Concertul

AUGUSTO MONTEROSSO

Concertul

În câteva minute va ocupa elegant locul său înaintea pianului. Va primi cu o înclinare aproape imperceptibilă gălăgiosul tribut al publicului. Rochia sa, acoperită cu paiete, va străluci ca și când lumina reflectă asupra ei aplauzele accelerate ale celor o sută șaptespezece persoane care umplu această mică și exclusivă sală, în care prietenii mei vor aproba sau respinge - nu voi ști niciodată - încercările sale de a reproduce cea mai frumoasă muzică, cred, din lume.

Cred, nu știu. Bach, Mozart, Beethoven. Sunt obișnuit să aud că sunt de neîntrecut și chiar eu am ajuns sămi imaginez acest lucru. Și să spun că așa sunt. Aș prefera în mod special să nu mă regăsesc într-un astfel de caz. În sinea mea sunt sigur că nu-mi plac și bănuiesc că toată lumea îmi ghicește entuziasmul mincinos.

Nu am fost niciodată un iubitor de artă. Dacă fiicei mele nu i-ar fi venit ideea să fie pianistă eu nu aș avea acum această problemă. Dar sunt tatăl ei și îmi cunosc datoria, trebuie să o aud și să o susțin. Sunt om de afaceri și mă simt fericit doar când gestionez finanțele. Repet, nu sunt un artist. Dacă există o artă în acumularea unei averi, în exercitarea dominării pieței mondiale și în zdrobirea concurenților, cer primul loc în acea artă.

Muzica este frumoasă, corect. Dar nu știu dacă fiica mea este capabilă să recreeze această frumusețe. Chiar ea se îndoiește de ea însăși. Adeseori am văzut-o plângând după concerte, în ciuda aplauzelor. Pe de altă parte, dacă

vreunul aplaudă fără entuziasm, fiica mea are capacitatea de a-l descoperi în mulțime, iar acest lucru este suficient pentru a o face să sufere și să-l urască cu înverșunare pe viitor. Dar este rar ca cineva să aplaude cu răceală. Prietenii mei cei mai apropiați au învățat direct că răceala bătăilor din palme este periculoasă și îi poate distruge. Dacă ea nu a făcut un semn prin care să dea de înțeles că ovațiile sunt suficiente, ar continua să bată din palme toată noaptea de teama pe care o simte primul care încetează a face acest lucru. Uneori așteaptă să obosesc eu pentru a nu mai bate din palme și apoi îi văd urmărindu-mi mâinile, temându-se să mă depășească în inițierea tăcerii. La început m-au păcălit și i-am crezut sincer entuziasmați. Timpul nu a trecut în zadar și am terminat cunoscându-i. M-a apucat o ură continuă și în creștere. Dar eu însumi sunt fals și derutant. Aplaud fără convingere. Nu sunt un artist. Muzica este frumoasă, dar în adâncul meu nu-mi pasă dacă este frumoasă și mă plictisește. Nici prietenii mei nu sunt artiști. Îmi place să-i mortific, dar nu-mi pasă de ei.

Alții mă irită. Se așează întotdeauna în rândurile din față și în fiecare clipă notează ceva în carnețel. Ei primesc invitații gratuite pe care fiica mea le scrie cu atenție și le trimite personal. De asemenea, îi urăsc. Sunt jurnaliști. Sigur că se tem de mine și adeseori îi pot cumpăra. Totuși, insolența a doi sau trei dintre ei nu are limite și, uneori, au îndrăznit să spună că fiica mea este o slabă interpretă. Fiica mea nu este o pianistă rea. Îmi spun proprii profesori. A studiat încă din copilărie și își mișcă degetele cu mai multă ușurință și agilitate decât oricare dintre secretarele mele. Este adevărat că rar înțeleg execuțiile sale, dar eu nu sunt artist și ea o știe bine.

Invidia este un păcat detestabil. Acest viciu al dușmanilor mei poate fi factorul ascuns al acestor critici negative. Nu ar fi ciudat dacă unul dintre cei care în acest moment zâmbesc și care în câteva momente vor aplauda, vor lansa acele judecăți adverse. A avea un tată puternic a fost atât favorabil, cât și nefericit în același timp pentru ea. Mă întreb care ar fi părerea presei dacă nu ar fi fiica mea. Cred cu convingere că nu ar fi trebuit niciodată să aibă pretenții artistice. Acest lucru nu ne-a adus decât incertitudine și insomnie. Dar nimeni nu putea să viseze, acum douăzeci de ani, că aș ajunge acolo unde am ajuns. Nu putem ști niciodată cu certitudine, nici ea, nici eu, ce este cu adevărat, ce ceea ce într-adevăr merită. Este ridicolă, la un om ca mine, preocuparea asta.

Dacă nu ar fi fiica mea, aș mărturisi că o urăsc. Când o văd apărând pe scenă, un resentiment persistent fierbe în pieptul meu, împotriva ei și împotriva mea, pentru că i-am permis să urmeze o astfel de cale atât de greșită. Ea este fiica mea, desigur, și din acest motiv nu avea dreptul să-mi facă asta.

Mâine numele său va apărea în ziare și aplauzele se vor înmulți cu

litere mari. Ea se va umple de mândrie și îmi va citi cu voce tare părerea criticilor lăudători. Cu toate acestea, când ajunge la ultimii, poate la cei în care lauda este mai admirativă și mai exaltată, voi putea observa cum se vor uda ochii săi și cum vocea i se va stinge până când va deveni un sunet slab și cum, în cele din urmă, va ajunge să plângă cu un strigăt sfâșietor și infinit. Iar eu mă voi simți, cu toată puterea mea, incapabil să o fac să creadă că este cu adevărat o bună pianistă și că Bach, Mozart și Beethoven ar fi mulțumiți de priceperea cu care menține viu mesajul lor.

S-a făcut deja o liniște care anunță începerea concertului. Imediat degetele ei lungi și armonioase se vor mișca pe clapele pianului, sala se va umple de muzică, iar eu voi suferi încă o dată.

Traducere de Cornel Drinovan

Casa lui Moșescu / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

ADRIANA WEIMER

Neţărmurită iubire

Neţărmurită-i iubirea la ţărmul tău fără sfârșit...

Seninul tău e acum și al meu,

zbuciumul meu e acum doar al tău

val după val ne spunem bucuria revederii.

Sărut infinit

Adun scoici colorate și nisipul sărat îmi măsoară pașii alături de-ai tăi.

Libertate, sentimentul Mării celei mari mă cuprinde,

îmi cuprinde iubirea, gleznele, mijlocul, faţa,

ca-ntr-un sărut infinit.

Îţi ating cerul

În largul tău, în largul meu, te cuprind în priviri Mare…

și valul tău mă înalţă

și seninul tău mă cuprinde.

Îţi ating cerul cu inima, cu iubirea.

Iubirea mea

Iubirea mea, sunt aici întru tine,

cu tot soarele și seninul în suflet.

Iubirea mea, ești aici întru mine,

cu tot verdele Mării în priviri.

Energie vie – Marea

Energie vie – Marea mă cuprinde-n priviri, o cuprind în priviri,

mă cunoaște ca fiind a ei

– energie vie din energie vie –

îmi cunoaște pașii pe nisipu-i sărat și fierbinte cu miile de scoici răscolite de valuri,

îmi cunoaște iubirea, și seninul, și cuvântul renăscut înspre ea.

Suflet-iubire

Clepsidra cuvântului Mare-smarald

cu suflet-mister

dragostea mea renaște cu fiecare senzaţie a valului tău, a scoicilor frânte sub talpă…

Suflet-iubire cu privire smarald.

Măsor timpul prin clepsidra cuvântului

și tot nisipul Mării îl măsoară curgând

– scoici sfărâmate sub talpa timpului, și a mea, sub umbra timpului, și a mea.

E-o contopire de mări – o mare de cer, una de apă și una de nisip –

și zbuciumul timpului – val după val, clipă după clipă, trecere după trecere –

dincolo de clepsidre și cuvânt.

Dulcea lumină

Am adunat în priviri, și în suflet, și în minte, fascinația pietrelor spălate de valuri, Marea Egee

– piatră din trupul muntelui, (val din trupul mării și nesfârșitul zbucium din ochii tăi albaștri…)

Mă vei chema cândva în brațele tale să pot să gust din însorita Cretă a Greciei dulcea lumină?

ADINA VELCEA

Sclipăt

în palmă pulsa o inimă albastră încet ca o rugă uitată și nu știu cum dintr-odată a devenit cer un cer care se zbătea și-au început să cânte clopote de fier iar în palmă creșteau rădăcini și crengi albastre se agățau cu degete ca niște spini pământul se rupea de gleznă cădea din el o pulbere gălbuie un aluat livresc desprins parcă din beznă până la granița sortită învierii în care-acest albastru funebru rece și inert așteaptă salvatorul ascuns într-o scânteie

Palimpsestul poeziei

Plutește în derivă corabia cu morți, un val atinge pupa cu buzele livide, în labirintul rece atâția mateloți s-au rătăcit spre ceruri cu brațele deschise.

Pe-nșelătorul luciu al umbrelor din radă sclipesc epave albe încremenite-n noapte, cu fruntea aplecată, un pescăruș clipește când în adânc un pește începe să înoate.

Încet, din nefirescul tablou al morții lente se nasc perfide alge cu adn-ul mistic, miriapozi telurici încep să se alerge prin scoicile rănite, sub sternul spart al lunii.

Îngândurată, noaptea își stinge felinarul și un ocean de stele adoarme liniștit, spre țărmuri taciturne corabia cu vele plutește lin în zare, pe coame de rechin.

Opac

am obosit de-atâta primăvară agățată de crengile copacilor strivită de sticla opacă a geamului peste care o răsuflare înghețată desenează adevărul

nimic nu este mai real ca întunericul din noi

Irosire

am ajuns atât de departe încât privind în urmă nu se mai zărește nimic mă pregătesc de moarte golul din jurul meu m-a înghițit de mult de când am început să merg tot înainte a mestecat meticulos fiecare os tendon fibră iar trupul mi-a devenit o pastă în care cuvintele pe care le-aș fi scris s-au dizolvat fără să știu

Câine de asfalt

într-o zi însorită am desenat un om pe asfalt iar lângă el un câine fără zgardă lătratul lui abia se auzea prin zgomotul infernal și scrâșnetul de roți alături o maternitate de frunze uscate opera parodic un copac lipsit de rădăcini

într-o zi însorită o pasăre care uitase să zboare trăgea cu pușca în nori pe liniile de înaltă tensiune cuvinte bătrâne expirate își expuneau nuditatea apoi se transformau într-o cenușă sarcastică purtată de semne de întrebare pe asfaltul unde un om s-a oprit să mângâie un câine

Univers static

niște pete sunt casele pe orizontul tulbure și tu asculți undeva ascuns de ziduri monotonia ce a pătruns peste tot până și în viața ta lăuntrică unde nu mai are loc decât un schopenhauer nebun

de ferestre s-a lipit întunericul și te ține captiv în penumbra asumată doar cuvintele îți clădesc existența dorită cuvintele gândurilor prin care un soare stins învață iar să respire și te așezi alături de ficțiune și sondezi ființa cu întâmplări niciodată reale în care intenția este doar o literă mereu alta cuprinsă între alfa și omega altfel înțelese iar orizontul acesta monoton unde explorezi cunoașterea se modelează în valuri la cântecul unui canar de afară

Colivii

priveam pasărea aceea cum se plimbă prin colivie cum încerca un zbor uitat în micul ei univers unde totul se reduce la semințe și apă la stropii de ploaie care ajung căteodată prin zăbrele pasărea aceea mă privea scurt și aștepta căteodată cânta iar cântecul ei se prelingea pe pereții coliviei și-l auzea numai ea pasărea aceea care uitase să zboare mă privea în timp ce alte păsări se roteau în lumină și mureau