Ielele de ceață

SAVU POPA

Ielele de ceaţă

Ielele de ceaţă, aceste duhuri ale pădurii, se arătau rar oamenilor. Ultima dată când fuseseră văzute, Toboșarul, căruia i se mai spunea Dobarul, era copil și nu va uita niciodată cum, atunci în plină noapte, cerul se lumină, de parcă cineva, în interiorul său, aprinsese dintr-o dată un chibrit.

El era crainicul Ocnei. Toba lui era doba, un instrument de percuţie, de formă cilindrică, din lemn, ornat cu tot felul de hârtii colorate, tăiate în franjuri.

Niculae Oanenoane mergea în fiecare zi, pe câte o stradă, se oprea la intrare și începea să bată destul de agitat din dobă. Parcă anunţa începutul unui circ. După ce se făcea liniște în jur, lua poziţia de drepţi și anunţa știrile de la sfatul popular. Cine era chemat la sfat în zilele următoare, cine era căutat de miliţie, ce se mai întâmpla prin ţară. Nu obosea deloc. În timp ce anunța toate acestea, își ținea o mână pe frunte, strungăreaţa de la dinții din față îi lucea scurt, iar bocancii lui păreau două monumente ale tinei. Se deprinse cu bătutul în dobă, încă de mic. Mai ales, de atunci, de când luase parte la acea întâmplare ciudată, ciudată, care îi înlesnise întâlnirea cu ielele.

Ori de câte ori, se afla cu doba prin sat și își aducea aminte de ce se întâmplase, se oprea în plină stradă, nu mai bătea deloc. Stătea pe loc, devenea serios, își îndreapta privirea spre pâlcul de pădure întunecat, care se zărea în depărtare, din acel loc al Ocnei, căruia îi spuneau În tabără.

Auzise că ielele de ceaţă erau ace-

le fiinţe de fum care locuiau în inima pădurii. Nu aveau trup și, în mintea celor care le întâlniseră, ele apăreau ca niște spirite ieșite de sub haina groasă a aerului de pădure, care le ţinuse captive prea mult timp.

Pe vremea copilăriei Dobarului, bătrânii băteau în dobele lor cu linguroaiele de lemn, în noaptea sfântului Dumitru, când luna era din coajă de ou de struţ. Băteau aproape neîntrerupt, cu toată puterea, pe care o mai aveau, pentru dezlegarea farmecelor, rumenirea viilor și întoarcerea tinereţii lor risipite.

Era în al doilea an de război și noaptea aceea de Sfântul Dumitru îl prinse pe Niculae acasă, venit pentru sfârșitul de săptămână, de la școala de maiștri lăcătuși, din Blaj.

Devenise un obicei, la miezul nopţii, câţiva tineri și bătrâni să se adune în capătul uliţei Mici și să pornească spre holde, adică în tabără, și să înceapă bătaia în dobe. Printre bătăi, oamenii obișnuiau să mai povestească, să mai bea un pahar de rachiu, să mai guste ceva sau, pur și simplu, dacă venea vreunul cu un instrument muzical, să cânte sau să danseze. Femeile se ocupau cu aranjarea bucatelor; ele erau și cele care rosteau cu voce tare descântecele. În noaptea aceea, bunicul, tatăl și unul dintre fraţii mai mici ai tatălui, porniră în procesiunea în care se găseau oameni veseli, îmbrăcaţi românește, care își purtau dobele în spinare ca pe niște fantastice greutăţi. Niculae, împreună cu alţi câţiva vecini de vârsta lui, rămăseseră în urmă și râdeau că, în spatele oamenilor, dobele păreau niște cochilii de melci, prea mari pentru spinările lor și în care mintenaș ar fi intrat cu totul. De altfel, și oamenii se mișcau cam încet. Afară, era timp frumos, nu foarte rece, iar luna, ca și în alţi ani, avea forma unui ou lunguieţ. Ajunseră la holde și după ce urcară panta, oamenii s-au oprit, răsuflând greoi, de la efort. Pentru că nu își pierdură veselia, au propus să guste direct din damigenele pe care le aduseră. Trecuse mai bine de o oră, până pregătiră cele de trebuinţă. O mămăligă, cârnaţi, vinuri, plăcinte, pe care le-au așternut pe un chindeu mare, direct pe iarba lucioasă. Se apropia miezul nopţii.

Aproape de ei era un zid compact de pădure, întunecat. Nu se auzea de nicăieri niciun zgomot, nicio tresărire.

A lu’ Santinel, cel care lucra paznic la gară, propusese să înceapă bătăile. Oamenii au fost de acord, s-au sculat de pe iarbă, s-au adunat într-un cerc, au vorbit ceva, hotărâseră cine să dea tonul. Femeile, împreună cu cei mici, s-au așezat pe iarbă. Astfel, au început. Primele bătăi rare s-au auzit clar, dar parcă îndepărtat, venind de la o toacă, ce ar fi izbucnit în ceruri. Pe urmă,

după ce au găsit un anumit ritm, au început să bată tot mai tare. Nici unul dintre ei nu își pierduse îndemânarea! Se auzeau bătăile ca picurii grei ai unei ploi de vară bătând darabana pe un acoperiș de tablă.

Pe măsură ce se amplificau, zgomotele îi distrau pe copii, care își duceau mâinile la urechi, la ochi, iar cum somnul le pierise, s-au ridicat, au început să se agite, să râdă, să fugă printre ceilalți dobari. Din vocile hotărâte ale femeilor, amestecate între ele, rostind tot felul de versuri, săreau scântei.

La un moment dat, din zidul împădurit, aflat în faţa lor, a izbucnit ca o flacără puternică, un stol de păsări, ce s-a răsfirat prin toate colţurile cerului. Întreaga atmosfera fusese cuprinsă de o lumină clară, alburie, prin care puteai zări totul în jur. Și ceea ce vedeai, îţi dădea fiori. Cel puţin, asta era și senzaţia lui Niculae. (A doua zi, le povestise colegilor cam neîncrezători că, în plină noapte, acolo pe câmp, apăruse o dimineaţă senină, cât vedeai cu ochii.) După un timp, se lăsă tăcerea. Pe cer nu se mai zărea nicio pasăre. Când bărbaţii începuseră să își strângă beţele, din pădure se îndreptau spre ei, în pas domol, tăcut, niște fiinţe transparente, încărcate cu un fel de ceaţă mișcătoare, după cum se exprimase mai încolo, Niculae. Cu toţii le zăriră și nu le venea să creadă. Nu băuseră peste măsură, însă s-au înspăimântat teribil, iar una dintre femeile încremenite de frică, șoptise ceva, despre ielele de ceaţă, care se aflau foarte aproape de ei.

În vremea aceea, circula o legendă conform căreia, prin pădurile Apoldului, până în pădurile Ocnei și ale Topârcii, ar locui ielele plămădite din ceaţa deasă a pădurii. O ceaţă care, la rândul ei, vine din interiorul pământului, iar haiducii din acele locuri, spuneau că în interiorul pădurilor ar fi existat un izvor blestemat, în care apa era amestecată cu sânge și fiere. Nimeni, până atunci, nu mai văzuse ielele, însă se spunea că cine încerca să le privească mai mult timp, rămânea cu deochiul visătorului, adică, avea vedenii, un fel de vise care îi apăreau pe retine, treaz fiind. Visele se prindeau cu ghearele de realitate, se amestecau cu aceasta, iar cel în cauză fiind prins între lumi. Acest lucru îl înnebunea de cap, devenea un lunatec, care mergea tot pe două cărări și nu se mai înțelegea cu nimeni. Se mai spunea apoi, că pleoapele i se îngroșau, îi deveneau grele de vise ca niște ugere grele de lapte. Ieșind din pădure, Ielele erau înconjurate de tot felul de păsări ciudate, ireale, care lăsau în urma lor rafale scurte de scântei. Acele păsări semănau cu dropiile.

După acea noapte, din fântâni, în loc de apă, oamenii au putut scoate un vin limpede și dulce, cum nu s-a mai pomenit în alte părţi.

După întâlnirea cu ielele, în acea noapte, cei prezenți o luară la fugă spre case. Nicolae nu își mai adusese aminte mare lucru, căci căzu, imediat după ce le zărise, într-un somn adânc,

chiar acolo pe câmp, din care se trezise abia a doua zi, la el acasă. Ce își mai aminti din acel somn zdravăn, fusese doar senzaţia că se afla închis, nemișcat, într-o bucată de fier încins lovită din toate părţile de ciocane uriașe. Și, cu fiecare lovitură, fierul se deforma tot mai tare, permițând ciocanului să pătrundă, să îl prindă și pe el, să-l izbească puternic.

De atunci, foarte rar mai vorbeau oamenii de ciudata întâmplare și, când venea vorba, parcă se fereau să pomenească numele celor pe care nici nu le întâlniseră bine, că o și apucară la sănătoasa!

De la întâmplarea respectivă, trecură ani buni. Nicolae nu avea familie, stătea singur în casa părintească. Avea totuși o mare dragoste: păunii. Ţinea vreo zece, care umblau toată ziua prin curte fără astâmpăr. De departe, se vedeau ca evantaie mișcătoare prin norii de praf și pene. Aceștia dădeau o culoare vie gospodăriei sale vechi.

Uneori se întreba, stând pe prispă și uitându-se la păuni, dacă ei existau de-a binelea, dacă nu visa cu ochii deschiși, după ce întâlnise și văzuse ielele și își cam simțea, de atunci, pleoapele grele.

La malul Dunării / acuarelă Constanța Abălașei Donosă