Silviu CONSTANTINESCU, Cărăbuşul copilăriei m e l e

CĂRĂBUŞUL COPILĂRIEI MELE

9

Silviu CONSTANTINESCU

Mi-am petrecut o mare parte a copilăriei pe strada Cărăbuş. Strada era paralelă cu Tăbăcari, iar în ju r mai erau Rodnei, Albinei şi alte străzi sau străduţe pe care nu mi le mai amintesc. Nu locuiam acolo, dar, vara şi cam de fiecare dată când aveam timp liber, ajungeam pe acea stradă. Acolo stătea o mătuşă de-a mea, care avea o casă cu grădină şi livadă. Mai toate vacanţele eram acolo şi toată lumea era a mea. Ţin minte şi acum numărul 4 de pe acea stradă. În dreapta, cum intrai pe poartă, era casa, foarte lungă, care ajungea până departe, înspre fundul curţii. În stânga era mai întâi o grădină destul de măricică unde mătuşă-mea punea roşii, castraveţi, ceapă şi multe altele lucruri. De la gardul exterior la grădină era un spaţiu liber, destul de mare, care putea fi folosit pentru joacă şi chiar era folosit, deşi nu avea neapărat această destinaţie. După grădină urma o cocină de porci unde îşi ducea veacul un porc liniştit şi mulţumit. Probabil că se schimba în fiecare an dar, pe atunci, nu dădeam atenţie unor lucruri atât de triviale. După cocină, pe dreapta, exista o bucătărie de vară. Îmi plăcea să mă urc pe cocina de porci şi să stau pe acoperişul de smoală cu ochii spre cer. Nici astăzi nu ştiu de ce căpuşele şi puricii care-şi făceau veacul pe acolo nu m-au atacat. Probabil din respect pentru porc. Pe timpul verii era extrem de plăcut să stai pe cocina de porci. Era cald şi frumos. Cerul era azuriu cu mici fuioare albe care se duceau liniştit fără să lase urme. Liniştea, nepământeană aproape, era întreruptă doar de bâzâitul vreunui avion, bubuitul un autocamion de mare tonaj care zguduia strada şi, uneori, de ţăcănitul sacadat al unui tractor care avea meritul că mă întrerupea din visările mele cele mai profunde. În sfârşit, dincolo de astea, răzbătea din când în când un radio vesel, în care se auzea un meci de fotbal comentat la cald de un crainic înfierbântat. Era, de obicei, sfârşit de campionat naţional. În rest era foarte liniştit şi foarte plăcut. Acea stradă era parcă o mică zonă patriarhală, rămasă dintr-un târguleţ oriental, îmbrăcat în soare şi în praf şi lenevind somnoros în căldura verii. Poate de aceea mi-a plăcut şi am iubit-o atât de mult. Dincolo de cocină era o altă grădină, mult mai mare, de fapt o livadă cu vreo câteva zeci de pomi, meri, peri, caişi, piersici, gutui şi alte bunătăţi. În capăt de tot, în stânga, era un veceu de vară din cărămidă, cu acoperiş

de tablă, din ce în ce mai puţin folosit şi mai în spate un gard tăiat pe jumătate care dădea în curtea fabricii de pâine. Era plăcerea noastră, a mea şi a amicului meu Sorin, să ne ducem la gard şi să strigăm la cei de la fabrica de pâine. Din când în când, plictisit de urlete, ieşea câte un lucrător şi ne aducea pâine caldă, aburindă. Aveam deci intrare directă la fabrică şi nu trebuia să stăm la coadă la magazin. În mare nu era chiar ca la ţară, dar era un fel de ţară în plin oraş. Era o atmosferă patriarhală. Vecinii se cunoşteau între ei şi se vizitau reciproc. La nr. 1 stătea un căruţaş bătrân, cu nevasta, fiica şi cei doi nepoţi. Unul era Sorin, colegul meu de joacă, cu care băteam ţurca pe toată strada Cărăbuş. Sora lui Sorin, mai mare decât noi, nu participa la joaca noastră. În schimb, la numărul 2, erau două fete (mai târziu s-au făcut trei şi un băiat) de vârsta noastră, iar la numărul cinci încă vreo doi copii. Aşa că foarte repede strada se umplea de jocuri şi râsete, de fotbal şi fugăreli. Adesea era o chirăială care se auzea până departe. Ne fugăream pe toată strada alergând de la un capăt la celălalt până scoteam limba. La un moment dat puteai face stânga, pe Albinei, cum se numea atunci, ajungând la sifoane. Pe strada Cărăbuş se bea puţină apă minerală şi mult sifon, responsabili cu umplerea lor fiind, cine altcineva decât noi, băieţii. Dincolo de alergat, născoceam tot felul de jocuri. Într-o zi am hotărât să facem o leapşă pe nevăzute. Adică unul din noi se aşeza în mijlocul străzii legat la ochi. Ceilalţi copii stăteau în jurul lui şi, la un semn, cel legat la ochi încerca să prindă pe vreunul dintre ei. Musai să fiu eu acela. Ca mai mare în vârstă şi mai răsărit în inteligenţă, mi se cuvenea acest loc. M-am postat în mijlocul străzii, legat la ochi şi, când s-a dat semnalul, am încercat să prind pe cineva. Prinde dacă poţi, numai după auz. La început am înaintat mai prudent. Apoi am atins pe cineva şi m-am ambalat. Presimţeam victoria. M-am năpustit înainte şi, cu toată forţa şi energia de care eram capabil, am luat în braţe... un stâlp de beton şi am dat cu capul în el. Ce bucurie! Am văzut stele verzi şi m-am aşezat pe bordura străzii ca să meditez. După câteva minute, când mi-am revenit, am tras concluzia logică: mi-e groază de stâlpi. Şi, uite aşa, a dispărut un joc minunat care, ca părinte întemeietor, mi-ar fi adus cu siguranţă gloria. Un pic mai înapoi de Albinei, pe partea stângă se afla ceva... neclar. N-am ştiut niciodată ce era acolo şi, oricât ar părea de ciudat, nici nu am întrebat pe nimeni. Părea a fi un fel de autobază, sau poate un atelier de reparat maşini şi utilaje agricole. Tot felul de maşini mari şi mici intrau şi ieşeau în şi din acel loc. De câte ori treceam pe acolo găseam pe jos pete de diverse culori iar nările mi se umpleau cu minunatul miros de ulei de maşină, benzină, motorină, petrosin şi alte substanţe de acest fel. Ciudat este că îmi plăceau aceste

mirosuri şi puţin a lipsit să nu devin mecanic auto sau reparator de tractoare şi semănătoare. Ce viaţă ar fi fost! În loc de asta a trebuit să mă mulţumesc cu filologia. Ce plictisitor! Acolo, pe strada Cărăbuş, am învăţat să merg pe bicicletă. Prima mea bicicletă a fost un Pionier de copii, roşcat şi destul de simpatic. De fapt nu era a mea, ci a lui Sorin, dar eu aveam un talent deosebit de a convinge amicii să renunţe la lucrurile lor în favoarea mea. Aşa am făcut şi atunci şi m-am suit pe bicicleta lui şi am început să exersez. Am învăţat repede şi am hotărât să plecăm chiar atunci în oraş să ne plimbăm. Ca să nu rămână pe jos, amicul meu s-a dus şi a şterpelit bicicleta lui soru-sa, un Pegas de damă, cu o şa lungă şi elegantă, s-a suit pe ea şi a pornit-o după mine. Ne-am dus amândoi pe străzile cele mai umblate, pe timp de seară, admirând maşinile mari şi scoţând strigăte de plăcere. Asta mai mult eu, pentru că amicul meu era ocupat să stea de vorbă cu fiecare copil rom pe care îl întâlnea - şi am găsit destui în seara aceea - străduindu-se să-l înveţe frumuseţile limbii române. Respectivul nu vroia cu nici un chip să rămână dator şi îl învăţa pe Sorin frumuseţile limbii romanes. Mi-am însuşit în acea seară o grămadă de cuvinte minunate din această limbă, cuvinte pe care mai târziu, din păcate, le-am uitat. De ce nu ne-a călcat nici o maşină în acea seară? Cum a fost posibil să rămânem în viaţă, băgaţi adânc în cel mai puternic trafic pe care îl puteam găsi, nici astăzi nu ştiu. O stea norocoasă ne-a zâmbit amândurora atunci şi poate că mai zâmbeşte şi acum. La numărul 4, unde îmi petreceam vacanţele, domnea o atmosferă de pace şi linişte. Mătuşa mea, Nely, era o femeie micuţă de statură şi bună ca pâinea caldă. Mai era pe acolo şi un unchi, soţul ei, numai că acesta era, de regulă, beat aşa că nu conta. Venea acasă de la muncă, mânca, trăgea câte o sticlă de vin şi se culca până a doua zi. Mătuşa mea se distingea foarte mult prin talentul ei de bucătăreasă. De Paşte ştia să facă nişte cozonaci nemaipomeniţi, în care băga o cantitate uriaşă de cacao şi nucă. După ce termina, îmi dădea o felie enormă, caldă, dulce şi bună, o minune. Ţin minte şi acum aceste sentimente de linişte, pace, bucurie şi voie bună care domneau acolo. La fiecare eveniment major, nuntă, botez sau altceva, se dădea o petrecere, se întindeau mese mari în curte şi oamenii mâncau beau, dansau şi se veseleau împreună. Acolo, în mijlocul mesenilor veseli, un copil nu se putea simţi decât fericit, ocrotit şi fără nici o teamă. Am păstrat mereu în inimă acele seri şi acele emoţii şi sentimente şi mă întorc la ele ori de câte ori sunt copleşit de tristeţe. Am avut ceea ce eu aş numi o copilărie fericită, pe care am asociat- o în minte cu acea stradă şi cu oamenii care trăiau acolo. Fericită copilărie, dar numai dacă nu punem la socoteală diversele încurcături în care

obişnuiam să mă bag şi din care uneori ieşeam destul de şifonat. După treaba cu leapşa pe nevăzute am trecut la alte activităţi. Prin zonă îşi făceau veacul două pisici. Într-o zi le-am prins şi, inspirat probabil de vreo carte pe care o citisem, am hotărât să le înnod cozile şi să văd ce fac ele într-o astfel de situaţie. Partea proastă a fost că, oricât m-am străduit, nu am reuşit să le înnod. Nu ştiu de ce dar nu se înnodau şi pace. La un moment dat pisicile, trase amarnic de cozi, s-au supărat şi m-au atacat amândouă înfigându-şi ghearele în mâinile mele. M-am procopsit atunci cu cele mai lungi zgârieturi din viaţa mea, făcute cu ură şi cu eficienţă. Am renunţat la proiectul meu şi bine am făcut, căci se putea sfârşi mult mai rău. Dar, pentru că nu puteam lăsa necuvântătoarele în pace, am început să meditez. M i-ar fi plăcut foarte mult să mă plimb pe stradă cu un căţel ducându-l de lesă. Numai că... nu aveam câine. Aşa că, după multă meditaţie, am decis să suplinesc această lipsă cu o... pisică. Soarta a făcut să treacă pe acolo chiar pisica dominantă, care-şi ducea traiul în casă la mătuşă-mea. Am înşfăcat-o şi bucuros am trecut la treabă. Am creat o lesă dintr-o bucată de sârmă, i-am pus-o la gât şi apoi i-am dat drumul şi m-am ridicat în picioare să plec la plimbare. Eram foarte mândru de chestia asta. Partea proastă a fost că pisica nu era de acord cu lesa şi nici cu plimbări îndelungi alături de mine aşa că, de îndată ce a fost liberă, a sărit în primul copac şi a început să mă sfideze de acolo. M-am apucat să trag de lesă ca să o conving să se dea jos, dar nu am reuşit. În curând au început să i se bulbuce ochii din cap ca la broască dar tot nu s-a lăsat convinsă. Am tras cu şi mai mare elan şi atunci pisica s-a hotărât să mă pedepsească şi a sărit din copac drept în capul meu. M ia înfipt o gheară lângă ochi chiar dedesubtul glandei lacrimale. Suprins şi îngrozit, am dat drumul lesei, iar mâţa a şters-o cu sârma după ea. Chiar atunci unchiul meu, treaz pentru prima dată în acel an, ieşise şi el în grădină şi a văzut ce am făcut. Drept urmare am încasat un perdaf zdravăn şi am fost trimis acasă cu instrucţiuni: să nu mai dau pe acolo până când nu învăţ să am grijă de un animal. Trei zile mai târziu m-am întors liniştit ştiind că unchiul meu va fi mult prea beat ca să-şi mai aducă aminte de ce făcusem şi aşa a fost. Mi-am reluat preocupările. Am renunţat însă la distracţiile cu pisici care se dovediseră a fi cam primejdioase. Am renunţat atunci şi la proiectul meu de a face o paraşută pentru pisici şi de a-i da drumul uneia de la etajul patru al unui bloc aflat în construcţie. Era prea complicat. Dar mândria era un pic rănită şi vroiam să fac ceva ca să compensez înfrângerile. Aşa că, am luat o mină de pix metalică şi am înfipt-o într-un dop de plută. Am construit astfel un tun.

Numai că, dacă vroiam să trag cu el, trebuia să îl încarc. Ceea ce am şi făcut în următoarea jumătate de oră. Am luat o cutie de chibrituri şi am început să rad gămălia roşie a fiecărui chibrit şi să o îndes în ţeavă, pardon în mina de pix. Mai apoi, după ce am terminat, am scăpărat un chibrit şi am pus flacăra dedesubtul minei de pix. Se pare că exagerasem cu încărcatul pentru că, după un anumit număr de secunde, mina a bubuit puternic iar eu m-am ales cu faţa şi mâinile fripte şi pline de semne. „Ţeava” se făcuse praf, după cum puteţi bănui. A trebuit, cu părere de rău, să renunţ şi la distracţia asta şi să caut altele. Cum era plictisitor să te distrezi singur am căutat un tovarăş şi l- am găsit repede. La nr.1, în afară de amicul Sorin şi sora lui, trăia şi bunica Valentina împreună cu fiica ei, M. Bunica Valentina era florăreasă şi muncea toată ziua în grădină, pierdută între florile ei pe care apoi le ducea la piaţă să le vândă. Mai aveau acolo şi un grajd în care îşi ducea viaţa un cal oarecare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Aşa că eu şi amicul ne-am dus în grajd, ne-am urcat în pod, pe fân şi de acolo, printr-un chepeng care, probabil, stătea mereu deschis, am început să examinăm calul. Tot examinându-l, amicul Sorin şi-a pierdut cheile de la casă. I-au căzut din buzunar şi de acolo în iesle. Calul, înţelept, nu le-a băgat în seamă. Aşa ceva era grav. Trebuiau recuperate. Cineva trebuia să coboare prin chepeng în iesle şi să le caute acolo. Cum erau cheile lui Sorin rezulta că el era cel ce trebuia să îndeplinească această sarcină, spre marea lui nemulţumire. Ca să-l ajut, i-am pregătit un costum de scafandru format dintr-o sticlă de bere goală şi un furtun de cauciuc. Sticla şi-a pus-o la spate, un capăt al furtunului intra în sticlă iar pe celălalt i l-am băgat în gură. Iată-l pe amicul meu scafandru adevărat gata să se arunce în atmosfera tulbure şi de mare presiune a grajdului. Ceea ce a şi făcut. Calul, fie că îl cunoştea, fie că era prea bine crescut ca să se compromită, l-a lăsat în pace să-şi caute cheile. A revenit cu un strigăt de victorie şi s-a trântit în fân cu cheile în mână. De bucurie l-am părăsit şi am început să examinez veceul din curte tocmai când sora lui Sorin se afla în el. S-a auzit un răcnet furios, apoi am fost pârât şi bunica Valentina m-a trimis acasă să mai învăţ bunele maniere. Avea acest urât obicei. Am revenit la nr 4, la mătuşa mea. Din nou singur şi din nou plictisit. Ce să faci? Cum să-ţi umpli timpul? M-am uitat la casa vecinului, la nr 2, aflată chiar lângă gardul nostru. Avea nişte pereţi foarte înalţi. Aşa că mi-a venit o idee. Oare aş putea să arunc mai sus de aceşti pereţi?

Am început să adun pietre de pe jos şi să le arunc cât mai sus. Ideea era să trimit piatra peste casă, chiar în curtea vecinului. Ceea ce am şi făcut, ba chiar de mai multe ori. Gândul la ceea ce ar fi putut face piatra ajunsă în curtea vecinului mă lăsa rece. Numai că pe vecina de alături chestiunea asta nu a lăsat-o rece. Scosese în curte băieţelul cel mic, pe atunci avea vreo câteva luni, şi una din pietre trecuse destul de aproape de el. Aşa că femeia venise în curte la noi cu o falcă în cer şi una în pământ. Dacă mă găsea mă rupea. N-a fost să fie, iar eu a trebuit să plec iar acasă şi să mai stau şi pe acolo o vreme. Ce oameni, dom’le! Câteva zile mai târziu eram din nou pe strada Cărăbuş, foarte hotărât să-mi fac de cap. Citisem de curând Tom Sawyer şi aveam în minte numai piraţi, bandiţi şi comori de aur ascunse în peşteri şi prin alte locuri. Aşa că am hotărât să devin şi eu căutător de comori. L-am chemat din nou pe amicul meu, Sorin, şi l-am pus la curent cu ce trebuia să facem. Vom căuta o comoară o vom găsi şi ne vom îmbogăţi. Toată lumea ne va felicita şi va fi nemaipomenit. Ca orice căutători de comori aveam nevoie de unelte. Nici până azi nu ştiu de unde am luat cele două lopeţi. Ştiu însă că ne-am apucat amândoi să săpăm după comoară chiar în curtea mătuşii mele. Făcuserăm o groapă respectabilă în care intram amândoi cam pe jumătate. Comoara încă nu se zărea, dar eram foarte încrezători. Tocmai ne opriserăm să ne odihnim un pic, când a apărut mătuşă-mea care dorea să ştie ce facem noi acolo cu lopeţile în grădina ei. I-am explicat sistematic ce făceam şi ce urmăream. Tocmai când mă pregăteam să-i spun că îi vom da şi ei o parte din comoara ce o vom descoperi, a venit furtuna. Ni s-a frecat ridichea puternic. Am auzit cuvântul „măgar” de un foarte mare număr de ori. Mătuşa făcea spume la gură. În cele din urmă ni s-a poruncit să astupăm groapa imediat şi să facem curat altminteri... şi urmau crunte ameninţări. Cu mare părere de rău a trebuit să astupăm groapa. Şi, astfel, s-a încheiat cariera noastră de vânători de comori, chiar înainte de a începe. Păcat! Din fericire un războinic aprig, cum eram eu pe atunci, nu putea fi abătut din drum de un recul minor cum fusese expediţia de căutare a comorii. Foarte repede am dat uitării experienţa şi am început să ne gândim la altele. De astă dată televizorul a fost cel care mi-a dat ideea. Văzusem o secvenţă de rodeo într-un serial american care rula pe atunci la televizor. Îmi plăcuse grozav voinţa, hotărârea şi îndârjirea cu care cowboy-ul american reuşise să rămână pe spinarea taurului cel furios. Hotărârea fu luată. Vom face şi noi rodeo. Partea proastă era că nu aveam taur. Şi nici că se găsea vreunul pe toată strada Cărăbuş. În lipsă de taur trebuia să ne

mulţumim cu un înlocuitor. Care se fie acela? Am început să cercetăm. Deodată ochii mi-au căzut pe porcul care, lăsat în acea zi liber, râma fericit prin grădină. Evrika! Găsisem înlocuitorul. Vom face rodeo cu porcul. Aici Sorin a fost de părere că, de vreme ce eu fusesem cu ideea, tot eu trebuia să fiu primul în realizarea ei. M-am gândit că e un sfat înţelept aşa că, cinstea de a încăleca primul pe taur, pardon, pe porc, mi-a revenit mie.

Am înghesuit amândoi porcul lângă gard şi l-am prins. Apoi, m-am suit pe el, am strâns puternic din genunchi, cum văzusem la televizor că se face şi, neavând frâu, am prins porcul de urechi. Apoi, m-am îndreptat mândru şi hotărât, poruncind amicului să lase animalul liber. M ă aşteptam ca porcul să o ia la fugă spre fundul curţii şi calculasem că va fi foarte uşor să mă ţin în echilibru pe el. Numai că socoteala din casă nu s-a potrivit cu cea din târg. Lăsat liber, porcul a început să se învârtească în jurul axei ca un titirez. Odată cu el a început să se învârtească şi pământul şi cerul. După vreo câteva secunde, ameţit, am fost aruncat brusc pe spate cu picioarele în sus. Rodeo se terminase şi porcul triumfător a fugit în fundul curţii, aşa cum socotisem, dar... fără mine. M i-a trebuit ceva timp să mă culeg de pe jos. Amicul meu, în loc să mă ajute stătea în fund şi se ţinea cu mâinile de burtă râzând ca un nebun. Am jurat atunci în sinea mea că mă voi răzbuna. Prilejul a venit la scurt timp după aceea. În fundul curţii se afla un veceu de vară, cum am mai spus, făcut din cărămidă, cu acoperiş de tablă. Uşa era din lemn şi avea două zăvoare, unul pe dinăuntru şi unul pe dinafară. La un moment dat l-am văzut pe amicul meu că intră în respectivul veceu. Trebuie să foloseşti orice oportunităţi pe care ţi le oferă viaţa. Am sărit şi cu repeziciune am tras zăvorul de afară închizându-l pe amic înăuntru. Era un zăvor gros şi bine construit. Apoi am aşteptat să văd ce se întâmplă. Amicul meu a încercat să iasă afară cu forţa, dar nu a reuşit să scoată zăvorul din ţâţâni. În următoarele vreo zece minute a început să-mi vorbească şi să- mi explice ce se va întâmpla cu mine după ce va ieşi el de acolo. Urma să fiu împuşcat, spânzurat, tras pe roată şi ciopârţit, după care voi fi jupuit şi pârlit la foc mic. Cum aceste ameninţări n-au avut efectul scontat a început să urle strigând-o pe mătuşă-mea să vină să îl elibereze. Din nefericire pentru el, distanţa între veceu şi casa era prea mare ca să-l audă cineva. Deoarece doream să evit crunta soartă pe care mi-o pregătea el, am plecat lăsându-l acolo să scoată spume.

M-am întors abia după vreun sfert de oră, când el terminase tot ce avea de spus şi abia atunci am tras de zăvor. A trebuit evident să-mi iau picioarele la spinare şi să decolez altfel mă făcea praf. Am revenit însă după câteva zile şi am făcut pacea atât de necesară şi binefăcătoare. Chiar nu înţeleg de ce se supărase aşa de tare. Un sfert de oră în veceu n-a omorât pe nimeni, iar el nu stătuse acolo decât vreo jumătate de oră. Şi, astfel împăcaţi, am plecat amândoi în oraş să mai facem vreo prostie. Ce vremuri frumoase. Ce lume minunată trăia pe atunci şi ce amintiri plăcute am de pe acea stradă. Nu locuiam acolo, dar pot spune, cu mâna pe inimă, că după ani de zile petrecuţi în acel loc, devenise cu adevărat strada mea. Mătuşa şi unchiul meu nu mai sunt. Amicul Sorin a plecat din Focşani. Bunicul său a murit şi la fel a păţit şi bunica Valentina. Sora lui a plecat şi ea departe, peste munţi, şi acasă a rămas doar mama, M. Copiii care se jucau cândva pe strada Cărăbuş s-au făcut şi ei mari şi şi-au luat zborul. Unul este în America alţii ... cine ştie pe unde. Strada nu mai răsună astăzi de strigătele copiilor prinşi în vreun joc cu mingea sau aşa ceva. Oamenii pe care i-am apucat acolo nu prea mai sunt. În urmă cu câteva zile m-am întâlnit cu M., mama lui Sorin. Venise la Lidl să-şi facă ultimele cumpărături. Vânduse casa şi pleca departe, peste munţi la băiatul ei. Casa aceea cu grajd, în care trăia un cal ce trăgea zilnic la căruţă, una din casele în care mi-am petrecut copilăria, fusese vândută şi nu mai aveam acces la ea. La fel păţise şi numărul 4. M. mi-a spus la despărţire: „De acum, Silviule, o să ne vedem în rai” . Atunci am ştiut că se terminase copilăria mea.

Silviu CO N STA N TIN ESCU este licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, specializarea Română-Engleză. Este membru fondator, din anul 1996, al prestigioasei Fundaţii „Cartea Călătoare” din Focşani, Vrancea, dedicată persoanelor cu deficienţe de vedere. A utilizat cu succes experienţa de ajutor-programator, în câteva importante locuri de muncă şi în activitatea de accesibilizare cărţi, filme şi alte materiale informative pentru nevăzători. A predat limba şi literatura engleză între anii 2007-2012. Translator şi însoţitor al delegaţiilor române la conferinţe şi workshop-uri internaţionale. A tradus pentru revista revista „Yes they Can” materiale de sensibilizare a opiniei publice faţă de problemele persoanelor cu handicap. Din anul 2018 este bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea.