S AVU P OPA
Ielele de ceaţă Ielele de ceaţă, aceste duhuri ale pădurii, se arătau rar oamenilor. Ultima dată când fuseseră văzute, Toboşarul, căruia i se mai spunea Dobarul, era copil şi nu va uita niciodată cum, atunci în plină noapte, cerul se lumină, de parcă cineva, în interiorul său, aprinsese dintr-o dată un chibrit. El era crainicul Ocnei. Toba lui era doba, un instrument de percuţie, de formă cilindrică, din lemn, ornat cu tot felul de hârtii colorate, tăiate în franjuri. Niculae Oanenoane mergea în fiecare zi, pe câte o stradă, se oprea la intrare şi începea să bată destul de agitat din dobă. Parcă anunţa începutul unui circ. După ce se făcea liniște în jur, lua poziţia de drepţi şi anunţa ştirile de la sfatul popular. Cine era chemat la sfat 54 PROZĂ
în zilele următoare, cine era căutat de miliţie, ce se mai întâmpla prin ţară. Nu obosea deloc. În timp ce anunța toate acestea, își ținea o mână pe frunte, strungăreaţa de la dinții din față îi lucea scurt, iar bocancii lui păreau două monumente ale tinei. Se deprinse cu bătutul în dobă, încă de mic. Mai ales, de atunci, de când luase parte la acea întâmplare ciudată, ciudată, care îi înlesnise întâlnirea cu ielele. Ori de câte ori, se afla cu doba prin sat şi îşi aducea aminte de ce se întâmplase, se oprea în plină stradă, nu mai bătea deloc. Stătea pe loc, devenea serios, îşi îndreapta privirea spre pâlcul de pădure întunecat, care se zărea în depărtare, din acel loc al Ocnei, căruia îi spuneau În tabără. Auzise că ielele de ceaţă erau ace1 (6) / 2021 KRYTON
