Cuvinte
Mihail Sadoveanu – începuturi
9
Gheorghe Moga
140 de ani de la nașterea sa Acum un secol, Sadoveanu (născut la 5 noiembrie 1880, în Pașcani) se afla la „jumătatea drumului” vieții. „Trăise” evenimentele de început de veac: în 1907, în calitate de inspector al Cercurilor culturale, va lua apărarea dascălilor, considerați de autorități drept „instigatori”, participă la campania din Bulgaria din 1913, mobilizat la București în 1916, ajunge la Bârlad și mai apoi la Iași, unde îndeplinea de câțiva ani și funcția de director al Teatrului Național. Devenise cunoscut și prin colaborările la revistele literare ale vremii: Viața românească, Convorbiri literare, Însemnări literare. În gospodăria bine întocmită de la marginea târgului Fălticeni îi are oaspeți pe Artur Gorovei, Mihai Codreanu, George Topîrceanu și, arareori, pe tatăl său, conu Alecu: „Pentru cei opt nepoței ai săi, un fel de idol la care priveau cu sfială și de care nu îndrăzneau să se apropie, cuconu Alecu aducea cu el parfumul Pașcaniului de altădată, atingând coarda duioasă a amintirilor”, mărturisește Profira Sadoveanu în Notele ce însoțesc volumul 6 din seria de Opere apărută sub supravegherea autorului. În toamna anului 1918, Sadoveanu cumpără de la scriitorul Peretz casa de la Copou, fostă a lui Mihail Kogălniceanu, și astfel „devine ieșean” și în acte. Notorietatea deplină i-o aduce, firește, creația literară. Până în 1920, acesta publicase douăzeci și două de volume. Debutul „exploziv” din 1904 (cu volumele Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite, Crîșma lui moș Precu, toate scoase la Editu-
ra Minerva) atrage atenția lui N. Iorga, care apreciază la tânărul prozator „o energie creatoare care clădește jucându-se”. Dar cel care, cu consecvență, se apleacă asupra scrierilor lui Sadoveanu este Eugen Lovinescu, concitadinul și colegul de liceu la Fălticeni. Acesta își va păstra „rolul” asumat pe vremea când „ jucau pe haiducii, în huciurile și păduricele din oraș”: „…Sadoveanu făcea mai totdeauna pe haiducul, iar eu făceam parte din poteră. Se vede că era o predestinare ca d. Sadoveanu să ajungă scriitor (și să înceapă cu Cozma Răcoare), iar eu să devin criticul lui – adică tot un fel de poteraș literar” (Opere, I, Colecția Scriitori români, Minerva, București, 1982, p. 146). Foiletoanelor din cele trei numere consecutive din Epoca, 16-18 iunie 1904, în care se fixează întâile „faze” din evoluția prozei sadoveniene („romantismul eroic”, „faza a doua a naturalismului”) li se vor adăuga, de-a lungul anilor, alte pagini de critică. Evidențierea calităților tinerilor scriitori, precum și a scăderilor din scrisul acestora izvora din convingerea lui Lovinescu, potrivit căreia „critica nu poate călca adevărul… Criteriul… nu poate fi decât cel estetic” (op. cit., p. 171). Abundența și ritmicitatea apariției volumelor, unele premiate, „pun pe gânduri pe mulți”, dar schimbă ceva și în condiția creatorului: „În alte părți un scriitor poate trăi din scrisul lui. Munca sa e nu numai apreciată, ci e și plătită. La noi până acum nu s-a văzut acest lucru extraordinar: abia câteva speranțe ni-au licărit în anii din urmă. E cazul d-lor Goga și Sadoveanu, ce ne dau un semn îmbucurător…” (op. cit., p. 190
Mihail Sadoveanu, fotografie din anul 1920
169). Relațiile dintre E. Lovinescu și M. Sadoveanu au fost, în unele perioade, apropiate, în altele, cei doi s-au aflat pe baricade opuse. Recitindu-și scrierile din tinerețe și rememorând evenimentele începutului de secol, Sadoveanu va mărturisi în Anii de ucenicie (cap. al XVII-lea, Catastihul păcatelor) că avânturile și succesele tinereții au fost însoțite de „răutăți” (păcatul trufiei, al mândriei și al violenței), a căror povară prozatorul o resimțea după decenii. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce vor apărea capodoperele din perioada interbelică, valoarea literară a volumelor publicate în primele decenii ale secolului trecut va deveni, prin comparație, relativă. George Călinescu în Istoria literaturii române… (cap. Tendința națională) afirmă că între volumele de tinerețe ale lui Sadoveanu „unele sunt onorabile în producția generală a vremii”… Rezumând într-un singur enunț subiectul multor schițe și nuvele, Călinescu sugerează caracterul repetitiv al acestora („toate aces-
