din oraşul P a n c iu

POVESTEA NEROMANŢATĂ A BULEVARDULUI DIN ORAŞUL PANCIU

9

Născut de unprimar-filantrop, rebotezat în tinereţe cu numele tăticului bolşevismului, iar la maturitate simbolizez Independenţa ţării.

Prof. Mihail ADAFINI

Pentru autorul acestor rânduri, născut în comuna vecină, Străoane, oraşul Panciu era localitatea urbană, care avea si un rol civilizator. Aici am văzut prima dată lumina electrică, gară cu tren, magazine, străzi pavate, piaţă agroalimentară, restaurant (pe exterior), cofetărie, grădină publică (parc), pom de Crăciun, statuie, primele blocuri, e drept, cu un singur etaj, grădină de vară, dar şi forfota specifică târgurilor în zilele de sărbătoare. Târgul Panciu este menţionat documentar la 25 decembrie 1798, dar în mod aproape sigur, primele locuinţe sunt mai vechi cu vreo două decenii, dar nu mai înainte de 1774, pentru că nu este atestat în Catagrafia întocmită de ocupaţia militară rusă. În schimb, satele din jur, sunt pomenite începând cu 1589, viile de la Cruce apărând în numeroase documente. În Evul Mediu, pe „strada” unde locuiesc astăzi, trecea drumul comercial de la Târgul Putnei - ulterior dispărut - Ţifeşti - Crucea de Jos, spre Adjudul Vechi, prin Moviliţa şi Păuneşti, ori prin Haret, unde era un han, poate şi o staţie de poştă, pe drumul principal al Moldovei, pe valea Şiretului, spre capitalele Suceava, apoi Iaşi. La capătul de intrare al străzii a fost amenajată prima prăvălie a viitorului târg Panciu, a lui Baicu Panciu, din Crucea de Jos, nu întâmplător aici, în calea negustorilor şi drumeţilor. În partea opusă acestui drum, la 1 km spre vest, era Schitul Brazi, cu povestea tragică, martirică, a fostului mitropolit al Moldovei, Teodosie al II-lea, dar şi prima bisericuţă din lemn, cu hramul „Sf. Parascheva”, situată vis-ă-vis de menţionata prăvălie. Problema cea mai grea pentru târgoveţi a fost aprovizionarea cu apă potabilă. Iniţial, vreme de peste 40 de ani, apa era adusă cu cofele, bota ori sacaua, din cele 7 puţuri săpate în valea pârâului Hăulita (Valea Brazi), la care se adăuga „puţul cel mare al lui Buruiană” (apud. A dolf Căpăţână). Pe la anul 1840, „alesul târgului” de atunci, Manole Apostoliu, aduce apă pe conducte de olane, din Dealu Chicera (şi mai sus, de la Muncelu) şi instalează două cişmele. Una dintre cişmele a fost amplasată

la capătul viitorului bulevard, ce va fi trasat după încă jumătate de veac, arteră ce face obiectul povestirii noastre. A doua clădire, pentru o instituţie publică, a fost primăria, construită în 1860, după afirmaţia lui Adafini Mihai Liviu, în cartea „Istoricul oraşului Panciu” . Clădirea primăriei era amplasată la intrarea străzii, a cărei viaţă o istorisim, pe partea dreaptă, pe locul unde a fost mai târziu Liceul „Ioan Slavici”, iar în prezent, Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” . Era din zid, pe temelie din piatră, acoperită cu şindrilă. Târgului, ce înflorea văzând cu ochii, i se dau noi instituţii: Şcoala de Băieţi în 1856, Judecătoria în 1859, Pretura Plăşii Zăbrăuţi. Devenit oraş, începând cu 1 ianuarie 1861, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aşezarea se măreşte, se construiesc hanuri mari, cu beciuri, ce întreţin poveştile până în zilele noastre, se înfiinţează Şcoala Primară de Fete, urmare a Legii Instrucţiunii Publice, dată de Domnul Unirii, şi se înmulţesc prăvăliile, majoritatea ale evreilor stabiliţi în, relativ, tânăra aşezare. Un aspect ce ţine de identitatea localităţii Panciu, este frecvenţa cutremurelor. Dacă cel mai mare seism din istoria românilor, produs în 1802, nu a avut ce să strice în Panciu, construcţiile erau noi şi din lemn, cel din 1838, deşi mult mai mic, a prăbuşit „turla cea mare” a bisericii, a crăpat pereţii şi a stricat sobele. Interesant este faptul că, domnitorul de atunci al Moldovei, Mihail Sturdza, se afla în acel moment la Schitu Brazi sau în casa clucerului Bontaş.

Următorul cutremur însemnat, cel din 19 august 1894, a produs stricăciuni la noile construcţii din cărămidă, inclusiv la clădirea primăriei. Era a doua ca mărime şi frumuseţe din oraş, sediul pentru primărie şi judecătorie, construită din zid, pe temelie din piatră, cu un etaj, având 12 camere, acoperite cu tablă, toată construcţia fiind vopsită cu o culoare maronie, aşa cum se vede din fotografiile făcute înaintea Primului Război Mondial. În anul 1893, primarul Vasile Apostoleanu, fiul celebrului jurist Gheorghe Apostoleanu şi al Smarandei, născută Gâtză, din Panciu, va transforma vechiul drum ce ducea de la primărie spre est, în bulevard, străjuit de castani. Poate nu este întâmplător, în acel an fusese emis Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor. Vasile Apostoleanu, de profesie inginer, senator al Parlamentului României, care se îmbrăca după ultima modă, la Paris, a construit bulevardul din bani personali. Zece ani mai târziu, în 1903, la capătul bulevardului, s-a construit Gara Panciu, la terminaţia căii ferate M ărăşeşti- Panciu, începută în 1901, ce va lega oraşul, economic şi civilizaţional de

restul ţării. Gara avea etaj. Inaugurată în 1904, odată cu darea în folosinţă a căii ferate, gara şi bulevardul vor deveni locuri de promenadă în zilele de sărbătoare, dar şi artere de circulaţie economică. La gară ajungeau butoaie uriaşe cu vin, ale marilor proprietari din podgorie, spre restaurante şi cârciumi din ţară, struguri în lădiţe şi coşuri de răchită, celebrul cognac „Răzoare”, premiat la concursurile internaţionale, produs de familia Apostoleanu, cheresteaua, buştenii, dar şi aracii şi tutorii pentru ridicarea butucilor de viţă-de-vie, toate din podgorie, dar şi din pădurile de pe văile Şuşiţei şi Zăbrăuţiului. Cu trenul, se aduceau mărfurile industriale: gazul lampant, păcura, chibrituri, lumânări, lanţuri, cuie, articole de sticlărie, fier, stofe, pânzeturi, îmbrăcăminte, încălţăminte, cărămizi etc. Drumul de fier a intensificat circulaţia oamenilor şi s-au evitat cazurile când haite de lupi atacau iarna pe cei ce se încumetau să străbată singuri, pe jos, aproximativ 12 km, de la gara Mărăşeşti la Panciu, nu puţine situaţii sfârşindu-se tragic, precum cea a tatălui viitorului frizer, Vasile Mihăilescu, cel care a lăsat posterităţii valoroasele „Amintiri din Campania pentru Întregirea Neamului-1916-1918”, lăsând aproape pe drumuri, copiii mici. În jurul gării, vedeai vizitii cu caleşti şi cai frumoşi, ce aşteptau călătorii înstăriţi, dar şi căruţaşi, care preluau rudele spre a-i transporta, cu bagaje cu tot, în comunele învecinate. Bulevardul a purtat numele Vasile Apostoleanu până la instaurarea regimului politic după modelul sovietic, când i s-a dat numele Vladimir Ilici Lenin. Era pavat cu bolovani de râu şi avea 4 rânduri de castani, ce încadrau două trotuare. Fotografiile de epocă prezintă bărbaţi îmbrăcaţi la costum, la intrarea pe bulevard, lângă primărie, dar şi animaţia specifică oricărei gări. Pe partea stângă erau case, iar pe dreapta, plantaţie de viţă- de-vie, proprietatea colonelului Bănescu, având gard din sârmă înghimpată, ce lega salcâmi din specia celor cu ţepi mari. După înfiinţarea uzinei electrice, pe mijlocul bulevardului, deasupra, din loc în loc erau becuri ce luminau noaptea. Peronul gării era, mai mereu, plin cu cei veniţi la plimbare, pentru a conduce sau pentru a aştepta prietenii şi rudele ce plecau sau se întorceau din călătorie. Viaţa liniştită a locuitorilor „oraşului cochet”, a fost bulversată de izbucnirea Primului Război Mondial şi, mai ales, de intrarea ţării în război, în noaptea de Sf. Maria Mare a anului 1916. Bărbaţii în putere pleacă la război. După campania militară dezastruoasă din 1916, frontul ajunge în apropierea oraşului. Zona Panciu va fi apărată de către Armata a IV-a Rusă. Populaţia civilă părăseşte oraşul şi pleacă în refugiu, în nordul judeţului Putna. Aliaţii ruşi, în iarna 1917, devastează tot, dezastrul fiind

completat de bombardamentele armatei germane dinspre Măgura Odobeşti, în primăvara şi vara 1917. Oraşul devine o ruină, afectate serios fiind şi clădirile primăriei şi gării de pe bulevard. În bătăliile din sudul Moldovei, din vara anului 1917, s-au confruntat armatele aliate româno-rusă cu cele duşmane, germano-austro- ungare. Din Armata a IV-a Rusă a făcut parte şi preotul Alexie Mateevici, român din Basarabia, atunci în componenţa Rusiei. Divizia din care făcea parte şi Mateevici, a ocupat o poziţie pe malul stâng al râului Şuşiţa, la vest de Mărăşeşti, pe lângă şoseaua Tişiţa-Cosmeşti. La câteva zile avea să vină la Panciu, cu unitatea militară, fiind încartiruit în gară, unde „ne-am aranjat binişor” . În una dintre scrisorile trimise de pe front, soţiei sale, la Chişinău, spune: „La doi paşi, într-un fost birt, se află sediul unui regiment din Divizia noastră. Ca să ne mai distrăm, ne ducem acolo şi citim diverse foiletoane bulevardiero-satirice, care „alunecă” în noroi rasputinian, bem ceai şi ascultăm scârţâitul unei orchestre” . Ştefan Andronache, intelectual al oraşului Tecuci, în studiul s 5 s 5 introductiv al volumului „Alexei Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc”, volum îngrijit şi editat în 2017, emite ipoteza că, „cea mai frumoasă odă închinată vreodată limbii române, „Limba noastră”, a fost gândită tot în perimetrul Munţilor Vrancei, acolo unde fusese descoperită şi Mioriţa, poetul dându-i conturul final pe hârtie, la Chişinău. Presupunem că prima variantă a capodoperei literare „Limba noastră” a fost compusă în clădirea Gării Panciu, unde a stat încartiruit în prima parte a lunii iunie 1917, într-un moment de acalmie pe front şi nu într-un cort de campanie al Crucii Roşii, unde stăteau, de regulă, medicul ofiţer, sanitarii şi preotul pentru a acorda asistenţă medicală şi spirituală răniţilor şi muribunzilor. După modelul practicat în multe ţări civilizate, profesorul Mihail Adafini a propus primarului oraşului Panciu, Iulian Nica, să se aşeze o placă comemorativă pe una dintre clădirile reprezentative ale bulevardului. Pentru că gara nu mai funcţionează în prezent, iar clădirea se degradează sub indiferenţa Ministerului Transporturilor, s-a ales clădirea Liceului Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza”, pe considerentul că nestemata poezie a „Apostolului Limbii Române” are tangenţă cu şcoala românească. Au fost invitaţi la sărbătoarea „Păncenii şi Eroii României Mari”, în septembrie 2018, Vasile Malaneţchi - directorul Muzeului Naţional de Literatură Mihail Kogălniceanu- Chişinău, Ioan Găină-profesor, scriitor şi ziarist, director fondator al Casei-Muzeu Alexie Mateevici din Zaim- Republica Moldova, părintele protopop de Tecuci, Gheorghe Joghiu, iniţiatorul activităţilor comemorative şi omagiale din anii 2017 şi 2018, dedicate lui Alexie Mateevici în judeţul Galaţi, scriitorul Ştefan

Andronache şi preotul Chirvase Stelian, care a ridicat la Movileni-Tecuci, un bust ce-l ţine treaz în conştiinţa localnicilor şi nu numai. Placa comemorativă conţine următorul text: ROMÂNIA - 100 Alexie Mateevici În timpul Primului Război Mondial, la începutul lunii iunie 1917, preotul- poet Alexie Mateevici, român din Basarabia, component al Armatei a IV-a Ruse, a stat pe front la Panciu, apoi la Mărăşeşti. La jumătatea lunii iunie 1917, a scris inegalabilul poem „Limba Noastră”, un inm al spiritualităţii româneşti. „Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.” 28 sept. 2018 Primăria Or. Panciu

Continuarea momentelor omagiale dedicate poetului şi lansarea cărţii „Contribuţia locuitorilor din oraşul Panciu la făurirea şi apărarea României M ari”, s-a făcut la Casa de Cultură Mihai Eminescu, situată tot pe bulevardul oraşului. Comunitatea pănceană a cinstit în acea zi - 28 septembrie - nu numai pe marele poet, ci şi pe cei 248 de bărbaţi din oraş şi din cartiere, care au murit în Războiul pentru Întregirea României, ale căror nume sunt imortalizate pe soclul statuii din centrul oraşului, în tablourile din bisericile noastre, iar din acea zi şi în cartea amintită mai sus. Revenim la anul 1918 şi informăm: calvarul războiului a fost prelungit de două evenimente neaşteptate, grindina de la 8 iunie 1918 şi războiul cu Ungaria bolşevică din 1919, care au afectat şi implicat pe locuitorii „Oraşului dintre vii” . Dincolo de capătul de est al bulevardului, ce se prelungea, în linie dreaptă, spre satul Dumbrava, parte componentă atunci a comunei Crucea de Jos, trecea linia de demarcaţie/separaţie dintre România Liberă, cu oraşul Panciu şi România Ocupată, stabilită prin Tratatul de Pace de la Buftea - Bucureşti din 7 mai 1918. Există o fotografie ce-l înfăţişează pe regele Ferdinand, lângă linia cu pari şi sârmă înghimpată, la Dumbrava. Situaţia s-a menţinut, timp de jumătate de an, până când Puterile Centrale,

Germania şi Austro-Ungaria, au fost înfrânte de către puterile Antantei, la care s-a realăturat şi România. În anul 1920, a trecut prin Panciu Regina Maria, prilej cu care s-au făcut cheltuieli în valoare de 1571 lei şi o primire fastuoasă celei intrate în conştiinţa bărbaţilor recent veniţi din război, ca „Mama răniţilor” . Anul 1921 este marcat şi de oraşul Panciu, în cinstea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Prilejuită de centenar, în iunie, populaţia oraşului şi a satelor din jur, cu buchete de flori proaspete, asistă la trecerea cortegiului funerar al Ecaterinei Teodoroiu - „Eroina de la Jiu” . Deshumată din pârâul Glodu, comuna Fitioneşti, în prezenţa autorităţilor naţionale, judeţene şi comunale, este strămutată Tg.-Jiu, în Gorjul natal. Eroina a trecut aşezată pe un afet de tun, tras de 4 cai albi, însoţită de un escadron, format din 40 călăreţi, îmbrăcaţi în ţinută de paradă. În luna următoare, Societatea „Mărăşti”, prin Revizoratul Şcolar Putna, a cerut şcolilor din Panciu şi de pe valea Şuşiţei, ca în ziua de 24 iulie 1921, când s-a comemorat bătălia din 1917 de la Mărăşti, festivitate la care au participat şi principele Carol şi principesa Elena „să fie înşiraţi pe drumul ce merge spre Mărăşti, îmbrăcaţi în costume naţionale, toţi elevii însoţiţi de învăţătorii lor. Cu multă muncă şi cu economie la sânge, podgorenii şi negustorii din Panciu au început să se refacă an de an, în urma războiului. Mai întâi, clădirea primăriei, afectată de război, capătă o nouă înfăţişare, foarte plăcută, vopsită în alb, ce contrasta cu vegetaţia bogată din jur.

Sacrificiilor făcute de către locuitorii zonei Panciu pentru făurirea României Mari li s-a mai adăugat unul, în 1924, pentru apărarea statului naţional unitar. La 27 septembrie 1924, un grup de 27 persoane mascate, venite din URSS, a trecut Nistrul şi a încercat să provoace o răscoală în sudul Basarabiei, în judeţul Ismail. Atacatorii au tăiat firele telefonice şi telegrafice, au dat foc unei primării, au omorât primarul şi doi jandarmi. S-au răspândit în mai multe comune, cea mai importantă fiind Tatar- Bunar. Intervenţia armatei române a dus la arestarea agresorilor, judecarea şi condamnarea lor. Povestea tragică este menţionată pentru faptul că unul dintre cei doi jandarmi omorâţi în luptele cu spionii sovietici, a fost Ion Costin, originar din satul Neicu, comuna Crucea de Sus, astăzi părţi componente ale oraşului Panciu. A fost adus la Panciu, reşedinţa Plăşii Zăbrăuţi, pe 15 ianuarie 1925 şi i s-au organizat funeralii ca unui erou. Duminică, 18 ianuarie, a fost înmormântat în cimitirul Dealu Neicu. Cortegiul a pornit de la biserica din Panciu spre Neicu, fiind format din autorităţile locale, clerul şi cadre

didactice din oraşul Panciu si comunele învecinate, elevii şcolilor, locuitori, funcţionari ai statului, însoţiţi de fanfară (muzică cu alămuri). Povestea străzii noastre continuă cu alte momente dramatice. În spatele clădirii primăriei şi judecătoriei a fost sediul Poliţiei şi Jandarmeriei, mai târziu, fiind transferate într-o clădire de vis-ă-vis. În curtea Poliţiei, pe locul unde astăzi este spaţiul dintre cele două licee, a fost împuşcat Nicolae Voinea, şeful legionarilor din Panciu, drept represalii la asasinarea de către o echipă de legionari, în Bucureşti, a prim- ministrului Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939. Represaliile au fost ordonate de către regele Carol al II-lea şi au fost puse în aplicare în toate judeţele ţării. După asasinat, a fost spânzurat şi expus public, la intrarea pe strada ce duce spre primăria actuală, unde în dreapta era piaţa oraşului, stradă paralelă cu bulevardul. În povestea străzii noastre, trebuie să includem şi trecerea cortegiului funerar a mareşalului Alexandru Averescu, eroul bătăliei de la Mărăşti, în 1917, aşezat pe un afet de tun, acoperit cu drapelul patriei. O m are de lume, din care făceau parte şi elevii şcolilor, cu flori, au întâmpinat, pe cel mai prestigios general român, în drumul spre mausoleul de la Mărăşti. Cutremurul din 1940, al doilea ca intensitate după cel din 1802, dar cel mai puternic prin efectele produse, a pus orăşelul Panciu la pământ. Pentru strada de care ne ocupăm, urmările au constat în dărâmarea totală a clădirii primăriei şi judecătoriei, a doua ca m ărim e şi frumuseţe din oraş şi a gării, situată în partea opusă a bulevardului. Dezastrul tectonic a fost prezentat şi de presa centrală, reprezentată de ziarul „Universul” . Pe data de 16 noiembrie 1940 a venit conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, care, trei luni mai târziu, pe 14 februarie 1941, la primit în audienţă pe proaspătul primar al oraşului Panciu, Adolf Căpăţână, ce a făcut propunerea să accepte, să fie noul ctitor al oraşului, care trebuia reconstruit pe baze tehnice noi, inclusiv resistematizat. La 17 noiembrie 1940, deci exact la o săptămână după cutremur, a venit la Panciu regele Mihai, însoţit de ministrul Silviu Dragomir, aghiotanţi, iar din partea autorităţilor locale, prefectul judeţului şi inspectorul de la Poliţia Regională Galaţi şi un comisar-şef de la Direcţia Generală a Poliţiei. A fost primit de colonelul Panaete, comandantul Regimentului 68 Fortificaţii. A stat exact o oră, mergând pe jos pe străzile Carol şi Ferdinand. La plecare, în faţa fostei clădiri a primăriei, prăbuşită, a oferit ajutoare la 10 sinistraţi, în valoare de câte 10.000 şi 5.000 lei, printre care şi familiei Nicolae Voinea, cel ce fusese împuşcat de poliţistul Gheorghe Vrânceanu, cu un an înainte, în septembrie 1939.

„După cutremur, cursurile şcolare au fost reluate târziu, prin ianuarie, în nişte barăci, la marginea de atunci a oraşului. Se lucraseră anterior şase barăci mari drept cazarmă pentru Regimentul de Fortificaţii, care nu le-a mai folosit. Barăcile au fost folosite un timp scurt de către armata germană aliată. Cabanele erau poziţionate vis-a-vis de terenul Gării. În acele barăci, vor fi concentrate toate cele 5 scoli din oraş: două primare, două gimnazii şi şcoala de meserii. În primăvara anului 1944, aici va funcţiona şi o şcoală din Paşcani, plecată din cauza apropierii de noua linie a frontului. Specialiştii Guvernului Antonescu, au întocmit un nou plan urbanistic, care cuprindea: Palatul Administrativ - o clădire de mari dimensiuni, care să adăpostească Pretura, Primăria, Judecătoria şi Poliţia, în jurul căreia să se amenajeze un “centru civic”, până în bulevardul M. Kogălniceanu, un fel de piaţă a oraşului, după modelul oraşelor mari. Alte clădiri care urmau să se construiască de urgenţă: Spitalul cu baie comunală, Gara, Ocolul Agricol şi un “cartier al şcoalelor”, poate un fel de campus şcolar cum denumim astăzi, un vis nerealizat atunci, dar nici până în zilele noastre, nu numai în Panciu, dar nicăieri în judeţ. Îngroparea proiectului din 1941-1942 se datorează greutăţilor războiului şi răsturnării guvernului Antonescu la 23 august 1944. Descrierea pe scurt a proiectului Antonescu are rolul de a arăta cetăţenilor din Panciu şi nu numai, ce ar fi putut să devină oraşul din punct de vedere şcolar, dar şi modul responsabil în care se gândea un proiect în urmă cu 80 de ani.

C um a r fi a ră ta t B ulevardul Vasile A postoleanu? Spaţiul din dreapta bulevardului, de la fosta clădire a primăriei, prăbuşită, spre est, urma să devină un cartier al şcoalelor, după terminologia vremii sau un campus şcolar, cum denumim astăzi. Pe un teren de 10 hectare, în majoritate cu viţă-de-vie, proprietar fiind avocatul Vlădoianu şi colonelul Bănescu, urmau să se construiască: - un Institut M ilitar de Educaţie pentru orfanii şi fiii de invalizi de război, ce trebuia construit de Ministerul Apărării Naţionale-Direcţia Liceelor Militare; - o şcoală primară cu un efectiv de 240 elevi, orfani şi fii de invalizi; - o şcoală profesională cu un efectiv de 320 elevi, orfani şi fii de invalizi; - corp de trupă de 80 oameni; - ateliere pentru şcoala profesională; - locuinţe pentru personal (ofiţeri, personal didactic şi administrativ, subofiţeri); - pavilion administrativ (servicii, birouri, magazii etc.).

Primăria oraşului Panciu s-a adresat profesorului universitar Ion Petrovici - ministru al Culturii şi Cultelor - la 10 octombrie 1942, informându-l ce şcoli au fost în Panciu anterior cutremurelor şi cu întrebarea dacă ele vor fi construite de Ministerul Culturii sau tot de Direcţia Generală a Refacerii. În adresă erau menţionate şcolile care au funcţionat înainte de cutremur: două şcoli primare, una de băieţi şi alta de fete, şcoala de copii mici (grădiniţa), gimnaziul industrial de fete şi şcoala de meserii. Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor - Direcţia Învăţământ Profesional, informa Primăria oraşului Panciu, la 14 noiembrie 1942, că Şcoala de Meserii Panciu ce urma a fi construită avea specialităţile: fierărie, lemnărie, dogărie-rotărie, tâmplărie şi urma să aibă următoarele pavilioane: Pavilionul sălilor de cursuri cu: - cinci săli de cursuri cu 80 de m.p. suprafaţă; - o sală pentru conferinţă profesorală cu 50 m.p.; - patru camere pentru direcţiune şi secretariat cu suprafaţa totală de 100 m.p.; - o sală pentru expoziţii permanente -80 m.p.; - o sală pentru bibliotecă -50 m.p.; - o sală pentru serbări - cca.150 m.p.; - o sală pentru cooperativa şcolară - 25 m.p.. Pavilionul atelierelor: - o sală pentru atelierul de lemnărie - 400 m.p.; - o sală pentru maşini tâmplărie - 200 m.p.; - o sală pentru încleiat şi montaj - 100 m.p.; - o sală pentru personalul tehnic - 16 m.p.; - o sală pentru atelierul de fierărie - 300 m.p.; - o sală pentru personalul tehnic - 16 m.p.; - o sală pentru uzina electrică - 80 m.p.; - o magazie material lemn; -250 m.p.; - o magazie de materiale - 200 m.p.. Pavilionul pentru internat urma să cuprindă dormitoare pentru 150 de elevi, sală de mese, bucătărie, magazie de alimente etc. Se adăugau locuinţa directorului şi locuinţe pentru personal. La capătul bulevardului au fost construite două clădiri, aproape de ce numim „bijuterii arhitectonice”, noua gară şi clădirea Ocolului Viticol cu staţie de avertizare. Au mai fost construite, în altă zonă a oraşului, spital cu baie comunală şi Palatul Administrativ, cea mai mare clădire din oraş, cu s 5 s 5 demisol şi etaj, cu 4 intrări, corespunzătoare cu instituţiile ce urmau să aibă

aici sediul: Pretura, Primăria, Judecătoria şi Poliţia/Jandarmeria. În jurul acestei clădiri era proiectată o piaţă edilitară, ca în marile oraşe, ce se întindea până în Bulevardul V. Apostoleanu şi Strada Mihail Kogălniceanu. În barăcile regimentului care au construit cazematele din zona Panciu, pentru stăvilirea Armatei Roşii, în cazul unui viitor război, ceea ce s-a şi întâmplat, a fost cazată şi o unitate militară germană, în toamna anului 1940. Cinci ani mai târziu, în 1945, aici a început să funcţioneze Gimnaziul Unic, noua formă de învăţământ înfiinţată în şcoala românească. Interesul pentru strada noastră a fost amplificat şi de amenajarea stadionului. La şedinţa din 20 noiembrie 1943, convocată de noul primar, colonelul Carol Tulea, urmare a directivelor stabilite de minister pentru educarea tineretului, prin manifestări culturale, patriotice şi acţiuni de pregătire militară şi sportivă, s-a hotărât acordarea unui teren vis-ă-vis de gară, deci la marginea oraşului. Primele vestiare au fost din scândură, apoi pe timpul „Epocii Ceauşescu”, s-a construit o tribună din beton, dar adevărata modernizare s-a făcut începând cu anul 2007, pe timpul când primar era Ion Petre: vestiare, grupuri sanitare, cabinet medical, bazin de recuperare, sală de şedinţă, magazie, mini-hotel, bucătărie, sală de mese. Tribuna oficială a fost acoperită. Adiacent terenului de fotbal, sunt terenuri sintetice de mini fotbal şi tenis de câmp. Toată arena este prevăzută cu instalaţie nocturnă. Revenind la proiectul Antonescu privitor la oraşul Panciu, evidenţiem că a fost întrerupt prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Din 6 obiective mari, au fost realizate 4, două - „cartierul şcoalelor” şi piaţa (centrul civic), fiind abandonate de noul regim politic. O scuză este plata uriaşei despăgubiri de război către URSS. În primii 15 ani după război, în oraşul Panciu, a fost o singură realizare din punct de vedere edilitar: clădirea Liceului Ioan Slavici, ridicată pe bulevardul - redenumit slugarnic - Vladimir Ilici Lenin, pe locul unde, înainte de marele seism, trona semeaţă clădirea primăriei. Timp de peste 5 ani a durat construcţia - 1951-1956, intrarea pe bulevard şi în cetatea de învăţământ, fiind supravegheată de bustul scriitorului Ioan Slavici, patronul spiritual. M erită a fi subliniat, pentru generaţia de după 1989, că, la construcţia liceului, au muncit voluntar părinţi şi elevi ai liceului, cadre didactice, nu una-două zile, ci săptămâni, în vacanţele de vară. După retragerea armatei sovietice, în 1958, şi achitarea reparaţiilor de război, putem vorbi despre proiectul com unist privind oraşul, aici referindu-ne numai la strada noastră.

La începutul anilor 60, pe partea dreaptă a bulevardului s-au construit, într-un ritm rapid: clădirea cu etaj a sediului de unde era condus Raionul Panciu, casa de cultură, policlinica şi blocurile cu două etaje pentru nomenclatura de partid şi de stat. De menţionat că s-a refuzat aprobarea construirii unei biserici, pe bulevard, lăcaşurile de cult fiind prăbuşite de seism în 1940. Pe partea stângă, aproximativ în zona de unde a început istoria oraşului, va fi ridicat complexul economic şi administrativ al Cooperativei Meşteşugăreşti „Servirea Populaţiei”, în continuare clădirea cinematografului, pentru ca spre capătul străzii, un bloc, cu un etaj, după noua modă, fără acoperiş. În curtea liceului se va ridica un nou corp de clădire, cu etaj, inaugurat la 15 septembrie 1963, pentru a asigura condiţiile impuse de generalizarea învăţământului obligatoriu de 8 ani şi creşterea planului de şcolarizare pentru învăţământul liceal. Grija de a asigura condiţii elevilor din mediul rural, veniţi la studii la Panciu, s-a materializat prin darea în folosinţă a unui internat, despre care se vorbea că era cel mai dotat şi frumos din judeţ. Bulevardul a rămas permanent, zona cea mai circulată a oraşului: elevii de la clasa I la a XII-a, la liceu şi şcoala generală, bolnavii la policlinică, amatorii de distracţii la cinematograf, casa de cultură şi stadion, iar nu în ultimul rând, drumul spre gară şi autogară, ce facilita legăturile cu restul judeţului şi cu ţara. Schimbarea intrării spre biserică şi la cimitirul de la Movilă, măreşte animaţia la sărbătorile religioase, iar decesul unor personalităţi locale aduce, pe bulevard, o mare de lume. Proiectul comunist a fost încheiat prin construirea de blocuri cu două etaje, acoperite cu ţiglă, în locul caselor se pe partea stângă. Putem vorbi şi de un proiect post-com unist, pus în practică, în principal de către primarul Ion Petre, dar şi de urmaşul său, Iulian Nica, în timpul mandatelor acestora, fiind date în folosinţă cele două săli de sport, una a liceelor şi alta a oraşului, construirea de blocuri ANL, două corpuri de clădire cu aspect modern pentru licee, la care se adaugă mobilier stradal de calitate şi estetic, pergole între blocuri, spaţii verzi ţi flori, decoraţiuni bogate în lunile decembrie şi ianuarie şi un iluminat puternic, ce contrastează cu întunericul anilor de privaţiuni al ultimului deceniu comunist. Proiectul post-comunist pentru strada mea a constat şi într-o reparaţie morală, incompletă, privitoare la denumirea celei mai frumoase artere de circulaţie a oraşului. Este abrogată denumirea de import, slugarnică şi se acordă numele „Bulevardul Independenţei.

Frumos nume, dar, obiectiv vorbind, nu prea suntem obişnuiţi cu independenţa. După vreo 3 secole şi jumătate cu fruntea plecată spre Instanbul, ne-am ridicat din genunchi vreo 6 decenii, după care am primit „lumina de la răsărit” . Luând viteză mare pe orbită, în timpul regimului naţional-comunist, am deraiat din sistemul sovietic şi ne-am plasat, pe altă orbită, chiar la marginea ei, privind umili spre nucleul Bruxelles. Nefiind obişnuiţi să cinstim înaintaşii care au făcut lucruri nemuritoare, edililor oraşului nu le-a plăcut originala denumire Bulevardul Vasile Apostoleanu. Mai contează că istoria trebuie scrisă „Sine ira, et studio’’?

Gara Panciu, construită după 1940, astăzi lăsată în paragină.

Sala de sport a liceelor.

Bulevardul Independenţei în primul deceniu al Mileniului III.

Palatul Administrativ, construit după 1940 şi refăcut în anii 2000.

Clădirea Liceului Ioan Slavici, inaugurată în 1956 şi bustul scriitorului patron al liceului.

Clădirea de unde se conducea Raionul Panciu.

Policlinica.

Bulevardul Vasile Apostoleanu în primii ani ai existenţei sale.

Sediul Primăriei şi Judecătoriei înainte de seismul din 1940.

Casa de Cultură.

Prima gară, prăbuşită la cutremurul din 1940.

Prof. M ihai A D A FIN I este cunoscut ca unul dintre cei mai consecvenţi şi analitici profesori de istorie ai Vrancei, care a contribuit de-a lungul carierei sale didactice, aşa cum o face şi astăzi, la dezvoltarea învăţământului istoric în Vrancea şi nu numai. Aplecat asupra cercetării istorice sistematice, ca profesor şi fost inspector şcolar de specialitate, prof. Mihail Adafini a iniţiat şi coordonat numeroase proiecte educative, privind istoria locală, şi a obţinut rezultate remarcabile cu elevii la olimpiadele naţionale de istorie. Este preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din României - Filiala Vrancea, calitate în care a promovat oraşul Panciu, judeţul Vrancea, la nivel naţional, prin lucrările ştiinţifice publicate. Este autorul vol. „Sfânta lumină a învăţăturii şi apostolii ei. Istoria şcolii păncene (1856-2011)”, „Oraşul Panciu în timpul Războiului pentru Întregirea României”, Sibiu, ATU, 2017 şi editor, alături de Liviu Mihai Adafini, ai vol. „Ai văzut un rege plângând, cititorule?. Amintiri din Campania pentru întregirea neamului 1916-1918”, Sibiu-Hermannstadt, Editura ATU, 2015. Prof. Mihail Adafini este un consecvent colaborator şi susţinător al proiectelor bibliotecii.