, după apariţia legii proprietăţii, iar autorităţile au fost obligate să o retrocedeze moştenitorilor familiei Apostoleanu. Ulterior, imobilul a fost donat în 2017 Consiliului Judeţean Vrancea, moştenitoarea explicând că nu are urmaşi, dar ar dori ca focşănenii să-şi aducă aminte de strămoşii familiei: Dăruiesc această parte de casă Focsaniului si judeţului Vrancea, unde străbunii soţului meu au muncit pentru bunăstarea populaţiei. As dori ca această casă să devină un muzeu, cu o mică placă, „Casa Apostoleanu”, în amintirea celor care au fost. As dori să faceţi cât se poate de repede, ca să ajung să văd si eu această casă cum a fo st înainte. Această rugăminte e ca să vă grăbiţi un pic, că nu mai sunt la prima tinereţe, spunea Cecilia Tatiana Apostoleanu în vara anului 2017.

246

C asa A postoleanu, 2017 Privesc peste umăr, în timp, şi zăresc o altă clădire şi o altă frumoasă amintire. Colegiul „Alexandru Ioan Cuza” şi-a început existenţa ca Şcoala Secundară de Fete de gradul I, în data de 8 iulie 1889. Atunci, domnii Tipeiu, Pamfil, Mironescu şi Toma, toţi profesori la Liceul „Unirea”, s-au întrunit în cancelaria liceului şi au hotărât înfiinţarea unei şcoli secundare de fete. Iniţial, şcoala s-a înfiinţat prin înscrierea unui număr de 66 de eleve şi, după ce a funcţionat prin diverse localuri, s-a mutat în 1889 în localul propriu din Cuza Vodă, sub denumirea de Şcoala nr. 2 de fete. Această şcoală a stat sub conducerea doamnei Maria Caian până în 1897. Se făcea simţită, mai mult ca oricând, nevoia unei şcoli pentru educaţia fetelor şi la Focşani. Şcoala de fete a funcţionat în casa lui Iordache Pruncu şi ulterior, după adoptarea unei noi legislaţii în domeniul învăţământului, s-a transformat în şcoală profesională. Clădirea se află în spatele actualului Colegiu Naţional, într-o avansată stare de degradare, deşi face parte din rândul clădirilor de patrimoniu. Construcţia a fost realizată în jurul anului 1830 de Iordache Pruncu, prefectul de Putna. La moartea acestuia, în anul 1866, casa s-a împărţit între soţie şi copii şi, ulterior, a fost vândută familiei Guriţă, originară din zona Panciu. La începutul secolului XX, clădirea şi-a schimbat proprietarul şi acesta a închiriat-o Ministerului Instrucţiunii Publice pentru Şcoala Secundară de fete. Ulterior, prin anul 1925, clădirea a fost cumpărată de acelaşi minister pentru a fi mai bine administrată şi întreţinută. 247

Deschid cutia cu amintiri şi văd cum, în 1928, primele eleve ale şcolii secundare din Focşani păşeau peste pragul acestei clădiri încărcată de istorie. Construită în stil elveţian, casa era realizată din cărămidă, înconjurată de un zid masiv, acoperit în partea de sus cu ţiglă roşie, ca majoritatea clădirilor vechi din Focşanii anilor 1830. Până în 1931, această clădire a servit Liceului de Fete, dar după construirea actualului sediu al Colegiului „Cuza”, clădirii i s-au dat diverse destinaţii şi a suportat numeroase reparaţii care i-au şters şi distrus farmecul de altă dată. Din anul 1940 aici a funcţionat Liceul Teoretic de Fete şi apoi Şcoala Medie Mixtă. Înainte de 1989, clădirea a fost inclusă pe Lista de Inventar cu monumente istorice de pe teritoriul judeţului Vrancea. Şi actuala clădire, Corpul A, este încărcat de acelaşi farmec al istoriei. În 1928 este realizat proiectul actualei clădiri a Colegiului „Cuza” . Proiectul a fost realizat de Virginia Spiru Haret, prima româncă arhitect, ajutată de Fr. Hamel. Planul localului cuprindea mai multe săli de clasă, cu două ieşiri, pe strada Cuza Vodă şi strada Pruncu, actuală Ana Ipătescu. Construcţia a început în 1930 şi s-a realizat prin subvenţie publică, în special din banii părinţilor elevilor. Inaugurarea clădirii s-a realizat la 14 septembrie 1931, de Ziua Crucii, în prezenţa marelui istoric Nicolae Iorga, prim ministru şi ministru al instrucţiunii publice. Între anii 1931-1937 şi 1970-1971 acestei clădiri, Corpul A, i s-au adăugat şi alte spaţii destinate funcţionării - săli de clasă, cancelaria, cabinet director, secretariat, bibliotecă, pe faţada dinspre strada Cuza Vodă.

Actul de donaţie al Casei Pruncu. 248

Casa Pruncu, 2018. Paşii mei grăbiţi spre liceu ajung într-un alt loc încărcat de istorie Casa Leon Cracalia (proprietar actual familia Şelaru). Situată pe strada Cuza Vodă la numărul 41, izolată faţă de alte clădiri, locuinţa a fost destinată după 1990 unor cluburi, deşi este monument istoric. Clădirea, care poartă amprenta secolului XIX, a aparţinut unui erou, Leon Cracalia, căpitanul care a preluat comanda batalionului din Regimentul 10 Dorobanţi Putna, după ce maiorul Gheorghe Şonţu murise, în timpul asaltului asupra redutei Griviţa, din 30 august 1877. Militar de carieră, căpitan din 1871, aceasta a fost şi ultima luptă la care eroul de doar 39 de ani a mai participat. Peste casa lui s-a aşternut uitarea, iar moştenitorii direcţi sau statul nu îi acordă astăzi nici cea mai mică atenţie.

Casa Leon Cracalia 249

Călătoria mea se apropie de final! Cu sufletul la gură, paşii mei grăbiţi mă duc către alt loc încărcat de poveşti, misterioasa casă Tatovici. Casa Tatovici a fost construită la jumătatea secolului XIX de Constantin Tatovici, un important negustor focşănean şi proprietar de întinse suprafeţe agricole la Răstoaca. Încă din acele timpuri, imobilul de pe Cuza Vodă avea o sală de baie cu plăci de mozaic pe jos, cu cadă, lavoar, instalaţie de apă caldă şi rece şi canal de scurgere. Constantin Tatovici este şi cel care a înfiinţat în Focşani Casa de Credit a Agricultorilor „Putna” şi Moara C. T. Tatovici, deci un om avut. Cu toate acestea, după doar 4-5 ani de la ridicarea frumosului imobil, în plină criză economică, negustorului i se declară falimentul şi pierde tot. Toată averea îi este confiscată, inclusiv impunătoarea casă de pe strada Cuza Vodă. Zece ani mai târziu casa este cumpărată de familia savantului Marin Popescu Spineni. Ulterior, clădirea a devenit după 1950 Secţia de Sănătate a raionului, apoi a judeţului. Din anul 1985, Casa Tatovici a trecut în administrarea Muzeului Vrancei, iar până în 2015 aici a funcţionat Secţia de Ştiinţe ale Naturii. În martie 2015, Secţia a fost închisă publicului, pentru că imobilul fusese grav afectat de un cutremur de 5.7 grade Richter, din noiembrie 2014. Încă prinsă în magia ce învăluia clădirea, sunt ruptă din vis de un clopoţel ce se auzea în depărtare, ce chema toţi elevii în sălile de clasă. Aşa că, mi-am luat inima în dinţi si m-am lăsat purtată de picioare către liceu, dar am rămas cu gândul la lăcaşurile pline de istorie, acum parcă uitate, de pe aleea castanilor.

Casa Tatovici. 250

Harta oraşului Focşani.

B IB LIO G R A FIE Caian, F. Dimitrie, Istoricul oraşului Focşani, Editura Terra, Focşani, 2013, pag.74-84, pag. 143-157. Dimitrescu, I.M., însemnări cu privire la oraşul Focşani, Editura Terra, Focşani, 2013, pag 7-88. Nichita, Dan; Nichita, Silvia Vrînceanu, Elita unionistă din Focşanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu, Asociaţia „Eu, tu şi ei”, Focşani, 2020. https://justitiecurata.ro/galerie-foto-casele-monument-istoric-din-focsanilasate-de-izbeliste-de-proprietari/; https://invrancea.ro/casa-apostoleanu-focsani/. http://djcvn.cultura.ro/index.php?option=com_sppagebuilder&view=pag e&id=175.

251

B ianca NEAGU este elevă la Liceul de Artă „Gh. Tattarescu” din Focşani (în clasa a IX-a, la momentul participării la proiect), clasa prof. M arian a Dascălu. A împletit pasiunea pentru istorie, stimulată cu măiestrie de profesoara ei - distins cadru didactic focşănean, cu o promiţătoare îndemânare eseistică, pentru a ne reda o pagină din istoria Bulevardului „Cuza Vodă”, filtrată de sensibilitatea ei adolescentină. O adăugăm, cu încredere, echipei noastre de colaboratori ai bibliotecii.

252

POVESTEA STRĂZII MELE Paula-Alexandra NAN

După 12 ani de locuit la bloc, am decis, împreună cu familia mea, să ne mutăm la casă, pentru o viaţă mai sănătoasă. Aceasta este situată în comuna Broşteni, formată din satele Arva şi Pituluşa, pe Valea Milcovului, la 16 kilometri de oraşul Focşani, în care m-am născut, şi este casa mea de suflet. În faţa casei, pădurea îmi oferă un peisaj minunat, indiferent de anotimp: primăvara şi vara, culoarea verde ca smaraldul domină, toamna, copacii sunt viu coloraţi, iar iarna, cetinele brazilor stau aplecate din cauza zăpezii albe ca spuma laptelui. În fiecare dimineaţă de primăvară mă trezesc păsările cu simfonia lor magnifică. Copacii sunt plini de flori înmiresmate. Dintr-o adiere, florile se desprind de mugur si dansează un vals prin văzduh. În serile de vară, când aerul oxigenat al pădurii îmi încântă plămânii şi cerul este senin ca floarea de nu mă uita, stau până târziu cu prietenii pe uliţa satului. Revenind la povestea străzii mele, vă pot spune foarte multe lucruri despre aceasta. Locuiesc pe strada Principală a comunei. În satul Căpătanu este situată biserica ce poartă numele Sfântului Nicolae, ocrotitor al omenirii. Mergând la deal, sunt multe obiective turistice de vizitat:

Mănăstirea Mera, aflată pe malul stâng al văii Milcovului, în apropiere de satul Podul Mănăstirii. Ea se află la 25 de kilometri de Focşani şi, din punct de vedere arhitectural, este considerată cel mai valoros monument din Judeţul Vrancea.

253

https://youtu.be/Oye8TyL9dJw Intraţi aici! (pentru aflarea mai multor detalii,vă rog să daţi clik pe link). Al doilea punct turistic deosebit este Focul Viu, care se află în comuna Andreiaşu de Jos. Peisajele sunt de nedescris şi îţi oferă o frumuseţe cum nu ai mai văzut.

Fiind situat în inima satului, este o rezervaţie naturală protejată. Focul arde neîncetat, atât iarna, cât şi vara, şi este considerat a fi rezultatul unei erupţii vulcanice. Spectacolul Focului Viu este magnific, mai ales în timpul nopţii, când pe cer se aprind, una câte una, stelele, ca într-o mare sală de dans. Flacăra Focului Viu dansează la poalele brazilor verzi ca smaraldul şi, noaptea, lumina ei se reflectă în pădure, creând o atmosferă feerică. Stiaţi că dacă flăcările depăşesc înălţimea de 2 metri, prevestesc un cutremur? Pădurea este ca o mamă pentru animale, de aceea trebuie să o protejăm: plantând copaci, deşeurile aruncate în locuri amenajate şi să fim împotriva tăierii copacilor. Coborând pe drumul şerpuit al comunei Reghiu, ajungem în rezervaţia naturală Scruntaru, unde avem parte de un peisaj mirific datorită stâncilor înalte. Aceasta este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Moldova. Pe Valea Milcovului se găsesc adevărate bogaţii ale naturii, cum ar fi un munte de sare. Mă bucur că v-am putut împărtăşi câteva dintre frumuseţile Văii Milcovului cu ocazia acestui concurs interesant, tot odată vreau să vă arăt minunăţii din curtea mea. 254

Sper că v-a plăcut povestea străzii mele!

Paula-A lexandra NAN este elevă la Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny”, numărul 5, Focşani. Este mezina proiectului „Povestea străzii mele” şi a fost printre primii care au răspuns invitaţiei noastre. A scris şi a trimis un text entuziast, plin de naturaleţe şi elaborat potrivit vârstei ei, despre locul natal şi despre frumuseţile Văii Milcovului, văzute prin sufletul său de copil. Îi dorim ca ţinuturile şi poveştile legendare ale Vrancei să o însoţească pretutindeni şi să-i fie îndemn şi mândrie în viaţă.

255

BRUFLIT* CU ECOU PE STRADA MARE (DE CE LE MAI SCOŢI LA LUMINĂ DE AIA) *(Bruflit - sunet produs de ştergerea prafului de pe o idee - „Câteva posibile nume de sunete”, Dan Stanciu, Dilema veche, nr. 422, 15-21 martie 2012) Fevronia SPIRESCU

*** dom nişoara 31. azi mama are o durere mergem noi la farmacie mamă să nu pierdeţi hârtia doar pe trotuar... nu e nimeni pe strada mare mamă bine vedem casa cu obloane verzi la farmacie spuneţi sărut mâna domnişoară şi la intrare şi la plecare ce-i aia domnişoară mamă cineva fără soţ încă dar e bătrână nu are soţ nu are e domnişoară nu uitaţi nu uităm ... domnişoară e termenul de politeţe pentru o fată sau o femeie nemăritată... 32. mergem la farmacie farmacia are un geam mare mare în geam se răsfaţă o floare mare mare până-n tavan cu frunze mari mari se cheamă ficus pe rafturi chicotesc sticluţe mici mici şi borcănele ciudate mici mici pe jos pătrate mari albe şi negre ca pe cutia de table a tatii pe cutie ele sunt mici ... colocvial, denumirea de farmacie face referire la locul unde se prepară şi se vând medicamentele... 33. ooo... afară afară să nu te mai prind domnişoară să-mi spui auzi nu doamnă domnişoară de unde să ştiu eu doamnădomnişoară o doamnă e o doamnă nu ştiu iartă-l domnişoară nu ştie să se adreseze de unde să ştie nu-i de la oraş nu vreau... auzi colo doamnă... stăm lângă uşă afară spaima s-a ascuns în gât în ochi în degete omul iese năucit ... farmacistul are un rol important în educarea populaţiei atât in ceea ce priveşte medicaţia cât şi în tratamentul recomandat de medic...

257

34. hârtia de la mama vai nu-i în buzunar aici e batista fata din nufăr banii şi două bile e la tine nu-i uşa are clopoţel clopoţelul sună frumos zing zing zing urcă tu scara aha uite hârtia e în şosetă n-am pierdut-o sărut mâna dom... domnişoară sărut mâna domnişoară eiii aşa fetiţe bine crescute... ... medicamentul este o substanţă sau un produs destinat sau utilizat pentru studierea sau modificarea unui sistem fiziologic sau unei stări patologice... 35. în farmacie miroase a proaspăt amărui hârtia din şosetă trece sub ochelari ochelarii o studiază sub ochelari apare un zâmbet larg spaima s-a retras spre picioare ele mai tremură încă avem medicamentul e într-un sertar într-un pliculeţ domnişoara scrie ceva pe el ţac ţac ţac se aude casa de marcat ţac ţac ţac ... farmacistul trebuie să se asigure că informaţia pe care o transmite odată cu eliberarea medicamentului a fo st deplin înţeleasă, că schema de tratament va fi respectată... 36. sărut mâna domnişoară sărut mâna domnişoară clopoţelul zing zing zing pliculeţul în buzunar restul în celălalt nu mai sări pierzi pliculeţul uite şi cofetăria da... înăuntru e minunat o mulţime de bomboane colorate nu intrăm azi în cofetărie ... clopoţelul e deasupra uşii, sună când se deschide sau se închide uşa, să anunţe clienţii care intră într-oprăvălie... 37. dincolo de uşile astea verzi mari ce-o fi poate un palat poate o prinţesă eiii... o prinţesă da da sigur o prinţesă sunt uşi de palat sunt obloane uite au şi lacăte palatele au porţi şi obloane ba nu ba da n-ai văzut desenele din cartea cu basme ba da au şi lacăte şi ce dacă sunt nişte uşi mari sunt de palat ba nu treaba ta ... basm - operă epică în proză care prezintă lupta dintre bine şi rău şi care se încheie cu victoria binelui, de regulă... *** cofetăria 43. nu coroniţa mamă e premiul meu las-o pe cap sora mea are rochie de prinţesă eu am premiu mama ne ţine de mână toţi se uită la noi mergem la cofetărie pe strada mare ce de mirosuri bune bune parcă e în africa acolo sunt negri uite două statui două capete de negrese aşa arată ştim noi de la cărţile de joc păcălici au şi turbane astea nu au turbane 258

...cofetăria este un local în care se fabrică, se consumă si se vând dulciuri (prăjituri, bomboane, îngheţată etc.) ... 44. borcane mari de sticlă parcă-s titireze sau umbreluţe bomboane colorate multe multe măsuţe mici cu scaune îngheţată buuună păhărelele reci prăjituri frumoase nu le-aş mânca sunt frumoase cofetăria e din africa nu mamă nu doar statuile sunt negre au şi prăjituri negrese tot negre poate şi ele sunt din africa şi cacao şi ciocolata ... cacao - materia primă din care se obţine ciocolata, se extrage din seminţele arborelui de cacao, iar cea mai mare producţie de cacao din lume provine din Africa... 45. statuile au fost în palat în care palat în palatul lahovari era un palat aici unde este palatul mamă nu mai este doar parcul şi palatul unde a plecat s-a dărâmat aaa ca în tinereţe fără bătrâneţe era doar ruine şi ruinele nu mai sunt doar un zid la cinematograful de vară unde mergem cu bunica da acolo ... cinematograf de vară - loc în aer liber amenajat cu bănci pentru spectatori si ecran pentru proiecţia de filme doar seara după lăsarea întunericului... 46. e bună îngheţata vânzătoarele au şorţuleţe albe albe coroniţe din pânză albe albe apretate sunt curate curate şi miros a vanilie a ciocolată a bomboane a îngheţată a cafea şi ciocolata este din africa pe plic este o negresă cu un turban pe cap cofetăria miroase frumos aşa miroase africa a cofetărie sigur ... Africa este continentul cu clima cea mai caldă, în limba greacă cuvântul aphrike înseamnă fără frig... *** anton-trei-sferturi 75. ne jucăm pe strada mare la scări până se-ntunecă strada mare are case-nşirate una lângă alta case evreieşti zice tata casele se sprijină una de alta umăr la umăr perete-n perete ca fetele de la căpâlna se ajută între ele mai ales că n-au decât o gură şi un ochi o uşă şi un geam deci nu văd ele prea bine de aia se ajută parcă se sprijină să nu cadă ... Fetele de la Căpâlna - ansamblu folcloric de dansuri alcătuit numai din fete, care au un dans specific într-un singur sir si e originar din localitatea Căpâlna, aflată pe malul râului Târnava Mică din judeţul Alba... 76. casele sunt ceva special sunt case cu prăvălie la stradă dedesupt au beciuri multe acolo pun marfa şi dacă e pericol 259

pot fugi prin beciuri ce fel de pericol de toate de hoţi mai sunt hoţi nu mai sunt au fost nici prăvăliile nu prea mai sunt au fost mai multe au rămas doar tunele pe sub case le-au găsit la săpături la blocuri ... beci - construcţie subterană, de obicei, la subsolul unei clădiri sau case, în care se depozitează alimente, mărfuri, lemne de foc, etc. si care, uneori, permite locatarilor evacuarea de urgenţă, prin tuneluri ascunse, departe de casă... 77. una dintre case e mai mare are două guri adică două uşi mari cu obloane verzi nu are ochi are doar zid de piatră are şi scări de ciment aici ne strângem seara dincolo de obloane e o prinţesă a închis-o un zmeu uriaş verde şi stă acolo poate plânge nu vezi lacătele da ce mari sunt ... lacăt - obiect din fier prevăzut cu un mecanism special si o cheie pentru încuiat uşi, obloane, cufere, etc ... 78. vorbim ascultăm curioşi sărim coarda spunem poezii jucăm şotronul ne jucăm de-a prinselea stelele se uită la noi pe celălalt trotuar anton-trei-sferturi iese afară cu o masă de lemn şi-o scutură supărat are vreo două ploşniţe cucoană o informează necăjit pe vecina lui vecina trece strada are o sticla de lapte vecina se cruceşte în mijlocul drumului noi căscăm gura la anton ce-s alea ... ploşniţa - insectă parazită de culoare roşie care trăieşte prin crăpăturile pereţilor sau ale mobilelor şi se hrăneşte cu sângele omului, păduche-de-lemn ... 79. bunica se cruceşte şi ea unde aţi mai auzit şi asta anton-treisferturi scutura masa de ploşniţe hi hi hi cum aşa da bunică bunica pune nume tuturor anton e anton-trei-sferturi e sărac a capătat de pomană pantalonii el e înalt pantalonii sunt scurţi sunt trei-sferturi anton e anton-trei-sferturi anton şi la cap e trei-sferturi auzi scuturi masa de ploşniţe hi hi hi râde bunica da şi vecina lui si-a făcut cruce păi cum e de crucit ... pomană - se dă de pomană săracilor hrană, bani şi îmbrăcăminte, obiecte, în amintirea şi pomenirea celor morţi... *** tră s u ra 112. puf puf puf trenul gâfâie se opreşte-n gară ne-a adus de la ţară începe şcoala ooo unde sunt coşurile verzi cu flori roşii unde e streaşina verde se dărâmă gara se face alta nouă zice tata nuuu

260

nu vreau e gara mea verde şi mama unde o să lucreze la turn unde acolo peste linii ce departe nu-mi place gara nouă ... gâfăie - respiră greu si des din cauza efortului, produce un zgomot caracteristic, înfundat si greoi... 113. picură tata a adus trăsura nea poroma o ajută pe bunica să urce e frumos cu trăsura avem acoperiş trap trap trap calul merge cântând trap trap strada gării e goală cred că l-am văzut pe hanga unde dincolo peste drum nu mai este hanga aaa da a murit nu mai este mi s-a părut ... trăsură - vehicul cu patru roţi, pe arcuri, tras de cai si folosit la transportul persoanelor... 114. mergem pe strada mare dom şef zice nea poroma sunt săpături la piaţă se mai fac blocuri uite cofetăria s-a mutat în grădină numai vara iarna se duc înapoi au scos şi statuile în grădină care statui negresele nuuu alea sunt înăuntru ăăă afară nu mai miroase a africa nu mai sunt negrese şi plouă e ud pe jos ... blocurile sunt nişte case unele peste altele pe câteva etaje... 115. la colţ ne oprim tata coboară să ia ţigări virginia cu filtru virginia e nume de fată da uite bate în geam la madam gheorghiu la debitul de tutun ce debit e numai un geam da are ţigări chibrituri e debit pentru ţigări ce-i aia nu ştiu e lângă şcoală are şi biscuiţi ai văzut tu nu ... debit - tutungerie, loc unde se vând ţigări sau loc unde se vând mărfuri cu amănuntul... 116. strada mare are pietre calul merge mai greu trop trop trop cântă potcoavele casele dorm cu ochii închişi au storurile trase par obosite nu chiar toate hei obloanele verzi sunt deschise nu mai este lacătul poate văd prinţesa ori zmeul ori... ... potcoavă - piesă din fier de forma unui semicerc care se fixează în cuie pe copitele cailor pentru a le proteja, dacă o găseşti se spune ca aduce noroc... 117. s-au vândut casele cele mari zice nea poroma proprietarul era bolnav o fi murit zice tata trăia pe la tecuci da se face curat schimbă şi acoperişul oooo nu-i nici o prinţesă nici un zmeu nici un palat e gol înăuntru nu-i nimic nici lacătul mare nu mai e m-a picurat pe obraz treci dedesupt sub coviltir te uzi şi stai jos ai să cazi da bunică ... coviltirul e acoperişul unei trăsuri sau al unei căruţe sub care se adăpostesc oamenii de ploaie sau de soare... 261

118. cotim pe uliţă ce lipseşte tată nucul unde e l-a tăiat cine stăpânul lui dar era şi-n curtea noastră doar nişte crengi şi azorel ham ham ham eeeii ce mare ai crescut nu mai eşti pui azorel nici voi spun ochii lui eu am în ochi picături de ploaie hai repede în casă vă faceţi ciuciulete da bunică la ţară nu ploua era... soare ... ciuciulete - ud de ploaie până la piele, ud leoarcă, motolit...

Fevronia SPIRESCU s-a născut la Focşani, în anul 1956 şi locuieşte la Adjud, unde predă limba franceză şi limba şi literatura română. A absolvit Liceul de Artă Plastică: Nicolae Tonitza, Bucureşti şi Facultatea de Filologie, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi. Este o distinsă reprezentantă a literaturii vrâncene şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Literatura pentru copii şi tineret”, Bucureşti. A organizat expoziţii personale de pictură în Focşani, Adjud, Mărăşeşti, Bucureşti şi este un original ilustrator de carte, mai ales la cărţile pentru copii. A publicat, în perioada 2016-2020, mai multe volume de versuri sau proză, cu ilustraţiile autoarei: „Inorogul roşu” (basm pentru copii); „Rădăcinile”; „Poveştile lui Nasser, câine de casă” (carte de poveşti pentru copii); „Crochiuri fără frunze” (versuri); „Biţi-Codiţe” (roman pentru copii); „Bruflit* cu ecou pe Strada Mare” (poem cu ilustraţiile autoarei). A obţinut numeroase premii naţionale pentru literatură, este colaborator al unor importante reviste de cultură, dar şi al bibliotecilor vrâncene, în diferite proiecte literare.

262

STRADA LIBERTĂŢII DIN CARTIERUL SUPUŞI - ODOBEŞTI G heorghe M OCANU

Odobeştiul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul oraşului, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmpul Focşanilor, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, spre alte zări... Casele, cu feţele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile bine ferecate, se ghemuiau cu faţa spre marginea străzilor înguste, gata-gata să cadă peste ele. Părea să fie o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar Milcovul vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Odobeştenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă uneori, în mijlocul verilor pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valuri înalte şi tulburi. Vuietul lui lovea acum turlele bisericilor înşirate peste Măgură, clătina norii şi-i scutura de cei câţiva fulgi, ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată. Venea altă iarnă. În fiecare an, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra Odobeştiului, îşi descărcau povara de nămeţi şi târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste dealurile Vrancei, peste apa Zăbalei şi peste Grumazul Nărujii. Aleargau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat. Bătrânii spun că-şi căută mereu locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni. „Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau d re p ta te . N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit odobeştenii. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitează la ore fixe, o dată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte

263

de plecare spre serviciu, ce, culmea, parcă de când e lumea, începe mereu, plictisitor, la aceeaşi oră... Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e cu mult peste ora şapte. Altă dată, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt odobeşteni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare!? Doar prin munţii Vrancei, prin acele locuri miruite de Cel de sus, se mai dă de pomană o pâine. Acolo se mai duce lumea la biserică, acolo mai supravieţuieşte încă ruşinea si respectul faţă de semeni, acolo se mai păstrează încă visele vechi, izvoarele credinţei tradiţionale. Numai că puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea românului. De aceea, poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe drumul cel d r e p t. În oraşul de la poalele Şarbei există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea, toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a Milcovului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce Zgomotul spinteca oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o sp e ra n ţă . Primii ce calcă străzile sunt oamenii cu uniformele albastre, miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zi de zi dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoalele atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile, căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. Mâna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, p e n ite n cia r. Un lanţ cu mijlocul aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. De aici încolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele închise la culoare din sălile Tribunalelor. În acea dimineaţă, miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit” : „Să trăiţi, tovarăşu’!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit!...

264

Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau „nea Timaru”, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea la băgat oamenii în puşcărie, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină. În acea dimineaţă era obligatorie vizionarea adunării populare din capitala ţării. Acolo, conducătorul iubit se adresa cetăţenilor ţării, îndemnându-i să muncească până la sacrificiu. Pe ecranul televizorului alb-negru din hol se vedea tribuna oficială, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte... Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când, se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi eroi, atât avea neamul românesc pe atunci! Pe uşa Miliţiei intră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut întotdeauna p r im u l. „Ceauşescu P.C.R!” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie. Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul! M-a alungat cu copil cu tot în stradă! Am dormit la o vecină! Dacă afla unde eram, mă omora de azi-noapte!” „De ce te-a bătut, femeie?” „De sărăcie, dom' şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce! N-am avut din ce să-i fac de mâncare! A venit şi el obosit de la muncă şi cu şpriţul în cap! Aşa-s bărbaţii, dom' şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc! ” Televizorul făcea feţe-feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile lui nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre! Am să măresc alocaţiile şi pensiile pentru femeile cu mulţi copii! Am s ă . ” Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „purici” . Parcă începuse să-i mănânce 265

şi pe ei pielea...Toţi cei din sală se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor! Suntem liberi! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate! Demnitate! Jos Ceauşescu!” Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. Afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul! Vrem ta-blo-ul!” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii... Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii!” se auzea cu hotărâre în voce unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate!” zicea altul. „A venit vremea să le cerem socoteală!” Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a în tu n e ric . Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul! Vrem ta-bloul!” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii. În aceste clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida, încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” măsuri. Timaru nu se opri: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână!” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei!” 266

„Nu ne e frică de moarte!” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă. Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii, cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau pe acesta să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat. Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului, a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre... Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii conducătorului. Însă prea tâ r z iu . Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru, ajutată parcă şi de mimica mulţimii. Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile: „Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi!” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului Varga. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru dinspre Focşani ! Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul!” Speranţele miliţienilor de-a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi p ă m â n t. Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre c e r . Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să

267

ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini urla strident: „Libertate! Libertate!” Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele geamurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ. „Se schimbă lumea!” mormăia, într-o doară, urbea...

G heorghe M ocanu s-a născut în anul 1962, în Ursoaia, judeţul Vrancea. Licenţiat în ştiinţe juridice, specialitatea criminologie, ofiţerul de poliţie, Gheorghe Mocanu, a debutat publicistic, cu nuvele, în revista „Oglinda literară” (Director, Gh. Andrei Neagu), în anul 2004. Doi ani mai târziu, în 2006, publică romanul „Din umbra munţilor, vol. 1: Borta” - Premiul anului 2006, pentru debut în proză, al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Bacău. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2009. A publicat în diferite reviste (selectiv): „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Salonul literar”, „Oglinda literară”, „Prosaeculum” . A primit premii şi distincţii literare în ţară şi referinţe critice (selectiv) de la: Fănuş Neagu, Ion Rotaru, Constantin Dram, Gheorghe Istrate, Emilian Marcu, Florentin Popescu, Ionel Necula. Volume publicate:, „Nuntă cu bucluc”, 2006; „Pe uliţa vântului”, 2007; „Hematomul roşu”, 2008, ed. română-engleză; „Trăsnetul lugubru al mărturisirii”, 2014; „Patru poveşti gogonate”, 2015; „Heidegger. Deţinutul Paisprezece,”, Teatru, 2017; „Din umbra munţilor”, vol. 1-3, 2020.

268

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Arhivele Naţionale Vrancea, fond Primăria oraşului Mărăşeşti, dosar 6/1865, filele 2,7 şi 9. Arhivele Naţionale VN - Primăria oraşului Focşani Arhivele Naţionale VN - Prefectura Judeţului Putna Arhivele Naţionale VN - Tribunalul Judeţului Putna Arhivele Naţionale VN - Colecţia de planuri şi documente Adafini, Mihai Liviu, „Istoricul oraşului Panciu ”, Cluj-Napoca, Editura Qual Media, 2012. Anghel, Valeriu; Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin, Focşani, Editura Terra, 2000. Boamfa, Ionel, Geografie istorică, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2019. Caian, Dimitrie F. Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, Tipografia, Legătoria de cărţi şi Stereotipia. Diaconescu, Gh. A., 1906, Lucrare premiată de Academia Română în anul 1907. (Fond BJDZ Vrancea) Cherciu, Cezar, Focşanii - O istorie în date şi mărturii (sec. XVI - 1950), Focşani, Editura Andrew, 2010. Ciobanu, Vasile, Studii de istorie a oraşelor: in honorem Paul Niedermaier/Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Bucureşti, Editura Academiei Române. Cluj - Kolozsvăr - Klausenburg 700 Vărostorteneti tanulmănyok/Studii de istorie urbană, Cluj Napoca, Erdelyi Muzeum Egyesulet, 2018. Cronica Vrancei, coord. prof. dr. Horia Dumitrescu, ed. Muzeul Vrancei, Focşani, Editura Pallas, 2011. Darea de seamă despre Administraţiunea comunei Focşani pe anul 1911 1912, presentată Consiliului odată cu proectul de buget pe zerciţiul 1912 1913 de Th. M. Bassarabianu, Primar, Focşani, Tipografia Naum

269

Gheorghiu, [1912]. (Fond BJDZ Vrancea. Exemplar cu semnătura olografa a primarului Th. M. Bassarabianu). Dicţionarul academicienilor vrânceni (coord. Costică Neagu), Focşani, Editura Terra, 2018. Dimitrescu, I.M., însemnări cu privire la oraşul Focşani, pref. G.G. Longinescu, Focşani, Institutul de Arte grafice „Bucovina”, I.E. Torouţiu, 1931. ( Fond BJDZ Vrancea) Dimitrescu, I.M., însemnări cu privire la oraşul Focşani, (reeditare), Focşani, Editura Terra, 2013. Enciclopedia de istorie a României (coord. I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu), Bucureşti, Editura Meronia, 2000. Focşanii de altădată, ed. îngrijită de Costică Neagu, Focşani, Editura Terra, 2013. Frunză, D., Alimentarea cu apă a oraşului Focşani, 1884, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cota 628.1VL/F93. Iancu, Viorel, Aşezămintele monahale din judeţul Vrancea, Focşani, Editura Bogdania, 2018. Ionescu de la Brad, Ion, Agricultura Română din Judeţul Putna (reeditare), Focşani, Terra, 2018. închinare Liceului Unirea cu prilejul împlinirii a 50 de ani de vieaţă, Focşani, s.n., 1916. Kalustian, Leon. Simple note din „Simple N ote”, Bucureşti, Editura Agerpress Typo, 1998. Lecca, Octav-George, Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1899. Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice (ed. Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea), Focşani, Editura „Andrew”, 2008. Mihăilescu, Vasile, Ai văzut un Rege plângând, cititorule? Amintiri din Campania pentru Întregirea Neamului-1916-1918, ed. îngrijită de Mihai Adafini şi Mihai Liviu Adafini, Sibiu-Hermannstadt, Editura A.T.U., 2015. Milcovia. Revistă regională de studii, red. Al. Rădulescu, Anul I, Vol. I, Focşani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1930. (Fond BJDZ Vrancea). Milcovia: Revistă regională de studii. Anul III, Vol. 1-2. Focşani, 1932. (Număr închinat memoriei poetului, născut pe plaiurile „Milcoviei”, 270

DUILIU ZAMFIRESCU, dela moartea căruia s’au împlinit zece ani). (Fond BJDZ Vrancea). Monitorul Oficial al României, nr. 33, 11 (23) februarie 1878. Musat Muresanu, Daniel, Focşani, Strada Mare a Unirii, colt cu Republicii, Odobeşti, Editura Salonul Literar, 2018. Neculai, Aurel, Mărăşeştii în vechi cărţi poştale ilustrate 1900 -1939, Focşani, Editura ATEC, 2018. Nichita, Dan; Nichita Vrînceanu Silvia, Elita unionistă din Focşanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu, Focşani, Asociaţia „Eu, tu şi ei”, 2020. Paragină, Virgil, Focşani - 450 de ani, Focşani, Lucrare în regia autorului, 1996. Planul oraşului şi moşiei Focşanii Munteni din 1848 publicat în lucrarea Studii de istorie a oraşelor: in honoreum Paul Niedermaier/Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017. Planul oraşului Focşani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhovic publicat în lucrarea Cluj-Koloszvar-Klausenburg 700: studii de istorie urbană, Cluj-Napoca, Erdelyi Museum, 2018. Recensământul general al populaţiei României din 1930, vol I, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică. Revista Noastră, anul I, nr. 6, februarie, 1913. Russu, Dimitrie R., Patrimoniul public şi starea economică a judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, s.n., 1933. Stănel, Ion, Monografia istorică a localităţii Mărăşeşti, Focşani, Editura Andrew, 2007. Studii de istorie a oraşelor: in honorem Paul Niedermaier, Brăila, Editura Istros a Muzeului Brailei „Carol Iacob, Dan Dumitru, 2017, Planurile oraşului şi moşiei Focşanii Munteniei din 1848, în I” Vosganian, Varujan, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Iaşi, 2009. Vrancea literară. Antologia scriitorilor vrânceni. Antolog. Culiţă Ioan Uşurelu, Odobeşti, Editura „Salonul literar”, 2018.

271

WEBLIOGRAFIE https://justitiecurata.ro/galerie-foto-casele-monument-istoric-din-focsanilasate-de-izbeliste-de-proprietari/ https://invrancea.ro/casa-apostoleanu-focsani http://djcvn.cultura.ro/index. https://dexonline.ro/definitie/savur https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_dmjudeţul_ Vrancea https://adevarul.ro/locale/focsani/focsaniul-inca-1885-baie-comunaladevenit-timp-imobilul-functionat-folosul-sanatatii-publice https://adevarul.ro/locale/focsani/focsani-portret-gheorghe-mocanupolitistul-uniunea-scriitorilor https://ro.wikipedia.org/wiki/Varujan_Vosganian http://maps.mapywig.org - accesat în data de 7.05.2021. https://maps.arcanum.com/en/map/firstsurvey-moldva - accesat în data de 7.5.2021. https://maps.arcanum.com/en/map/romania - accesat în data de 7.5.2021. https://maps.arcanum.com/en/map/secondsurvey-wallachia - accesat in data de 7.5.2021. https://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/stiri-locale/mari-filantropivranceni-maior-gheorghe-pastia - accesat pe data de 9.05.2020.

272

Povestea străzii mele

Articles inside

BIB L IO G R A FIE

din Cartierul Supusi - O d o b esti

de ce le mai scoţi la lumină d e -a ia

Paula-Alexandra NAN, Povestea străzii m e l e

Bianca NEAGU, Aleea C a stanilor

Janine VADISLAV, O zi plină de graţie

Daniel-Musat MURESANU, Povestea străzii m e l e

Doina POPA, Flori de p i a t r ă

Leon KALUSTIAN, Buldozerul si I s to r ia

Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Cuza Vodă, nr. 3 1

Lucian DORDEA, Carre -ul de patru... s tr ă z i

Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Nicolae I o r g a

Luminiţa ANDRONE, Strada mea, copilăria m e a

Angela SILION, Bulevardul Unirii din F o c ş a n i

Mariana-Vicky VÂRTOSU, Strada mea sau Strada Abatorului

Silviu CONSTANTINESCU, Cărăbuşul copilăriei m e l e

Varuj an VOSGANIAN, Cartea şo a p te lo r

Liviu-Ioan STOICIU, M ai multe străzi ale m e le

M arieta TUDORACHE, Părinţii din uliţa copilăriei m e l e

a copilăriei mele! Strada de la b u n ic i

la Strada Mihail K ogălniceanu

Andrei-Marius NEDELCU, Fosta Stradă Umbrei din Focşani. Elemente de geografie is to r ic ă Petru MINCU, De la uliţa Cotu Bumbacului

Scurtă istorie în im a g in i

eroului necunoscut în Biserica Adormirea Maicii D o m n u lu i

Ion STĂNEL, Străzile din Mărăşeştii de ieri şi de a s tă z i Aurel NECULAI, Bulevardul Carol I din Mărăşeşti.

din oraşul P a n c iu

Ionuţ ILIESCU, Bulevardul G ă r ii

Un exerciţiu de geografie isto r ic ă

Indicatorul s tr ă zilo r

Dimitrie F. CAIAN, Diviziunea a dm inistrativă

Geografia m e m o rie i

Un proiect r e u ş it

M u lţu m ir i