Nefiresc de curat

ROXANA LAZĂR

Nefiresc de curat

Copilul cu bucle blonde merge cu doi pași în urma tatălui său. Omul calcă greu caldarâmul prăfuit , căutând în amintirile proprii ceva ce să fie asemănător cu zilele pe care le trăiesc de ceva timp încoace. Nu descoperă nimic în memoriile sale, dar știe că totul este complet schimbat și că nimic nu va mai fi ca înainte. Mintea îl obligă să-și calculeze fiecare acțiune, să o analizeze în detaliu și să îi dea o formă acceptabilă realității. Inima îl îndeamnă să facă altceva. Simte acolo, în piept, o bucurie ascunsă, un freamăt de neliniște asemănător emoției pe care o simțea atunci când se îndrăgostise de Laura, mama puștiului cu bucle blonde din spatele lui. - Felix, vino lângă mine. De ce rămâi în spatele meu?

Bărbatul s-a oprit. Se uită cu uimire la ființa ce-i seamănă izbitor: aceiași ochi albaștri, aceeași frunte lată, același păr blond, cu bucle rebele. Când Laura îi spusese, cu șapte ani în urmă, că urma să aibă un copil, el se speriase atât de tare încât dispăruse din oraș pentru mai mult de un an și jumătate. Când se întorsese, Felix avea deja șase luni și era cel mai frumos copil pe care îl văzuse vreodată. Își ceruse iertare Laurei pentru lașitatea de care dăduse dovadă și se aruncase cu capul înainte într-o relație bazată pe iubire și respect reciproc. Laura demonstrase a fi mult mai matură decât el. Nu fusese supărată și nici nu luase decizii priprite cum ar fi făcut celelalte colege de facultate. Își asumase răspunderea creșterii unui copil fără tată. Întoar-

cerea lui Paul o tulburase enorm. Nu uitase tandrețea tânărului care o fermecase și o făcuse să anuleze toaate barierele pe care le ridica între sufletul ei și cel al semenilor săi.

Copilul se demonstrase fericit împreună cu tatăl lui și Paul, la rândul său, își dădea toată osteneala pentru a-i demonstra Laurei că este un tată bun.

- De ce ești atât de tăcut, dragul meu? îl întrebă Paul pe copil. - Tati, nu știu de ce, dar îmi este tare frică. Știi, așa ca atunci când eram mic și îmi era teamă să cobor noaptea din pat ca să mă duc la baie. Atunci îmi era frică de baubaul de sub pat, dar acum îmi este frică de altceva. Nu știu, simt o durere aici! zise copilul indicând porțiunea pieptului unde își are locul inima. - De ce îți este frică, Felix? Ți-a făcut cineva ceva rău la școală? - Nu, tati. Nu putem să ne facem rău la școală, Totul este așezat, numerotat, semnat. Avem fiecare pătrățelul propriu în care să stăm, în care să ne facem lecțiile și să ascultăm ceea ce ne spune doamna învățătoare. Nu putem să vorbim neîntrebați și nici nu putem să ne apropiem de doamnă. De multe ori ne spune lucruri interesante, dar de cele mai multe ori mă plictisesc și aș vrea să mă pot întoarce acasă. Dar nu se poate. Când se termină orele, ne așează în șir indian și nu ne putem ține de mână. Nu putem să ne apropiem deloc unul de celălalt. Azi am dus la școală dinozaurul pe care mi l-a cumpărat mama ieri. Nu am putut să îl arăt nimănui. Niciunul dintre colegii mei au vrut să se uite spre mine atunci când l-am scos din ghiozdan. Le este frică tuturor, chiar dacă doamna nu ne pedepsește niciodată. Cred că părinții lor sunt altfel decât voi. Nu știu ce le spun acasă, însă știu că nu vor să se apropie unul de celălalt.

Omului i se umpluseră ochii de lacrimi. Era mândru de fiul său și de nivelul de conștiință pe care îl demonstra clar în fiecare zi. Ei făceau parte din acea categorie de părinți, extrem de redusă dealtfel, care ofereau copiilor învățămintele pe care ei înșiși le primiseră de la părinții lor atunci când lumea încă mai era umană. După perioada de clauzură impusă de virusul pe care unii îl numeau ”ucigaș”, lumea fusese obligată să traiască în întunericul creat prin instaurarea fricii de moarte iminentă. Copii fuseseră obligați să stea închiși în case, fiecare cu câte un dispozitiv electronic în față, și să urmărească ecranele electronice unde se desfășurau interminabilele schimonosiri distorsionate ale celor ce ar fi trebuit să îi educe dar care erau, la rândul lor, teribil de speriați. Urmaseră perioade absurde, de hotărâri lipsite de orice logică, dictate doar de teama de moarte. Virusul se răspândea rapid, ce-i drept, dar nu era atât de letal precum voiau să îl deseneze cei cărora le plăcea atât de mult să miște, doar în favoarea lor, piesele pe tabla de șah.

Paul și Laura înțelegeau că ceva nu era în regulă. Continuaseră să-l învețe pe Felix ce înseamnă libertatea, iubirea de semeni și respectul reciproc. Copilul era dornic să se joace, să experimenteze contactul cu ceilalți copii și să arate acestora ceea ce el știa să facă. Dar acum înțelegea chiar și el că ceva nu era în regulă. Nu își putea explica de ce ceilalți copii erau atât de încadrați în regulile prea stricte ce fuseseră impuse în momentul în care fusese permis accesul la școală. - Tati, noi suntem copii. Trebuie să ne jucăm. Nu putem sta doar în pătrățelul nostru, liniștiți și ascultători. Altfel, cum vom putea înțelege dacă greșim ceva? -Ai dreptate, fiule. Ca să înțelegi căderea și durerea ce urmează căderii, trebuie să o experimentezi. Ca să înțelegi legătura cu pământul, trebuie să atingi pământul. Ca să accepți calitățile ploii, trebuie să stai sub picăturile calde atunci când plouă vara. Ca să experimentezi puterea vântului, trebuie să simți adierea moale dintr-o zi însorită și rafalele puternice din perioada furtunii. Ca să îți dai seama de beneficiile luminii, trebuie să experimentezi întunericul total, fără nicio sursă de lumină. Fiul meu, să nu îți fie frică niciodată. Din frică se nasc monștrii oribili de care nu vei putea scăpa niciodată . Ascultă! Auzi zgomotul avionului care trece deasupra noastră acum? Se află la mii de chilometri de distanță. Nu-i niciun pericol iminent. Uite! Vezi umbra asta imensă care îți acoperă corpul? O vezi?

Copilul se uită uimit la vasta umbră care-i ascundea aproape complet umbra-i proprie. - Ce crezi că poate fi? Nu te uita în sus. Gândește-te și răspunde-mi! - Ar putea să fie că soarele se joacă de-a v-ați ascunselea? - Da și nu! răspunse Paul. Soarele este foarte puternic. Străbate cu curaj tot cerul, fără să-și ascundă niciodată fața. Când pleacă de pe tărâmul nostru, după ce apune, continuă să ilumineze alte tărâmuri, bucurând alte persoane și încălzindu-le sufletele și viața. Și tot cu puterea soarelui cresc și plantele. Sigur, este necesară apa și pământul, și semințele. Este necesară, uneori, mâna omului. Sunt extrem de importante albinuțele care polenizează plantele. Fără ele nu ar mai exista biodiversitatea. Sunt atât de multe lucruri în natură care ne pot oferi multe învățături, fiul meu! Dar să revenim la umbra noastră. Soarele își trimite razele binefăcătoare spre pământ, folosind văzduhul. Dar în aer își eliberează toată forța lor vitală păsările. Unele sunt mici, mici, iar altele sunt foarte mari, cu o deschizătură a aripilor care le fac să pară niște mici avioane, atunci când le vedem de jos și ele se află la o înălțime considerabilă. Acum, tu aproape ai înțeles că ființa care îți umbrea umbra ta este o pasăre. Tu crezi că este o pasăre mare sau o pasăre mică? - Cred că este cea mai mare pasăre din lume, tati. Nu vezi ce umbră

imensă proiectează deasupra mea? - Atunci ridică-ți ochii spre cer și zi-mi ce vezi!

Felix se uită în sus, urmărind cu uimire o pasăre mică, frumos colorată, ce își zbătea aripile rapid în timp ce rămâne nemișcată din traiectoria ei, în aer. - Wow, tati! Această pasăre minusculă a reușit să creeze o umbră așa de mare? Cum este posibil? - Simplu, fiule. Dacă în acest moment soarele se află în spatele tău, umbra proiectată este mult mai lungă, mai acoperitoare decât dacă soarele s-ar afla exact deasupra ta. Pentru a-ți lăsa în urmă umbrele ar trebui să te întorci cu fața spre soare. Sigur, ai vedea și pasărea mică ce zboară deasupra ta și ai avea o viziune mai clară asupra tuturor temerilor tale. Frica ar dispărea, ar pierde din consistența ei ce naște din necunoștință. De asta, fiul meu, uită-te mereu în sus, spre cer. Răspunsul la orice fel de întrebare îți va ajunge de acolo. Știi, acolo sus se află Dumnezeu, creatorul a tot ceea ce este văzut și nevăzut. Este unicul sprijin pe care omenirea poate să îl aibă, mai ales acum, în perioada asta atât de ciudată. Să nu îți fie frică, fiule. Să nu îți fie frică nici măcar de întuneric. Ai văzut când mama deschide ferestrele noaptea și în casă este lumina aprinsă? Lumina se extinde, iese din casă și predomină peste întuneric, dar întunericul nu poate intra în casă. Mare este puterea binelui și a luminii asupra răului și a întunericului! Vei vedea că Dumnezeu va birui și tot acest joc de umbre ce a fost pus în mișcare de către cei ce se închină în fața prințului întunecat se va termina. Ce final trist va avea acest joc oribil!

Ai văzut cum reacționează copiii de la școală? Totul a fost pregătit în minimul detaliu de către acești oameni răi. Colegii tăi, la fel ca și părinții și celelalte rude ale lor, nu știu că sunt manipulați, că nu sunt liberi, ci că se află într-o capcană teribilă.

Ce frumos ar fi dacă toți am deveni muți! Ce bine ar fi dacă am înțelege că toți demonii care conduc de milenii lumea noastră nu sunt vizibili și că sunt mult mai răi și mai urâți decât ne-am putea închipui vreodată. Să devenim mai tăcuți, mai corecți și să nu mai judecăm pe ceilalți. Ființele necurate, care conduc lumea, încearcă să ne dezbine, să ne îndepărteze unii de ceilalți. Tu va trebui să rămâi corect, curajos și bun. Dacă vreun coleg va avea nevoie de ajutorul tău, să nu te retragi niciodată. Va trebui să ajuți pe oricine va avea nevoie de tine. Doar în acest fel vei rămâne cu soarele în suflet și vei fi mereu învingător.

Copilul, care până cu o secundă în urmă se uita la pasărea ce zbura pe loc bătând aripile în mod intermitent, întoarse capul către Paul. Avea ochii mari și albaștri plini de nedumerire. - De ce ar trebui ca cineva rău să

conducă lumea și să dorească ca întreaga omenire să sufere, tată? La școală ni se spun alte chestii: doamna ne vorbește despre o nouă societate în care toți vom fi egali în drepturi și vom fi foarte fericiți. Ni se spune că nu vom mai avea niciun fel de lipsuri și că vom putea să ne bucurăm de ajutorul pe care statul ni-l va da în curând. Ce ar putea fi rău în asta, tati? Doar ai rămas fără serviciu imediat după ce a fost declarată starea de urgență. Ce vom face doar cu salariul mamei?

Paul vorbea cu Laura despre greutățile prin care treceau fără să se ascundă de Felix. Nu aveau de ce să se ascundă, iar copilul era extrem de inteligent și înțelegea mult mai mult decât ceilalți copii de o vârstă cu el. Trebuia, totuși, să găsească un răspuns mai ușor. În urma urmei, Felix era doar un copil. - Doamna învățatoare îți dă vreun zece la matematică fără ca tu să te fi străduit să îți faci lecțiile sau să rezolvi corect toate exercițiile și problemele? Nu este nevoie să îți bați capul și să te străduiești pentru a avea rezultate bune? Cine ne ajută pe noi doar din plăcerea de a o face, fără să aștepte vreo recompensă, mai mult sau mai puțin explicită? Vezi tu, copilul meu, în viața asta pe care o trăim noi acum, toți suntem supuși unor serii de încercări, mai mult sau mai puțin dificile. Se spune că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce, adică încercările la care ești pus nu sunt mai grele decât ai putea tu să suporți. Totuși, acum, încercările acestea sunt foarte viclene: ni se spune că este ceva bun pentru noi, dar, în realitate ar putea să fie doar începutul unui sfârșit fără sfârșit. Cum ar fi dacă ar trebui să trăim pentru eternitate pe acest pământ, cu toate grijile și durerile pe care le întâmpinăm acum? Fără să avem posibilitatea de a ne cunoaște mai bine, fără să putem sta împreună, obligați să trăim separați, fiecare în pătrățelul lui, așa cum mi-ai zis tu mai devreme. Nu ar fi îngrozitor să îți vezi fratele cum cade și se lovește fără să poți interveni în vreun fel? Ni s-au propus multe soluții și s-au făcut probe pentru a se observa care este reacția oamenilor la tot ce înseamnă disperare, teamă, răutate. Cum ar fi trebuit să reacționeze oameni? Poate ar fi trebuit să facă ceea ce fac eu acum: să se despoaie de toate prejudecățile, să se analizeze amănunțit și să descopere care este adevăratul scop pentru care s-au născut și pentru care se află pe această planetă.

Cum au reacționat? Au avut frică, s-au închis în case și au început să arate cu degetul către unul și altul: este vina Chinei pentru că au lăsat să fugă virusul ucigaș pe care tot ei l-au creat în laboratoarele de la Wuhan, este vina lui Bill Gates care dorește diminuarea populației globului și a creat vaccinul ce nu este un vaccin, dar a creat el însuși virusul – împreună cu chinezii -, este vina lui Obama și a

elitei mondiale, este vina noii ordini mondiale și a cinci-ge-ului, este vina reptilienilor și a cabaliștilor, este vina extratereștrilor ce vor să cucerească pământul, este vina încălzirii globale și, poate, este vina rockerilor sataniști. Iată, fiule, cum omul găsește mereu ceva pe care să dea vina, fără să se uite adânc în sufletul său și să se lepede de tot ce este rău: invidie, ură, frică, neascultare, lipsă de smerenie. Acum două mii de ani am avut aici, printre noi, pe Fiul lui Dumnezeu care ne-a explicat cum trebuie să facem pentru a ne lepăda de tot răul ce ne condiționează existența. Ba chiar mai mult, s-a jertfit pentru noi, a suferit foarte mult și a murit pentru cea mai nobilă cauză ce poate fi imaginată: salvarea și mântuirea oamenilor. Iar noi, oamenii, ce am făcut? Am continuat să greșim, să încălcăm poruncile Tatălui și să ne închinăm în fața răului. Nu am învățat lecția și am rămas repetenți, an după an, secol după secol, mileniu după mileniu. Dar acum, acum a ajuns momentul să decidem ce dorim să facem: vrem să rămânem aici sau ne întoarcem la Dumnezeu Tatăl? Vezi, până și firele de iarbă sunt mai înțelepte decât noi: își extrag nutrimentul din pământ, se alimentează cu lumina soarelui și se ridică spre cer. Noi de ce nu luăm exemplu de la ele? De ce ne agităm mereu pentru tot ce se află pe plan teren, fără să dăm importanță la ceea ce este cu adevărat important?

Paul termină de spus aceste ultime cuvinte cu lacrimi în ochi. Ridică ochii spre cer, cerând milă și ajutor. Felix se apropie mai mult de tatăl său și îl îmbrățișează. - Tati, hai să ne ducem la mama. Vreau să îi spun cât de mult o iubesc și să o asigur că voi fi un demn urmaș al Fiului lui Dumnezeu Tatăl, atât cât el ne va permite să stăm aici.

Paul și micul om, Felix, se întorc spre casă, ținându-se de mână. Ei știu că frica nu-i va separa niciodată și că va fi pace în sufletul lor, mereu. Pe cerul nefiresc de curat, o pasăre mică, viu colorată, se înalță spre casa Tatălui. Până cu câteva clipe în urmă își zbătuse aripile deasupra capului unui copil care asculta vorbele tatălui pământean.

ANTONIO TABUCCHI este considerat cel mai bun scriitor italian al generației sale și se bucură de un prestigiu internațional larg. Aparte, a fost profesor universitar de Literatură portugheză la Universitatea din Geneva, director al Institutului Italian din Lisabona, traducător a mai multor autori lusitani, îndeosebi a marelui poet Fernando Pessoa. A fost distins cu cele mai prestigioase premii, printre care PEN Club, Campiello și Viareggio-Rèpaci din Italia; Premiul Medicis, Premiul European de Literatură sau Méditerranée în Franța; Aristerionul în Grecia; Nossak în Germania și Premiul European de Literatură în Austria. Și în Spania a primit numeroase premii, precum Premiul pentru Jurnalism Francisco Cerecedo, Premiul Arcebispo Juan de San Clemente, Premiul Hidalgo și Pluma de Planta. De asemenea, a fost numit Ofițer al Ordinului Artelor şi Literelor în Franța și Comandant al Ordinului Infantelui Don Enrique în Portugalia. Printre operele sale se numără Piața Italiei, Jocul pe dos, Nocturna indiană, Mici greșeli fără importanță, Linia orizontului, Îngerul negru, Recviem, Capul pierdut a lui Damasceno Monteiro, Se face tot mai târziu, Tristano moare, Călătorii și alte călătorii, Pentru Isabel.

Prezentare și traducere de Mihaela Petrache