8 Cronica literară / In memoriam cu privire la mi(s)tificări și denaturări, la corodări și „deșertificări identitare”, la orientalismul hard și cel soft de care s-ar fi lăsat impregnat cunoscutul Lawrence al Arabiei, pe mai bine de 30 de pagini, în cel dedicat cunoscutului Deșert al tătarilor, scris de Dino Buzzati, sunt urmărite cele trei posibilități de ființare ale omului, din perspectiva existențialiștilor. Se dezvăluie în aceste pagini un psiholog și un bun interpret al actului literar sau comportamental, alternând critica structuralistă cu cea biografică, des susținute de exegeză sau citat ilustrativ. Sintetic în paragrafele finale, subliniind noile valențe ale deșertului și modul „barbar” în care acesta ajunge să domine și, mai apoi, să destructureze ființa umană, s-o deșertifice, s-o plaseze pe linia alienării. De o cu totul altă factură pare modalitatea de abordare a toposului central în Citadela lui Exupery. În subcapitolul Linii de forță în deșert, ideii de civilizare a deșertului, dezvoltate în roman, îi alătură interpretări antropologice, filosofice și sociologice, în încercarea de identificare a resorturilor interioare ale cărții. Concluzia e identică, se pare, cu a Marelui Caid: obligativitatea traversării deșertului, loc al morții
și, deopotrivă, al vieții autentice. Ajuns, în ritm alert, pe tărâmul romanului postmodern, într-un subcapitol despre război și deșert, în care alătură Pacientului englez, romanul Deșertul damnaților, al unui obscur și contestabil, dar inspirat Sven Hassel, autorul reușește să fixeze, și de această dată, dominantele acestui spațiu pe care omul belicos percepe diferit, apreciind absența limitărilor, punând în mișcare mașina de război nomadă, (re)construindu-l, auditiv și imaginativ, prin cuvânt. Punctarea elementelor care constituie geneza seriei Dune, semnate de Frank Herbert deschide segmentul generos, dedicat literaturii S.F. din secolele XX-XXI. Sunt alternate pasajele narative, expozitive, cu cele analitice, cu tente semiotice. Aceleași conotații ale deșertului, prefigurate chiar de la începutul cărții, transpar și aici, inclusiv forțele centripete și centrifuge care (îl) acționează, inclusiv analogia cu esenienii. O nouă valorizare pozitivă a deșertului apare în America lui Baudrillard și Picătura de aur, de Michel Tournier, în care autorul identifică „două reprezentări opuse ale deșertului: una a suprafețelor care se multiplică încontinuu și care nu
ascund nimic dincolo de ele însele și alta a profunzimii și a adâncimii substanțiale, grele de sens”. Etica alterității, contrastele temperamentale și atitudinale ale europenilor și americanilor, în raport cu ei înșiși, dar și cu deșertul, detașarea și anxietatea, fascinația pentru simulacru și revolta împotriva propriei fascinații, după o călătorie inițiatică, sunt fundamentele pe care se așază diegeza celor două romane. Dincolo de unele redundanțe și de tiparele în care autorul încearcă să încorseteze operele abordate, de alternarea unor surse bibliografice redutabile cu lucrări de licență, relativ explicabile dacă avem în vedere impetuoasa dorință de a-și susține teza anunțată în Introducere și profilul psihologic al tânărului critic, așa cum îl portretiza Nicolae Manolescu în Cinci tipuri de critici, Constantin Tonu are meritul de a reuși să armonizeze cărți mari ale culturii europene, ca un bun conducător de orchestră, creditabil datorită vizibilei erudiții și demersului critic persuasiv, savuros când împletește, dezinvolt, registrele: „În consecință, găselnița lui Montanus, cu priză mare la enoriași (...) a constat în eliminarea intermediarului”.
In memoriam Andrei Moldovan
Încă un critic și istoric literar optzecist, de mare suprafață și adâncime, ne-a părăsit. Andrei Moldovan (02.02.1949 – 30.10.2020) publicase în jur de 20 de volume de istorie și critică literară, jurnalism cultural, dicționare, antologii, la care se adaugă prefețe și îngrijiri de ediții. De referință considerăm cărțile sale despre marii clasici cu origini năsăudene, George Coșbuc și Liviu Rebreanu. Volumul de debut Coșbuc sau lirismul pragurilor a cunoscut patru ediții, între 1997 și 2016. Aici, cu măsură și discernământ, liricii tradiționaliste a poetului, criticul i-a aplicat grile moderne de lectură. Despre părintele romanului românesc a scris mai multe lucrări: Liviu Rebreanu prin el însuși, în colaborare cu Niculae
Gheran, 2008; Un Rebreanu hăituit, 2014; Chiuza lui Liviu Rebreanu, în colaborare cu Ioan Pintea, 2016. De asemenea, indispensabil, oricui cercetează vreun scriitor din toposul năsăudean, îi este Scriitori din Bistrița-Năsăud. Dicționar critic, 2018. Alte cărți acoperă critic mari zone din literatura de azi. Andrei Moldovan n-a intrat niciodată în polemici sterile, dimpotrivă, a rămas toată viața un spirit cu vocație constructivă. Sfârșitul l-a găsit cu un mare șantier literar deschis, încât putem spune, împreună cu clasicii admirați de el, că, dacă zeii te iubesc, mori în putere. Prin dispariția lui Andrei Moldovan, literatura română de azi suferă o grea pierdere. (Redacția) 190
