Solilocvii inutile
Eseu 21
Ioan F. POP
Cu cît te adînceşti mai mult într-o posibilă înţelegere a omului şi a lumii, cu atît îţi dai seama că nu ne rămîne decît calea variaţiunilor pe teme antropologice şi metafizice demult cercetate. Totul a fost gîndit, chiar şi de-ne-gînditul, ca atare nu ne rămîne decît să re-gîndim gîndirea dinaintea noastră. Singura noutate în acest ordaliţiu cognitiv pare a fi vechea înţelepciune a celor care au meditat illo tempore pe seama acestor teme. Prezentul gîndirii nu poate opera decît cu background-ul său. Chiar şi nepriceperile celor din trecut, erorile, aproximările lor naive ne sînt utile în actualizarea înţelegerii, în formularea unui point de vue. Căci sînt erori şi abateri logice care au desţelenit mari necunoscute. Gîndim noul pe ruinele vechiului. „Rară fericire, în timpurile noastre, să poţi gîndi cum vrei şi vorbi cum gîndeşti” (Tacit). * „Ca oăţătu΄ nu-i nimica!” – exclamaţia peremptorie a bunicii în faţa acestui panaceu cu virtuţi miraculoase. Orice durere avea, bunica apela imediat la oţet, după care se mira îndelung de efectele lui tămăduitoare, recomandîndu-l tuturor cu un entuziasm doctoral. Am fost şi eu cobaiul acestui praxis doftoricesc, din care nu-mi amintesc decît meticulozitatea cu care bunica mi-l administra. Printre mirosurile tari ale copilăriei mele se numără şi acela al miraculosului oţet, pe care bunica îl elogia cu vorbe de duh. * Să-ţi propui răul absolut mascat într-un bine relativ, ura transfigurată într-o febleţe parşivă, urîţenia camuflată sub carapacea frumosului şi a elocinţei, nemernicia dosită în carisma cumsecădeniei, incultura travestită în academism, josnicia propusă ca rută a sfinţeniei – trepte ale infernului pe care înaintează unii. Nu există defect mai mare decît acela de a putea detecta uşor imoralitatea şi incultura altora fără să poţi disimula acest fapt. Cei care ştiu că ştii cîte parale umane şi culturale fac nu te vor ierta niciodată. Căci nu pot ierta faptul că tu ştii exact ceea ce ei pot ascunde aproximativ. * În mod normal, ar trebui să trăim doar din ceea ce ştim să facem. Numai că, la noi, se trăieşte (bine) mai mult din ceea ce nu ştim să facem, din ceea ce aproximăm, fantazăm. Practicăm, total dezinhibaţi, un mimetism distructiv, o simulare mutilantă. Mimăm o profesie, mimăm o specificitate proprie, mimăm chiar şi datele generale ale umanului. Sîntem amatorii cei mai specializaţi în a ne preface că existăm. Mitomania
şi prefăcătoria bat, lucrativ, ştiinţa, talentul, îndemînarea. Priceperea, excelenţa au parte de tariful urii şi al desconsiderării. Dublate de rectitudine şi caracter, aceste virtuţi devin total insuportabile, fiind eliminate din start. Lucrăm cu multă rîvnă şi mult spor la următorul paradox: dacă vrei să fii afabil, competent, indispensabil trebuie să nu faci nimic, să nu laşi să-ţi fie deturnate şi cunoscute calităţile, potenţialităţile. Trebuie să fii in abstracto. Căci te vor denigra şi elimina toţi cei care sînt specializaţi în travaliul aproximărilor rentabile. Oricum, après nous, le déluge! * A nu vedea pădurea din cauza copacilor, această viziune forestieră asupra realităţii îi împiedică pe mulţi să vadă contexte, interacţiuni, alterităţi, crezîndu-se singurii copaci în pădurea nesfîrşită a propriei egolatrii. Orice nepricepere exuberantă începe cu un abuz de competenţă, cu exaltarea unor incapacităţi. Cînd văd că se pricep mai mulţi inşi la un lucru îmi vine să mă retrag spăşit. Căci nu vreau să calc semeţ peste incompetenţa multilaterală a altora. Vreau să mă specializez doar în amatorismul propriu. * Aşa după cum, în cultură, frumosul este singura formă de adevăr, tot aşa, în exprimarea umană, adevărul este singura formă de frumuseţe. Adevărul nu este un lux al limbajului, ci o necesitate a existării. Iar „adevărul filosofic nu are, în schimb, alt sens decît acela de a fi adevărul existenţei cuiva care îl profesează şi îl propune lumii” (G. Vattimo). * Ne ruinăm clipă de clipă în noi înşine, pînă rămîne doar o umbră suspendată între cer şi pămînt, agăţată de o ultimă respiraţie. Umplem un gol cu încă o absenţă. (Cum de încap atîtea absenţe într-o singură lume?). Să mori chiar din preaplinul a ceea ce eşti, să pui integralitatea fiinţei tale la rădăcina nimicului, să fii umbra unei lumini care nu te-a întîlnit niciodată, să fii întunericul prin care nu trece nici timpul – să fii ultima încercare de a fi. * Γνώθι σαυτόν: încercare realizabilă mai întîi printr-o aproximare a propriei subiectivităţi, subiectivitate aflată în sintonie cu o voce din afară – alter ego. Una care ne spune că sîntem pe măsură ce uităm să fim. Ne putem cunoaşte pe noi înşine pe măsură ce ne înstrăinăm, pe măsură ce devenim, parţial, alţii. Doar din poziţia de străini putem cunoaşte cîte ceva despre sinele nostru. Trebuie să ne înstrăinăm pînă dăm de noi înşine. 190
