40 Actualitate
Un „manual” de bune practici *
Cosmin Budeancă
La 3 iunie 2020, părintele Cristian Borz m-a sunat să mă întrebe dacă aş putea să scriu prefaţa unei cărţi despre restaurarea casei lui Iuliu Maniu de la Bădăcin. Am fost foarte onorat şi mai bine de o lună de zile m-am gândit ce şi cum să scriu. Să mă raportez strict la conţinutul cărţii? Să scriu dintr-o perspectivă personală şi să mă refer la ce ştiu despre proiect? Grea decizie. Am scris, am revenit, am rescris. Am rememorat momentele în care, într-un fel sau altul, am fost sau m-am simţit „aproape” de Iuliu Maniu, de la participarea la simpozioanele organizate de Fundaţia Academia Civică la Sighetu Marmaţiei (2000, 2001, 2002, 2006) şi vizitele la fosta închisoare unde Maniu şi-a pierdut viaţa, la cercetările de istorie orală din zona Maramureşului din 2003, 2005 şi 2016, completate de fiecare dată, în mod firesc, de vizite la Memorial (unde lucrează şi doi foarte buni prieteni, Andrea şi Robert Fürtös), la cele două campanii de cercetări arheologice din Cimitirul Săracilor din Sighet, la care am participat în iulie şi noiembrie 2006, alături de colegii de la IICCR cu speranţa că printre osemintele celor îngropaţi acolo îl vom găsi şi pe Iuliu Maniu, la audierile alături de echipa col. magistrat Viorel Siserman a unor foşti gardieni sau a fostului ofiţer politic al închisorii Sighet, Alexandru Satmari (ocazie cu care s-au recuperat şi câteva obiecte care i-au aparţinut lui Maniu) şi multe altele... Invariabil, însă, două momente îmi apăreau mereu în gând: 20 martie 2016 şi 12 octombrie 2019, la care mă voi şi referi puţin mai încolo. Valorificarea din perspectivă memorială a trecutului (şi în special a celui comunist) a lăsat mult de dorit în ultimele trei decenii. Nu insist aici asupra motivelor, care sunt multiple, dar nu pot să nu amintesc dezinteresul decidenţilor politici, care a avut un rol determinant. Cu toate acestea, încă de la începutul anilor ’90 au existat demersuri de transformare a unor foste locuri ale suferinţei din anii comunismului în spaţii memoriale. Unele iniţiative au avut succes, altele, nu. În prima categorie aş menţiona Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, un proiect al Academiei Civice (inaugurat în 1997) şi Memorialul Închisoarea Piteşti (deschis publicului în 2014). Proiectele care nu au fost finalizate sunt, însă, mult mai numeroase. Printre ele aş aminti un memorial în fosta închisoare Jilava (un prim demers a fost făcut la începutul anilor ’90 de către Fundaţia Culturală Memoria, urmat apoi de alte proiecte şi iniţiative, care, din păcate, nu au fost şi implementate); în 2007, fosta închisoare de la Râm-
nicu Sărat a fost preluată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (actualmente Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), însă şi în acest caz transformarea în memorial nu s-a realizat încă. La aceste iniţiative de memorializare în foste spaţii recluzionare se pot adăuga numeroase case în care s-au născut personalităţi politice sau culturale de excepţie, care sunt tot mai deteriorate sau pe punctul de a se prăbuşi, evidenţiind o dată în plus dezinteresul factorilor de decizie asupra istoriei (în acest caz nu neapărat recente). Printre acestea le amintesc pe cele ale lui Nicolae Titulescu, Constantin Brâncuşi, Vasile Alecsandri sau Alexandru Macedonski. Imaginea dezinteresului faţă de cultură şi trecut poate fi completată cu miile de clădiri de patrimoniu şi situri istorice răspândite pe suprafaţa întregii ţări, care au aceeaşi soartă. În 2015 am iniţiat în cadrul IICCMER proiectul „Reţeaua Memoriei” (http://www.reteauamemoriei. ro/), pentru a încerca să punem în relaţie demersurile de memorializare a trecutului recent, pentru că am constatat că nu există comunicare între cei care sunt implicaţi în proiecte de acest fel. Şi înainte, dar şi în acest context, am văzut personal multe construcţii cu valoare istorică şi cu potenţial turistic şi cultural remarcabile, ajunse în ruine din indolenţa celor care ar fi trebuit să se ocupe de ele. Repertoriind proiecte care ar putea fi incluse în „Reţea”, am aflat că la Bădăcin, părintele Borz demarase încă din 1999 o iniţiativă de restaurare a casei lui Iuliu Maniu, proiect devenit mult mai cunoscut începând cu februarie 2015, odată cu lansarea Campaniei publice „Salvaţi istoria naţională, salvaţi Casa lui Iuliu Maniu!”. Mărturisesc că am fost sceptic privind şansele de reuşită ale unui astfel de demers, cu atât mai mult cu cât ştiam proiecte de mai mare anvergură, care de ani de zile stagnau sau evoluau într-un ritm foarte lent. L-am contactat pe părintele Borz şi am aranjat să îi facem o vizită. Şi aşa a început o poveste din care mă bucur că, într-o mică măsură, am avut şansa să fac parte. 20 martie 2016 – am ajuns la Bădăcin împreună cu câţiva colegi de la IICCMER şi am văzut pentru prima dată casa lui Iuliu Maniu. Era o după-amiază friguroasă şi umedă, iar clădirea avea numeroase proptele care îi sprijineau tavanul şi pereţii să nu se prăbuşească. De altfel, la cât de afectată era structura de rezistenţă, fără această intervenţie „în ultimul moment” foarte probabil în câteva luni toate eforturile ar fi fost 190
