KRYTON

Revistă de cultură

KRYTON

Revistă de cultură Fondată la Madrid în 2018

Serie nouă, Anul V, Nr. 4 (9), 2022 revistakryton@gmail.com

Director: Cornel Drinovan Tel: 0034 642 455 951 E-mail: cdrinovan@gmail.com

Editor: ASOCIAȚIA CULTURALĂ ORIZONTURI ROMANEȘTI (ACOR) președinte: Cornel Drinovan

Consiliul editorial: Chris Tănăsescu Margento (Canada) Mario Castro Navarrete (Suedia) Enrique Nogueras (Spania) Robert Șerban (România) Angela Nache Mamier (Franța) Adrian Grauenfels (Israel) Bogdan Suceavă (SUA)

Redacția: c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcalá de Henares, Spania Secretar de redacție: Mihaela Petrache (0034 671 461 064) Redactor: Roxana Daniela Drinovan Popovici

Foto coperta 1 și IV: Liviu Șoptelea Ilustrațiile interioare: Liviu Șoptelea Fotografii în texte: autorii textelor

Concepția grafică: Cornel Drinovan Tehnoredactare, coperta & design: Cornel Drinovan Tiparul: Waldpress, Timișoara (0040 722 328 672)

Depósito legal: M-42008-2018 ISSN: 2659-3599

4 (9) / 2022 KRYTON

SUMAR

EDITORIAL

CORNEL DRINOVAN / 5

Traducerea traducerii

POEZIE

LĂCRIMIOARA IVA / 19

JOHN F. McMULLEN / 26

Traducerea: Mircea Dan Duță

MIRCEA DAN DUȚĂ / 30

DANA BANU / 36

ATTILA F. BALÁZS / 56

ENDRE KUKORELLY / 57

Traducere și prezentare: Attila F. Balázs

LÁSZLÓ TÓTH / 59

Traducere și prezentare: Attila F. Balázs

EMILIA POENARU MOLDOVAN / 74

MARIAN VIȘESCU / 76

NUȚA ISTRATE GANGAN / 79

ANA MARÍA BUSTAMANTE / 96

Traducere și prezentare: Cornel Drinovan DORIAN STOILESCU / 99

GABRIELA SCHUSTER / 102

LAURIAN LODOABĂ / 104

ADRIANA WEIMER / 106

MIRCEA CIOBANU / 120

Traducere și prezentare: Antonia Drăghici

RODICA CARCEANSCHI / 124

LILIANA BADEA-CÂRSTEA / 127

RODOLFO HÄSLER / 132

Traducere și prezentare: Laura Cătălina Dragomir

RAFAEL CADENAS / 136

Traducere și prezentare: Roxana Daniela Drinovan Popovici

CIPRIAN VESTEMAN / 143

CRISTIAN DEAC / 146

LUCIAN BOTA / 148

NICOLAE NISTOR / 151

SABIN MUREȘAN / 153 CALIOPIA TOCALĂ / 155

4 (9) / 2022 KRYTON

PROZĂ

SAVU POPA : Fântâna de os / 9

CARMEN FIRAN: Forma / 61

ALEXANDRA NICULESCU: Trenuleţul / 68

HOREA PORUMB: Cine poate, oase roade / 83

ROXANA LAZĂR: Povestea țestoasei și a pescărușului... / 109

MILENA MUNTEANU: Învârtiri în cerc, cu ochii pe cer / 117

ANDREEA PETROV: Prolog / 129

IONUȚ CALOTĂ : Aforisme / 157

RECENZII

ROMEO AURELIAN ILIE: Poeta primind taumaturgul în templul său / 22

ELA IAKAB: Iubirea, forţă a cosmosului, sigiliu al divinităţii / 42

DANIELA TOMA: Tăcerea, stare în care timpul s-a închis, oprindu-se / 90

INTERVIU

CRISTINA RHEA: Liviu Antonesei / 44

LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR: Liviu Șoptelea / 139

ISTORIE

CONSTANTIN-TUFAN STAN: Cetățenii Vienei... / 35

DUMITRU TOMONI: Un dascăl la Alba Iulia: Dănilă Ilițescu (1885-1958) / 86

ESEU

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ: Lucian Blaga în cultura spaniolă / 48

IONUȚA NATALIA N. IORGA : Percepții estetice... / 52

ARTĂ

ION DIACONU: Certitudini și evidențe - Berzasca 2022 / 159

IONUȚA NATALIA N. IORGA: A View... / 164

4 (9) / 2022 KRYTON SUMAR

rK

Spania

CORNEL DRINOVAN

Traducerea traducerii

Dacă ne oprim doar la titlul acestui articol, ar părea fără niciun sens să facem referire la ceva care, la prima vedere, este un lucru inutil sau, mai mult, poate că nici nu există. Și totuși...

Voi încerca să focalizez atenția cititorului spre traducerea operelor literare ca un mijloc de îmbogățire spirituală prin introducerea în cultura unei țări a sclipirilor culturale a alteia. De ce atunci traducerea traducerii? De multe ori, de foarte multe ori, anumiți traducători care vor cu tot dinadinsul să traducă din opera unui scriitor, fără a cunoaște limba în care a fost scrisă cartea, recurg la traducerile făcute într-o limbă pe care aceștia o cunosc. Apare astfel o traducere a traducerii care are mari șanse să deformeze, uneori, spiritul operei într-un mod greu de recunoscut. Dar nici la acest procedeu nu voi face referire, această temă putând constitui subiectul unui alt articol în care să fie demonstrat pericolul unor astfel de traduceri, cu exemple pertinente.

Bun, dar atunci la ce ne putem referi pentru a justifica acest titlu?

Cred că mai întăi ar trebui să spunem, în câteva cuvinte, ce este un scriitor, ce este o operă literară, iar apoi să vorbim despre traducere.

În sens larg, și simplificând, un scriitor este o persoană care se dedică scrisului, adică emite idei cu ajutorul cuvintelor, însă, în sens mai restrâns, sunt acele persoane care produc opere literare. La aceștia voi face referire. Ei au capacitatea de combinare a cuvintelor care duce în final la un produs estetic ce transmite ceva și emoționează.

Scriitorul traduce percepția lumii în emoții, sentimente, înțelepciune, viață, și o transmite cititorului prin operele sale scrise, în marea majoritate a cazurilor, în limba maternă. Deci scriitorul este primul traducător al realității după care vine traducătorul de profesie care încearcă să transmită aceleași lucruri cu ajutorul cuvintelor proprii limbii în care traduce. Aici intervine partea grea, complexă, a lucrurilor fiindcă cele două limbi, din care se traduce și în care se traduce, au particularitățile lor extrase din cultura fiecărui popor.

Pentru a traduce trebuie să intervină cititul, apoi înțelegerea celor citite și, în final, interpretarea, traducerea neputându-se limita la a fi cât mai fidelă textului original. De altfel, este imposibil ca textul original să fie identic cu cel tradus. Dacă se dă prioritate formei sau conținutului, este problema fiecărui traducător. Traducerea generează o formă pornind de la o altă formă, adică o metamorfoză. De-a lungul istoriei „traducătorii s-au definit pe ei înșiși sau au fost văzuți ca descoperitori ai semnificației, transmisori de sens, dar nu toți au căutat acest sens în același loc”. Se poate traduce orice și oricum? Sunt lucruri «de nedescris» sau «de negrăit» care ar exprima interdicția că un subiect, individual sau colectiv, s-ar simți depășit în fața unui eveniment a cărui existență ar depăși radical capacitatea de limbă pentru a-l lua în considerare. Sigur că pentru mulți traducători nu există ceva ce nu poate fi tradus. Poeziile, romanele, eseurile sunt create parcă dinadins pentru a fi traduse. Traducătorul nu face altceva decât să aducă în limba în care traduce ceva ce este necunoscut. Ceea ce nu poate fi tradus ar putea fi confundat doar cu o formă de cenzură. Traducătorul ar trebui să-și dea seama dacă este capabil de a traduce anumiți autori, anumite cărți, lucru care, însă, nu se prea întâmplă. Se crede că oricine poate traduce orice, astfel că multe traduceri fac mai mult rău decât bine, nereușind să îmbogățească cultura altui popor. Cum traducerea nu este matematică, iată ce spune scriitorul și traducătorul francez Emmanuel Hocquard: „Eu nu traduc, scriu traducerile mele”, iar Raymond Federman, referindu-se la poezie, spune: „Gândind la diferite moduri de a traduce poezia, îmi vine în minte că o traducere care respectă regulile gramaticale ar trebui – inevitabil –să fie o traducere falsă a originalului”.

Sigur că oricine care încearcă această meserie de traducător, nu își dă seama de dificultățile care îl așteaptă până nu începe a traduce, iar dacă ajunge la concluzia că nu va putea traduce anumite cărți, din

motive etice, culturale sau pur și simplu tehnice, nu este o pierdere mai mare dacă renunță decât dacă ar continua. O altă problemă importantă pentru traducător o constitue și dilema dintre a face o traducere strict literală și o traducere mai adaptată înțelesului publicului în ale cărui mâini va ajunge cartea, mai «specifică locului». Sigur că de cele mai multe ori este imposibil a traduce strict literal, mai ales dacă autorul cărții folosește un limbaj specific locului unde se desfășoara acțiunea, o traducere de acest fel ar face ca această carte să nu fie înțeleasă de nimeni. În aceste cazuri este nevoie de o interpretare a limbajului și adaptarea lui la specificul țării unde este tradusă, chiar dacă la urma urmei ar părea o altă carte, o altă creație, ba chiar un plagiat. Poate că la traducerea unor astfel de cărți ar trebui nu să intervină autorul în procesul de traducere, ci doar să încerce să-l facă pe traducător să surprindă cât mai bine spiritul locului, al ritmului vieții corespunzătoare acțiunii din carte. Asta, desigur, dacă ne referim la cărți cu autori în viață. „Borges a perceput că traducătorul este o figură ciudată, deoarece traducerea este undeva între citare și plagiat: am scris un text din nou, într-o altă limbă; textul este același, dar este altul, iar cel care a făcut toată cartea, nu este autorul. Al cui este textul”? se întreabă la fel ca Borges și scriitorul și criticul literar Ricardo Piglia. Borges nu s-a sfiit să plagieze, folosind în scrierile sale texte traduse din alți scriitori, însă atât de specific traduse că păreau ale lui. Ba uneori, în traducerile pe care le făcea, introducea texte proprii în opera scriitorului pe care îl traducea. Sigur că revine și de această dată întrebarea: Care traduceri sunt mai bune, cele făcute de scriitori sau cele ale traducătorilor care nu sunt scriitori? Nu există un răspuns exact, însă în traducerile făcute de scriitori, de multe ori, se poate recunoaște stilul lor, ceea ce nu se vede la traducători, ei fiind mai tehnici dacă putem să spunem așa, fără o altă implicare. Aceeași carte tradusă de doi scriitori diferiți apare cu stilul propriu al fiecăruia. Asta nu are o importanță deosebită în cazul narațiunii fiindcă ea va supraviețui oricărei traduceri și, oricâte traduceri ar avea, întotdeuna va urma o nouă traducere care nu va prisosi ținând cont că obiceiurile culturale se schimbă odată cu trecerea timpului.

Traducătorul scrie în spiritul timpului în care trăiește el, în formele culturale ale societății din acel timp, cu spiritul critic și limbajul specific. Așa că, oricâte traduceri ale unei cărți ar exista, de fiecare dată mai este loc pentru încă una. Important este însă ca spiritul ope-

rei, care oricum va dăinui, să se regăsească în noua traducere. Dacă două persoane care văd același lucru, în același timp, îl descriu în mod diferit, cu atât mai mult, doi scriitori îl vor traduce diferit și ne vor face pe noi, cititorii, să-l vedem diferit. Emoțiile și sentimentele pe care ni le vor pricinui cei doi scriitori vor fi cu atât mai intense cu cât mai intensă este traducerea evenimentelor în cărțile lor. Mai mult, dacă traducerea traducerii este bine făcută nu ne rămâne decât să ne îmbogățim din cultura altor popoare.

rK

România

SAVU POPA

Fântâna de os

Din autogară urma să iau autobuzul care mă ducea până-n Miercurea Sibiului și mă lăsa în centru. Acolo, trebuia să aștept după un microbuz care să mă ducă încă vreo patru sau cinci kilometri, în Miercurea-Băi.

Când plecasem din Ocna spre Sibiu era trecut de patru. Microbuzul mă dusese direct în autogara cam pustie. Arșița încă persista. Asfaltul ardea. Fusesem anunțat că nu mai puteam să-mi iau bilet dinăuntru, că închisese mai repede azi, că, doar din autobuzul de Miercurea se putea lua, dacă șoferul mai avea hârtie în mașina de marcat, dacă nu, asta e, îi dădeam și eu un zece lei sau cât mă lăsa inima.

Asta îmi spusese, dintr-o răsuflare, unul dintre călători. Pustiu în jur. Niciun autobuz nu se afla în parcare. Valuri de praf, concentrice, se ridicau în aerul secat de-a dreptul.

Cel care-mi vorbise mergea la Săliște. În drum, la ora asta, din stațiile de la fabrici aveam să luăm mai multă lume care mergea spre Săliște sau Miercurea.

Simțeam că mă sufoc. Gâtul mi se uscase, ochii mă pișcau. Mă grăbisem și-mi uitasem ochelarii de soare pe birou. Singurul magazin din autogară era închis. Mă retrăsesem sub un acoperiș, unde nu existau bănci. Singurul loc umbros de acolo. Am așteptat vreun sfert de oră, după care, în curtea autogării intrase un microbuz horcăind din toate încheieturile. După ce-l lăsasem pe omul cu care vorbisem să intre primul, mă urcasem și eu, îi dădusem șoferului zece lei. Nu mai avea, într-adevăr, hârtie de bilet, nici rest de dat sau de cerut.

După câteva minute, am pornit. Până la ieșirea din Sibiu a urcat foarte

multă lume. Aerul condiționat nu mergea. Era o nădușeală și mai puternică înăuntru. Îmi curgeau apele ciopor. Lângă mine se pusese o tanti încărcată cu tot felul de desagi pe care îi înșirase și pe culoar.

La piața Cibin se urcase dânsa. De abia intrase în buz pe ușa din spate doldora de desagii aceia cu modele populare, burdușiți cu tot felul de chestii. Banii ei ajunseră la șofer din mână în mână. Cineva o ajutase să intre. După ea, în mai puțin de-o secundă, tot culoarul, și așa strâmt dintre rânduri, se umpluse complet.

Cum stăteam mai în spate, se pusese lângă mine. Mai bine spus, picase, se prăbușise de-a dreptul. Răsufla greu. Purta o broboadă roșie, înflorată, soioasă, plină de pete. Mi se făcuse scârbă. Începusem să transpir și mai cu spor. Grăsimile ei mă împingeau în geam. Se tot foia agitată. Horcăia, își făcea vânt cu o batistă și mai soioasă, se uita pe culoar, își luase în brațe o plasă plină ce părea că mișcă toată.

La picioare își pusese parcă o cușcă învelită în nailon. Din care se auzeau slab niște piuituri. Stătea cu picioarele bondoace pe ea. Adormise. Sforăia de mama focului. Sforăiturile ei acopereau bine jiana ce se difuza la radio, în surdină. Ceilalți călători, tăcuți. Unul vorbea cu șoferul, stătea în picioare lângă el. Mă luase și pe mine somnul. Auzisem ca prin vis că individul îi cerea șoferului niște bani. Îi povestea despre o casă pe care urma s-o moștenească, despre niște vaci pe care le tăiase dincolo și care, cel puțin una, era să pice peste el după ce o tranșase. Îi mai spusese că se-ntorsese de-o săptămână. Făcuse pe drum cu autocarul cam patru zile. Doamne feri, de-o mai repeta el, vreodată, o asemenea experiență. Intrase aproape în comă, de la oboseală, Până și umbra i se împuțise după drum. Hainele cu care fusese atâtea zile le pusese într-un sac de nailon și le aruncase direct la container. Adusese de acolo niște casete cu filme porno și niște parfumuri, sigur, imitații ordinare, dar pe care avea să le vândă el, săptămânile viitoare, pe la Cibin. Îi ceruse șoferului să deschidă puțin geamul, să tragă și el o pipă. Adusese dintr-acelea bune rău, dar foarte scumpe. Cred că șoferul crăpase puțin geamul și fumaseră amândoi nepăsători. Șoferul mâna cu viteză. Tipul cel vorbăreț se bălăngănea în toate direcțiile ca o pendulă. Își ținea cu greu echilibrul. Se prinsese cu mâna de bara din metal a mașinii. Purta niște blugi foarte uzați, genunchii lor îi avea crăpați. Pe mâna dreaptă, un tatuaj cu un șarpe decolorat. Ochii mi se închiseseră de-a binelea. Parcă visasem că eram pe Dunăre, acum două veri, pe la Sulina. Canalul nu se mai termina, șalupa mâna cu viteză. La un moment dat încetinea, ca să ia o curbă, mai să ne răstoarne. Apoi, marinarul tura la maxim. Canalul nu se mai sfârșea, marinarul înfuleca covrigei sărați. Pusese muzică lăutărească. Se auzeau valurile izbind

puternic șalupa. Valurile nu ne cunoșteau, aveau ceva cu nervii șalupei care înainta bezmetică.

Lângă noi, o altă șalupă încerca să ne întreacă. Se luaseră la întrecere. Stăteam în față, mi se făcuse puțin rău, mi-era cald în vesta de salvare. Ajunseserăm în Tulcea pe seară. Mult timp, după, nu mă părăsise senzația că traversasem nu un canal fluvial, ci o mare întreagă.

Pe la un șase și ceva ajunsesem în centrul orașului Miercurea. Centrul pustiu. Lumina scăzuse în intensitate. Soarele se ascunsese după clădirea primăriei. La celălalt capăt al centrului, câțiva oameni adunau de pe mesele pieței, încărcau totul într-un aro. Alții măturau prin preajma meselor. Un copil alerga după o curcă. Mi se părea că avea în colțul gurii o țigară. Sau doar un fir de pai? Ieșea parcă fumul. După ce au terminat, s-au înghesuit cu toții în aro și au plecat.

***

Ajunsesem după douăzeci de minute în stațiunea Mirecurea-Băi. O paragină în toată regula. Un microbuz de muncitori apăruse repede și mă dusese acolo. Cu mine mai urcase un om bătrân care locuia în stațiune. Mașina ne lăsase vizavi de pavilionul degradat al fostelor băi calde. Peste tot, bălării, drumuri stricate, mult gunoi, clădiri părăsite, foarte puține case. Abia se zăreau în peisajul acesta decrepit și sălbăticit de-a binelea. Dincolo de stațiune începea pădurea Apoldului. Cea mai întinsă pădure care ajungea dincolo de județul Alba. Doar căminul popular se mai afla în stare de funcțiune. Erau puțini oameni și la tratament. Și mai puțini erau cei care se opriseră la izvorul din spatele pavilionului. Stăteau aplecați. Își umpleau sticlele, apoi plecau.

Înainte de a porni spre terasă, trecuse pe lângă mine un cioban cu o turmă mare de oi. Se mișcau încet, ca într-un vis plin de ceață. Pe lângă mine trecea un nor din ghemotoace, câlți albi și behăituri ascuțite. Abia am putut înainta.

Terasa din partea dreaptă a pavilionului era deschisă. Câteva familii se aflau la mese, mâncau. M-am așezat la o masa mai retrasă. Îl așteptam pe un prieten, fost coleg de liceu, Vlad, muzeograful de la Muzeul Tradițiilor din Miercurea. Stătea în stațiune, nu departe de pavilion.

Acesta ajunsese peste alte câteva minute. În acel moment, din restaurant apăruse un chelner, un băiat numai piele și os, obosit, plictisit.

- Bună, Vlade, mă bucur să te revăd!

- Savu, plăcerea este și de partea mea. De când te așteptam prin stațiune! Sigur, nu se compară cu Ocna ta. Sunt convins că azi ați avut sute de turiști

4 (9) / 2022 KRYTON

la lacuri, pe căldura asta!

- Da, deja au început în forță concediile. Au venit mulți și din Germania. Sufocată parcarea. Niciun loc nu mai era. Deși, au terminat cea de-a doua parcare, de la ieșirea din Ocna, oamenii tot pe marginile drumurilor și-au lăsat mașinile. Am crezut că nu mai ies din Ocna. Am venit și cu un hârb de autobuz.

- Te cred, aici nu prea vine multă lume. Bine, suntem și în timpul săptămânii. Vin mai mult pentru izvorul ăsta. Se abat de la șosea, ajung aici, se opresc, scot bidoanele, iau apa și pleacă. Parcă ar fi în mijlocul codrului. Nu întreabă...

- Dar, ce, e vreo taxă?

- Nu, dar nu se face așa! Intri, dai bună ziua, îți ceri voie, bei o cafea, consumi ceva. Știi, e ca și când pe mine mă taie nevoia și sunt la drum lung. Mă opresc, găsesc un restaurant, intru, nu spun nimic, mă duc oblu la toaletă și gata, îmi fac nevoile, ies ușurat și nu mă uit nicăieri. Puțin bun simț, ce naiba!

- Da, te cred, așa suntem noi...

- Și la Miercurea, la muzeu, mai vin turiști, așa pe nepusă masă. Sunt sigur că multora nici nu le pasă de exponate. Ce imagini, ce prezentare a țării Mărginimii. Ei vin pentru toaletă, măcar plătesc biletul. Izbucnise în râs.

- Uite, îl ținem pe băiat în picioare. Adu-mi o cafea cu lapte, dacă ai! Chiar un latte machiato.

- Atât, și dumneavoastră? Îl întrebă pe Vlad, în timp ce nota în continuare.

- Eu o cafea fără lapte sau zahăr și o cola la 0,33!

- Oau, ai de lucru azi, nu glumă!

- Ei, știi că da, îmi vine mai încolo un văr, punem de un grătar, dar, înainte ne uităm la mine, la centrală, că dă semne că mă cam lasă și el e inginer de centrale, vine din Sebeș. Și na, cafeaua amestecată cu o cola. Îmi pune altfel sângele-n mișcare! Apropo, tu vrei să stai o noapte, nu?

- Da, voi merge la șosea, la Mircea-n Deal.

- Super. Se găsesc camere, fără probleme. Nu prea e mare agitație perioada asta. Doar tiriștii mai opresc acolo, pentru o noapte. Sau mai apare vreo familie rătăcită. Nu e ca-n America. Am fost un an, cu Work and Travel ăla. Am lucrat la un motel de pe autostradă. Ce de lume pestriță trecea pe acolo! Ziua și noaptea. Tot felul de specimene. Unii opreau doar așa, de dragul de a ieși din orașul din apropiere. Stăteau o noapte, uneori două. De regulă, veneau cupluri. Își pun coarne americanii într-o veselie.

După ce ne fuseseră aduse băuturile, Vlad își scosese pachetul de țigări, bricheta, își aprinse una. Îmi întinse pachetul.

- Nu, mulțumesc, m-am lăsat în vara aceasta. De fapt, nu fusesem un fumător în adevăratul sens al cuvântului. Fumam când mă aflam cu ceilalți. E chestia aia de gașcă, știi.

- Hmmm, da, înțeleg. Bine faci. Nici nu îți dai seama de ce ai scăpat. Și le-au scumpit al naibii. Apropo, pe tine ce te interesează de fapt? Ai venit aici, pentru un fel de documentare, nu-i așa?

- Da, știi, am început să scriu niște texte, povestiri în care folosesc situații reale din trecut. DE aceea, mă interesează și la tradițiile locului. Încerc să introduc și ceva fantastic în ceea ce povestesc. No, în mare cam asta e schema. Auzisem de stațiune, de acea fântână blestemată. Citisem undeva, parcă, de invazia lăcustelor de aici care, și asta a fost ceea ce mă intrigase în legătură cu toată povestea, a depășit-o pe cea din biblie!

- Da, sigur, ai văzut reportajul de la tv. Într-adevăr, pe undeva există ceva credibil în toată povestea, dar e și multă scorneală, de aia savuroasă, cum vă place vouă scriitorilor. Fântâna se află în partea dreaptă a pantei ce urcă spre șosea, la intrarea în sat. I se spune fântâna de os. Chipurile, așa se auzise, că fântâna fusese clădită din oase, nu din ciment sau alte materiale și, da, e blestemată.

Înainte de a se apuca să îmi dea alte detalii privitoare la povestea fascinantă care mă adusese în stațiune, la acest început încins de august, Vlad se opri bursc cu țigara în gură. Începuse să zâmbească privind pe ulița pe care venea un individ, destul de murdar, cu un păr lățoș și cu o față destul de veselă. Era înconjurat și el de ceața luminoasă care aproape că îi ștergea în întregime contururile.

- No, hai că ai noroc. Uite vine Dinu, ăl mai priceput om în povești de genul! Nu mai scapi de el, de îl provoci. Toată ziua te ține, îți împuie capul cu vrute și nevrute! Dar tu asta vrei, nu! Oricum, e prea plictisitor pe aici și, poate eu, deh, mă pricep să îți mai spun unele, altele, dară Dinu te va toca nu alta! O să ajungi să scrii nu o poveste, un roman în două, ba chiar în cinci volume! Babu’ Dinu, vino încoa, ai treabă!

Omul se oprise. Părea nedumerit. Se uita în toate părțile. De fapt, se prefăcea că nu era sigur de unde venea glasul. Când dădu cu ochii de noi, zâmbi și veni la masă. Duhnea teribil a transpirație și a alcool.

- No, bine șefule, când am zâs io să trec și să nu te bag în seamă! Dară cine e prietenul? Io aș sta, aș tot sta, dară stomacul meu nu stă, cere miereu...

- Lasă, Dinule, nu te speria, nu vei sta degeaba, o să vezi, merită statul cu noi. Dânsul e Savu, scriitor, o vint pe la noi pe uliță și e curios de povestea aceea cu fântâna. Ți-am spus eu, dară, că am avut succes când o vint teveul de ne-o înregistrat! Barem așa mai aude lumea de noi, ne vin clienții, că de

4 (9) / 2022 KRYTON

nu, praful se alege, și de case, dar, mai ales de buzunarele noastre. Vlad se întoarce spre mine. Se înroșise tot, făcuse un efort pentru a deveni atât de teatral precum fusese. Dinu e ciurdarul nostru de bază. Cel mai bun din toată mărginimea. Nu s-a mai pomenit unul ca el, de 2019 ani încoace. Dacă s-ar pune de-o olimpiadă internațională a ciurdarilor, Dinuțu ar ieși printre primii! Când stă, când e liber, adică, pe rumânește, când taie frunze la muște, că doară numai sara și dimineața e ocupat cu cumetrele...vaci, să ne-nțelegem. Mai plimbă cu căruțul cu calul Gelu, când se nimerește, puținii turiști care se rătăcesc prin zonă! Ia, până îți aduc dinăuntru o bere, te apucă să-i povestești prietenului scriitor despre fântâna blestemată.

- Iooi, poi dară cum vei ieși din sat, dai de o fântână care se spune, încă din vremea aia a mai veche, că o fi o fost făcută din oase. Că e ori ba adevărat, asta nu știu a-ți spune pe bune. Dară, fântâna o apărut acum câteva secole, când erau moghiorașii pe aceste pământuri stăpânitori.

Pe vremea aceea, nu era aici stațiunea, nici nu exista locul. Cei care erau totuși pe acest pământ țineau tot de Miercurea Sibiului. Se întâmpla atunci ca fostul grof de pe aceste pământuri mersese în țara ungurească să-și aducă urmaș. Avea groful un conac puțin mai sus de aici, colo pe Dealul Ciopoarelor. Conacul, acum nu mai există, fusese distrus de comuniști la începuturile lor. Chipurile se făcuse acolo o revoltă și comuniștii au ars tot. Nimic n-o mai rămas, dobitoacă, om, hir de iarbă sau zid de conac. Groful cel bătrân voia să se lase de a mai fi stăpân, oricum Miercurea era mică pe atunci, câteva suflete, nu mai mult, și mai voia groful să se ducă departe de aici, să-și așeze bătrânețile-n alte părți. Și-o fost omul nost până în țara vecină, și-o mers, și s-o spetit, și-o-ntrebat încolo-n coace, cine ar vrea să meargă cu el în cealaltă parte a regatului, să-l puie direct conducător! Și o vrut unul Arpad, un tânăr abia intrat într-ale vieții, care trudea ca ajutor de notar, dar care, pasămite, se cam plictisea în acel oraș. Și-o vint după o săptămână groful cu străinul. Mai întâi i-o explica ce și cum, cu ce se mănâncă treburile moșierești. Dară tânărul, copil bun și blând, ascultător, gata să-nvețe orice, o căzut tare bine la inima grofului, dar și a celor din jurul său. Arăta bine și se ținea foarte îngrijit. Înalt, cu părul blond, ochi albaștri, umbla curat, încălțat cu cizme de călărie, lungi, sclipind de curățenie, indiferent câte drumuri bătea cu ele.

Unde mai pui că era parcă priceput în toate, avea cunoștințe de agricultură, de matematică, chiar și de îngrijitul animalelor sau de clăditul cășilor. Se apucase de arase toate pământurile. Încât deveniseră acestea foarte roditoare. Când dăduse de izvorul cu apă termală și, doară știa ce beneficii poate aduce acesta, odată pus în funcțiune, se apucase, cum se spune azi, să exploateze

4 (9) / 2022 KRYTON

zona, și se puse pe construit. Rămăsese povestea, în graiurile bunicilor și a străbunicilor noștri că, atât de bine mersese vânzarea de legume, că, după ce făcuse mai mulți bani, se și apucase și, în alți câțiva ani, construise acest pavilion, vreo alte câteva case, un pod și drumul.

Pavilionul îl construi intenționat lângă pârâu. Îl împărți în două. O parte e restaurantul de aici, foarte spațios, altă parte e terasă pentru vară, iar în prelungirea ei făcuse un bazin și o legătură cu pârâul de-afară care aducea apa în bazin tot timpul. Și lumea venea și se scălda.

O început să vie oameni din toate părțile. O rămas câteva fotografii de atunci. Cu domni și doamne elegante din alte timpuri. Veneau din tot regatul, Ungaria, Austria, din tot Ardealul. Avea ceva izvorul ăsta. Că-i vindeca pe toți de toate cele, ca prin minune.

Arpad nu stătea o clipă locului. După ce făcuse și drese, devenise vânător. Organiza, împreună cu țăranii și cu alți grofi, partide de vânătoare prin pădurea Apoldului. Mergeau călare, se-ntorceau călare în strigăte de joc, trăgând cu puștile ca apucații de afumau câteodată tot cerul. Era tare apropiat de țăranii rumâni. Rămăsese blând, bun și harnic. Apoi se ocupase și cu pădurăritul. Merea împreună cu pădurarii și, cot la cot cu ei, izbea copacii butucănoși la pământ.

După ce terminase de construit stațiunea, îi venise în cap să mai culturalizeze poporul. Așa că se puse de construise căminul. Foarte des veneau aici trupe de dans de peste tot. Se organizau petreceri, venea lumea bună. Ce mai, ca-ntr-o stațiune de lux! Și-acum s-o ales praful de toate! Dară povestea fântânii era tare dureroasă. Și ți-o spui acum, dar cu încă puțin combustibil din hamei, dacă se poate.

Dinu mai primise o bere. O dăduse pe gât, dintr-o răsfulare și se reîntoarse la poveste.

Arpad pusese pe unul Boldi să fie morar. Îl puse în locul unuia Tibor, care îmbătrânise tare și se lăsase de meserie. Moara era în pădure. Acum nu mai există. Nimeni nu știe nici măcar locul. Parcă o înghițit-o pământul. Acest morar, Boldi, era tare ciudat. Firea diavolului. Pe bune. Se spunea că îl vizita dracul, cu care se avea bine. Erau tovarăși de pahare și făcuse o înțelegere cu el. Ceva legat de-o vânzare. Unii spuneau că morarul își dăduse în chirie sufletul diavolului. Acesta, în schimb, îi promisese bogății și viață veșnică. După asta, dracul i-a mai cerut ceva. Să-i facă o fântână din oase de om. Nu cumva să hie de animale! El va pândi și dacă va vedea că pune alte oase, atunci se va mânia teribil. Îl va pedepsi, îi va lua totul, nu-i va mai da sufletul și îl va face să-și chiardă mințile! Și se spunea că morarul dăduse gata, în mai puțin de-o săptămână, acea fântână care există și astăzi, cu acea cumpănă de

4 (9) / 2022 KRYTON

lemn imensă. Pe ea se dădea dracul huța în fiecare noapte. Ori că era noapte sau zi, fântâna strălucea de-ți lua ochii. Avea ceva înfricoșător în ea. Dacă te apropiai și te aplecai deasupra fântânii, auzeai niște sunete atât de dureroase, de-ți luau mințile de durere. Parcă cineva acolo fusese închis pe vecie. Și, din senin, venise așa vorba că morarul dispăruse din sat, că măcinase oase de om și, din acea măcinătură, clădise fântâna. De unde oase? Nimeni nu putea spune, dar nici el nu mai fusese văzut vreodată.

Unii spuneau că e blestemată, că doară așa simțeau ei, și se apucaseră s-o dărâme. Dar, în zadar. Se puseseră pe ea cu topoarele, târnăcoapele sau cu baroasele. Nu era chip s-o răzbească. Ieșeau doar scântei după fiecare izbitură. Nu-i puteau face nimic.

După ce oamenii, osteniți, se opriseră din lovit fântâna, auziseră în interiorul ei mișcarea agitată a unor valuri izbindu-se unul de altul. Și, în loc de apă, așa cum se așteptau să vadă ieșind, apăruse la suprafață un lichid tulbure, încins, care se scursese pe toate marginile fântânii și acoperise de-ndată pământul din jur. Era sânge care se revărsase la picioarele lor, întărindu-se ca smoala.

Altădată, văzând că nu o pot dărâma, au încercat să-i dea foc. Însă focul s-a stins imediat, zidurile de os devenind reci ca gheața. Iar din fântână a izbucnit un fum care a învăluit tot satul, a intrat în case, a bântuit străzile, după ce s-a mai înăsprit și s-a mai înnegrit, de aducea cu o ceață densă. Și nu a dispărut decât după vreo câteva zile, lăsându-i pe unii dintre ei orbi. Doar cerul a rămăs ca scos dintr-o afumătoare.

Arpad, mare grof acum, se căsătorise cu o fată de oier, Ivana, o fată harnică și frumoasă foc. Ea ținea gospodăria conacului. Pe lângă asta, era pasionată de flori. Când își termina treburile, ajutată de femeile din sat, ieșea pe câmpuri unde își petrecea cea mai mare parte din timp, culegând tot felul de plante pe care le știa pe de rost. Făcea din ele coronițe și le aducea la conac. Le punea pe mese, pe mobile sau pe jos. Ivana îi dăruise grofului o fată, Margareta care crescuse și, după ce fusese ținută la școli mari prin Ungaria, se întorsese și, într-o vacanță, îi căzuse cu tronc la o serbare câmpenească din Miercurea, unuia Mitrea, de era, acolo de la voi la Ocne, miner. Ăsta era printre ultimii mineri, înainte să se-nchidă minele, să apară lacurile. Însă, se știa că era cam curvar și bandit. Ei vorbeau de ceva timp. Se ascundeau cât mai bine, nu aflase nimeni de ei, până ce fata rămăsese grea. Atunci să vezi jale peste conac! Era cât pe ce s-o snopească groful în bătaie. Apoi, o închiseseră pentru o noapte și-o zi în pivnița conacului, doar cu apă și foarte puțină mâncare. Însă, la miezul nopții, fata reușise să spargă ușa, ieșise afară și fugise din sat. Avea ochi de strigoi. Când ajunsese la fântână, se oprise, se

aplecase și se-aruncase, țipând, în gol. Nu-ți mai spui ce nenorocire se abătuse asupra întregii comunități. O găsiseră după câteva zile, după miros. Părea că, în adâncul acela, fusese sfâșiată de guri hulpave de lupi. Oamenii mai spuneau că, tot în vremea în care încercaseră să distrugă fântâna, au auzit, nu de puține ori, și strigăte de lupi venind din interiorul nesfârșit al fântânii. Afară era o vară secetoasă. Iar oamenii, dară știm cum sunt ei, scornesc vrute și nevrute. Umbla vorba că, în fiecare seară, Margareta, schimbată în moroi, iese din fântână pe o scară de fum, vine în sat, se plimbă pe străzi, se ține de glume, bate în porți, le deschide, rupe florile, zgârie zidurile, omoară pisicile, le bea sângele. Iar celui care-i iese în cale, nu-i vorbește nimic. I se uită fix în ochi, până ce rămâne golit de orice duh sau putere.

Și tot pe ea, moarta, au făcut-o responsabilă de invazia lăcustelor care prăpădiseră pădurea în mai puțin de cîteva zile.

Pe la finalul acelei veri în care se petrecuse năpasta, se abătuse asupra Miercurii un val imens de lăcuste. Veniseră în câteva reprize, în valuri, de-a dreptul. Și bâzâiau ca viespile. Făcuseră prăpăd. Se așternuseră peste tot. Stăteau nemișcate, dar teribil de flămânde. Noaptea se auzea ca un zumzet stins. Ziua nu mișca nimic. Totul, încremenit. Pădurea fusese acoperită în întregime. Și rasă de pe fața pământului. Nu se atinseseră de sat. Dar cum apăruseră, așa și dispăruseră. În urma lor, un prăpăd. Copacii deveniseră scheletici. Nu mai exista niciun strop de vegetație. Pământul chelise, nu alta. Oamenii se înspăimântară. Cine avusese curajul și se apropiase de pădure zicea că lăcusta arăta ca un cartof. Nu era chip să te apropii. Asistau la un masacru. Spuneau că fuseseră atinși de blestemul adus de moartea fetei.

Dară, astfel de lucrurile s-or întâmplat atunci. Uite, pădurea o crescut între timp, e la locul ei. Numai fântâna o rămas o epavă. Nici măcar nu e scris ceva pe ea. Barămi povestea asta să rămână! Se știe că am puține clase, însă știu bine să citesc. Am fost cu pionierii la un concurs și am lua locul doi pe țară la citit și la scris.

Nici nu observasem că Vlad nu mai venise. Probabil, știindu-mă pe mâini bune, se dusese cu ale lui. Doar urma să-i vină vărul. Povestea îmi plăcuse, așa, în mare. Dinu ăsta se avea cât de cât cu povestitul. Așa că i-am mai lăsat de-o bere

Urma să plecăm. Se însera și aerul devenise mai răcoros. Îmi scosesem din rucsac hanoracul și mă pregătisem să pornesc spre pensiune. Aveam să merg pe jos. Până la pensiune făceam cam zece minute. Însă urma să traversez tot satul ca să ajung la șosea, pe partea cealaltă, unde se afla clădirea.

El s-a oferit să mă ducă. L-am întrebat dacă sunt câini pe drum. Mă asigurase că totul e safe. Învățase acest cuvânt de la televizor și l-a mai rostit încă o

4 (9) / 2022 KRYTON

dată, mândru că știa ceva pe nemțește. I-am spus că e pe engleză. Dar el mi-a răspuns că tot același drac e, tot limbă străină. Se simte mulțumit și dacă știe un singur cuvânt străin. Sunt unii care conduc țara și nu știu o boabă. I-am dat dreptate, și ne-am despărțit. El a luat-o spre un câmp unde erau vacile pe care urma să le aducă, eu am pornit în direcția opusă. Când am ieșit din sat, imediat am zărit în fântâna scăldată într-o lumină ireală de lenă. Stătea neclintită, de-a dreptul amenințătoare. Avea ceva straniu. M-am apropiat. Îmi simțeam inima strânsă. În depărtare se auzeau niște câini. Speram să fie cât mai departe. Mă apropiasem și mai tare. Șoseaua era la câțiva pași. Mi-am tras sufletul, mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii și m-am aplecat. În interiorul ei, un gol întunecat îmi dădea impresia că se prelungea la nesfârșit. O cumpănă imensă stătea deasupra ei, se cufunda în cerul mult prea întunecat în acea parte.

Am îngenuncheat și am început să ating. Într-adevăr, părea că zidurile ei sunt din oase lustruite bine, fine la atingere, lucioase. Am tresărit. Mi se făcuse pielea de găină. M-am ridicat, mi-am luat rucsacul și am pornit spre șosea. Am așteptat să treacă un tir, apoi am trecut. Holul pensiunii era slab luminat. Am mers la recepție, am luat o cameră la parter. Doar când am ajuns înăuntru, am răsuflat ușurat.

Geamul dădea în stradă. Fântâna lucea și mai puternic. Mă chema din nou la ea.

Italia rK

LĂCRIMIOARA IVA

De câte ori fac autostopul

Un fel de mașină cu rulotă este melcul, însă vie. Am întalnit melci la Moneasa, Karlovy Vary, Veneția, Samugheo.... Melcii au mereu cazarea asigurată. De câte ori fac autostopul sper să oprească un melc, cu siguranță în căsuța lui încap și visele mele.

Putrefacțiofobie

Timpul se rotește?

Mă rotesc în jurul unui sentiment cam de vreo săptămână. Deja am amețit, însă nu mă opresc. Până la urmă voi găsi o fisură pentru a pătrunde în interiorul acestuia. Pământul se rotește, eu mă rotesc. Timpul?

„Lemnul de cedru și mierea nu putrezesc niciodată!”

Dacă acestea nu putrezesc, cu atât mai mult un suflet nu ar trebui să putrezească!

La o următoare naștere vreau să fiu cedru sau miere. Cine a văzut un măr putrezit, mă va înțelege! Cine a văzut un măr putrezit, mă va înțelege!

Tuburi

Tuburi de oxigen, glucoză, săruri... Respiri. Tubul care ne leagă poate fi văzut doar de îngeri. Prin el curge iubirea mea spre tine. Știu c-o accepți. Răspunsul tău este o lacrimă. Respiri.

Îmi pun picioroange...

Ți-am spus că îmbrățișez un copac atunci când sunt tristă, însă am uitat să-ți spun ce fac când sunt fericită... Mă dau de-a berbeleacul pe coama unui deal, îmi pun picioroange pentru a atinge luna, îmi pun întrebări cărora le găsesc răspuns.

Obiectivism

Un corb privindu-se în oglindă vede un corb, nu o lebădă. Dacă ar gândi oglinda, s-ar reflecta în aceasta o lebădă! Doamne, cât de înfumurat ar fi corbul!

Doar cocoșul știe

Diminețile acelea nebântuite de remușcări îmi lipsesc. Cocoșul știe de ce mă las trezită de săruturi care altădată mă iritau, tu doar bănuiești!

Și domnul Timp... trădează

De-a lungul anilor mulți mi-au trădat așteptările, însă am ascuns o lacrimă, am simulat un surâs și am mers spre azi. Aici m-a așteptat o altă mare deziluzie, până și domnul Timp trădează: uit!

Nu-mi amintesc dacă trebuie să ascund o lacrimă sau să simulez un surâs. Pentru a reuși să merg spre mâine trebuie să-mi dau jos masca?

Resemnare

M-ai fugărit prin desișurile vieții și-acum tresar la foșnetul oricărei frunze, gândurile îmi dorm iepurește și port veșminte de camuflaj. Care sunt eu? Care este cerul? M-ai fugărit prin desișurile vieții și-acum mă simt vânată de oricine. Pentru a nu mă simți ogarii, m-am uns cu toate alifiile, însă tot tresar la cel mai mic zgomot. Acolo în desișuri am pierdut încrederea în oameni, încrederea în mine însămi. Îngenunchez și mă rog ca niciodată să nu fiu eu vânătorul. Mă resemnez cu această condiție de veșnic vânată, vânată de tine, timp și tristețe.

Dragon călător

Călător pe drumuri neștiute, dragon zburător, zburător al căii lactee. Dragon îndrăgostit, îndrăgostit de firul ierbii! Prețul unei greșeli este sărutul tău, sărut care întârzie. Nu îți fie teamă! Dragon sau nu, puterile mele încep și se sfârșesc cu tine. Stau pe o piatră și torc gânduri.

Urcușuri și coborâșuri

Dulce chin

Ce are dorul cu mine? De-o vreme îi place să mă chinuie, deși nu știu să-i fi greșit cu ceva. Mă desfrunzește de amintiri, îmi deviază cursul sentimentelor, îmi frământă gândurile, însă este un dulce chin și îl iert.

Păstrat într-un cufăr, un giulgiu însângerat așteaptă să fie coborât în pământ, doar așteaptă. Noi ne încăpățânăm să nu credem că există fantasme, miracole, universuri paralele..., însă giulgiul crede în existența noastră. Acesta așteaptă să coboare, noi așteptăm să fim înălțați. După cum se pare, totul se rezumă la urcușuri și coborâșuri.

România

ROMEO AURELIAN ILIE

Poeta primind taumaturgul în templul său

Volumul de versuri, Poemele de la Aethris (Editura Eurostampa, 2020), de Ela Iakab, este străjuit, cum îmi place mie să spun, de un motto ce ne dă dintru început, cheia de lectură pentru întregul volum: „Tat: Dar pentru ce, Tată, nu a dat Zeul Minte tuturor oamenilor? Hermes: Fiindcă a preferat, o, Fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat” (Hermes Trismegistus, „Corpus Hermeticum”, Cartea a douăsprezecea).

Vedem, așadar, că vom avea de a face cu un volum inedit de poezie, cu o lirică impregnată de irizări din sfera ezotericului, a misticii, a transcendenței, cu o poezie dedicată poate doar celor inițiați, doar acelora care au fie anumite lecturi în acest sens, fie au acea vibrație specială care îi face să înțeleagă aproape automat taine ce altora le sunt inaccesibile.

Iar primul poem confirmă din plin această premisă inițială: „Fiii celui deal treilea cer/ m-au hrănit cu fructele morții.// Și tu nu mă chemi nici în viață,/ nici în moarte, nici dincolo.// Te-am lăsat dintotdeauna/ să cioplești piatra de temelie/ a templului în lumina/ dinlăuntrul meu.// Ai fi putut să spui doar/ Fie Templul!/ Și Templul ar fi fost.// Ai fi putut să dai/ pietrelor și stâncilor/ suflu

din Suflul tău,/ Și Templul ar fi fost.// Golul dintâi nu l-ai mistuit/ în focul tău alb,/ apele de sus o dată/ nu mi-au închis rănile.// Și totuși, crede-mă,/ Doamne,// că atât te iubesc,/ încât de șapte sute de ani,/ Templul Aethris sunt eu”. Pentru a înțelege acest poem, precum și pe cele ce urmează în volum, trebuie să căutăm și o cheie biblică, pe care o găsim deîndată la I Corinteni 6, 19: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”. Așadar, poeta vorbește aici despre sine, despre trupul său, templu al Duhului Sfânt, pe care l-a numit deloc întâmplător, Aethris, ci pentru că acest termen trimite la eter, la imaterial, la transcendent. Totodată, vedem din poem că ea se situează pe sine într-o dimensiune spațio-temporală-existențială incertă, „nici în viață, nici în moarte, nici dincolo”, deci cumva deasupra lumii sau oricum într-un spectru energetic aflat în afara puterii de percepție a celorlalți. De asemenea, ea amintește în acest poem de atributul lui Dumnezeu de Creator, de dătător de viață. Și deloc întâmplător, introduce în discursul poetic, două cifre cu o puternică valoare de simbol, 3 - cifra treimică, a Sfintei Treimi, și 7 (cu derivatul 700) - cifră a deplinătății harice, revelată atât de cele 7 zile ale creației, cât și de cele 7 Sinoade Ecumenice și de cele 7 Taine ale Bisericii. Mai târziu va apărea și cifra 9, de asemenea având o conotație din sfera desăvârșirii, revelată de cele 9 cete îngerești și de cele 9 Fericiri rostite de Iisus Hristos pe Muntele Măslinilor. Ne aflăm așadar în plină paradigmă ezoterico-religioasă.

De asemenea deloc întâmplător, în cel de-al treilea poem al volumului, Însuși Dumnezeu îi vorbește poetei, și nu oricum, ci revelându-i-se, ca lui Moise odinioară, cu numele Său originar: „Eu sunt Cel ce sunt”: „Nu-ți fie teamă de ape, de foc și de Îngeri!// Adevăr îți spun, oricine poate pieri/ de săgeată, pumnal ori spadă omenească,/ Numai tu, nu, numai tu, nu.// Eu sunt CEL CE SUNT.// Tu mi-ai înălțat templul singular/ dintr-o piatră imaterială,/ dintr-o lumină pe care am dăruit-o/ muritorilor egală cu sine,/ pe când nemuritori erau,// dar numai în tine a rodit,/ cum niciodată într-un corp teluric.// Nu căuta nume sacre,/ păzite în științe misterice.// Nu-mi recita versete încifrate,// pe niciun ton, cu nici unul/ dintre glasurile tale.// Cheamă-mă cum numai tu știi,/ după ce vei fi cunoscut/ toate sunetele rostite/ vreodată pe pământ.// Eu Sunt aici, lângă tine,/ pe muntele ascuns”. Vedem totodată cum între poetă și Dumnezeu există deja o relație de prietenie, o familiaritate, Cel Vechi de Zile adresându-i-se acesteia ca unei vechi cunoștințe.

Dar volumul acesta nu este doar despre poeta-templu (sau poeta preoteasă a templului Aethris, cum am văzut că este numită în alte cronici la această carte) și relația ei cu divinitatea. În cel de-al doilea ciclu poetic al cărții apare un nou personaj, poate chiar mai misterios decât „femeia - templu”, și anu-

4 (9) / 2022 KRYTON

me Taumaturgul, adică făcătorul de minuni, vindecătorul, o entitate, iată, masculină, despre care aflăm, din poem în poem, că „locuiește” „pe culmea muntelui” și că „Ascultă glasul Înfricoșător al Zeului”. De asemenea, este mereu pus în directă legătură cu cifra 7: „Taumaturgul era alesul/ care nu putea alege/ pe cine să vindece,/ pe cine să învie.// Asculta glasul înfricoșător al Zeului.// Venea întotdeauna,/ după a șaptea lună plină.// Lumina fluidă trecea/ prin mâinile lui/ în trupuri încremenite/ pe treptele de la intrarea/ în templu.// Spirala înfășurată/ de mâinile divinității/ pe axul vieții lui,/ se rotea din ce în ce/ mai stins.// Devenea spectrală.// În timp ce mame,/ copii, bătrâni,/ își dansau extatic/ învierea”. După toate semnalmentele mai sus amintite, corelat cu faptul că în anumite culturi, printre care și cea a vechilor geto-daci, spirala era un simbol al nemuririi și al accederii la veșnicie, îndrăznesc să spun că Taumaturgul este nimeni altul decât Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cel care în profeția de la Isaia 61, 1 este prezentat drept doctor al trupurilor și al sufletelor, profeție ce se îndeplinește în Noul Testament cu asupra de măsură. De altfel, principalele momente din viața lui Iisus se întâmplă pe munți: Predica de pe munte și mai târziu Înălțarea la Cer, pe muntele Măslinilor, Schimbarea la Față, pe muntele Taborului, Răstignirea, pe Golgota, care era tot aproape un munte. De altfel, și Hristos uzează deseori de cifra 7: sunt 7 cereri în Rugăciunea Domnească, cere să îi iertăm pe cei ce ne greșesc de 70 de ori câte 7 (Luca 17, 3-4), totul culminând cu cele 7 rostiri de pe cruce. Și dacă tot am ajuns la jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie spus că și Ela Iakab descrie, desigur, în felul ei mistic, patimile și jertfa taumaturgului: „Se stingea taumaturgul,/ încetul cu încetul.// La propriul trup, oricând/ ar fi renunțat, dacă numai/ al lui ar fi fost.// Dar era și al celor înviați,/ și al celor ce așteptau să învie.// Ca un întuneric matern/ se așternea tristețea/ pe chipul de înger.// Dar de resemnat,/ nici acum nu putea.// Mai mult/ decât i-a fost menit,/ voia să dăruiască.// Încă o lumină,/ încă un miracol.// Sufla peste trupurile/ copiilor/ văpăi translucide.// Nu se mai duela/ cu moartea.// Se mulțumea să o alunge.// Și focul,/ ultimul foc din sine,/ se împuțina”. Așadar, este cât se poate de clar faptul că Taumaturgul din poemele Elei Iakab este o interpretare poetică a lui Iisus Hristos. De altfel, până la finele volumului, indiciile în acest sens devin tot mai evidente.

Mă opresc aici cu analiza volumului Poemele de la Aethris, în primul rând pentru că vreau să las și cititorilor plăcerea de a descoperi celelalte poeme - mistere, căci mai sunt cu siguranță multe de descoperit. Dar cred că din cele expuse până acum, putem trage concluzia că avem, în persoana poetei Ela Iakab, o prezență inedită în peisajul poeziei române contemporane. Nu

4 (9) / 2022 KRYTON

cred să mai existe poet sau poetă care să jongleze atât de firesc cu elemente de ezoterism pe care însă să le pună mai degrabă în slujba religiosului decât a cunoașterii ezoterice propriu zise, care adeseori riscă să se risipească în van sau în cel mai bun caz în sfera retoricii sau a relativității absolute. Și tocmai datorită acestui discurs deopotrivă ezoteric și religios, Ela Iakab nu poate fi numită nici poetă religioasă, nici poetă ezoterică. Caz în care rămâne o poetă unică, cu o puternică notă de autenticitate. Fapt care nu îi face, de bună seamă, decât cinste.

SUA

JOHN F. McMULLEN

În ciuda faptului

În ciuda faptului că ești cumplit de pretențioasă te pui pe plâns când lucrurile nu ies cum vrei și ești oricând în stare să mă scoți din minți

Știu câtă dragoste poți dărui și când ochii tăi se luminează pentru mine îmi amintesc mereu cât de mult îl iubesc pe Vafă Câinele Minune

Ce pot să fac

Cad obuzele mortierele bombardează casele se prăbușesc oamenii mor

Ce pot să fac?

Nu știam că Ucraina este o țară atât de modernă cu

blocuri de apartamente mari luxoase cu cinci camere și cu balcon precum acelea în care am trăit și eu cândva acum s-au transformat în ruine nefericiții lor locatari au fost aruncați în aer sau îngropați de vii

Ce pot eu să fac?

Oameni pe drumuri cu agoniseala de o viață într-o sacoșă ducându-și în brațe copiii și animalele de companie lăsând totul în urmă fugind de moarte

Ce pot eu să fac?

Nu am mai văzut așa ceva până acum Vietnam – Irak – Afganistan au fost războaie citite din ziare highlights la ora 19 în timp real iar asta este oribil

Ce pot să fac?

Aș putea trimite o groază de bani daca aș avea Aș putea să mă duc să lupt dacă aș fi cu 50 de ani mai tânăr m-as putea ruga dacă aș crede că are vreun efect

Ce altceva aș putea face?

Așa că mă uit mistuit de groază temându-mă de pași greșiți care ar putea duce la al treilea război mondial

îngrijorat pentru prima oară pentru familia și casa mea totuși am și eu un răspuns

Ce pot să fac? Pot doar să scriu

Comuniunea Poeților

Creștinii folosesc cuvântul Comuniune în două situații drept sinonim pentru Sfânta Euharistie și ca denumire a unui un grup de oameni sfinți care gândesc la fel – Comuniunea Sfinților

Eu folosesc acest din urmă sens pentru a defini drept Comuniunea Poeților un grup care s-a format ca reacție la rezultatul inițiativei#WeStandWithU formulate de grupul Poetizer specializat în tehnologia poetică

Grupul Poetizer a solicitat să-i parvină din toate colțurile lumii poezie care să fie trimisă în Europa drept simbol al solidarităţii cu poporul ucrainean

Iar poeții au răspuns acum avem mii de poemepe care le-am primit le-am tipărit și le-am afișat pe Zidul lui John Lennon din Praga

Poemele sunt scrise în Engleză Ucraineană Rusă Germană și nu se referă numai la război unele sunt Poeme Romantice

Erotice Filosofice

Despre Natură și alte subiecte

Sunt doar niște poeți care comunică unul cu celălalt și cu lumea Comuniunea Poeților ca formă modernă a Comunității Sfinţilor

Traducerea: Mircea Dan Duță

John F. McMullen, „johnmac the bard”, este Poetul laureat al orașului Yorktown, NY, absolvent al Colegiului Iona (BA – Literatură Engleză), deținător a două diplome de master de la Marist College (MSCS – Information Systems & MPA – Criminal Justice), membru al Academiei Americane de Poeți, Poeți și Scriitori, Centrul Scriitorilor din Hudson Valley, Atelierele de Poezie Mahopac & Yorktown și Grupul Scriitorilor Mahopac, autor a peste 2.500 de rubrici și articole și a zece cărți, opt dintre care sunt culegeri de poezie și este gazda unei emisiuni săptămânale de radio pe Internet (peste 300 de emisiuni până în prezent).

https://www.pw.org/directory/writers/john_f_mcmullen

România

MIRCEA DAN DUȚĂ

And So, This Is Christmas (Paint)

Nu ai fost niciodată a mea. A mea a fost, în schimb, fotografia ta din calculatorul meu. Cel puțin la început, când te arăta exact cum erai atunci, în clipa când te-ai lăsat fotografiată. Dar încetul cu încetul am început să uit trăsăturile și formele tale de atunci și am ajuns să nu mi te mai pot imagina cu precizie. Ca să nu mai vorbim despre felul cum, fără îndoială, te-ai schimbat odată cu trecerea timpului, De aceea, am început să-ți prelucrez grafic fotografia, pentru a o face mai asemănătoare aspectului tău actual probabil sau cel puțin ipotetic. Nu ai fost niciodată a mea. Iar acum chiar și fotografia ta de odinioară a devenit o imagine în care am pus deja prea mult din mine, pentru a mă putea amăgi că te-ar reprezenta în continuare pe tine. în schimb, conține atât de mult

și în același timp atât de puțin din tine, încât nu mai pot afirma nici că ar fi a mea, așa cum a fost la început fotografia ta.

Un lucru îl știu însă sigur: computerul este al meu iar în el pătrund numai pe baza unei parole pe care numai eu o cunosc.

Și mai știu că vei fi cu adevărat a mea de-abia atunci când voi uita definittiv această parolă.

Confesiune

Ne-am dat o întâlnire, la care nu ne vom vedea. Te-ai întors la un bărbat, pe care nu l-ai părăsit niciodată. M-am îndrăgostit de semnale pe care nu le-ai transmis niciodată în direcția mea.

Ai încălcat o promisiune pe care n-ai făcut-o nimănui. Am auzit o melodie pe care nu le-ai cântat-o niciodată nebunilor. Te-am văzut, dar nu erai de față. Am făcut dragoste într-o miercuri, pe care nu a precedat-o nicio zi de marți, și nu a urmat-o nicio zi de joi. Ți-am recitat poezii pe care nu le voi scrie niciodată. Am citit dintr-o carte, pe care nimeni nu o va tipări. Iartă-mă că nu exiști.

***

luăm analiza din pumn, să ne lămurim, o să doară, dar măcar știm o treabă, cuțitul din plastic în ceaiul roz pentru cardiaci marmelada pe trei biscuiți macerați produs in unitate de tip catering, perfuzia cu vitamina C printre casoletele cu ghiveci călugăresc, evitați să stați întinși pe spate, ați putea pierde vizita de seară, clexane-ul în abdomen sau in omoplat, apă în cantități suficiente pentru menținerea tensiunii la un nivel acceptabil, colinde pesediste cu Tudor Gheorghe la mobilul vecinului de pat, asistenta cântă dorul refuză să-mi curețe ulcerațiile viscerale, dexametazonă pe ritmuri de Boney M, nu avem detralex și oprymea, nu ne-au dat de la farmacie, îți putem oferi Malaika sau Rasputin pe gratis, zincul ți-l iei singur, Robin se ridică grațios într-un picior, Blackstabbers constată decesul Cristinei din cauze naturale, floarea de măr din părul ei lung a căzut de pe burtiera știrilor Realitatea Tv, dar tu cine erai, se dublează doza de medrol, masca se înfășoară temeinic in jurul breaking news, oxigenul ventilează florile ciopârțite de instrumentele de mică chirurgie, nou record de îmbolnăviri, noutățile se transmit numai sub presiunea fluxului corespunzător de oxigen și iau forma măștii la nivelul maxim al volumului, de-abia atunci se anunță

și recordurile la ATI, constatate în tramvaiul 41, Cristina se întoarce pe ecran cu chipul acoperit de păr și cu ochii închiși, efectuează vizita de seară, măsoară constantele, medicii prescriu Spânzurătoarea, doza de seară, saturația se adaptează orei de stingere, tatăl meu, aplaudați. Lost in Translation

În benzinărie ți-ai început ziua, în benzinărie ți-o vei încheia. Din prima dintre ele i-ai cumpărat azi-noapte o sticlă de vin, în cea de-a doua te-ai uscat de ploaie după noaptea de stearpă dar neasemuită splendoare din casa ei.

Strada ta a început cu o benzinărie construită acum cincizeci de ani în capătul dinspre sud și se va termina la capătul dinspre nord, atunci când și-l va atinge, cu o altă benzinărie, care se va construi de-abia peste doi ani. Din benzinărie-ai răsărit și în benzinărie te vei întoarce, Așa ți-a ursit Evanghelistul Clipei Curente, deși tu nu aveai habar de existența Lui până în clipa când ea L-a născut

din încercarea de a corecta o traducere greșită a Proorocului Fiecărui Moment. Într-o benzinărie ai ascultat la cască, ieri seară, piese romantice, prăfuite, pe care îți doreai să le asculți alături de ea, dar pe care ea, știai bine, nu le-ar fi ascultat niciodată, în altă benzinărie asculți acum, în seara zilei de după, piese care îți par agresive, brutale, dar pe care le-a ascultat ea în noaptea aceea și pe care, știi la fel de bine, tu nu le-ai asculta niciodată. Și ai înțeles încă de pe acum că îți vei încheia și această zi așa cum le-ai început pe toate cele dinainte, refugiindu-te în muzica ta prăfuită, continuând să visezi la ea, la minunăția sălcie a optativului-condițional, la noaptea care trecut fără să fie, la cele care vor veni și nu se vor opri în dreptul tău, învăluind-o însă pe ea

Placebo

în aceeași mantie cu mirosul întunericului dintre clipe. Dar, în același timp, vei ști precis că nici în prima benzinărie nu te vei mai întoarce vreodată. Evanghelistul Clipei Curente ciocnește o bere cu Proorocul Fiecărui Moment pe mijlocul șoselei care desparte cele două benzinării. Cumperi și tu o bere, te apropii de ei să ciocniți cu toții, dar când ajungi, găsești în locul celor doi o masă la care nu stă nimeni, dar pe care scrie rezervat. Din parcare se aude vocea dogită a unui camionagiu. Dar nu-ți amintești ca aici să fi fost vreodată vreo parcare.

Bună dimineața, micul dejun! - De la brancardieri suntem. Are cineva regim pentru diabet? - Unde-i mortu’?

Domnul de pe patul de la ușă. Pentru mine, ceai și gem, vă rog.

România rK

CONSTANTIN-TUFAN STAN

Cetățenii Vienei, mărețul burg imperial, marcați de spectrul foametei, și-au trimis copiii, în primăvara anului 1922, pentru întreținere la Lugoj

În primii ani de după sfârșitul Primului Război Mondial, falnica Vienă se va confrunta cu o acută criză economică, cu repercusiuni tragice asupra nivelului de trai al cetățenilor. Marcate de înfricoșătorul spectru al foametei, numeroase familii vieneze au apelat la ajutorul locuitorilor Lugojului, un oraș cu o bună stare materială, pentru găzduirea și întreținerea copiilor lor. Cu acceptul autorităților locale și sprijinul Asociației Femeilor Germane, municipalitatea lugojeană a deschis, cu maximă generozitate, porțile vechii cetăți de pe malurile Timișului, oferind ospitalitate micilor vienezi. Sutele de copii, sosiți cu trenul în mai multe etape, în primăvara anului 1922, au fost găzduiți de familii de români, germani, maghiari și evrei (episodul a fost relatat pe larg în periodicul lugojean de expresie germană „Banater Bote”). Era încă o confirmare a sublimei vocații ecumenice a unui oraș în care conviețuiau, de veacuri, în deplină armonie, în cel mai curat spirit multicultural și interconfesional european, comunități etnice compacte, ale căror reprezentanți și-au pus benefica amprentă în procesul devenirii urbei. Iată numele câtorva familii de lugojeni, vrednice de pioasă aducere-aminte și recunoștință din partea municipalității capitalei valsului, mărețul și mândrul burg de pe malurile Dunării albastre: Groß, Bart, Spitzer, Lunga, Tabar, Mike, Andrei, Ignea, Jernovits, Lichtenstein, Schmidt, Csontos, Stankovits, Hart, Lenhardt, Gându, Lupea, Richter, Schlinger, Wilhelm, Mihuț, Grozăvescu.

Tribulațiile materiale din fosta capitală imperială vor fi consemnate, peste

doi ani de la popasul copiilor vienezi la Lugoj, în mărturiile unor muzicieni lugojeni aflați la studiu. Baritonul Titus Olariu (fiul protopopului ortodox al Făgetului) – avocat, ofițer de aviație, membru cofondator al Operei Naționale din Cluj, viitor deputat și prefect al județului Severin –, studia intens la Viena, în acei ani, în vederea unei preconizate audiţii la Volksoper. Tribulaţiile sufletești privind viitoarea sa carieră artistică sunt exprimate într-o epistolă expediată părinţilor săi în 18 februarie 1924:

„Muncesc necontenit să-mi pot măcar apropia ţinta pentru care sunt aci. Merge însă cam greu, mai greu decât îmi închipuiam. Fiind impacient din fire, natural că, în așteptarea rezultatului pe care cred să-l am prin mijlocul lui aprilie – fie favorabil, fie nefavorabil –, sunt de o nervozitate tot mai mult crescândă. Greutatea eventualului eșec nu o simt atât din punct de vedere moral, ci mai mult material. Cheltuiesc o sumedenie de bani, pe care, în caz de succes, îi pot plăti foarte ușor înapoi, chiar numai din turneul de concerte pe care intenţionez să-l dau la vară. Am o mângâiere însă, mai bine zis o speranţă, ca peste vreo două săptămâni să pot cânta, în cerc foarte restrâns, probă la Opera Populară de aci, și atunci să mă pot convinge de șansele carierei. Chiar dacă-mi succede aci primul debut, cred ca pentru anul care vine să nu stau în Viena. E o scumpete îngrozitoare, și din leafa pe care aș primi-o poţi muri de foame. Voi face tot posibilul să primesc un angajament pentru Franţa, unde sunt stările mai normale și chiar cu o leafă medie poţi trăi cel puţin omenește”.

Între anii 1921 și 1926, beneficiind de o bursă și de ajutorul material și moral al pianistei Maria Braniște, Zeno Vancea a frecventat cursuri particulare de contrapunct, fugă și compoziţie la Neues Wiener Konservatorium, la clasa lui Ernst Kanitz, greutăţile financiare nepermiţându-i înscrierea la Akademie für Musik und darstellende Kunst. În acest context, obţinând adresa unui muncitor feroviar vienez, al cărui fiu se afla în grija unei familii lugojene, Vancea a reușit să închirieze o modestă încăpere, unde a locuit trei ani. Vancea reprezenta, prin originea sa, dar și legăturile sale familiale, prototipul bănățeanului autentic: român „verde” după tată (care era nepotul harambașei Petru Vancea, lotru din codrii Carașului), austriac după mamă (născută Kintzl), crescut de mic de un binefăcător evreu, Feldman (după ce rămăsese orfan de ambii părinți), căsătorit cu o unguroaică (Judita Clarisa Illyés). În perioada 1924-1926, fiind membru activ al Societății „România Jună”, s-a implicat în densele sale proiecte și manifestări culturale, dirijând Corul Capelei Ortodoxe Române. Episodic, a condus repetițiile unui cor al tipografilor vienezi, în cadrul unor concerte muncitorești (Arbeiter Symphoniekonzerte) organizate de Anton von Webern.

Cineva, cândva, va iniția, poate, un proiect cultural, agreat de cele două municipalități, pentru o perpetuă și ritmică evocare a emoționantei înfrățiri dintre binefăcătorii lugojeni și cetățenii vienezi!

Franța rK

DANA BANU

Prin hublou se vedea România

eu plecam și tu clipeai scurt în urma mea era vară și toate cinematografele vechi din București erau dispărute sau deja închise o eternă noapte albă o eternă oră de aur o eternă ceață de argint nostalgia mătasea ei o voi purta de-acum o viață întreagă căci am trăit în tine, România

mi-am privit în vitrinele tale profilul cu nasul în vânt am scos limba mereu spre manechinele pe care ți le-ai expus în primele rânduri spre vedetele literaturii tale spre tagma turnătorilor aplaudați de către cei tineri spre dulapurile tale din fier pline cu poeți de mușama și cu politruci de duzină spre vederile de la băi spre clasa muncitoare mândră ca un soare

un loz în plic ai fost, România necâștigător dar gingaș delicat suav așezat în buzunarul de la piept acum te văd prin hublou adio eu plec tu rămâi, România clipești nepăsătoare în urma mea și în urma celor ca mine

norii se alungă unul pe altul pe cer așa cum tu m-ai alungat pe mine, România

știu că mi se va tăia din nou respirația când mă voi gândi la tine că te voi resimți ca pe un organ lipsă că îmi voi dori să te urăsc și să te biciuiesc să te îngenunchez așa cum și tu m-ai îngenuncheat mereu știu însă și că nu o voi face voi scrie în schimb lungi poezii și 1000 de cărți pentru tine te voi strivi cu dragostea mea și îți voi trimite armate de fluturi să îi înveți să zboare și să moară departe de tine așa cum m-ai învățat tu pe mine

dulcea mea fiară la pândă, întunecata mea disperare fosforescent-trandafiria mea tandrețe, lasă-ți munții Făgăraș să mă redea mie însămi mai pură lasă-ți Bărăganul să mă sece de lumină și Dunărea să îmi ardă sângele învolburat lasă-ți Marea cea Neagră să-mi trimită în fiece zori aroma ta de albastru de desfătări și de miere

neasemuito, doar brațele iubitului meu mai au puterea și catifeaua ta doar ochii lui de struguri aurii mai au lumina ta pădurile de cedrii și de chiparoși se dau la o parte când le vorbesc despre tine și în timp ce te privesc prin hublou, coruri de heruvimi și de serafimi îmi fac cu mâna ei sunt băieții de cartier pe care i-ai ucis cu nepăsarea ta ei sunt copiii mahalalelor pe care le-ai dărâmat încep să cânte tarafurile se-adună lăutarii se acordează chitarele orchestrele își încep simfoniile e nuntă în cer, e război pe pământ și e seară te văd prin hublou de parcă te-aș vedea prima oară eu plec România tu rămâi clipind în urma mea nepăsătoare

Visul Măcelarului

Insomnii orientale cu poezii mustind de biografism și cu Măcelarul din cartier făcându-mi semne să vin la o cafea.

Printre cotlete de berbecuț, adana kebab, urfa kebab și kasap köfte(chiftelele măcelarului), mă simt diafană, o Beatrice demnă de un Dante intelectuala Doamnă T. a lui Don Camil.

Mă zăresc în oglinda prăvăliei, încadrată de trandafiri decorativi roșii din plastic perfect asortați cu roșul rozaliu al antricoatelor de vițel.

În colț un mic tranzistor de pe vremea părinților și bunicilor tânărului Măcelar tranzistorul e alb-ivoriu precum oasele din galantar pline de măduvă.

Timpul s-a oprit în mica măcelărie. Ceasul de perete e defect.

O muzică de serial turcesc dansează pe deasupra cotletelor și acoperă ayranul din frigider, tânărul Măcelar continuă să se învârtă în jurul meu. Nu vorbim deloc.

El stă cu mâinile stinghere pe lângă corp și se uită în tăcere la mine. Poate ca să își aducă aminte după ce plec. Cred că îi place să mă vadă în prăvălia lui. E tânăr și singur. Mica măcelărie e tot ce are. Și-ar fi dorit să fie aviator dar nu a trecut examenul. Știe că îl înțeleg și e un minut fericit printre trandafirii de plastic, tranzistorul de culoarea oaselor și galantarul plin cu toate visele lui de bărbat tânăr, transformate în praf, pulbere, oase și kebab. Eu îi zâmbesc, el îmi zâmbește larg. Omenește. Apoi plec.

Mi-e un somn de m-aș întinde în băcănia de lângă măcelărie cu capul pe o rotiță de cașcaval Hellim, cu mâinile sprijinite de borcanele cu bulgur și picioarele băgate în cutiile cu pekmez și tahini.

Simt cum somnul nopților nedormite îmi desenează dungi violete sub anticearcăn. Arunc o mutră fioroasă băcanului. Îi cer țigări și el se bucură. Crede că așa arată fața mea prietenoasă. Măcelarul a venit după mine. Zâmbește rotund în continuare. Știu că îi plac mai mult decât se cuvine. O femeie simte întotdeauna când măcelarii o plac. De Onisim îi e frică și când îl vede tace abrupt. Se sufocă și trage insistent de gulerul cămășii. Onisim râde și îi face semn că nu e cuminte.

Măcelarul îmi oferă mereu cadouri: coșulețe cu săpunuri mici și colorate, șervețele parfumate, sticle cu colonii de lămâi și căpșuni. Coloniile miros puternic, le dau mai departe Mayei care le dă Edei, care le pune în pungă și punga o lasă pe stradă lângă gunoi alături de visele Măcelarului.

Când scrii poezii într-un anotimp transparent iar Măcelarul își rotește mâinile ca elicea avionului cu care în curând vei pleca și pe care el și-ar dori să îl piloteze dacă am trăi într-o telenovelă turcească. Dar nu trăim într-o telenovelă turcească iar el va rămâne singur să privească din ușa prăvăliei oamenii care nu îl salută niciodată și nu cumpără nimic de la el. Avioanele care trec pe cerul Istanbulului și nu sunt pilotate de el. Trecătorii cu măștile lor albe printre care nu voi mai fi și eu. Tinerețea lui pilotând avionul și plecând spre Paris odată cu mine.

Când scrii poezii într-un anotimp transparent și insomnia orientală te cuprinde.

Lentoarea ei te ține captivă. Zgomotele se îndepărtează. Totul pare deja întâmplat. Culorile devin puternice apoi se estompează și poeziile se scriu singure. Somnul e parcă din ce în ce mai departe.

Eu te privesc în ochi și tu întorci capul, România

sting țigara și intru adânc într-o nouă viață fără tine, România se aude un blues cântat pe deasupra acoperișurilor unui oraș care nu e al tău e al meu, România

tu ești departe la ora asta femeile de servici curăță scările de bloc de tristețea grea a oamenilor care te-au lăsat în urmă, România tristețea noastră se prelinge odată cu detergentul curge pe străzi începe să strălucească

tu întorci capul, România eu te privesc în ochi, tu întorci capul eu te privesc în ochi, tu îți trimiți oamenii de servici să curețe toate urmele noastre ale celor plecați din tine, România

România rK

ELA IAKAB

Iubirea, forţă a cosmosului, sigiliu al divinităţii

O cameră fără prize (București, Casa de pariuri literare, 2021), cea mai recentă carte de versuri publicată de Savu Popa, poartă o dublă pecete. Întâi, conștiinţa celui ce știe că este hărăzit poeziei nu doar prin formaţia sa (recent a obţinut și titlul de Doctor în Filologie), ci, mai ales, prin irepresibila atracţie spre frumuseţea ei indicibilă. Desigur, nu mă refer aici la faptul că autorul poate excela în lectura critică a poeziei, cum a demonstrat de-a lungul timpului prin recenziile sale profesioniste, atât cât excelează în poezie. Nu. Frumuseţea indicibilă este esenţa și noima singulară a poeziei din toate timpurile, de la începuturi.

Dacă pecetea dintâi ţine de viziunea așezată în centrul iradiant al universului poetic, pentru că e un univers de o coerenţă geometrică (nu e camera fără prize un dreptunghi de forma unor vechi temple?), cea de-a doua ţine de firea lui Savu. Solaritatea omului trece din viaţa cotidiană în poezie, cu rezultate dintre cele mai neașteptate. Iată, de pildă, un poem scurt, dintre cele fără titlu, care ilustrează trecerea insesizabilă dintre praguri: „Cerul atât de aproape/ De pământ,/ Încât îi pot auzi/ Respiraţia.” Imaginea antropomorfă a cerului, cu sunetul ei fermecător, destramă nu numai depărtările dintre aici și dincolo, ci și pe cele dintre contemplaţia umană și răsfrângerea ei în spaţiul spectacular al poeziei. Savu Popa se distinge de poeţii tineri de azi prin curajul întoarcerii la o temă

străveche a mitologiei, a filosofiei, a literaturii și a religiei, iubirea. La sensul ei originar, de forţă a cosmosului, de sigiliu al divinităţii întemeietoare: „Gravitația/ Cea mai frumoasă/ Declarație de dragoste/ A pământului/ Pentru noi.” Iubirea și poezia au același punct de origine, în transcendenţă: „A scrie poezie/ Ca și cum/ Ai încerca/ Să faci echilibristică/ Pe liniile din palma Lui Dumnezeu”. Cu atât mai fascinantă este transpunerea poetică a treptelor care duc spre această formă a elevaţiei.

La început, iubirea e o tulburare fără nume a lumii interioare, cu timpul ei, cu deschiderea ireversibilă spre timpul și ritmul altei lumi: „Să te îndrăgostești/ Înseamnă/ Să treci/ Pe fusul orar/ Al altei inimi”. O lume pe care îndrăgostitul nu o cunoaște și care a ucis în el setea de a cunoaște. O lume care a devenit noua lui patrie. O lume care ademenește prin stranietatea ei impenetrabilă și generează pierderea de sine. Extatica pierdere de sine. O altă treaptă este explorarea, peregrinarea, întâi onirică, a lumii străine în care cel ce iubește s-a mutat la sfârșitul solitudinii sale: „Aș vrea să fiu/ Spațiul alb/ Dintre neliniștile tale.” Apoi, peregrinarea reală spre polul nord al lumii necunoscute: „Cred/ Că m-am îndrăgostit/ De partea geroasă/ A frumuseţii tale.” Încă o treaptă este contopirea semnelor imprimate în corpurile îndrăgostiţilor și a enigmaticelor ei vibraţii: „Dragoste /E atunci când/ Liniile din palma mea/ Se unesc/ Cu cele din palma ta,/ Devenind/ Fire de înaltă tensiune.” Apoi, firește, levitaţia și dansul aerian: „Făceam echilibristică/ Pe muchia tăcerilor noastre.”

Urmează contopirea definitivă a celor două fiinţe îndrăgostite și a lumilor din ei și din afara lor: „În toată camera/ Se auzeau bătăile inimii tale,/ Speriați,/ Pereții mai aveau puțin,/ O luau la fugă,/ Aerul s-a retras/ Precum un melc în cochilia/ Respirațiilor noastre,/ Toată lumina a năvălit în sus,/ Inundând, înecând soarele./ Timpul și-a dat peste cap/ Ordinea orelor/ Întocmai cum ai deranja piesele/ Pe o tablă de șah./ Furnicile au părăsit mușuroaiele,/ Pietrelor li s-a cutremurat carnea,/ Veninul a început să îi neliniștească/ Pe șerpi./ Ascultam cum în toată camera/ Se auzeau bătăile inimii tale/ Ca o încleștare de alge/ În interiorul mărilor.” (O încleștare de alge) Ca două fluvii, cele două lumi devin „camera fără prize”, spaţiu al poeziei, dreptunghiular cum templul pierdut al înţeleptului Solomon. Spaţiu al apelor terestre și invizibile. Umane și divine. Așadar, Savu Popa este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei tinere, pentru că imprimă, cu har, poemelor sale, prin imagini de o mare densitate materială, sensul etimonului grec al iubirii: „filos” și „filia” au aceeași rădăcină, omul cărţii este prietenul ce le iubește. Atât cât iubește viaţa, pământul, focul, arderile, umanitatea, iubirea, ascensiunea, spiritualitatea, lumina, divinitatea creatoare.

4 (9) / 2022 KRYTON

România

CRISTINA RHEA

Liviu Antonesei: „Esențial este ca intelectualul să poată spune NU răului în toate formele sale”

Liviu Antonesei este scriitor, cercetător, publicist, politician democrat, actualmente retras din politică, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității „Al.I. Cuza” din Iași. Demersul său intelectual, atât înainte dar și după Decembrie 1989, de a schimba mentalități și idei în sensul libertății și al democrației autentice, este remarcabil, într-o Românie supusă traumelor comuniste și repetatelor transformări politice, economice, sociale și culturale de după 1989.

Fire noncoformistă, tonică, un om sufletist, prietenos și susținător al tinerei generații, extrem de activ online și pe rețelele de socializare, Liviu Antonesei este unul dintre intelectualii cei mai îndrăgiți de public, grație scrierilor sale și atitudinii civice pronunțate în cetate.

Rhea Cristina: Ce tip de intelectual s-a creat în societatea comunistă/ ceaușistă? Dar în societatea românească de după 1989?

Liviu Antonesei: Mai întîi, va trebui să precizez ce înțeleg eu prin intelectual. Nu voi proceda ca un teoretician, pentru că nu sunt, ci ca un scriitor, ceea ce mă socotesc.

În adolescență, conform vulgatei zilei, înțelegeam prin intelectual orice persoană care desfășura orice altă muncă decît cele fizice. Mi-am dat seama că e o definiție prea generoasă și am avut norocul să întîlnesc definiția lui Camus – intelectualul este cel care spune NU. E o definiție prea restrictivă, intelectualul poate spune și da, da dar, poate. Este adevărat însă că esențial este să poată spune NU răului în toate formele sale.

Eram încă foarte tînăr cînd am întîlnit definiția lui Foucault – un intelectual trebuie să aibă mintea atît de plastică cît este posibil și coloana vertebrală atît de dreaptă cît este necesar. Am rămas de-atunci la această definiție, care este trecută drept motto la blogurile mele de peste douăzeci de ani.

Ca orice distopie, comunismul urmărea omogenizarea socială și abolirea diferențelor dintre oameni. Din fericire, nu a durat suficient de mult timp pentru a-și atinge aceste obiective, dar unele succese a înregistrat. În ce privește intelectualii, o bună parte au devenit „intelectuali de tip nou”, mai degrabă propagandiști, care au urlat cu lupii. Un număr mai mic au refuzat să urle și au încercat să-și facă pur și simplu meseriile, renunțînd la anumite avantaje profesionale, materiale, sociale. Foarte puțini au rezistat și altfel decît pur profesional. Sînt cei care s-au comportat după definiția lui Foucault sau foarte aproape de această definiție.

Prăbușirea comunismului a însemnat dispariția controlului ideologic, polițienesc și a cenzurii. Prin urmare, intelectualii au avut ocazia să se manifeste liber, după mintea și coloana lor vertebrală. Tipurile de comportamente s-au diferențiat foarte mult pe o axă de la conformism și supunere față de noua putere pînă la comportamente de opoziție sau independente. De data aceasta, opțiunile bune sau proaste au fost autonome.

Rhea Cristina: Care sunt datoria și calea culturii într-un sistem ideologic de tip totalitar? La ce tip de existenţă a fost constrâns omul de cultură în anii totalitarismului?

Liviu Antonesei: Din păcate, în vremea comunismului, o bună parte a culturii s-a transformat în propagandă. Comunismul, înainte de a fi un sistem politic, este o pedagogie care urmărește adaptarea persoanelor la o lume pe dos. Asta nu înseamnă că nu au existat și insule de creativitate culturală autentică, mai ales în zona tehnică, de expertiză în diverse domenii, chiar și în cea literară și artistică. Cred că aceste zone au permis relansarea culturii noastre după prăbușirea comunismului.

Rhea Cristina: Intelectualul român este, în prezent, eliminat de pe scena socială și politică a societăţii?

Liviu Antonesei: Dacă la începutul tranziției, intelectualii erau peste tot, acum, fără îndoială, vizibilitatea lor este mult mai redusă. Atunci, au pus ba-

zele societății civile, s-au pronunțat în chestiunile importante ale societății, au contribuit la geneza unor partide. Acum, cei mai mulți par să se fi retras la ocupațiile lor inițiale, poate au și obosit. Uneori, în situații de urgență, îi vedem revenind, poate că așa și trebuie.

Rhea Cristina: Comunismul a încercat să submineze identitatea culturală a Europei de Est. Ce a adus nou și ce a păstrat România în acest spaţiu geografic, în privinţa culturii?

Liviu Antonesei: În perspectivă istorică, cultura română a adus și destule lucruri noi, unele chiar foarte importante. Din acest motiv, comunismul nu a putut face tabula rasa, deși a eliminat multe din eleméntele care nu i se potriveau flagrant. După 1990, a început recuperarea acestor elemente istorice, a creației, oamenilor de cultură și artiștilor din exil și a vastei arii din cultura lumii, ocultate sub comunism.

Rhea Cristina: În 2022, valoarea în România este apreciată sau descurajată? Putem vorbi de un vid legislativ în promovarea valorilor naţionale?

Liviu Antonesei: Pentru politicienii zilei cultura a devenit a cincea roată la căruță. Valoarea un este nici apreciată, nici descurajată, este pur și simplu nebăgată în seamă. Sigur, există legi care urmăresc promovarea culturii, există și instituții dedicate acestui scop, pot fi elaborate noi legi și create noi instituții, dar asta nu ajută la nimic, pînă cînd politrucimea noastră nu este supusă unei lobotomii, care s-o elibereze de disprețul față de cultură. Nu e mai puțin adevărat că oamenii de cultură ar trebui să-și schimbe atitudinea, să nu mai ceară, ci să pretindă.

Rhea Cristina: Cît de importantă este cultura Estului pentru Europa?

Liviu Antonesei: La începutul anilor 80, Eugen Ionescu spunea într-un interviu că șansa, viitorul Vestului, depinde în mod esențial de tinerii din Est și de cultura acestora. Ceea ce părea o butadă avea să se verifice după prăbușirea sistemului comunist european. Operele creatorilor din Est, uneori și persoanele fizice ale acestora, au invadat Vestul. Sute de scriitori, pictori, muzicieni, actori și regizori, oameni de știință sînt uneori mai cunoscuți în Vest decît acasă la ei. Cred că formula „Vestul și Restul” trebuie înlocuită cu formula „Vestul și Estul”.

Prin această afirmație nu vreau să sugerez că aș desconsidera cultura occidentală, observ numai că zona estică este atît de exuberantă încît a început să-și pună amprenta pe cea vestică, plătind o datorie de multe sute de ani.

Rhea Cristina: Ce reprezintă pentru dumneavoastră România, limba română și poporul român? Care vă este motivaţia de a trăi și a scrie cărţi în continuare în România, pentru români? V-a tentat vreodată ideea de a vă stabili definitiv în Occident?

Liviu Antonesei: Eu sînt un scriitor de limbă română, prin urmare este esențial să trăiesc în spațiul în care se vorbește această limbă. De două ori, după 1990, am fost supus tentației de a mă stabili în Vest, la Paris sau la Munchen. Dar cum spuneam, sînt un scriitor de limbă română și, pe de altă parte, mi-am dat seama că aici era totul de schimbat, iar dincolo un aveam nimic de făcut.

Rhea Cristina: Care vă este mesajul către tinerii români și, global, către cetăţenii României?

Liviu Antonesei: Cel mai potrivit mesaj, pentru tineri și pentru vîrstnici, mi se pare cel din Evanghelie, preluat de Papa Ioan Paul al II-lea în titlul unei cărți – „Nu vă fie frică!”

Rhea Cristina: Care vă sunt regretele și împlinirile cele mai mari?

Liviu Antonesei: La vîrsta mea, aș putea face un bilanț. Cred că cea mai importantă împlinire a mea stă în ceea ce am reușit să scriu pînă acum. Regretele nu-și mai au rostul, totuși, există unul legat de ceea ce nu voi mai apuca să scriu. Ceea ce este sigur este că nu mi-aș fi dorit altă viață, mai ales dacă mă gîndesc la cea din ultimii cincisprezece ani.

Spania rK

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

Lucian Blaga în cultura spaniolă

Numele lui Lucian Blaga reprezintă o formă continuă de sărbătorire a unei unicități de excepție a condiției de a scrie, simți, gândi și perpetua valoarea românității în stadiul ei cel mai pur.

În afara granițelor țării-mamă există destul de prolific conturate câteva tendințe de publicare și continuitate a creației blagiene în diverse forme. Astfel, se pot aduce în discuție câteva tendințe-cheie, începând chiar cu perioada antebelică, corespunzătoare celui de-al doilea război mondial.

Prima dintre aceste tendințe, care se produce în diaspora românilor din teritoriul iberic, ar fi recunoașterea valorii și simbolisticii artei și culturii românești, iar cealaltă, de recunoaștere și includere a acestor valori în cadrul culturii spaniole.

La fel ca și Emil Cioran în Franța sau Herta Müller în Germania, Blaga s-a bucurat și se bucură de o extindere destul de amplă în Spania. Există puține studii cu referire directă la Lucian Blaga în limba spaniolă, însă este îmbucurător faptul că interesul iubitorilor de cultură universală este în creștere. Referințe despre Blaga sunt prezente în teze de doctorat, în traduceri, în conferințe, în activități culturale, în programe școlare.

Vorbim, așadar, de o viziune a unei diaspore care l-a propagat pe Lucian Blaga în epoci diferite ale unei extinderi culturale.

Prima dintre ele este reprezentată de diaspora anilor ’40 -’70, sau exodul de aur, în care personalități precum George Uscătescu, Aureliu Răuță, Alexandru Busuioceanu au promovat fenomenul Blaga prin conferințe și publicații, spre exemplu, în cadrul revistei El Escorial, numărul 13, în care publică

în anul 1941, trei poeme: Gorunul, Vreau să joc și Marea trecere.

O altă revistă literară, intitulată La estafeta literaria, publică Meșterul Manole, tradusă integral de Caetano Aparicia. Apare din linia aprilie 1944 până în numărul 31 din 1945.

A doua etapă se concretizează în diaspora anilor ’70 -’90, pe durata căreia poetul și filosoful nostru a fost promovat într-un mediu mai concret și solid, sub formă de materie de studiu în programele universitare. Ulterior, vorbim despre studii academice realizate în profunzime, analize și recenzii. Ca reprezentanți de onoare, o menționez pe doamna profesor universitar doctor Eugenia Popeangă-Chelaru, care în anul 1977 a publicat primul său articol intitulat, simplu, Lucian Blaga. Domnia Sa are o activitate culturală extinsă de-a lungul a aproape patru decenii în țara lui Cervantes, activând în calitate de profesor universitar emerit la Universitatea Complutense din Madrid. Au mai fost publicate articole academice semnate tot de doamna profesoară, tot despre Lucian Blaga și în Cuadernos hispanoamericanos, care reprezintă un punct de referință în studiul lui Blaga în Spania.

În acest studiu se dezvoltă ideea analizelor raportate la coordonatele spațiu și timp, în dimensiunea filosofică și poetică, prezentând o nouă dimensiune a cercetării operei lui Blaga și făcându-se conexiuni interesante cu poeții spanioli.

În aceeași ordine de idei, poetul și hispanistul Darie Novăceanu a selectat și tradus în spaniolă 100 de poezii ale lui Lucian Blaga, alese din opt dintre cărțile poetului, de la Poemele luminii până la Mirabila sămânță. Antología poética general, publicată în 2006, la editura Prensas Universitarias din Zaragoza, cuprinde și un studiu preliminar, cititorul spaniol având oportunitatea să descopere pe larg universul liric al lui Blaga. În concepția domniei sale, obârșia, originea reprezintă chintesența metaforei, izvorul a tot și raportul omului, poetului și filosofului Blaga cu aceasta. Este vorba de un tip de ideal transpus într-un illo tempore, unde somnul în calitate de cunoaștere, misterul, satul ca încadrare în spațiul mioritic, dragostea ca absolut al cunoașterii, zborul, lumina și multe alte elemente sunt asimilate și aduse la stadiul de crez poetic și, de ce nu, de existență a lui Blaga în universalitate.

Cea de-a treia perioadă a exodului cultural se înscrie în mediul monden al diasporei anilor ’90 până în prezent este cea care îl reprezintă mai activ pe Blaga prin activități culturale, traduceri. Este vorba despre un act de răspândire și extindere culturală a universului blagian în cadrul diasporei din Spania.

O traducere de referință în spaniolă a câtorva poezii scrise de Blaga a fost realizată de poetul, traducătorul și editorul chilian Omar Lara și de spe-

cialista în traducere și literatură comparată Gabriela Căprăroiu. Volumul se intitulează La piedra habla și a văzut lumina tiparului în anul 1995, la editura Humanitas.

Pe lângă introducerile la cărțile de poezii, un exercițiu de literatură comparată a fost realizat de Javier Helgueta Manso, doctor la Universitatea din Alcalá de Henares, specializat în filologie hispanică și literatură comparată și interesat de literatura română, și de foarte tânăra profesoară Alexandra Cherecheș, tot doctor în literatură comparată, autoare a articolului El autorretrato poético como itinerario ontológico: Lucian Blaga y Antonio Machado, publicat în 2013. Cei doi filologi au comparat Portretul poetului Antonio Machado cu Autoportretul lui Lucian Blaga: există în ambii un interes comun atunci când analizează eul, dar și o anumită linie cronologică, mai voalată în cazul lui Blaga, care începe prin a defini copilăria și se termină numind moartea, o adâncire sufletească derivând într-o creștere ontologică în care apa apare în calitate de element vital în relație cu misterul poeziei, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu sfârșitul existenței umane ca ultim moment al vieții și al poeziei. În afara scrierilor despre Blaga și opera sa, se pot menționa și câteva evenimente prin care s-au marcat sărbătoriri privind diferite momente relaționate cu opera și viața poetului nostru.

În cadrul evenimentului Săptămâna poeziei, sărbătorit în data de 23 iulie 2013, tânărul filolog spaniol pasionat de literatura noastră Javier Helgueta Manso, a prezentat studiul Lucian Blaga, o la dulce erosión del silencio, în care a analizat primii zece ani de poezie ai lui Blaga, arătând forța „erozivă” pe care o au singurătatea și liniștea, până la transpunerea poetului și a poemului în muțenie.

Federaţia Asociaţiilor Românești din Spania (FEDROM) împreună cu Asociaţia Culturală Juan Ramón Jiménez și Lucian Blaga și cu Comunitatea Madrid au organizat în septembrie 2013, în sala Bibliotecii Românești Lucian Blaga de la sediul FEDROM, un eveniment dedicat sărbătoririi a 95 de ani de la apariţia volumului de poezii Poemele luminii. Cu aceeași ocazie a fost dezvelit și un bust al marelui poet român, realizat de sculptorul și ceramistul Cristian Sergio Ianza, moment în care români și spanioli deopotrivă au sărbătorit 120 de ani de la nașterea lui Lucian Blaga.

Un alt reper al scrierilor despre Blaga îl reprezintă Juan Miguel Ribera Llopis, profesor la Universitatea Complutense, care a scris un articol despre drama lui Blaga, Meșterul Manole, referindu-se la traducerea publicată de revista La Estafeta literaria, în anii ’44, ’45.

În același timp, Francisco Peña Martín, profesor onorific la Universitatea din Alcalá de Henares, a realizat o comparație între panteismul poeților Ge-

nerației ’27 din Spania și creația lirică a lui Lucian Blaga, în timp ce filologul Javier Helgueta Manso a întreprins o analiză pe tema misterului și tăcerii în poezia filosofului român.

La conferință a fost prezentat și volumul bilingv de poeme de Lucian Blaga În marea trecere/En el gran paso, în traducerea lui Christian Tămaș și a Mihaelei Petrache (Cluj-Napoca: Editura Casa Cărții de Știință; Madrid: JRJ & LB, 2013).

Evenimente dedicate memoriei culturale ale gânditorului din Lancrăm au avut loc în municipiul madrilen Arganda del Rey, cu ocazia împlinirii a 121 de ani de la nașterea poetului. Evenimentul a fost organizat de către Uniunea Lucian Blaga în colaborare cu asociația socio-culturală Dor român. S-au prezentat aspecte inedite despre viața și activitatea literară a poetului din Lancrăm, s-a vizionat un film documentar, s-au recitat poezii.

Tot Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania este cea care a organizat două colocvii internaționale, unul în 2019 (ediție inaugurală), iar celălalt în 2022, ambele evenimente fiind orchestrate în parteneriat cu Universitatea din Alcalá de Henares, Universitatea Complutense și Institutul Cultural Român. De asemenea, Uniunea Lucian Blaga a inițiat și susținut primele patru ediții ale cenaclului Blaga, iar în calitate de scriere literară de omagiere, revista de literatură a acestei uniuni, intitulată Cuvânt românesc a dedicat primul său număr integral filozofului român.

Lucian Blaga este o referință din ce în ce mai avută în vedere în cultura universală și nu numai. El este acel vers sensibil pe care numai inima îl spune, e o șoaptă de duh, e fulger și mister, cântec și singurătate, e acea parte din fiecare unde cheamă și simte atât de mult scânteia din care a plecat și din care am plecat noi toți, de oriunde am fi – sufletul. Fără el, fără poet, fără el, fără suflet am fi doar ecouri de cuvinte, niciodată născute și mereu chemate.

4 (9) / 2022 KRYTON

IONUȚA NATALIA N. IORGA

Percepții estetice, teorii și evoluții ale criticii conceptuale la Virgil Nemoianu

Mobilitatea și polisemia pe care le receptează (de la o epocă la alta) o serie de concepte literare istorice (canon, canonicitate, stil, estetică) conduc spre observarea faptului că atât tradiția, cât și modernitatea valorifică aceste concepte pentru constanta lor capacitate de a genera sens literar, conotație și valoare culturală. Deși societăţile moderne operează la nivel de teoretizare cu a compara (uneori) judecăţi de opinie, mentalități, percepții și manifestări sociale, totuși rămâne în plan teoretic o permanentă preocupare pentru cadrele care pot permite educarea și culturalizarea maselor - într-o manieră de esență livrescă, umanistă. Iată, acest fundal teoretic principial este prezent în permanență în interiorul studiilor unor reputați teoreticieni literari. Între aceștia, profesorul român Virgil Nemoianu se dedică vreme de 50 de ani observării și studierii transformării percepțiilor estetice și literare europene sub influența modernismelor de secol XX. Și pentru el, premisa educației livrești este punctul de pornire spre teoretizare și investigare a marilor teme ale literaturilor de secol XIX și XX.

Observate de către teoreticianul român Virgil Nemoianu încă din primii ani ai formării sale, fenomenele transformărilor culturale europene sunt examinate în textele sale dedicate structuralismului sau romantismului minor european cu instrumente de tip sociocritic și descriptiv. Astfel, canonul, canonicitatea, stilul și estetica sunt judecate ca fiind cadre ale educației clasice care sunt puse în evidență cu ajutorul studiului filologic, al retoricii și al hermeneuticilor. Ele ne pot oferi o panoramare identitară și culturală din

stratul cel mai intim al aristocrației și tradiției europene și sunt considerate relevante și datorită codurilor etice și estetice pe care le determină în mod implicit. Studiile inițiete de profesorul Virgil Nemoianu în anii săi de formare ca filolog arată o constantă preocupare nu doar pentru stilistica textului, ci și pentru așezarea literaturii în interiorul culturii universale.

Nu de puţine ori, teoreticianul observă că literatura reacţionează la întâmplările imediate, la toți referenții reali care au relevanță culturală, subliniind diversitatea și varietatea de tipologii culturale și umane care determină o narare referențială. Critica rațională a unei desfășurări de evenimente istorice pare a fi înrudită cu critica descriptivă, de esență estetică, practicată în interiorul romanelor de epocă. De aici și intenția de a înțelege cum anume se compune literatura unei epoci care are însemnătate pe scara istoriei. Ca receptacul al tuturor reflectărilor sociale, literatura devine, de cele mai multe ori un produs catalitic. Ideea aceasta este subliniată cu o recurență vizibilă în studiile sale inițiale: Structuralismul (1967), Simptome (1968), Calmul valorilor (1971), Utilul și plăcutul (1973), Micro-Harmony : The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (Microarmonia) – 1977.

Între exemplele care îl aduc pe Virgil Nemoianu în atenţia noastră tocmai pentru că subliniază acest aspect al relevanțe culturale este și studiul extins: O teorie a secundarului (1989). Această lucrare realizează o pledoarie filologică a relevanței literare și subliniază tipurile de cultură apărute în Europa, amintind despre tipurile de societate care permit literaturii să le modeleze identitar. Sunt relevante în această discuție a influențelor partea întâi a volumului (O teoriei a ariergardei. Literatura ca scandal) și partea a doua a sa (Progresul și complementele lui. Literatura ca mediere). Teza majoră a celor două capitole pleacă de la evidența că atâta timp cât societățile se află într-o continuă și neuniformă dezvoltare, iar viața publică și angrenajul social își împing indivizii spre o tot mai dinamică desfășurare, există o grabă care se instalează, o neuniformizare, o incoerență tot mai puțin subliniată (și) în ceea ce privește legile și valoarea culturală. Iar această grabă pare a fi motorul care dictează simplificarea structurală și tematică a textelor literare.

Cu o atenție a intelectualului care se manifestă în interiorul a două culturi (una filologică și una umanistă: filosofică, dar și a influențelor politice și sociologice), V. Nemoianu observă aceste modulări încă din perioada 1967-1969 interval în care își redactează și întocmește (anterior volumului O teoriei a secundarului) volumele Structuralismul și Simptome. De aici, credem, ar fi putut porni curiozitatea și interesul acordate secundarului (adică detaliilor care oferă specificitatea unei culturi). În decursul carierei sale didactice, cele două volume devin o componentă activă a subiectelor atent

4 (9) / 2022 KRYTON

examinate ulterior de către V. Nemoianu. Volumele Structuralismul și Simptome par a oferi, peste ani, detaliile mai puțin expuse ale unor epoci culturale recente care configurează identitatea filosofică și ideologică a lumii europene. La fel ca pentru toți intelectualii europeni, peisajul social și cultural: spaţiul culturii, cel al manifestării sociale, cel al artei sau educației sunt pentru teoreticianul Virgil Nemoianu componente nu abstracte sau formale, ci semnificanți tăcuți, dar majori - care pot revela o multitudine de informaţii despre cultura și civilizația occidentală.

O dată cu studiile amintite mai sus, Virgil Nemoianu se alătură în anii ’80 galeriei de reputați teoreticieni (Perry Andersson, Gianni Vattimo, Toma Pavel, Paul Virilio, Antoine Compagnon) pentru care istoria și istoricizarea definesc cultura canonică și o plasează în semnul unor hermeneutici culturale totalizante - capabile să cuprindă și să înțeleagă arte poetice și literare dintre cele mai diferite. Cu o constanță teoretică care impresionează (recurentă de la un volum la altul), V. Nemoianu va sublinia faptul că istoria nu sufocă studiul literar, ci îl redimensionează prin semnificațiile pe care le imprimă receptării textului beletristic. Cu instrumentele cercetării istoriei și intertextualității, ale raportării la fenomene conceptuale și istorice, filosofia literaturii se redimensionează, revine spre o universalitate a sensului. Încă din anul 1967, teoreticianul V. Nemoianu observă acest raport fenomenologic, dar și faptul că metodele de cercetare împrumutate din sfera istoriei pot stabili genetica și arheologia textului literar. Astfel, în perioada 1964-1968, Nemoianu publică în periodicele „Studii de literatură comparată” și „Secolul XX”, două texte care examinează relațiile dintre teorie literară, critică de concept și istorie a conceptelor culturale. Cele două studii vor fi reunite în interiorul aceluiași volum care va apărea în 1971, la Editura Dacia, sub titlul Calmul valorilor. Ele vor pleca de la examinarea modelului critic occidental1 pentru a determina o posibilă simptomatologie a textului literar2, dar și pentru a face posibilă înțelegerea resorturilor care determină scrierea de texte literare, care ajung să devină, ulterior, texte canonice.

Așadar, structurile teoretice pe care Nemoianu le examinează în aceste două micro-studii sunt parte a criticii care va recepta în primă fază poezia perioadei 1912, dar și proiectul cultural imprimat în epoca modernă de revista americană „Poetry”. Prin observarea noilor efecte stilistice și literare pe care le realizează artele poetice moderniste – care au impus în literatura

1. Virgil Nemoianu, Critica anglosaxonă mai nouă, „Studii de literatură universală”, IX, 1967, București, p. 127-140.

2. Virgil Nemoianu, Preludii la o critică simptomatologică, în „Secolul XX”, 1, 1964, p. 92-99.

americană autori precum: Ezra Pound, T.S. Eliot, Robert Frost – Nemoianu va face delimitarea între poezia tradiției și cea a modernizării sociale și astfel va realiza și o implicită analiză și inventariere a textelor literare specifice spațiului cultural american. El observă și faptul că scriitorii americani ai secolului XX (care modifică esențial percepția asupra vechilor categorii ale esteticii literare, dar și asupra raportării la tradiție) impun apariția unei noi generații de esteți, teoreticieni și critici3. Noile tendințe literare sunt și ele investigate de către Virgil Nemoianu pentru a evidenția faptul că încă înainte de 1912 literatura americană impune o estetică a socio-democrației, dar și un nou ideal estetic (care se puteau diseca numai cu un instrumentar adecvat unei noi hermeneutici4.

Ca demers secundar, eseul cu titlul Critica anglosaxonă mai nouă expune și un argument referențial: cel legat de ruptura care se produce între un studiu literar de documentare cronologică și între receptarea textului estetic și înțelegerea intențiilor care îl generează.

3. Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, 1971, București, p. 161-207.

4. Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, 1971, București, p. 208-226.

România rK

ATTILA F. BALÁZS

NATURĂ MOARTĂ

mirosurile lumina care se scurge prin perdele golul ispititor de zeu cheia căzută din încuietoare ticăitul gâfâit al ceasului cești de cafea mucuri pahare semnul capului pe pernă cearșaful e rânjetul unei babe cu chipul ridat

și cine stă pe marginea patului nu ești tu

NOD GORDIAN

graba e blestemul meu totuși întârzii mereu dezvălui secretele nod gordian: eu las acoperișul capului să cadă pentru cei care caută să mă vadă

Dumnezeu de mă iubește de ce trebuie să mă ierte?

Ungaria rK

ENDRE KUKORELLY

ASCULTĂ ȘI STĂ FRUMOS

Douăzeci și cinci sau treizeci sau 35 spectatori neplătitori ne urmăresc ascultă se așează scoate haina nu scoate haina primele două rânduri sunt goale în a treia e o femeie

Singură în spate în pardesiu alta arată ca una care a venit numai să se încălzească ori pentru scone dar evenimentul nu este cu gustări ci unul simplu poetic

La astfel de programe peste tot mereu se adună cam douăzeci și ceva de persoane află de undeva este scris undeva Nu văd unde dar probabil este.

Un afiș ei bine au făcut și afiș va fi și onorariu și cineva

Endre Kukorelly  (Budapesta, 26 aprilie 1951). Poet, prozator, critic literar. A obținut diplomă la facultatea de litere a Universitătii Eötvös Loránd. A fost redactor la mai multe reviste din Ungaria. Este membru al PEN Clubului maghiar. A obținut mai multe premii și diplome printre care prestigiosul premiu József Attila. A publicat peste 25 de volume de poezie, proză și eseu. A fost tradus în mai multe limbi.

Traducere și prezentare: Attila F. Balázs

care îl introduce pe poet e și lumină nu foarte puternic dar este cald există încălzire au pus și microfon. Dacă e necesar dar nu este necesar poezia este un lucru important un lucru frumos am citit poezii e bine chiar e foarte bine Îmi place să citesc din poeziile mele ori proză și apoi discutăm mă întreabă și eu răspund pentru 25 plus TVA ori pentru zece plus TVA din când în când patruzeci plus.

TVA sau 50 brut ori două vouchere de ce scriu mă întreabă cum am început să scriu acum la ce lucrez momentan poți să trăiești din.

Scris? Nu poți între timp trei au plecat prima dată doi apoi încă unul sunt două fete corecte ele mai rămân.

Apare o muscă sunt în hanoracul roșu nu m-am bărbierit Nu am avut timp să mă bărbieresc spun ceva mai amuzant cei din sală râd unde trebuie si fetele.

Râd dacă văd bine și iarna sunt muște între timp observ că au dispărut fetele una dintre ele ba nu amândouă.

Slovacia rK

LÁSZLÓ TÓTH

ÎNTR-UN AUTOBUZ

Jocul imaginației cu realitatea e cald ca naiba în autobuz ca într-o lume din infern în mișcare ale căror ferestre arată detalii interesante din peisajul din afara celor ce stau pe scaunele moi corpurile transpirate clocotesc înăuntru tu fixezi cu ochii burta femeii care stă cu spatele arcuit se întinde cu o mișcare de pisică burta se încordează în tricoul verde peste care cade părul blond gălbui are pleoapele închise iar tu în mod contemplativ ți-o imaginezi cum pictezi o floare lipicioasă pe burta ei expusă cu bărbăția ta care nu prea vrea acum să încape în pantaloni te zvârcoli în agonie aburind mărgele de sudoare îți curg pe tâmple e cald ca naiba în autobuz ca într-un ceaun uriaș al lumii din infern în mișcare și nu poți scăpa de viziunea imaginației degeaba știi

că este umilirea sexului feminin o vezi doar ca pe un obiect cu drag ai vrea să fi tu un obiect în mâinile ei să te tragă ca pe o solniță mai aproape de ea nu te-ar deranja dacă ar pune prea multă sare în mâncarea făcută pentru tine și chiar te-ar entuziasma dacă te-ar hărțui săvârșind violență virtuală asupra ta fiind jertfa ei s-ar smeri cu tine e cald ca naiba în autobuz ca într-un ceaun uriaș al lumii din infern în mișcare

*

/Poate ar fi mai bine să punem mărul înapoi pe ramură... Și șarpele înapoi în terariu... – Adam doar se frământă în noroiul vederii și simte chiloții iubitei de mult uitată aruncată cu zece ani în urmă aterizată pe fața lui. Se simte ca o pietricică într-un pantof. Ca un material străin între tălpi. Și știe: totul este în zadar... Totul este realitate./

Traducere și prezentare: Attila F. Balázs

László Tóth (Budapesta , 26 septembrie 1949)

Între 1954-1986 a locuit în Cehoslovacia. Din 2005, locuiește din nou în Slovacia. A publicat peste 50 de cărți. A primit premii importante. Este membru al Academiei de Artă din Ungaria.

SUA rK

CARMEN FIRAN

Forma

Când am hotărât să plec de acasă nu-mi apăruse încă nicio cută pe frunte. Aveam, ce-i drept, câteva fire albe, dar ele erau dintotdeauna. La școală m-am comportat corect, fără să ies din obișnuit. Am luat chiar și un premiu, nu mai ţin minte prin ce clasă. Totuși, mersul la școală îmi producea un gol în stomac. Ca și cum m-aș fi dus la doctor. Îmi era teamă de autorităţi, de concluzii finale. Eram stângaci și complexat. Trist, tuns scurt, pierdut, înghiţit de conformism în uniforma mereu prea mică, îmi puteam privi fără efort încheieturile. Cum puteau gleznele acelea subţiri să-mi susţină trupul? Cum mi se aduna toată mintea în degetele cu care mânuiam creionul? Mintea e peste tot în corp. Așa cum Dumnezeu e peste tot, mi-a spus bunica. Dar probabil că nici ea nu știa ce spunea. Începuseră să mă atragă cărţile, strânse alături în rafturi înalte sau etalate în vitrine de librării. Din fericire în casa noastră era o bibliotecă destul de mare. M-am pus pe citit. În sfârșit, mă simţeam în largul meu, devenisem mai îndrăzneţ și ceva mai dezinvolt. Cărţile erau, oricum, o lume. Lumea mea, unde nu mai trebuia să joc rolul celui gata oricând să încuviinţeze, să zâmbească și să tacă, mereu cu același gol în stomac pe care ţi-l dă mirosul tare de medicament care te izbește pe culoarele unui spital. Mai târziu a trebuit să mă rad. La început, o dată pe săptămână. În ziua în care m-am ras pentru prima oară, m-am și îndrăgostit de o fată. Era blondă, în aceeași clasă cu mine și râdea din orice. Peste câteva săptămâni mi-a trecut. Mai târziu aveam să-mi las barbă, dar am continuat să mă îndrăgostesc. Sau așa mi se părea de fiecare dată. Odată cu moartea bunicii s-au dus și anii cei mai frumoși ai copilăriei

mele. Când ploua și tuna puternic în nopţile de vară, mă lua lângă ea în pat și mă ţinea strâns la piept. Avea sâni mari și calzi. Mirosea a pâine din cuptor și-mi spunea că sunt cel mai dulce pisoi. Mă ascundeam în bunica și adormeam în siguranţă, chiar dacă afară cerul se rupea în bucăţi. Uneori, seara, când ieșeam de la școală, viaţa părea frumoasă. Respiram adânc și luam orașul în piept. Oameni grăbiţi, agitaţi. Farmecul nopţii își lăsa pântecul peste clădiri și parcuri. Întunericul, un pinten de cărbune, bătea la fiecare ușă. Sub luminile firave, orașul își adâncea misterul. Iar eu treceam senin, oarecum fericit și aparent lipsit de griji, cu mâinile în buzunare, pe lângă cinematografele bulevardului.

Pe scara blocului unde locuiam mirosea a cârnaţi și cocă arsă. Și totul reintra în obișnuit. Se spulberau toate. Chiar și visele îmi miroseau, casnic, tot a cârnaţi și cocă arsă.

Până să mă mut în Capitală, am locuit cu părinţii mei într-un oraș de câmpie, tihnit și patriarhal. Nicio denivelare, nici dealuri tocite, nici râuri secate. Nu se întâmpla nimic. Oamenii se știau între ei și se acceptau așa cum erau. Prea mare diversitate etnică nu era. Țiganii erau mai degrabă invizibili, supravegheaţi cu grijă în ghetoul lor unde nu intra nimeni, un cartier nenorocit lângă cimitir. Evreii plecaseră mai toţi. Câţiva basarabeni, ajunși după război prin căsătorii mixte, se adaptaseră cu ușurinţă, la noi fiind oricum mai bine ca la ei. Mai auzeai „basarabeanca asta”, ori „evreul ăla”, dar fără ură. Se punea virgulă între noi toţi. Împărţeam lipsurile și orizontul opac.

Ai mei nu mi-au luat niciodată bicicletă. Odată, am auzit pe cineva spunând cu voce îndesată că trăim într-un loc sterp unde visele nu se pot împlini niciodată. Poate de asta florăriile nu aveau flori, magazinele nu aveau mâncare, iar copiii își doreau dintotdeauna biciclete. Când am plecat de-acasă, se copseseră trei vișine în pomul din faţa ferestrei de la sufragerie. Era primul an când făcea fructe. Nu avea decât trei, dar ai mei erau bucuroși. Mama spunea că era câte o vișină pentru fiecare din familia noastră. Plecând eu, le-a rămas lor și vișina mea. Nu știu dacă au mâncat-o sau dacă a putrezit în pom. Nu mi-ar plăcea să se fi întâmplat așa. Și-au dorit un băiat. Și băiat au avut. Când am aflat că, la începutul începutului, toți am fost de fapt femei, am avut un soi de tulburare. Ne tragem dintr-un conglomerat de celule ce se înmulțesc nebunește în burta mamelor noastre, până când un singur cromozom, numit Y, începe să-și spună cuvântul. M-am gândit că puteam să mă nasc femeie. Poate era mai bine. Femeile par mai decise, ele știu ce vor.

Primul tren spre Capitală l-am pierdut. Am așteptat, apoi, cinci ore în gară. Mai fusesem o dată în gară. Fugisem noaptea de-acasă pe fereastră.

După ce adormiseră ai mei, m-am strecurat ușor afară. Începusem să am insomnii. Visam puţin și nici puţinele visuri nu le ţineam minte. Îmi imaginam gările ca pe niște porți înalte albastre. Aș fi vrut să văd trenurile trecând prin ele cu pufăit ușor obosit. Le-am văzut. Nimic pasionant sau poetic. În gară, miros urât, mizerie. Oameni cu fețe chinuite care nu erau deprinși să călătorească. N-am mai recurs la astfel de artificii. Începeam să mă maturizez. Apoi a urmat armata și am coborât câteva trepte spre ceva asemănător purgatoriului.

În armată n-am primit nici scrisori, nici pachete. Fetele uitaseră de mine. M-am îngrășat, totuși. Te îngrași în armată, înveţi să-ţi coși nasturi și prinzi gustul colectivităţii. Cam atât. Apoi toate încep să se coloreze în verde. Oamenii devin verzi, casele verzi, cerul verde. Palmele ţi se înverzesc, iar în gură simţi un gust de verde. Nu verdele proaspăt. Verdele stătut, rânced, ca o vopsea groasă care te acoperă în somn. Doar că soldații nu dorm. Și nu visează. În ei se adună pentru un timp toată oboseala pământului. Și seamănă toţi între ei. Le miros hainele a câine ud.

Din armată m-am întors nedumerit. Credeam că voi rămâne toată viaţa un soldat nedumerit, cu palme verzi. Un soldat dezorientat și nenăscut, căutând drumul spre casă.

Nu cred în fatalitate. Seara îmi place să citesc cărţi fără eroi și aventuri eroice. Urmăresc atmosfera, stilul, arta de a povesti obișnuitul, fără lovituri de teatru. Nu mai există senzaţional. Evenimente mărunte, mărunţele. Drama de zi cu zi care nici măcar dramă nu e. Apă lungă. Întindere de nisip care ne astupă gura ca un căluș de cârpe. Nimic din ceea ce știm sau intuim nu se aplică existenţei noastre. Există mereu tentaţia de a rămâne în afară, orgoliul de a ne crede altfel. Doar că eu așteptam ceva de peste senzaţional, mă educam pentru acea așteptare. Lăsam ușa descuiată, geamul spart. Miracolul putea să apară oricând.

Am fost dintotdeauna o fire paradoxală, cu un dezechilibru studiat între ceea ce simt și ce gândesc, între cum apar și cum sunt. Un mod de apărare în faţa oglinzii. O punere la adăpost în interiorul cuștii. Când eram mic nu înţelegeam din ce sunt făcut. Doar carne și sânge, îmi repetam, doar carne și sânge. Mă închideam în camera mea și îmi priveam ore în șir mâinile, picioarele, le făceam apoi să se miște și urmăream gesturile dislocate prin cer. Era uluitor să văd o mână ridicându-se în aer. Sau să pășesc și să nu știu din ce sunt făcut. Pipăiam toate din jur. Mă pipăiam. Să mă conving că există, că exist și eu. Și voinţa mea de a mișca braţele, de a vorbi sau de a merge. Voinţa mea de a depăși forma. Toate vin de sus, de la cap ni se trage, spunea bunica, mai trăgea cu ochiul la icoană și ajungea iar la Dumnezeu.

4 (9) / 2022 KRYTON

Îmi plăceau lucrurile simple. Am avut însă parte numai de complicaţii. Plus ce am mai complicat și eu. Nepriceput și orgolios. După ce am plecat de acasă, am crezut că se vor aranja multe. Că am să scap de tot ce mă apăsa acolo. Că am să trăiesc altfel. Nu s-a schimbat aproape nimic. Doar decorul. Și nu totdeauna în bine. Am învăţat, în schimb, să trăiesc neluat în seamă, neîmplinit, neras, nemulţumit, curios, neîncrezător, cu deșertăciunea întinsă pe masă ca o piele de animal tânăr sacrificat. Dintr-o eroare. Sau dintr-un experiment.

E plăcut la mine. Stau des cu storurile trase. Nu e un semn de claustrare, doar o preferinţă. Seara deschid fereastra, să iau orașul în piept, ca în copilărie. Dar nu regăsesc nimic din farmecul de odinioară. Orașul nu mai e decât o caracatiţă care își strecoară tentaculele reci pe fereastră. Aer închis care nu-mi colorează obrajii. Nu răcesc niciodată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată bolnav. Dușul îmi place întotdeauna cu presiune. Picături tari, biciuindu-mi pielea. Iarna nu port mănuși, nici căciulă. La serviciu mă duc pe jos. Continui să am insomnii, dar cel puțin nu am coșmaruri. Suport mai bine frigul decât căldura. M-am adaptat. Toate descoperirile le-am epuizat în școală. Într-una din seri am început să percep universul. Prin vârful degetelor. Mă închipuiam pe o pojghiţă subţire și lucioasă. Era pământul. Și dincolo de stratul fin de poleială începea o grotă cu beznă. Era universul. Și doar un pas greșit pe marginea iluzorie ar fi însemnat căderea în univers. La o palmă de tălpile mele. Mă gândeam, mi se făcea rău și iar mă gândeam. Noaptea visam cum mă prăbușesc prin univers cu carne, cu sânge, cu suflet, cu tot. Și același gol în stomac. Pe vremea aceea, viaţa mea încă mai era un culoar de spital. Eram privit cu îngăduinţă de mama care nu înţelegea nimic, în timp ce eu începeam să mă simt important și puternic.

Sunt încă tânăr și duc o viaţă normală. Îmi plac mâncărurile calde, dar nu am prea des parte de ele. Defectele mi se accentuează, nicidecum să se îndrepte. E mereu prea târziu pentru a schimba ceva. Proverbele nu-mi plac. Tot teama veche de concluzii.

Mama avea obiceiul să repete cuvântul „cetăţean“. Pe mine nu mă deranja. Cu timpul am început să cred că trăiam numai printre cetăţenii invocaţi de ea. Fără spirit de comunitate. Păpuși mari de ceară. Oameni de zăpadă care se topeau la prima pală de căldură. Manechine cu suflet întors pe dos. Ca să mă conving, luam un cuvânt și îl repetam până îi pierdeam sensul. Rămâneau câteva consoane stâlcite într-un soi de limbă străină. Asta erau și cuvintele. Convenţii. Nimic cu sens. Viaţa toată era o convenţie alimentată de contracte inutile, automatisme și acte formale, iluzii și multe autoilu-

zii. Mai rămânea cultura. Ea nu se moștenea, nu se căpăta, trebuia câștigată. Doar că universul fusese creat de mine. Pornind de la 0 la 1, de la măsură, culoare și încă două-trei noţiuni elementare. Construisem din aproape în aproape. Construisem nebunește, inventând, mereu inventând. Omul nu are decât imaginaţie, cel mai bun lucru care ne-a fost lăsat. Ea creează amintiri netrăite, un prezent cât de cât suportabil, mistificat cu har, posibilităţi cât să ţină cald viitorul. Sau de cald viitorului. Dar viitor nu avem. Fiecare secundă devine cu repeziciune trecut. Inspirăm viitor și expirăm trecut. Există doar clipa de faţă. Timpul e infinit și static, același cu el însuși, nu el curge ci doar noi trecem prin el, îmbătrânim, îngrășăm pământul, ridicăm nivelul mărilor și oceanelor. Imaginaţia ne dă puterea să suportăm o realitate în care am fost aruncați forțat. Singura cale de a descoperi palatul cu oglinzi, de a cunoaște universul prin simboluri. Prin ea ne inventăm o existenţă așa cum ne-ar plăcea să fie. Fantazăm în cușcă, fiecare cât îl duce capul. Diletantismul nu mă supără. Într-un fel, și eu sunt un diletant. Mă risipesc în nimicuri. Nu-mi ajunge timpul. Același timp, nesfârșit în absolut, a fost parcelat cu zgârcenie pentru fiecare din noi. Din dorinţa de a face cât mai mult, încep și las neterminat. Pornirile contează. Curajul de a începe. Ofer șanse infinite întâmplării. Recunosc și necesitatea, în măsura în care creează ordine și probabilitatea întâmplării. Mă atașez greu și mă plictisesc ușor. Mi-ar plăcea să călătoresc. Călătorim tot în imaginație. În propriul nostru trup, cât ne vor ține picioarele.

Până la vârsta asta aș fi putut să fac ceva serios și durabil. Ce înseamnă serios și durabil? Relativitatea am înţeles-o abia la 16 ani și nu mă gândesc la sensul știinţific al cuvântului. În cea mai mare parte a timpului sunt indiferent. Nu e o tactică, e o stare. Obstacolele nu mă îndârjesc, mă demoralizează. În fața unui gard mă opresc și contemplez lumea de dincolo de el. Gelozia nu mă face să iubesc mai mult, ci să abandonez. Existenţa e teoretică. De fapt, ne străbate un vis. Excitându-ne simţurile, creându-ne iluzia că trăim. Un vis ca un val care lovește din urmă. Suntem mereu caraghioși în zbaterea noastră de a consuma, odată aruncaţi la mal, întreg harnașamentul de trebuie. Trebuie, mereu trebuie. În rest, doar carne și sânge. Și ridicolul care ne acoperă ca o gură imensă ce rânjește insinuant. Și totuși ochiul meu deschide florile. Ochiul meu crește firul de iarbă și firul de iarbă mă ridică deasupra. Nu cad, uite că nu cad, strigam privindu-mi mâinile care se mișcau prin aer fără înţeles. Ameţeala unui vis prin care îţi repeţi că nu e adevărat, nimic nu poate fi adevărat.

M-am gândit la un moment dat să mă întorc acasă. Poate că vișina din pom e încă proaspătă. Mai am pe cineva care să mă aștepte.

4 (9) / 2022 KRYTON

Din copilărie am amintiri puţine. Mai mult inventate după povestirile adulţilor. Îmi imaginez cum aș fi fost și încep să cred că episoadele povestite de ei, pe când râdeau cu gura până la urechi, le-am trăit cu adevărat. Mă văd în pantaloni scurţi și șosete albe mergând înaintea părinţilor îmbrăcaţi de duminică. Pășesc așa pe singura stradă principală din centrul orașului, cu părinţii defilând fără sens, doar pentru că e duminică. Un ritual ce trebuie respectat. Aud difuzoarele date la maxim și văd vecinii în pijamale, jucând table în balcoanele prăfuite, ori șirul de bărbaţi ieșind de pe stadion scuipând seminţe, prinși în discuţii zgomotoase care le injectează ochii. Mă văd și pe mine mereu tuns scurt, cum se spunea, corespunzător, pregătindu-mi seara ghiozdanul, cu inima mică, și iar cred că totul nu e decât o fabricaţie a minţii, pentru a întreţine aparenţa normalului. Poate că nu am avut copilărie. Deși îmi amintesc o roată cu becuri uriașă învârtindu-se înnebunitor. Atât. O roată cu becuri, dar nu știu ce căutam acolo. Mă învârteam odată cu ea sau ochii mei urmăreau luminile amestecate, rotite în fum și miros de cârnaţi și de cocă arsă. Și oamenii erau doar siluete. Umbra lor pe asfalt, urma lor în zăpadă, siluete de fum agitându-se în jurul meu ca un carusel orb, plin de pofte și sânge.

Și totuși de când eram mic am o amintire autentică, vie, care mă urmărește și azi. Într-o seară de vară am văzut pe treptele casei o reptilă uriașă, un fel de salamandră cu pete negre-gălbui care m-a privit câteva secunde în ochi, apoi s-a întors și a dispărut undeva, sub zidurile casei. Nu mi-a fost frică. Am povestit părinţilor și ei au zâmbit înţelegători. „Ţi s-a părut. Nu există o astfel de reptilă. Și apoi cum ar fi ajuns un asemenea animal pe treptele casei noastre? A fost o vedenie. O iluzie.“ De atunci tot am iluzii. N-am mai vorbit nimănui, niciodată, despre reptila care m-a privit în ochi într-o seară de vară. Dar ea a existat. Și acum pot reconstitui lumina stinsă a soarelui, și umbra ei pe trepte, și mersul ei leneș, cu picioare scurte, solzoase, sub zidul casei. A existat, deci am avut copilărie, deși nu știu unde sfârșește ea. Am început apoi să ard în acte mărunte, marcat mereu de apariţia unui animal neobișnuit care mi-a scindat copilăria între permis și posibil. Nepermis și imposibil. Viaţa s-a târât mai departe cu toate ale ei.

Visez de multe ori o gură uriașă în care mă strecor docil, mă las înghiţit și continui într-un pântec străin unde lucrurile își au cursul lor obișnuit. Orașul ca un monstru mă acceptă și nicicând nu m-ar face scăpat. Sunt un personaj în ritualul lui și fiecare personaj e folositor. Fără mine nu poate avea loc reprezentaţia. Sau, cel puţin, așa îmi place să cred. În cele din urmă, voi fi la adăpost de haosul din afară. Cum eram la sânul bunicii. Doar că n-am aer. În alte nopți, visez cum cineva îmi aduce o lupoaică sub masă, lângă

picioarele mele obosite care au uitat să se apere. O lupoaică bătrână care și-a mâncat plângând puii. M-am obișnuit să o știu acolo, rânjind hămesită ca orice fiară care nu se încălzește cu nimic. Apoi revine visul cu piscina fără apă. Și totuși înot dintr-un perete în altul. Iar respiraţia greoaie mă aruncă sleit la pământ. Sunt un înotător redutabil. În gol. Chiar și pe pământ. Vise obsesive, nu coșmaruri. Mă trezeam cu cearcăne negre. Ni se pare că viaţa noastră ar fi oricând un subiect savuros, dar când începi să povestești nu mai rămâne mare lucru. Destine comune cuprinse în etcetera. Deși lumina există.

România rK

ALEXANDRA NICULESCU

Trenuleţul

- Ai grijă, ai grijă cum le bagi, i-a strigat Lilia în timp ce se așeza la volan.

Dara și-a dat ochii peste cap, a smucit mănunchiul de cinci baloane, fiecare cu un happy birthday pe el și le-a tras după ea în mașină, a mai bombănit un asta-mi trebuia, a vrut să le împingă spre bancheta din spate, dar Lilia n-a lăsat-o.

- Ţine-le bine, sunt tot felul de chestii în spate, uite ce frumoase sunt.

A pornit mașina. Soarele apunea și strălucea în oglinzile laterale și Darei i s-au înroșit ochii.

- Ce ești așa bosumflată? Nu ne-am distrat bine? Am avut tort de cafea, cum îţi place, au sunat și mama cu tata, deși sunt în vacanţă în Mexic și lumea doarme la ora asta. Ești în Barcelona, ești cu sora ta, ce tot faci botul ăsta?

Dara se uita mai departe pe fereastră și își ascundea faţa după baloane. Lilia a bătut-o pe picior.

- Ce nu-ţi convine? Ce voiai?

La radio cânta încet Maná, Dara s-a răsucit pe scaun și a ajuns aproape cu spatele spre sor-sa.

Un semafor și-a schimbat culoarea în roșu și mașina a oprit brusc. Dara s-a zdruncinat și și-a proptit mâinile în bordul mașinii, baloanele i-au scăpat din mână și trei au zburat încet deasupra volanului. De afară, un bărbat care traversa cu un copil de mână le-a strigat ceva și le-a făcut un semn ducându-și mâna la cap. Faţa și gâtul Liliei s-au înroșit.

- Vezi-ţi de drum, ţi-am făcut ceva? Te-am atins? Mișcă-te acolo, ce te chiombești și dormi pe trecere? a ţipat spre bărbat, apoi a dat cu mâna în baloane și două dintre ele au pocnit.

- Numai din cauza ta, dacă n-ai fi tu mereu așa nemulţumită. Mă chinuiesc să te aduc la un restaurant ca lumea, încerc să te înveselesc, ne plimbăm pe malul mării. Câţi oameni, hai zi, câţi oameni crezi că-și permit să facă ce vor de ziua lor? De ce trebuie să suport eu toanele tale?

Dara s-a întors în sfârșit spre ea, și-a înfipt o unghie într-un balon care a pocnit imediat, apoi în celelalte două, a răsuflat ușurată și s-a scuturat de resturile lor.

- Ţi-am zis eu că vreau la restaurant? Că vreau pe plajă?

Lilia și-a dat la o parte părul de pe fruntea transpirată și a claxonat o mașină care nu pornea. A oprit în faţa blocului, s-au dat jos amândouă și au trântit ușile. Când a văzut că Dara nu se mișcă de lângă mașină, Lilia a venit lângă ea și i-a spus, cu voce joasă:

- Hai să intrăm, nu trebuie să știe tot blocul că ai tu chef de-o scenă.

A luat-o de braţ, dar atunci Dara s-a smucit și s-a îndepărtat.

- Unde te duci?

În timp ce mergea încet, Dara a ridicat din umeri.

- Pe-aici, stau puţin pe-afară, e opt seara, nu două noaptea, crezi că am voie? a răspuns și a râs.

Cu faţa încă roșie, Lilia a intrat, a salutat portarul și i-a zâmbit, l-a întrebat dacă s-a reparat liftul și dacă venise poștașul. Pe urmă a urcat pe scări până la etajul cinci. A agăţat cheile în cuier și a alergat spre balcon. Se vedea silueta Darei plimbându-se printre copacii rari din piaţetă. Vecinul cu un câine cât un urs s-a apropiat de ea, câinele și-a frecat capul de blugii ei și ea își trăgea întruna bluza mai jos și se uita spre intrarea în bloc. Câinele l-a tras pe băiat și au dispărut amândoi.

Lilia și-a dres vocea și a vrut s-o strige pe sor-sa, dar s-a oprit. A aprins lampa împotriva ţânţarilor, s-a așezat pe șezlong și aproape a aţipit când a zărit cu coada ochiului alt băiat apropiindu-se. Și-a amintit că lucra la barul din colţul blocului. S-a ridicat și s-a sprijinit de balustradă. De câte ori îl vedea, băiatul avea un șort alb cu dungi albastre, foarte strâns legat la mijloc, o claie de păr blond și creţ și o pungă de gunoi. Era omul care ducea cel mai des gunoiul. După ce-l arunca, își aprindea o ţigară și stătea câteva minute zgâindu-se în toate părţile. Acum se oprise lângă sor-sa, rotea punga cu o mână, iar Dara se rotea încet spre stânga și spre dreapta, doar capul și-l ţinea nemișcat în direcţia lui. Ea a spus ceva, el a râs și a bătut-o ușor pe umăr cu mâna liberă. Fără ca Lilia să-și dea seama cum, distanţa dintre cei doi a început să se micșoreze, nu-și mișcau tălpile cu niciun centimetru, dar erau aproape lipiţi, iar punga de gunoi aștepta să fie dusă și aruncată peste toate celelalte și o mână să o descopere înainte să vină mașina gunoierilor, să o

4 (9) / 2022 KRYTON

deschidă sau să o rupă și să scormonească cu atenţie prin ea, printre șerveţele folosite, plicuri de ceai, cutii de bere, resturi de sendvișuri și de prăjituri și cioburi de la ce se spărgea, pentru că întotdeauna cineva era distrat și dădea cu un cot sau un colţ de haină într-o ceașcă veche, pe care o ţinuseră atâtea degete și o duseseră la gură și sorbiseră din ea mai cu poftă, mai reţinut, vorbind tare sau șușotind un secret.

S-a pornit un vânt cald și părul băiatului s-a zburlit, Dara l-a privit râzând și el a vut să dreagă situaţia fără să se mai gândească la pungă, și-a desprins degetele de pe ea și a ridicat mâna spre păr ca să-l îmblânzească, iar gunoiul s-a izbit de dalele în două culori, gri și grena, și coji de portocale au ajuns pe pantofii fetei pentru că ea n-a avut timp și nici chef să se ferească, voia doar să urmărească gestul lui, degetele alea lungi și roșii care se îndoiau și se ascundeau în claia de păr care revenea la aceeași formă, fără să ţină cont de nimic.

Dara s-a trezit când a auzit voci pe hol. Încă nu sunase alarma mobilului, a aruncat perna pe care o strângea în braţe și s-a scărpinat în cap. Când a ieșit din cameră a văzut că sor-sa vorbea cu o femeie cu ochelari de soare, șapcă bleumarin și un copil de mână. Au tăcut amândouă când a apărut ea.

- Bună dimineaţa, a salutat Dara și și-a oprit un căscat.

Lilia a luat-o de mijloc și i-a spus:

- E Nanda, n-o mai recunoști pe mătuși-ta? Ce făceai tu acolo?

Cu o mână Dara și-a aranjat părul ridicat în vârful capului și cu cealaltă a îmbrăţișat-o pe femeie.

- Păi deghizată așa, cum s-o recunosc?

S-a uitat spre copil.

- Și el e din familie și nu-l mai știu?

Au râs amândouă și băiatul a privit-o curios.

- E Luca, copilul de care am grijă, a spus cu voce joasă mătușa. Pe urmă au părut că uită de ea și de băiat și Nanda i-a spus doar Liliei: - Chiar n-avem unde să stăm până mă întâlnesc cu…, a aruncat o privire copilului și și-a întors capul spre Lilia, oamenii ăia.

Dara s-a lăsat pe vine și Luca a râs de cum știa ea să se strâmbe: își ridica nasul în sus cu două degete și încerca să vorbească, își ţuguia buzele, își alungea ochii și își ciufulea părul și mai rău. I-a arătat tatuajul ei cu un mariachi și el a întins mâna să-l atingă. Dara s-a făcut că-l mușcă și l-a gâdilat și el a râs.

- Unde-l duc? a întrebat Lilia tot în șoaptă.

Mătușa s-a întors cu spatele la Dara și la copil.

- La București întâi, acolo stau acum.

Lilia a dat din cap și i-a zâmbit copilului.

Luca a strigat că îi e foame și Dara l-a luat cu ea în bucătărie. A deschis un dulap, a început să scoată câte o cutie:

- Cereale cu ciocolată?

El a dat din cap că nu.

- Cu fructe?

Nici asta nu voia.

- Mai am cu iaurt și s-a isprăvit oferta de cereale. El s-a bosumflat și s-a uitat în jos.

- Știu, adică pot să încerc să-ţi fac clătite, vrei? Și-a ridicat capul și ochii i-au strălucit. A dat din cap că da, și-a dat jos pantofii cu o mână și s-a cocoţat pe scaun cu genunchii la piept.

- Mama o să ne certe pe mine și pe Nanda că întârziem. Aseară n-am ajuns acasă, am dormit la Nanda, a zis c-a vorbit ea cu mama și cu tata, da’ azi sigur o să ne certe.

Dara amesteca făina cu laptele și s-a întors spre el.

- Ce ţi-a spus Nanda?

Copilul a ridicat din umeri, apoi și-a tras șosetele mai jos.

- Atât: c-a vorbit ea acasă și că putem să facem o călătorie, da’ eu știu că mama nu vrea. E mătușa ta?

Dara s-a scărpinat în cap:

- Din partea mamei, da’ tata e de aici.

Lilia a intrat în bucătărie, l-a mângâiat în treacăt pe băiat și a anunţat-o pe sor-sa:

- Ieșim puţin să rezolvăm ceva, ai tu grijă de copil, da? Găsește-i vreo jucărie să nu se plictisească.

I-a făcut cu ochiul lui Luca și a ieșit.

- Putem să mergem la zoo după ce mănânc? a întrebat copilul.

Prima clătită s-a ars și s-a rupt în bucăţi. A trântit-o pe farfurie.

- Următoarea o să iasă mai bine, a zis, apoi și-a dat părul din ochi, la zoo, sigur, sigur, ce-ai vrea să vezi acolo? Nu te-a dus Nanda? Știi că-i foarte multă lume acolo?

Și-a întors o clipă capul spre el și l-a surprins jucându-se cu două scobitori.

- Trebuie să mă uit la lei, la tigri și la maimuţe, mai e și girafa și păsările alea, nu mai știu cum le zice. Am fost doar o dată cu mama și cu tata și mama își ţinea mereu mâna la nas și avea faţa albă și ne grăbea și tata râdea de ea.

- Uite c-a ieșit, aproape a strigat Dara, a așezat cu grijă clătita pe farfurie și i-a adus-o copilului, las-o să se răcească.

I-au mai ieșit două, le-a uns cu dulceaţă de caise și s-a gândit cu voce tare

4 (9) / 2022 KRYTON

în timp ce băiatul plescăia:

- Jucărie, unde avem noi vreo jucărie în casă…era păpușa aia, dar tu - și-a fixat privirea pe el - ești băiat, mai e…ah, stai, că avem ceva, era un trenuleţ sau o locomotivă sau ce-o fi, unde l-oi fi pus?

A alergat în sufragerie și a căutat sub canapea. Într-o cutie de sandale măsura treizeci și opt a găsit trenuleţul. Luca a venit cu farfuria în casă și s-a așezat pe jos.

- Întâi te duci și te speli bine pe mâini, da?

S-a auzit soneria și ea s-a repezit la ușă. Stăpânul câinelui-urs, fără câine acum, i-a zâmbit din prag. L-a lăsat să intre, el i-a spus ceva la ureche și l-a tras după ea și, din dormitor i-a strigat copilului:

- Stai acolo în sufragerie și joacă-te frumos!

N-a primit niciun răspuns, a închis ușa și s-a scuzat că patul nu era făcut și hainele erau împrăștiate peste tot. Luca s-a întors de la baie și a găsit sufrageria goală, și-a luat trenuleţul și a început să îl plimbe: întâi pe covor, unde s-a împotmolit în fire de păr și scame, pe urmă pe parchetul care aluneca ușor și oamenii dinăuntru râdeau veseli și făceau cu mâna spre râurile și munţii pe lângă care treceau, ba un copil de șase ani chiar i-a strigat ceva lui Luca, el i-a zâmbit și i-a spus că da, o să aibă grijă și i-a urat drum bun, pentru că așa știa că se zice, era una dintre primele expresii pe care le învăţase: când cineva pleacă în călătorie, îi explicase taică-su, tu îi spui drum bun, și acum el ura drum bun pe rând tuturor din tren, iar ei răspundeau și îi cereau ca data viitoare să vină cu ei, pentru că erau multe de vizitat, locuri cu nume de care nu auzise și copii ca el peste tot. De pe parchet trenuleţul s-a ridicat fără greutate pe un perete, a trecut peste un birou, s-a urcat pe lampadar și era să se răstoarne dar în ultima clipă și-a revenit și toţi au respirat ușuraţi, a sărit peste un pod până pe canapea, unde a micșorat viteza pentru că erau multe denivelări și nu voia să zdruncine oamenii, care poate tocmai mâncaseră și ei câte o clătită, iar el știa că trebuie să stai liniștit după masă, a coborât lin spre balcon, acolo a trebuit să aștepte și să plătească taxa de trecere, toţi s-au scotocit și au scos până la urmă banii, pentru că totul trebuie întreţinut, de-asta sunt atâtea taxe, îi spusese odată tot taică-su. Luca a deschis ușa balconului și trenul a trecut pragul după ce s-a asigurat că nu mai trec și alte trenuri, pentru că trebuie să fii întotdeauna atent, a luat-o spre dreapta, printre ghivecele cu mușcate roz și roșii, al căror pământ era plin de puncte albicioase, a trecut peste un făraș fără coadă, peste un covoraș rulat, peste niște cutii sigilate cu scotch, s-a strecurat printre niște sticle de vin, a trântit fără să vrea o pereche de cizme de cauciuc din care au căzut niște ghemotoace de cârpă care înveleau ceva greu după zgomot, dar el nu putea să se

oprească și să lase trenul de izbeliște, a urcat de-a lungul unui dulap cu ușă de sticlă prin care se zăreau doar borcane, dar pe nimeni din tren nu interesa borcanele, și a ajuns pe balustradă, unde a tremurat de la zgomot. O clipă a oprit trenul și s-a ridicat pe vârfuri să afle ce e dincolo, dar erau doar mașini care vâjâiau și mai era autobuzul de turiști, care semăna puţin cu trenuleţul lui. Erau mulţi oameni la etaj și el a vrut să le facă și lor cu mâna, dar a fost cât pe ce să-i scape jucăria, a prins-o bine și a uitat de turiști. Și-a continuat drumul, a coborât de pe balustradă, a traversat un șezlong cu o pânză găurită și decolorată și s-a trezit iar în faţa unei uși. S-a încruntat. El deschisese ușa la balcon și acum găsea o ușă încuiată. S-a uitat înapoi și a văzut ușa deschisă de la care pornise. S-a lipit cu totul de geam, cu trenuleţul atârnându-i dintr-o mână și a văzut-o pe Dara rostogolindu-se în pat cu un băiat. S-a speriat și a alergat cu jucăria la piept, a intrat în casă, a traversat sufrageria și holul și a dat buzna în camera ei. Ușa plesnită de perete i-a făcut pe Dara și pe vecin să se oprească din râs și din morfolirea cearșafurilor. Fata și-a tras un maiou pe ea și a sărit din pat, cu părul mai ciufulit decât dimineaţa.

- Ce faci aici? l-a întrebat și l-a luat de mână.

- E un hoţ! a ţipat copilul și a arătat cu degetul spre vecin, care rămăsese gol și nemișcat și privea zâmbind ironic, mama mi-a zis că dacă intră necunoscuţi în casă sunt hoţi.

Faţa i s-a înroșit și a strâns cu putere trenuleţul. Dara l-a dus în sufragerie, s-au așezat pe canapea și l-a mângâiat pe spate.

- E un prieten, nu face nimic rău. Nu ţi-am spus să te joci aici până vin?

El a dat din cap că nu.

- Vreau acasă. Să mă ducă Nanda acasă. Acum!

L-a îmbrăţișat și el a întrebat încet:

- Alte jucării mai ai?

4 (9) / 2022 KRYTON

România

EMILIA POENARU MOLDOVAN

Poem nou

Eu deţin cheia închisorilor mele. Voi fi liberă cu fiecare atom strecurat prin dantelăria de rugină. Încet, repede, o eternitate are loc reașezarea măruntelor, sticloaselor monade.

Și iată-mă cu tot cu vocea stridentă, rănile din buricele degetelor și iubirile cu apă stătută în ochiuri în toată splendoarea mea îngerească, cu aripi în creștere din mlădiţe de sârmă ghimpată.

Flotila

Am 3 peștișori aurii, știți voi din aceia care îndeplinesc dorințe, câte trei de fiecare. Îmi fac socoteala: trei ori trei e nouă. Nouă dorințe – oh, my Godle scriu pe foi cu pătrățele și construiesc cu ele nouă bărci. Îmi lansez flotila în apele oceanului știți voi, acvariul de la fereastra mea.

Schimbarea orei

Ne îndreptăm vertiginos spre ceea ce ar trebui să fie ultima oră și nu va fi. Treptat cuvintele noastre se decolorează până la o albă agonie. O oră absorbită în univers ducând cu ea posibila noastră armonie. Ne strecurăm furtiv pe o alee medievală imaginată spre ghilotinarea secundelor. Cât ne-am f iubit - nu-i așaîn acea oră surpată.

Cineva ca mine

Bucăți desprinse din cer

Am un loc unde calmul și scânteia poeziei stau la taifas fără vreun rictus violent al mușchilor feței. Locul acesta e ferit de octavele donnei Giulia când e prinsă de soț în pat cu Don Juan al Lordului Byron. Ochiul furtunii în care stau și contemplu răvășitoarele pasiuni din jur e locul meu magic de cules bucăți desprinse din cer.

Cerul de la fereastra mea e țesut de crengile negre ale pinilor de pe Hoia umbra lor se înclină până la mine îmi atinge fața mi-o mângâie cu àcele lungi neprefăcute și severe hei! îmi strigă cu ascuțimea lor de sulițe cruciate de când n-ai mai fost motiv pentru cineva? hei! cineva cineva cineva ca mine nu răspunde unei păduri bântuite.

Umbra ta

Am umbra ta îngropată la temelia casei mele și de aceea nu se mai surpă niciun gând. Parcă ar f pierit blestemul. Se pornesc uneori zidurile să suspine în arpegii nocturne semn că pe umerii tăi stă de plumb - singurătatea mea.

Poeziile fac parte din volumul bilingv IEPURI LA SPINALONGA / LIEBRES EN SPINALONGA apărut la editura COLORAMA din Cluj-Napoca

MARIAN VIȘESCU

***

Și cerul m-ar mânca, tocat mărunt în bucățele, până când și nunta nopții cu ziua s-ar înstrăina-ntre ele.

Aș fi aruncat într-un nesfârșit... măsurând distanța din care am venit, fiind odată doar durere, altădată... doar puțină miere.

Astăzi cerul l-aș ruga... să mă-nfieze înger, cu-apucături de fulger, pus pe-alergătură, cu ploaia la gură, la tine să ajung repede... Acasă!

Roma...

O pasăre își îneacă zborul în apele cerului Roman lăsându-și umbra aripilor garant unui palmier uscat.

Dincolo de pod, o curvă beată își paște iarba-ntre gunoaie încercând să imite dansul ultimului gladiator violat... Sub adopție de patrician!

Înger și demoni...

Pe bucata mea de pământ ai înălțat un munte de întrebări și m-ai pus la păstrare printre cuvintele-ți pașnice lăsându-mă cuprins într-o poveste de liliac.

O fantezie vorbită într-o limbă de iubire... Ciuntită de invidia ochilor din jur!

Plouă…

Iubiri și miri...

Pe sânul tău cu sorii verzi, îți cade părul flori, livezi, iar nurii tăi lumini viclene, mi-alergă sângele prin vene. Tu-mi vii cu trupul plin de ploi picate-n vremi trecute și-mpreună ne ștergem tâmpla ce suspină sub un ram plin de lumină. Auzi... Cum se-ntorc cernutele iubiri și-n dansul lor de noapte, se-așează peste miri?

Oamenii sunt uzi, niciodata nu au știut cum le plouă peste tinerețe. Un ocean deschis în bolta cerului cu vreme, de unde aceasta se trece print-o ploaie surdă ținându-i un timp, o clipă... Mereu!

Mi-e somnul dus, adânc, grăbit, în vrej de vis sunt risipit... Te strâng în brațe de monadă, ca pe-o muză prinsă prin livadă!

Fluturi fantezie...

Îți amintești cum ne iubeam năuci sub talpa serilor de tuci? Vânam cu gura-n agonie Pe coapsa-ți... Fluturi fantezie!

Îți amintești cum te-alintai prin maci și-ți șopteam din ochi... Cum taci? Ardeai pe trupu-mi gol și dezvelit, prin coaja unui vis topit!

Deasupra... Cerul plânge-n poartă, că te aveam pe tine toată!

*** Gândurile mele goale... telepatice urme pe cărarea lungă către casă unde tâmpla-mi albită prin desișul timpului și-a făcut culcuș.

Fiecare gând mă înalță în întregul pe care mă mulez ca o pasăre în zbor.

Iar când ajung... mă simt... nemuritor!

Zâna ploii...

Azi... ploaia se lipește de mine ca un copil de sânul mamei, îmi simt picioarele ude afundându-se în inima pământului, iar trăznetele își fac cruce pe umerii mei ascunzându-mi în buzunare fulgere albastre!

Este zâna ploii, spun unii! ce-și lasă agale vălul peste lume, și bărbații se îndrăgostesc de coapsele ei.

Ploaia mușcă din mine și-mi intră-n șoșoni, copacii pe glezne-mi suspină ca omizile spre toamnă ce se-ascund în coconi.

Este zâna ploii, sub tălpile căreia dansează nebunii, când sub nurii ei se-trepătrund apusuri de soare împletindu-și amurgul în zenitul pasiunii!

Suferință și vicii...

În noaptea spartă de ochiu bufniței, pe marginea cimitirului, dansa câinele cioclului ce ținea în ochi oamenii străzii, împletindu-le viețile într-o lapoviță prin care trece un bătrân cu groapa dezvelită cerându-mi o țigară!

Mestecându-și țigara în colțul gurii descărnate, își cânta iertarea și frica ce l-au îvățat somnul cerului de pe piept și liniștea din oase.

Îi fugise îngerul de pe cruce și-l păzea câinele cioclului orb!

SUA rK

NUȚA ISTRATE GANGAN

oameni cu umbrele negre noiembrie ploios și bolnav mama zăcea într-un salon de spital alături de alte femei în care cancerul își făcuse parșiv și definitiv loc voiam doar să nu doară să uit senzația că am îmbrățișat o moartă caldă încă atunci când și-a pierdut puținul trup în brațele mele dunărea se zbătea blând vânătă și resemnată ca o femeie învățată cu bătaia nici un yacht miami-style nu îi tulbura luciul nici o geană de soare nu clipea în apa gri-petrol mama reușise să-și amintească numele meu oamenii treceau grăbiți/ascunși sub umbrele negre eram singurul turist rătăcit pe faleză în orașul ancorelor ruginite/al sculpturilor siderurgice pictate/graffiti ceva domol și duios mă făcea să-l iubesc cândva a fost al meu și acum eram pe cale să îl pierd din nou deși nu își mai amintea de mine lacrimile și ploaia au avut întotdeauna același efect asupra mea fluviul abia tresărea îi simțeam brațele umede și reci pe sub haină nu făceam nici un efort să plutesc

***

oamenii mei poartă

La Blouse Roumaine și citesc The NY Times dansează Hora Unirii la Roma și Madrid oamenii mei îl felicită pe Andy Garcia pentru șansa de a fi pentru două ore Brâncuși ....................................................

my people

cotidian ziua începe firesc sărut cafea ruj explozie în paris/bombă în londra atac în manhattan/sinucidere la golden gate bridge doi morți și trei răniți în miami all hell broke loose (creierul tău bilingv începe să le amestece) senzația că nimic nu te mai surprinde îți dă o stare acută de vomă citești că un fost securist a fost îngropat cu porumbei albi până la urmă pacea este rezultatul unui război/îți spui sentimentul că poți trece și peste asta este cathartic vremea se va răci ușor anunță julia nu se simte încă briza are respirația unei femei care face dragoste bursa a mai scăzut puțin no problem bogații vor rămâne bogați săracii însă au ocazia să mai sărăcească puțin în vreme ce înjură prețurile nu urî jucătorii/urăște jocul/mi se șoptește în cască între două lumi cotidianul

se întinde molcom obișnuit cu veștile proaste dar întotdeauna naiv în așteptarea celor bune și încăpățânate ***

nu voiam să îi port viața veșnic obosită/veșnic arsă de soare își cuprindea tâmplele în palme și își zdrobea ochii adânciți „atât de rău doare dacă mor acum nu îmi pare rău” mâinile slabe pulsau blând vene albăstrii ai mâinile uscate mai pune și tu niște nivea munca din mâini nu iese cu nivea se amuza tata în timp ce degaja un nor gri și nesuferit de mărășească mama tăcea și își privea lung palmele de parcă voia să descifreze vechi blesteme nu știam de unde are atâta putere în trupul ei împuținat juram să nu port viața ei mamele și fiicele au la un moment dat destin comun lucrul ăsta mă speria mă cuibăream lângă ea mirosea întotdeauna a ploaie/a pământ reavăn și a verde de parcă în loc de sânge avea clorofilă eu nu am să stau aici, mama am să mor în altă parte/în altă lume unde mâinile sunt albe și fine iar călcâiele roz undeva unde nu este atât de greu să fii femeie nu știa niciodată ce să răspundă mă privea cu un fel de dragoste amestecată cu milă îmi netezea părul zburlit și ofta

de-o vreme port mâinile mamei

4 (9) / 2022 KRYTON

fulgi topiți pe asfaltul murdar zgomotul sticlelor de lapte la 4 dimineața troleibuzul # 7/5/3 conserve chinezești/ghiveci 1/2 pâine salopete albastre 15/11/1987 noi de-aicea nu plecăm țăcănitul mașinii de scris tricolor găurit mai bine golan decât dictator scrâșnetul zăpezii sub bocanci drumul vechi înspre poiană cu sau fără mine istoria se scrie/ se rescrie/se repetă vocea îmi spune iar și iar că sunt exact ca toți ceilalți și că voi sfârși exact la fel oamenii mă privesc și mă văd exact cum sunt și nu știu dacă acesta nu este cel mai grozav sau cel mai îngrozitor lucru tac/vorbesc/totuna/ ceea ce aș putea spune va fi folosit oricum împotriva mea astăzi din tot ce a fost a rămas doar condiționalul optativ nu mai pot vorbi despre noi fără să simt pământul alunecându-mi de sub tălpi ............................................................

’89/iarna/Brașov’s Dreamers

Franța rK

HOREA PORUMB

Cine poate, oase roade

Încercarea moarte n-are...

Anii de facultate.

Cât timp am fost studentă, deși locuiam la părinți, n-am luat masa niciodată acasă. Luam micul-dejun, prânzul și cina la Cantina Dietetică a mediciniștilor, situată discret la subsolul unui imobil nu tocmai îndepărtat. Eram tânără și nici nu simțeam faptul că aveam de făcut până acolo trei drumuri pe zi. Doamne, ce facilități excelente aveau studenții în vremea aceea, și ce minunată era mâncarea ce-o primeam!

Dar nu era acceptat oricine.

Ca să fiu primită la Cantină, am avut nevoie de o „trimitere”, pe care mi-a făcut-o cu solicitudine Domul Vasile, asistentul care răspundea de grupa noastră.

Vasile era mâna dreaptă a Profesorului de chirurgie. Acesta din urmă tocmai își scotea un curs tipărit. O cunoștință a Domnului Vasile l-a rugat să intervină pe lângă Profesor, să-i pună pilă unei studente care avea examen cu dânsul, s-o protejeze pe motiv că avea o fire emotivă. Desfășurarea examenului a fost una de pomină. Am văzut cum fata trage subiectul, se înroșește pe gât și obraz, îi dau lacrimile și se lansează într-o tiradă întreruptă de sughițuri:

- Domnule Profesor, vă rog să mă iertați că nu am reușit să pregătesc subiectul, pentru că nu am avut notițe bune de curs. În disperare de cauză, Domnul Vasile mi-a împrumutat șpalturile cursului dumneavoastră, dar m-a avertizat că e plin de neadevăruri științifice, în plus de numeroase greșeli și

confuzii, ceea ce e foarte adevărat, căci, în ciuda efortului depus, nu am înțeles nimic!

Mi-am mutat privirea înspre profesor. Acesta simte cum îi palpită o venă de pe tâmplă, apoi se înroșește la rândul său. Mâna îi tremură, cea obișnuită cu bisturiul. Îi dă fetei nota de trecere, cinci-ul solicitat, dar pe toți studenții care au urmat i-a căzut cu nota doi sau trei!

La poalele Cetățuii, lângă Casa Radio, era Institutul de Fizică. Într-o vreme l-am „frecventat”. Mergeam să întâlnesc pe unul dintre cercetătorii atomiști, cu care speram să leg mai mult decât o lungă prietenie. Din păcate, tânărul era corupt (și el) de… morbul comodității. Dar mi-a ținut inima captivă ani buni, în care nu-mi doream alt bărbat decât pe el. Regretabilă pierdere de vreme.

Toți „lefegiii” Institutului soseau deodată, dis-de-dimineață, să ponteze ca la uzină. Se răspândeau prin laboratoare și puneau în funcție aparatele. Întreg echipamentul rula din plin,… în gol – deși unele lămpi, de pildă, aveau un număr limitat de ore de viață. După ceremonia Ness-ului frecat în ceșcuțe, se formau grupulețe pentru taclale, ce se destrămau, ca să se re-alcătuiască în alte conformații, pe tot parcursul zilei. N-am văzut pe nimeni muncind.

I-am cerut amicului să mă lase să vizitez. Mai bine tăceam. A declanșat planul „de protocol” al instituției și am avut parte de explicații în fiecare sală. Într-un loc, visau să depoziteze hidrogenul, „dizolvându-l” într-un panou de metal, ca apoi să-l instaleze pe automobilul viitorului, unde, reacționând cu oxigenul din aer, ar genera apă și energie. N-am auzit să li se fi concretizat ideea, pe care au încercat-o, mai cu succes, și cei de la Tesla. Rețin că o (unică) realizare palpabilă a Institutului a fost instalarea unui numărător de sticle la „Vinalcool”, constituit dintr-o sursă radioactivă ce trimitea o rază în curmezișul benzii rulante, iar detectorul din partea opusă făcea bip de câte ori fascicolul era întrerupt.

- Am instalat contorul în biroul Directorului. Când succesiunea bipurilor nu e regulată, șeful știe că la Secția de îmbuteliat vinurile s-a întâmplat ceva. Formidabilă realizare. Îmi amintește de Premiul Nobel decernat cam atunci unui fizician francez. Acesta, tot cu raze invizibile, putea „scana” interiorul unui camion. Într-adevăr, vameșii au putut identifica astfel un automobil ce era mascat în spatele lăzilor de tomate! Alt „mare” succes științific.

Cantina mea era vecină cu sediul Filialei Academiei, încă un cuib unde se pierdea vremea din plin. O cunoșteam pe secretară, care mi-a povestit că șeful ei ierarhic și-a încadrat fiica pe un post fictiv. N-a trecut pe la sediu ni-

4 (9) / 2022 KRYTON

ciodată, nici măcar să-și ia banii. Venea doamna academicianului să-i ridice!

Închei, așa cum am început: - Cine poate, oase roade!

România

DUMITRU TOMONI

Un dascăl la Alba Iulia: Dănilă Ilițescu (1885-1958)

S-a născut la 16 mai 1885, în Globurău, judeţul Caraș-Severin. Școala primară a terminat-o în comuna natală, iar la Caransebeș va urma gimnaziul și Școala Normală. În 1931, prin examen de diferenţă, va absolvi Liceul „General Dragalina” din Oraviţa1. După terminarea Școlii Normale a funcţionat ca învăţător la Vărădia, Bichigi, Ramna, iar din 1917, la Făget. Fiind învățător la Bichigi, s-a implicat în campania electorală a lui Aurel Cosma din anul 1906, fiind obligat să părăsească postul și să se angajeze la școala din Ramna, în speranța că acolo „i se va pierde urma”, ceea ce nu s-a întâmplat și de aceea a trebuit să sufere o detenție de două săptămâni în închisoarea de la Sighet. Revine la Bichigi de unde, mai târziu se va transfera la Făget. Aici va desfășura o intensă activitate culturală și politică în slujba realizării unităţii naţionale, fiind dirijorul corului „Doina”, ajutor de comandant al Gărzi Naţionale Române din Făget, delegat la Alba Iulia din partea „Reuniunii de cetire și cântare a plugarilor români din Făget” etc. Urmând îndemnul Consiliului Naţional Român Central din Arad, adunarea electorală a cercului electoral Făget-Birchiș din comitatul Caraș-Se1. Ioan Munteanu, Dumitru Tomoni, Vasile M. Zaberca, Banatul și Marea Unire. Bănățeni la Alba Iulia, Timişoara, Edit. Eurostampa, 2018, p. 208-209.

verin, ținută în Făget la 14/27 noiembrie 1918, orele 11,00, sub președinția protopopului Sebastian Olariu, și-a ales trei delegați ordinari – George Gârda, Victor Feneșiu și Vasile Iancu – și trei delegați supleanți – Ioan Stoian din Sintești, Dimitrie Bejinar din Bujoru2 și Samson Togerescu din Curtea –, pentru „a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română, ce se va convoca prin Consiliul Central Național Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române care eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan”3. Notari ai acestei istorice adunări, au fost dr. Victor Chiriță și învăţătorul Dănilă Iliţiescu. În ceeași zi, Reuniunea de cetire și cântare a plugarilor români din Făget îl alege pe învăţătorul Dănilă Iliţiescu, „învăţător în Făget și conducător a numitei Reuniuni, încredinţându-l ca la Adunarea Naţională Română, în deplină putere, să reprezinte această reuniune”4. Și făgeţenilor adunaţi sub stindardul Reuniunii, cântecul le-a întărit (ani de-a rândul) dragostea pentru limbă, lege și moșie, le-a ţinut trează conștiinţa identităţii naţionale, i-a ajutat să creadă și să spere că va veni ziua așteptată de generaţii de români. Le-a fost dat membrilor Reuniunii să apuce această zi, iar mandatul încredinţat conducătorului lor să fie unul dintre cei 1228 de delegați, ce au exprimat dorinţa unirii necondiţionate cu patria mamă. În toamna anului 1919, Consiliul Dirigent l-a numit pe Dănilă Ilițescu, până atunci învățător la școala confesională română, ca director al școlii de stat din Făget. În septembrie 1919 va fi numit subrevizor școlar de control în subrevizoratul Făget. În același an a fost ales secretar al secţie judeţeană a „Asociaţiei învăţătorilor din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș”. Până în 1926, când se va reîntoarce în locurile natale, Dănilă Iliţiescu a desfășurat o bogată activitate spirituală. Va participa în calitate de dirijor al corului „Doina” la toate manifestările culturale organizate în zona Făgetului, pentru sărbătorirea zilei de 1 decembrie sau comemorarea unor momente însemnate din istoria naţională, dovedindu-se a fi nu numai un competent dirijor,

2. Azi Traian Vuia

3 Dumitru Tomoni, Paşaport pentru istorie. Credenţionalele bănăţene de la Alba Iulia, Timişoara, Edit. Eurostampa, 2019, p. 98-99]

4 Dumitru Tomoni, Pașaport..., p.102

4 (9) / 2022 KRYTON

ci și un strălucit orator. În mediul fecund al Făgetului își va începe și intensa activitate publicistică, fiind un colaborator permanent al ziarului „Gazeta Făgetului”5 cu articole referitoare la rolul școlii și al educaţiei în evoluţia poporului. În articolul „Școala viitorului”, învăţătorul Dănilă Iliţiescu își exprimă convingerea că „Școala viitorului va fi mai practică decât a trecutului, întrucât ne va pregăti să muncim mai mult și cu folos”, dar în același timp va trebui să fie și mai umanistă pentru a putea modela cunoștinţe și a forma sentimente6. Rolul familiei în educarea copilului și pregătirea lui pentru viaţă, precum și necesitatea colaborării strânse dintre școală și familie, constituie obiectul articolului „Societatea ca factor de educaţie”, publicat în trei numere de același cunoscut învăţător. Pronunţându-se pentru o educaţie permanentă, autorul subliniază că nici școala și nici familia nu sunt suficiente pentru educarea tinerei generaţii, că „această mare operă educativă o poate îndeplini numai societatea prin numeroasele și variatele instituţii cu caracter educativ : școli, societăţi și reuniuni culturale și sportive”. Analiza acestor articole exprimă o gândire pedagogică profundă, o viziune realistă, înaintată, asupra locului și rolului școlii în societate.

Va dezvolta aceste idei valoroase în anuarele școlii primare7 și în cele 11 numere ale revistei „Școala Noastră”, el fiind în același timp și realizatorul acestor publicaţii făgeţene.

Cu o apariţie săptămânală, „Școala Noastră” se dorea a fi „organul învăţătorilor din subrevizoratul de control Făget”. În cele 11 numere tipărite – 6 în 1923 și 5 în 1924 – revista abordează toate problemele cu care se confruntă învăţământul din zona Făgetului.

Tot la Făget, Dănilă Iliţiescu va redacta broșura „Sărbători naţionale. Carte pentru poporul nostru”, un adevărat îndrumar de educaţie patriotică. În perioada făgețeană, Dănilă Iliţiescu a făcut parte din conducerea mai multor societăți cultura-

5. Dumitru Tomoni, Gazeta Făgetului, în „Orizont”, an. XXXVII, nr. 38 din 19 septembrie 1986, p. 6. Prin multitudinea problemelor abordate, prin originalitatea și clarviziunea unor soluţii, „Gazeta Fagetului”, în scurta perioadă de apariţie – 9 săptămâni – a jucat un rol important în viaţa spirituală a acestei zone de civilizaţie românească.

6. „Gazeta Fagetului”, nr. 2 din 26 august 1921, p. 2

7 Dănilă Iliţiescu, Anuarul şcolilor primare urbanede stat din Făget, Lugoj, Institutul de arte grafice „Tipografie Naţională”, 1921-1925

4 (9) / 2022 KRYTON

le și bancare: Reuniunea Română de Cetire și Cântare din Făget („Doina”), Societatea de lectură română din Făget (Casina), Cooperativa de Consum și Valorificare „Furnica” Faget, Cooperativa de aprovizionare și desfacere în comun „Vulturul” etc.

În anul 1926 a fost numit revizor școlar al judeţului Caraș-Severin, stabilindu-se la Oraviţa, unde va continua aceeași bogată activitate. Înfiinţează „Banca Populară Carașul” (1927), editează revista pedagogică lunară „Școala Carașului” (1931), organ oficial al revizoratului școlar din Oraviţa, colaborează la manualul „Geografia judeţului Caraș”, tipărește lucrarea „Școala Banatului, actualităţi și perspective” (1932), în care dezvoltă o concepţie pedagogică interesantă, rezultat al unor numeroase studii și observaţii și abordează principalele probleme cu care se confrunta atunci școala bănăţeană. În același timp se va înrola sub faldurile glorioase ale „Astrei”, fiind unul dintre cei mai apreciaţi conferenţiari.

În august 1932 a fost numit revizor școlar al judeţului Timiș-Torontal, s-a stabilit la Timișoara, unde va muri în 1958, lăsând în urma sa amintirea învăţătorului educat în vechea școală, de dascăl și apostol al catedrei și neamului. Își doarme somnul de veci în Cimitirul Eroilor din Timișoara.

România

DANIELA

TOMA

Tăcerea, stare în care timpul s-a închis, oprindu-se

Motto: „Orice operă mare se naște din tăcere” François Mauriac

Dimensiunea poetică extrem de activă a Violettei Petre1 reface, în mare măsură, conexiunea cu existenţa personală, o recuperează în mod cu totul și cu totul original, astfel că, întreaga opera a poetei se structurează pe un profil de esenţă intimă, pe acela al permanentei asumări cu tot ceea ce implică din punctul de vedere al consecinţelor, poezia evadând spre toate manifestările exterioare, le dezvelește de obișnuinţă pe planurile cele mai largi, există ca un complex estetic convingător și vine să se arate cu vădită atitudine, cu nerv, cu inteligenţă: „de <<păcatul>> poeziei nu mă spală nicio ploaie,/ poa’ să curgă șapte ceruri, mări de ape și puhoaie/să-mi inunde ochi și gură, valuri să-mi înece mersul,/poezia mi-e văpaie și respir prin apă versul...”

Este mai mult decât evident faptul că citim o poezie a evoluţiei și a experi1.

Violetta Andrei, Tăcerea paşilor pe sârmă, autoare, Editura Art Creativ, 2021

enţei literare, un discurs liric al individualităţii, care apare atunci când poetul se simte desăvârșit cu el însuși și cu lumea sa, mai cu seamă cu cea din interiorul lui, ritmul ei susţine și încălzește cu o putere de seducţie uimitoare restul lucrurilor, sensul acestora „deși sub talpa goală drumu-i sigur/și ignorăm căderile banale,/pășim prin viață cu același pas nesigur,/pe-o sârmă între puncte cardinale...”, „ și chiar dacă-s ultimul vers fără rimă,/cu ritmul străin, amputat și vetust,/îmi iau în spinare potopul de vină/ și duc poezia pe drumul îngust…” În poezia Violettei Petre se definesc stări, se elaborează versul tonalitatea, ideea, tema, limbajul artistic, în final impunându-se forma și, implicit, emoţia artistică. Aceasta din urmă niciodată nu a lipsit, aici nu există o joacă de-a poezia, ci poezie în adevăratul sens al cuvântului, el atrage, el se redescoperă, el își inventează o nouă lumină pe care o urmează ...uneori, citindu-l, am avut impresia că ar trebui să mă aflu desculţă la această întâlnire, pentru a nu-l stingheri, pentru a nu-i întrerupe avântul, alteori nici măcar n-am respirat până la sfârșitul textului, nu i-am spus-o mereu Violettei, dar am simţit-o întotdeauna... „un cimitir de-aripi arzânde își etalează-n stil barbar/decoruri triste și imunde pe file negre-n calendar…/amanetez un gând de mâine pe-o clipă îngropată-n cruci,/dau de pomană vin și pâine, mă prind în șirul de năuci,/și cu tăcerile în braţe și-o lumânare pentru vii,/aștept o noapte să mă-nhaţe, prizonieră-n colivii…” sau „căram și noaptea în spinare și glas n-aveam să chem lumina,/doar morţii aruncau cu sare, să-i zbicească mamei grădina/un câine șchiop lătra la tata, care stătea în pragul ușii/și se uita cum vine gloata pe drumul morţii și-al cenușii…”

Se poate întâmpla orice în poezia Violettei Petre („ai născut și tu, Adame, dar ce naștere bizară/ai avut numai o dată, când ai scos din tine-afară/doar o Evă pentru tine și icoană pentru plozi/și pomadă pentru rana celorlalţi născuţi schilozi”), iubirea e cea care primează, iubirea aceea clocotitoare fără de care nu există împlinire, dacă ea lipsește, unitatea întregului nu e completă, fiinţa se lasă mistuită de o multitudine de întrebări, vibraţia sufletească se ascunde în ungherele trupului și nu mai răspunde la nimic altceva („ și dacă nu-i iubire, nimic nu mă trezește…”); încercările vieţii aduc înţelepciunea, întâmplările, întâlnirile, marile pierderi au armat versul („arma mea e un fleac, dar e zâmbet de leac… arsenal ozonat, de nimic alterat,/îl găsești doar pe buzele mele”) care oferă acum o concepţie, o teorie despre viaţă, tensionată uneori, cu substrat dramatic, confesivă, decomplexată alteori, ironică, acidă, pe alocuri, dar în toate cazurile trecută prin filtru de rafinament, „spre clipa de exaz, ce-n sânge-așteaptă,/ca o descătușare de angoasă,/ pe ultima și cea mai ‚naltă treaptă,/ pe care chiar și viaţa e geloasă...”

Imaginaţia aruncă flăcări, este spontană, exultantă, cu alte cuvinte, o

4 (9) / 2022 KRYTON

explozie de senzualitate: „să urci adagio spre locu-n care se-ncurbă umărul timid pe gât!/și lasă un sărut în așteptare și dacă totuși ești nehotărât,/mai fă un pas și-un semn de întrebare așază-l peste gură și pe sâni,/acolo unde crește câte-o floare și unde poftele, grăbit, îţi mâni”…

Mecanismul poetic se menţine în echilibru între pozitivizare și contrariul acesteia, cu turbulenţe sporadice între cele două extreme, cu suprapuneri deopotrivă, substanţialitatea, însă, tocmai de aici derivă, din știut și neștiut, din afirmarea lor de pe cu totul alte poziţii decât acelea pe care ni le imaginăm a fi posibile; ceea ce rezultă nu poate fi contestat din motivul că avem dovezi covârșitoare: „pentru-agonii din ultima-ncercare de-a obloji poemul ce am fost/vor râde lacrimi dintr-o întrebare, ce-așteaptă un răspuns în avanpost”... „e-o desfătare nouă, ca un transplant de corduri,/în care trec cocorii, în noi și nu spre norduri/suntem meridiane și-n planuri verticale,/ne întâlnim magnetic pe căi orizontale…”

Palpitul vieţii, spectacolul acesteia, trăirile se răsfrâng asupra cotidianului descris și nu se vor isprăvi niciodată, atât timp cât poezia se va scrie în mod eliberator și, desigur, cu o amprentă definitivă („ și raiu-i lângă mine; cântă-mi, Poete,-n limba ta,/cu foșnet lung de catifea,/așa cum știi mai bine...”), așa cum se întâmplă în volumul antologic al Violettei Petre, Tăcerea pașilor pe sârmă, abandon total devenit, iată, fapt ce se ivește pur și simplu pentru că e timpul s-o facă, să activeze toate celelalte aspecte adiacente numai și numai în favoarea risipei de poezie în și de substanţă…

Așadar, suntem în legitimitate absolută dacă simţim că nu ne e străin absolut nimic din ce am citit aici și rămânem în complicitate deplină cu poezia, revenind mereu la starea de admiraţie pe care definitiv ne-a imprimat-o… Și da, ne așezăm și tăcem! Cum altfel ai putea să rămâi decât tăcut în faţa frumuseţii poeziei?

„E o tăcerea-aproape mormântală și îmi revendic firul întrerupt de-o pauză de-alunecare-accidentală și îndrăznesc să calc pe cablul rupt...”

Toate tăcerile să se așeze pe cumpăna lumii! Mirate, luminate, îndrăznețe, sublime tăceri!

Nichita spunea despre poezie că, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvinte, și poate avea dreptate dacă ne gândim că în tăcere curg și se așază peste cuget atât de armonios idei și forme ale poeziei infinite. Fiecare lucru devine poezie, natura lui, de asemenea, se repetă. Cuvintele vin tot mai aproape, glisează unele lângă altele, unele deasupra celorlalte, înălţând catedrale în aerul de crini, sub aripă de pasăre și de vină, poate de aceea, „pe colinele Prejbii tăcerea-i deplină”.

Constantin Sârghiuţă1, poet aflat în stare de efervescenţă creatoare, sculptează în timp și reușește să redea florii proaspete de lumină și de cuvânt spaţiul cuvenit al eternităţii, îi creează un univers deschis de mântuire, căutând simplitatea lucrurilor care, ce să vezi?, nu-s deloc simple ... nu știu dacă s-a mai gândit cineva la acest fel de a fi ... pe drept cuvânt, poetul afirmă: „refuz refrenul ce nu mă cuprinde/îmi cântă harfa de iarbă (uitată o vreme)/viața asta de care mă țin/își poartă destinu-n poeme”, minunat și de invidiat destin!

Pentru a ajunge să stai faţă în faţă cu tine însuţi și, implicit, cu poezia, e nevoie de cunoaștere, de deschidere, de înţelegere a ideii de iubire, a faptului că rădăcinile i se întind peste tot, fără ele nimic nu se poate, deși e mereu nevoie de sacrificii pentru a le descoperi și pentru a le arăta lumii întregi - sensul propriei vieţi derivă de aici. „Oasele cuvintelor mele sorb lăuntrul luminii … eu, meteoritul de carne ard… până la capăt/setea de zbor … lumea e în pauza mare a poeziei/mă rog de viața asta/să-și mute numele în alta/fără să clatine frumusețea cuvintelor/inutil să mă strigi…” Catedrala, această construcţie solidă se ridică în timp, cu sacrificii („nu pot măsura greutatea zilei/în căderea balanței/marginea secundei se dărâmă/ în sângele meu”), dar nu finalul e cel pe care poetul - constructor îl așteaptă, ci bucuria că poate înălţa zid după zid, cât iarba, mai întâi, cât un crin, mai apoi, până la zborul înalt, necuprins, semn de izbândă - „să mi se ia pentru o vreme trupul/pasăre cântătoare să fiu/cu descântecele-i fertile/să mă ridic pe cumpăna lumii/și să prefac tăcerile/în cuvinte!”

1.

Constantin Sârghiuţă, Catedrale de crini, Editura Art Creativ, 2022

Aerul unui crin se respiră doar atât cât să urce trupul femeii în senină lumină și plutonul de fluturi să se frângă, pentru că, mă reîntorc la ideea de mai sus, iubirea, fragilă odisee a sufletului, poate fi sens, împlinire nesperată, chiar și în timpul tăcerii, sau mai ales atunci. Imaginile zborului, ale aripilor întinse reprezintă continuarea acesteia dincolo de marginea, de conturul lumii până acolo unde „Dumnezeu trece desculț/peste covorul de iarbă” ...

„Sărută Cuvântul, să crească din el zăpadă de flăcări, pasăre pe linia vieții!”

Odată cu acest volum, Pasărea toamnei, o torţă uitată1, poeziei lui Constantin Sârghiuţă i se poate confirma, fără doar și poate, identitatea, acea distincţie estetică desăvârșită, acea foarte delicată analiză a cuvântului de esenţă, de maturitate, care nu oferă, însă, răspunsuri facile, așa cum s-ar aștepta cititorul, ci, dimpotrivă, creează întrebări și cere implicare afectivă totală.

Expresia poetică, profundă și acută, se desfășoară într-o continuă îmbogăţire, într-un exces spiritual care antrenează restul lucrurilor, poate din acest motiv i se atribuie caracterul de mister.

Pasiunea se simte în vers, e concentrată, produce efect emoţional, adevărul exprimării este cât se poate de viu. Poetul dorește să „construiască un alt cartier liric”, neștiind că acesta e gata deja (dar noi știm), a lucrat zi de zi la el, l-a înălţat din cuvinte alese, fără să-și dea seama. Toamna, care „a curs până acum pe străzi ca un râu”, iată, s-a cuibărit în el, devine „pasăre de argint” agăţată în nuci și mai apoi zboară ca o torţă, ţintind cerul surprins tocmai când „își schimbă cămașa”, pe măsură ce „în lucruri se lasă o ceaţă cuminte”, „timpul e timp, se sparge peste noi”… aceasta e esenţa recuperată după eliberare …

Imaginea zborului este utilizată aici, la fel ca în toate celelalte volume ale poetului, cu semnificaţie interioară, simbol al unei depline libertăţi a spiritu1. Constantin

Sârghiuţă, Pasărea toamnei, o torţă uitată,Editura Art Creativ, 2022

lui lăuntric în încercarea de a depăși limitele umanului; dacă vreţi, ne putem imagina desprinderea de ceea ce este comun și accederea spre un alt tip de identitate, poate chiar nevoia permanentă de delimitare a unui spaţiu, să-i spunem exclusiv liric, descris prin folosirea asocierii neobișnuite a cuvintelor ce forţează limitele banalului și care nu conţin altceva decât substanţă. E posibil ca această „realitate” să meargă împotriva curentului, însă, e atât de frumoasă, face posibilă descoperirea unui poet atât de diferit de majoritate! Aripile, pasărea (sugerând existenţa atemporală) sunt simboluri care întregesc imaginea zborului și a faptului că acesta vine ca o prelungire a sufletului poetului deschis spre absolut, ca o formă nouă a acestuia, ideea de formă se întinde dincolo de orice înălţimi, de infinit, chiar … se prea poate ca totul să se reconsidere în context evolutiv și poetul să anuleze dimensiunile spaţiale și temporale prin poezia sa, așa cum zborul poate însemna întoarcere la origini, la început, se știe doar că „lacrima caută nemurirea în umbra dintâi” și „lumea cuvintelor din lacrima păsării de-nceput”…

Așa cum „o căruță cu mere împarte lumină la ceasuri de seară”, tot astfel poetul împarte mirarea care „mai pâlpâie în târgul de-afară, trupul mi se-nserează pe mări translucide, cabaretul de molii coboară din ramă”… „deschis, mă revărs pe zăpada de flăcări, eu, meteoritul de carne, sărutându-mi pedeapsa, arzând, cum pleoapa condorului deasupra colinei, o spun eu, meteoritul deschis în cuvânt…” „în liniștea aceasta subțire de pasăre tac așezat ca pământul…”

Actul creator presupune ideea de timp și nesperata evadare din acesta, prin urmare, poezia poate fi Calea …

4 (9) / 2022 KRYTON

Columbia rK

ANA MARÍA BUSTAMANTE

VISUL ZĂPEZII

mereu în gură focul trebuie să se nască

ne va arde buzele ca și cum fiecare cuvânt ar spune imposibilul și a meritat destinul roșu al flăcării

limba se va face cenușă nu vor fi martori să povestească arderea incertă a sângelui

și din nou așa cum s-a întâmplat de la primul nume care a apărut pe pământ va răsări visul zăpezii care este la fel cu uitarea.

SILUETE

Îmi imaginez de zile întregi câmpul de pene care va fi viața după această existență de lumini umbre, siluete.

De atunci cred că toată distanța dispare curge, se estompează în complicitatea de a fi departe de a construi trupurile fără chip umbrele noastre fără voci

și dintr-o dată într-o scânteie roșie de viață apar ochii noștri fremătând în așteptarea visatului arbust cu flori sau luminoasa grădină ce odată în tăcere ni s-a promis.

COPAC DE FOC

Nu voi ceda în fața mea mă duc să aprind focul și voi așeza trunchiurile mici care trebuie să ardă în timp ce cuvintele mele mici și zburătoare bucăți de spumă se vor înfrunta cu soarta incertă a exilului

dar sângele casa infinită a umbrei mele va fi vopsit în albastru ca angoasa se va îmbrăca de ploaia paradisului viu se va aprinde în focul pe care nu-l voi putea stinge dulcele vârtej al poveștii mele.

CĂLĂTORIA

O pasageră atinge marginea unei nave.

Merge la originea umbrei sale să se închidă cu pleoapele apei să-i desfrunzească țărmurile în mici aluviuni, a renaște, călătoare în urma ploii care a creat marea.

Ea este un pește care navighează metalul navei, un val aspru care mușcă nisipul de la începutul lumii până la pupila oarbă a nopţii.

Pasagera traversează pufăind crăpătura făcută de apă și simte singurătatea mării. ABSENȚĂ

Nu există o limbă mai sinceră ca frigul ardoarea ei mângâie oasele ca viața: asta numesc eu absență un glas tremurând în trup un murmur o amintire îngustându-se la ce doare cum se îngustează lumea în fiecare noapte la tăcere.

ORA ALBASTRĂ

Mă întorc îmbrățișată la ora albastră la viziunile mele de vânt și nisip care se aprind ca stelele în moartea soarelui pentru că lumea este desenată iluminată din spate.

MAREA ÎNTR-UN VIS

A atinge imposibilul țărm al mării cum se atinge o pană din aripă cum apune soarele deșertului.

Afundați-vă picioarele în nisipul care era odinioară fundul oceanului, și sunt voci.

Singurătatea este ușa care deschide scoici și încarcă marea într-un vis.

MOARTEA SOARELUI

Se spune că în pădurile de zăpadă nici un sunet nu este posibil.

din fundul pământului emană tăcerea aproape ca o amintire.

Te uiți din nou la cer: un animal străvechi a încetat să mai strălucească.

Traducere și prezentare: Cornel Drinovan

Ana María Bustamante este poetă, socioloagă și fotografă, născută în Medellín, Columbia, 1993. A fost câștigătoarea Premiului Ciro Mendía pentru Poezie Latino-Americană (2020) cu cartea sa Nieve (Valparaíso Ediciones, 2022); al Premiului Național de Poezie Tomás Vargas Osorio cu cartea sa Antes de ser silencio (Syllable Editores, 2019.); al IX-lea Concurs Național de Poezie Héctor Trejos Reyes (2016) și al bursei în circulație internațională a Primăriei din Medellín (2018).

A fost invitată la diverse întâlniri și recitaluri, printre care Prima Întâlnire Națională a Tinerilor Poeți, 2014, a XX-a Întâlnire Națională a Scriitorilor din Philadelphia, Caldas, al 26-lea Festival Internațional de Poezie Medellín în 2016, și Festivalul Internațional de Poezie de la Havana, Cuba, printre altele.

Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană și arabă și apar în diferite antologii și medii fizice și virtuale din țări precum Columbia, Mexic, Argentina, Emiratele Arabe Unite, Chile, Spania, Italia, printre altele.

Poeziile traduse în engleză și franceză au fost publicate în medii tipărite și digitale, cum ar fi Desorbita, Prometheus Magazine, Unnamable Magazine, Ecos 15 Antioquian Poets și Anthology of Contemporary Columbian Poetry of the 21st Century publicată în Franța de editura L´Oreille du Loup.

Fotografiile sale au apărut în expoziții în țări precum Polonia și Columbia. În prezent este profesor universitar, cercetător și redactor al revistei Tellúrica a colectivului „Nuevas Voces”.

Australia rK

DORIAN STOILESCU

Reeducarea, Pitești

Fantome amăgind demnitatea, făurite din basme sovietice și practici legionare au atras pe cei josnici să încerce spălarea minților în flăcări de amăgire și ură.

Iată martiri arzând de păduchi, frig, fecale și sete, torturați să-și frângă umanul, liniștea unul altuia, astfel ca apropiații, familiile, ei înșiși, să fie socotiți trădătorii patriei ieșite din patrafirul lui Stalin.

Torturați până la moarte sau preschimbați în călăi, celor neprihăniți li se născoceau nelegiuiri. Mutilați să mintă, erau schingiuiți să-și acuze orice vis, să se denunțe pe ei înșiși și-apoi pe toți ceilalți, să mărturisească (orice dar să mărturisească), inventând cum c-au înfăptuit tot ce-i mai nelegiuit.

Și tot încercând să reeduce pe ceilalți s-au decimat singuri, și-ntr-un târziu s-au reeducat pe ei înșiși. Au vrut întreg pământul întreg să-l transforme în lagăr de reeducare a sufletelor. Atunci infernul biblic a părut rai, iar stelele gunoi pe făraș.

Însă experimentul nu a ținut.

Mircea Vulcănescu, închisoarea Aiud

Smulgându-mă acestui cerc de infern păstrez ceva, o doină pentru acest neam, ultim gând pentru ca la orice capăt de drum să ne recunoaștem noi în de noi, românii, pentru a ști să ne dăm sufletul pentru celălalt, pentru a înțelege unde va începe următoarea cale, cine ne vor fi frați de drum așa cum și alții se vor recunoaște la nebănuite capete de restriște.

* Însă noul meu drum este punte ieșind din această ceață petrecând acum împreună cu stelele libertății rugându-se pentru voi, ceilalți, așteptându-vă.

Să nu mă răzbunați! a mai spus, cu ultimele cuvinte.

evadarea prin neevadare

Auschwitz – Gulag – Xianjing – Hueryong: în față găuri negre... toate...

cratere ale absenței... limitați... când sufletele noastre pot fi risipite precum ceața, unde putem fi oricât defăimați – schingiuiți – uitați, luându-ni-se demnitatea – libertatea – viața... stelele de deasupra capului ne fac să fim...

ne fac să ne simțim împliniți, îndepărtându-ne orice frică, deși oricând putem pierde totul...

... dispărea oricum, noi rămânem liniștiți, știindu-le mereu deasupra.

la Cernobîl

tabloul plin de vină al unui copil din flori îmbrăcat în hainele armatei sovietice,

groapa de gunoi cosmic încearcă, gară părăsită, să atragă stele.

* peste garduri de sârmă ghimpată, peste deșeuri uitate, animalele aleargă

cu bucurie vinovată, puii de păsări sunt smulși din cuib, aruncați peste mlaștini.

toate sunt pregătite de biciuiri, vibrații lungi sub povara undelor saturniene.

*

toate pândesc judecata finală după dreptatea fiecăruia, sub privirile mișelești ale constelațiilor căzute în exodul destinelor în călătoria spre centrul pământului

Germania

GABRIELA SCHUSTER

Vreau să îmi las viaţa în urmă

Această adâncă singurătate pe care o umplu cu oameni pentru a o goli din nou pe muchia ei merg cu frică din fiecare nu vreau decât clipe nu știu ce să încep cu mine să încep să cad să încep să mă înalţ nebună gonesc întunericul din inima mea cu cât vreau să îmi las viaţa în urmă cu atât sunt mai flămândă vâslesc cu spatele la viitor viaţa alunecă prin orice crăpătură

Îmi iubesc tristeţea

Îmi iubesc tristeţea se curăţă de pene până la puritate o găsesc în câmpiile goale în fântâni la anonimii care-mi dau coate fără semnătură la îngerii căzuţi din greșeală în iezerele adânci săpate verde în pupilă mă acopăr cu ea dimineaţa o fac cochilie fără uși nu vine nimeni dar nici nu pleacă pământul naște iarba de sub care vin toate duhurile

Contaminarea emoţiei

Târziu a ţipat vulpea aruncându-mi fiorii pădurii în geam noaptea s-a lăsat boţită de lătrături înfipte în carnea consumată de spaimă

eu însămi vin din faţă trec prin mine și rămân în urmă ca o umbră

Tăcerea sinceră

Mi-era frică să fiu privită mă închideam în tăcere în tăcerea mea care semăna cu o cioară cu buze subţiri rujate negru peste margini o ţineam pe încheietură ca pe un șoim cu ochelari de pânză fragilă și sfioasă tăcerea mea sinceră se încolăcește ca un fum

Nefiinţa

Dacă liniștea aceasta albă care coboară din stele ar veni numai noaptea ar fi ca un somn adânc sosește câte puţin privind în ochii mei straniu și zac răsturnată pe spate cu pieptul gol să mă strivească

România

LAURIAN LODOABĂ

Incantația poemului pe buzele poetului maci roșii incantația poemului. ***

roua dimineții foșnet de fluturi albi sfârșitul nopții

***

apa din piatră umbra cărnii un loc uitat *** luna căzută în dizgrația cerului ultimii lupi *** azi timpul cuțit în rana mea iluzia trecerii *** sângele picură pe aripi de îngeri umbra bătrânului far. *** numai cenușa de pe ochiul meu mort este la fel

*** ochiul stâng cristal violet în el eclipsa lunii

*** pe buzele tale greierul adoarme răpus de nesomn

*** amintirile te țin în ochiul meu cețos gladiator neînvins

***

fărâma de soare în furtuni de nisip sub tutela poemului *** fluturii izbesc cheiul de ceară un autobuz cu geamuri sparte începe să respire *** departe în zodia scoicii albastre întinderi *** engrame însângerate ajung în sertare de nisip de pe retina umbrită. *** corbi luminați de ochiul de lună

România

În dialog cu tine, Doamne!

În dialog cu tine, Doamne, Cuvântul e șoaptă Iubirii. În brațele tale, Doamne, pot prinde aripi de heruvim, pot înălța gând Trecerii celei Mari, pot nesfârși Clipa cea repede curgătoare, pot mrmura izvor Vieții care va veni, pot răsări din Lumina ce se naște din Tine, Doamne!

Veșnicie

Cândva, la-nceputuri, am căzut, ca omenire, din Veșnicie, în viață și-am cunoscut moartea prin păcat.

Am căzut în timp și-n cunoaștere. Apoi, am primit în dar timp de trăit, de iubit, de creat, spre din nou Veșnicie.

Amintirea-Viitor

Amintirea-Viitor va spune lumii despre fiecare Amintire-Trecut despre fiecare clipă-amintire trăită acum în Lumină.

Amintirea-Viitor e însăși trăirea clipei de-acum spre viața de-Apoi răstignită.

Amintirea-Viitor ne va cuprinde pe toți cei ce-am fost.

Sufletul poeziei

Ne întoarcem în sufletul poeziei ca-ntr-un refugiu tu și eu dintr-o lume prea gri, într-o lume-lumină.

Ne întoarcem în sufletul poeziei ca-ntr-un tărâm al făgăduinței.

Întâlnire în spirit

Lumină pură e-această întâlnire în spirit cu tine, Poete, în Casa în care ai primit Lumina vieții, în care ai deschis pentru întâia dată ochii spre noi, spre lumea ta lăuntrică, spre lumea cea mare a nemuririi în spirit!

Lumină pură te reverși peste sufletul meu, Poete, atât de aproape îți simt respirația geniului, înălțimea Poeziei tale, eterna ei chemare spre infinit.

(La Casa Memorială Mihai Eminescu – Casa Părintească Mihai Eminescu de la Ipotești, august 2021)

Tunel în timp

Din inima muntelui, din inima pietrei, din inima umbrei – energia, vibrația unui alt veac –tunel în timp, un alt timp apus în memoria istoriei. Mă întorc în timp

Mă întorc în timp și clepsidra de suflet se întoarce și ea și curg clipele-dor, clipele-cântec, clipele-lumină, clipele-vis și în curgere lor clipele-zbor redevin păsări.

Mă întorc în timp și timpul se întoarce în mine cu fiecare clipă.

Vinovată

Vinovată de trecerea prea repede a vieții peste mine au încărunțit și clipele în ceasornicul de pe peretele meu cu rozariul fosforescent al nopților mele albe, au încărunțit și kilogramele pe cântarul meu electronic cu sticlă transparentă.

Vinovată de trecerea însăși, de trecerea spre Marea Trecere cu clipe cerești, Doamne, am destule amintiri frumoase, poți să mă iei la Tine!

Italia rK

ROXANA LAZĂR

Povestea țestoasei și a pescărușului ce au început să

se îndoiască

A fost odată, așa ca întotdeauna sau poate ca niciodată, o broscuță țestoasă care își petrecea zilele lungi și plictisitoare pe balconul unui apartament din Roma. Balconul pe care țestoasa îl măsurase în lung și în larg, nu era nici măcar construit înspre stradă, ci dădea către o curte interioară. Broscuța noastră fusese botezată cu numele Michelangelo de către copilul ce o dorise atât de mult la început, pe vremea când ea era mică mică, abia ieșită din ou. Numele eroinei noastre amintea de personajele serialului de desene animate ”Țestoasele Ninja” însă ea nu avea nimic din curajul și experiența de luptă a faimoaselor mascate. Nu avea nici măcar un maestru spiritual care să o îndrume pe calea evoluției sale, ci trăia singură, fredonând din când în când refrenele cântecelor pe care le auzea ieșind de la geamul unui apartament din curte. Din maestrul spiritual al țestoaselor ninja rămăsese doar un șobolan bătrân și răpciugos care se cățăra pe zidurile murdare ale blocului în căutarea unui culcuș mai adăpostit și uscat prin unitatea externă a vreunui aparat de aer condiționat.

Într-o zi de vară, pe când țestoasa își asculta lipăitura propriei limbi ce era ocupată cu mestecarea unei frunze de salată un pic uscată, aruncată în grabă de mama puștiului, simți cum umbră mare și amenințătoare plana deasupra capului ei. Nu avusese timp să întoarcă capul pentru a observa de unde provine umbra. Își retrase rapid capul în carapace. Trebuie să știți că acea carapace era casa ei mai mult decât cutia ce îi fusese aranjată în grabă de tipa ce-i arunca salata ce se usca în frigider.

Vă întrebați când țestoasa Michelangelo și-a dat seama că se poate retrage în carapace pentru a nu deveni prada cuiva? Nu va trebui să așteptați mult pentru un răspuns elocvent. Vă voi povesti eu cum, pe vremea când micuța era încă acceptată în casă, primise direct în țeastă un creion colorat. Puștiul nu-și făcuse lecțiile de biologie și era destul de târziu. Trebuia să coloreze celula umană, dar nu avea chef. I se părea mai interesant să-și petreacă orele urmărind video-uri pe Tik-Tok. Stăpâna casei abia terminase de curățat bucătăria și se îndrepta către baie. Mai avea de întins o mașină de spălat și afară începuse să tune și să fulgere. - O să mi se împută rufele în mașină până mâine dimineață! Offf, cât de grea îmi este viața! Trezește-te, pregătește micul dejun, curăță baia și bucătăria, du-l pe băiat la școală, întoarce-te și curăță! Ia-l de la școală, du-l la antrenamente, ia-l de la antrenamente, pregătește-i gustarea, adună resturile și aranjează casa. Cine m-o fi pus să fac un copil? Nu ar fi fost mai bine să rămân eu singură și fără griji? Uită-te la taică-tu cum stă întins pe canapea, cu telecomanda într-o mână și cu telefonul în cealaltă, de parcă n-ar avea și el o familie. Nu m-ajută nici măcar să pun masa, pentru el ziua se termină când a ieșit de la serviciu. Pentru mine ziua este interminabilă. Vai de sufletul meu, ce viață grea am! continua femeia în timp ce decidea dacă să întindă rufele pe balcon sau să le arunce așa, mototolite, în uscătorul de rufe. Nu prea o trăgea inima să pună în funcțiune mașina, căci de vreo două luni, prețul curentului electric ajunsese la stele. Adică decolase cu un avânt speculativ nemaivăzut, împins de anumite situații pe care femeia nu prea reușea să le înțeleagă și nici nu-și bătea capul prea mult în încercarea de a ajunge la o oarecare explicație plauzibilă.

- Este vina rusului, zicea ea, chiar dacă habar n-avea unde era situată pe harta geografică țara rusului. -Dacă nu s-ar fi grăbit să-l atace pe Zelenski, nu s-ar fi întâmplat nimic cu prețul curentului.

Cam asta era ceea ce înțelegea femeia în materie de geopolitică. Dar în acel moment era convinsă că dacă fiul nu s-ar fi grăbit să termine de colorat celula umană, nu ar fi priceput nicicând situația critică în care se aflau țările ce se războiau în acel moment. Totul era mai greu, chiar și un eventual război mondial, dacă aveai și un copil care nu se grăbea să-și termine temele pentru acasă și își pierdea timpul cu tik-tok/ul.

Femeia apucă penarul deschis al copilului, chiar dacă ar fi voit să execute acea mișcare cu telefonul și cu o mișcare ageră, prea ageră pentru o mamă, îl azvârli spre peretele unde se afla poziționată canapeaua pe care se odihnea tatăl copilului. Unul dintre creioane își pierdu locul din penar, plonjând violent în capul micuței Michelangelo ( știu, știu, o să mă întrebați de ce țestoasa

avea nume de băiat, iar eu o să vă răspund că pe ea nu o interesa numele ce-l purta, chiar dacă era fetiță). Culoarea din creion intră în pielea țestoasei, transformându-se, în timp, într-o cicatrice fosforescentă. De ce fosforescentă, nu aș ști să vă răspund, știu doar că multe din faptele ce se întâmplă în această lume par desprinse dintr-un basm și nu pot fi interpretate. De altfel, vă rog doar să mă credeți pe cuvânt, fără să vă duceți și să cercetați cu de-amănuntul prin tot felul de biblioteci cu manuale stiințifice sau artistice.

Întorcându-ne acum la firul pierdut al povestirii noastre, va trebui să aflăm cine produsese acea umbră care plana amenințătoare asupra țestoasei Michelangelo și ce fel de intuiție o împinsese pe mica broscuță a se ascunde în cel mai ascuns cotlon al carapacei sale.

Să spunem că noi am fi ochii ascunși ai eroinei noastre: am vedea foarte limpede cum un pescăruș imens se apropie de balcon, dornic să cotrobăie prin coșul de gunoi lăsat afară cu o seară înainte de către mama puștiului.

Pescărușii din Roma au uitat care este menirea lor și s-au adaptat vieții metropolei în care trăiesc haotic. Gălăgia și bidoanele de la fiecare colț de stradă, mereu pline de gunoi neselectat, aruncat în manieră neglijentă de către contribuabilii neatenți, deveniseră un paradis al căutărilor infinite, noua întindere nemărginită ce înlocuia locul cel mai formidabil pe care ei îl văzuseră în viața lor. Unii dintre pescăruși nu văzuseră niciodată marea, nu auziseră vuietul surd al valurilor și nu se adânciseră în spuma ce se răsfrânge pe stâncile ascuțite și tăioase ale recifurilor. Cât de greu trebuie să le fi fost acestor pescăruși viața în acest oraș haotic, zgomotos și deseori tris!

Pescărușul ce se apropie de Michelangelo era un exemplar tânăr și dornic de a deveni șeful pescărușilor de pe lângă piața din colț. Se uita la țestoasă când cu un ochi, când cu celălalt, și nepricepând ce anume era piatra aia ce uneori se mișca, începu a o lovi cu ciocul său curbat și puternic.

- Cioc, cioc… este cineva acasă? întrebă cu voce mieroasă, parcă prevăzând că acolo, înăuntru, se află cineva. Chiar dacă era un pescăruș ce nu văzuse nicicând marea, învățase de la bunicul său că viețuitoarele din regatul animal trebuie să fie respectate, chiar mai mult decât cei ce umpleau bidoanele cu gunoi. Bunicul știa el ce știa! Ajunsese în Roma, cu mulți ani în urmă dintr-un port din vecinătate. El văzuse marea. Tot el, Bunicul Pescăruș, povestea că există niște puteri inegalabile în fața cărora niciun om nu poate să învingă și care, deseori, sunt aliatele tuturor viețuitoarelor ce trăiesc fără ajutorul oamenilor. Dar Bunicul nu-i spusese ce sunt aceste Puteri.

- Hei, mă auzi? Ieși un pic la poartă. Eu sunt Bill și vreau să vorbesc cu tine.

111 4 (9) / 2022 KRYTON

Michelangelo gândi că nu trebuie să fie chiar atât de închisă în sine și că ar trebui să-i dea o șansă vizitatorului, oricine ar fi acesta. Scoase încet ochiul stâng și se uită pieziș la pescăruș.

- Salut, Bill. Eu mă numesc Michelangelo. Bine ai venit acasă la mine!

- Ce fel de arătare mai ești și tu? întrebă fără pic de tact pescărușul. Nu am văzut niciodată ceva ce să semene cu o piatră vorbitoare.

- Nu sunt o piatră, Bill. Sunt o țestoasă, iar acest scut ce-ți pare o piatră este carapacea mea. Cum de nu cunoști țestoasele? Sunt oare unica de fel pe lume? se întrebă mai mult pe sine Michelangelo, fără a se aștepta la un răspuns de la pescărușul ce nu i se părea prea deștept din fire.

- Adică, cum așa? Acest scut tare îți face parte din corp? Cum faci să te ascunzi complet în interiorul acestui scut? Ce magie mai este și asta? Incredibil. Cine te-a învățat să-ți faci scut de apărare din carapace? Oare ai și tu un Bunic ca al meu ce vine de departe, din port, și a văzut marea și știe adevărul despre Puteri?

- Despre carapace nu aș știi ce să-ți răspund, așa sunt de când mă știu. Nu, nu am un bunic și nici nu știu ce înseamnă asta. Un bunic este un fel de proprietar care îți dă să mănânci salată dintr-o pungă și îți aruncă cu creioane colorate în cap când este nervos? Dacă este așa, atunci bunicul meu este femeia care boscorodește cât este ziua de lungă și nu este mulțumită niciodată. Vezi, mi-a lăsat un semn pe ochiul drept la fel ca tatuajele pe care le are bărbatul ce doarme pe canapea cu telecomanda de la televizor sub cap și cu telefonul în mână! spuse Michelangelo, în timp ce scotea la iveală și celălalt ochi ce purta cicatricea fosforescentă.

- Ce tare! se minună Bill, - doresc să am un tatuaj de acest fel. Am văzut mulți umani cu semne colorate. Lor le place nespus de mult să-și coloreze corpul, zic că o fac pentru a se înfrumuseța, dar eu cred că sunt semne de putere. Știi, Michelangelo, când voi deveni șeful pescărușilor de la piața din colț, îmi voi face tatuaje de acest fel pe toate penele. O să umblu falnic prin piață și toți se vor uita la mine, dornici să devină asemeni mie. Voi lansa o nouă modă: pescărușul tatuat!

- Ăsta este obiectivul tău de viață? îl întrebă surprins Michelangelo.

- Ah, nuuuu! se grăbi să răspundă Bill. Eu îmi doresc, cel mai mult și mai mult, să aflu adevărul despre care îmi tot vorbea Bunicul când eram un pescăruș mic. Aș dori să știu care sunt Elementele în fața cărora se apleacă chiar și umanii, puteri ce nouă, ființelor din regatul animal, ne sunt binevoitoare. Adică, ce să-ți mai spun? Vreau să știu adevărul. Care este obiectivul vieții tale Michelangelo, dacă tot am început să ne facem destăinuiri și dacă nu te superi de întrebare?

- Eu nu știu ce vreau, am trăit de când am ieșit din ou și mult timp după, fără a putea număra zilele, lunile sau anii, aici. Pentru un timp foarte scurt m-au lăsat să stau în casă, dar de când femeia m-a aruncat într-o cutie, pe balcon, îmi petrec zilele contemplând aceste ziduri și un petic de cer care, de cele mai multe ori, este acoperit ca de o pojghiță de fum cenușiu. În ultimul timp am observat mereu niște avioane ce trec rapid prin cer și lasă dâre grele. Femeia spune copilului că sunt dârele de condensare ale avioanelor, dar eu sunt sigură că nu este adevărat. De fiecare dată când pe cer lasă aceste urme de parcă ar desena șotroane sau ar juca X și 0, eu mă simt greoaie și foarte obosită, sunt tristă și încep să tușesc. Norocul meu este că am carapacea în care mă ascund până când cerul nu se limpezește un pic.

- Dacă vrei, îți pot spune eu ce sunt urmele acelea ce râmân prea mult în cer. Eu le-am observat din apropiere, spuse Bill cu multă siguranță.

- Da? Ai reușit să vezi de aproape ce se află în acele urme?

- Da, confirmă pescărușul, dându-și oarecum seama că spiritul său de observator i-ar fi prins bine acum când voia să demonstreze acelei ființe extraordinare ce-și ascundea capul în carapace, cât de deștept și bine informat era. Se simțea aproape la fel ca Bunicul care aduna toți pescărușii pe acoperișul catedralei de la capătul străzii și povestea vrute și nevrute din peripețiile lui din port.

Bill își ridică ciocul înspre soare și arătă micuței Michelangelo un avion ce tocmai parcurgea traseul către aeroport cu un vuiet surd, îndepărtat.

-Vezi tu, ăla este un avion ce nu lasă urme pentru că scopul lui este acela de a transporta persoane. Nu întotdeauna se văd pe cer liniile acelea lungi și persistente, ba chiar mai mult. Atunci când un avion nu are o traiectorie anumită, legată de o teorie ce unii o numesc ”a complotului”, urma de condensație rămâne doar pentru câteva secunde, iar când trec avioanele astea ce se plimbă haotic pe cer, lăsând în urmă tot felul de urme care mai de care mai stranii, atunci permanența lor devine de lungă durată.

Pescărușul își luase în serios rolul de relator al unor situații inexplicabile ce îi frământau pe unii umani, în timp ce altora le ofereau ocazia de a considera ridicoli pe cei ce susțineau acele teorii incredibile.

- În urma avioanelor rămân o serie de substanțe ce nu ar trebui să se afle acolo, dar oamenii nu vor să vadă. Când mă urc către cer, în acele zile, mi se murdăresc penele și mi se îngreunează mai ceva decât atunci când răvășesc prin bidonul cu gunoi din colțul străzii. Și, să știi că și eu tușesc și sunt mai obosit. Nu am studiat chimia, nu pot da nume substanțelor ce sunt lăsate să cadă din acele avioane, dar cert este că nu este ceva bun. Oamenii care susțin teoria complotului cu privire la otrăvirea cerurilor spun că din avioane vin

113 4 (9) / 2022 KRYTON

aruncate substanțe ce conțin aluminiu și bariu, printre altele. Nu ai văzut ce culoare urâtă are cerul în acele momente?

- Eu nu am văzut o altfel de culoare a cerului decât acel albastru spălăcit, uneori de un gri plumburiu, spuse Michelangelo. Mie îmi plac culorile aprinse, așa cum îmi apar de fiecare dată când visez, dar în lumea reală acele culori nu există.

- Bunicul Pescăruș, care are o sută și o mie de ani, ne-a povestit că demult cerul era albastru albastru și că soarele strălucea frumos acolo sus fără să ardă atât de rău ca acum. Ne-a mai povestit că noaptea cerul era plin de stele, pe când acum abia de mai reușim să vedem sclipind vreo doisprezece aștrii. Unde o fi dispărut cerul acela? Să fie oare vina avioanelor pentru reacția asta?

- Nu știu, răspunse țestoasa, eu nu am răspunsuri, am fost închisă dintotdeauna pe acest balcon. Dar să știi că pare foarte interesant ceea ce povestești, poate că există o soluție pentru a curăța cerul de acele urme și a vedea culoarea lui adevărată. Odată, când eram încă mică, am visat ceva foarte frumos. Se făcea că eram o tânără cu păr blond, lung până la talie, dar în loc de picioare aveam o coadă lungă de pește. Ieșeam dintr-un castel din fildeș cu turle aurii și mă îndreptam către o lumină puternică ce intra prin apa străvezie ce înconjura lumea în care trăiam. Înotam cu repeziciune, parcă atrasă de acea rază luminoasă și curenții reci îmi loveau nemilos pielea. Nu mă interesa durerea pe care o resimțeam, ba chiar mai mult, eram parcă îndemnată să ajung mai repede la suprafață. Era prima dată când făceam acea experiență. Nu mai simțisem niciodată nevoia de a mă îndepărta de castelul în care mă născusem și crescusem. În clipa aceea nu mai exista nimic care să aibă importanță, nici familia mea, nici prietenele cu care mă jucam de când mă știam, nici măcar părinții mei dragi. Aveam o singură dorință care mă purta singură în sus: era aceea de a ajunge să înțeleg de unde pornea acea lumină. Odată cu mine se înălțau toate viețuitoarele marine, mari și mici, ca și când ar fi ascultat prin mine chemarea vieții lor. Abisurile se transformaseră într-un imens vârtej energetic care lăsa apele să curgă în sus, iar nu în jos așa cum ar fi fost normal să se întâmple. Mă împingeam din ce în ce mai puternic pe coadă. Brațele îmi erau întinse spre suprafața apei și mâinile împreunate ca pentru o rugăciune. Am auzit cum apa se sfârteca la trecerea corpului meu ud și am simțit cum ochii mi se lăsau pătrunși de lumina colorată în care era pictat cerul. Cum să îți explic, dragă Bill? Cerul din visul meu nu era așa cum îl cunoaștem noi, de o culoare albăstruie spre gri. Nu! Cerul era pictat în toate culorile care se pot imagina, nu exista nici măcar un petic lipsit de culoare. Explozia aceea de lumină colorată m-a făcut să-mi simt inima plină de cel mai puternic sentiment ce ar putea fi trăit vreodată, ceva ce umanii numesc iubire. Brațele

mi se transformaseră în aripi, părul își pierduse culoarea aurie și cuprindea culorile cerului.

Acum, tu poți crede că este ceva prostesc ca o broască țestoasă să viseze că zboară în cerul colorat, dar este ceva ce mi se pare mult mai real decât orice mi se întâmplă cu adevărat în viața mea închisă pe acest balcon trist. Visul acela este unica speranță că ceva mult mai bun se poate întâmpla acum, ceva ce să semene cu o trezire dintr-un coșmar plictisitor numit viață. Poate că, dacă am visa toți laolaltă, ceva minunant s-ar putea întâmpla și cerul s-ar întoarce la splendoarea lui de înainte. Poate că am reuși să vedem chiar mai mulți sori și mai multe lune, acolo sus.

- Ce frumos știi să povestești, Michelangelo! Nu credeam că pietrele vorbitoare știu să spună și povești.

Michelangelo lăsă ca râsetul său sincer și frumos să răsune în toată curtea interioară a blocului unde se afla situat balconul. Îi plăcea să vorbească cu Bill, era un pescăruș simpatic și deținea informații importante la care ea nu putea să ajungă din poziția ei de țestoasă închisă pe balcon.

- Acum știu ce vreau, spuse ea. Îmi doresc să-mi crească aripile, la fel ca în visul acela de demult, pentru a ajunge în înaltul cerurilor și a opri acele avioane care murdăresc aerul.

- Și eu știu ce îmi doresc acum, spuse Bill emoționat. Aș dori să am o carapace ca a ta și să pot avea siguranța unei case, fără a fi nevoit să cotrobăi prin gunoaie. Aș dori să mă pot transforma la plăcere când în țestoasă, când într-un bunic pescăruș care să colinde toate porturile lumii. Cine știe, poate aș înțelege care sunt acele elemente despre care el vorbea mereu și care ar putea supune toate ființele umane, chiar și pe acele ce dau comenzile de a polua aerul!

Televizorul din apartament emitea un program ciudat pe care nu-l urmărea nimeni. O voce suavă pronunța cuvintele în mod duios, ca și când ar fi dorit să le facă să intre direct în sufletul ascultătorilor.

”Grecii au propus existența a cinci elemente de bază, patru fiind elementele din lumea materială: aer, pământ, foc și apă. Alchimiștii au asociat în cele din urmă patru simboluri triunghiulare pentru a ajuta la reprezentarea acestor elemente.

Al cincilea element poartă numele de chintesență, unii numindu-l și spirit sau eter.

Totuși, există o singură putere care să poată țină în frâu aceste elemente în momentul dezlănțuirii lor: Dumnezeu. Când un preot sfințește apa pentru

115 4 (9) / 2022 KRYTON

botez sau la Aghiasma Mare din ziua Botezului Domnului, va citi următoarea rugăciune:

” Că Tu de bunăvoie, toate aducându-le din neființă întru ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu spre răsuflare ai revărsat aerul...” .

”Aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi apă, și aer, și foc, o dată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este născut și el din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelșugare foc. Și e lucru vrednic de mirare cum focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar când este scos afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fântâni arată apoi că în pământ se găsește apă; iar existența aerului în pământ o arată vaporii care se ridică din pământul umed încălzit de soare. Înțelege apoi că cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pământul este în partea de jos – că spre cer se ridică cele ușoare, iar spre pământ cad cele grele...” spunea Sf. Vasile în Hexaimeron.

Dar ce ar fi dacă ne-am gândi că cerul și pământul sunt același lucru, că apa și focul sunt indisolubil legate și că toate împreună nu-și au rostul fără existența spiritului?”

Michelangelo și Bill ascultau cu privirile pierdute spre cer vocea blândă care exprima concepte ce își aveau rădăcinile în adâncul istoriei pământului. Mica țestoasă, care habar n-avea ce era un bunic, simțea prin toți porii pielii sale de reptilă că adevărul se regăsea în cuvintele pe care le asculta în acele momente. Pescărușul Bill, temerarul căutător prin gunoaiele Romei, ajunsese la concluzia că pasăre sau țestoasă înseamnă același lucru și că ambii nu erau altceva decât două fețe ale aceleiași monede.

Ba chiar mai mult, apăw, aer, pământ și foc asupra cărora se trimitea suflarea divină deveneau realitate, se contopea pentru a da naștere unei realități materiale.

Seara se lăsa încet peste balconul în care își trăia zilele Michelangelo. Pescărușul și țestoasa își locuiau, fiecare în parte, recipientele pe care le primiseră în dar odată cu venirea lor în această lume împărățită de dualitate. Ceva le răsuna în minte, un cuvânt ce se transforma în esență: îndoială!

4 (9) / 2022

Canada rK

MILENA MUNTEANU

Învârtiri în cerc, cu ochii pe cer

„De ce nu ieși din casă, doar nu e nimeni pe stradă”, o îmbiase cineva. Mia însă se uită pe fereastră de după perdea, bănuitoare. În plimbările sale evită să întâlnească elevi ce merg la școală sau vecini ce-și plimbă câinii. E pandemie. Varianta precedentă a virusului, deși devastatoare, nu părea să fi fost atât de molipsitoare. Varianta nouă, însă, ocolește apărările imunitare naturale și dobândite, așa că infectările se răspândesc rapid, semănând cu un foc de paie. Deși se spune că ce-a fost mai greu a trecut, lui Mia i-e frică.

Unii cred că e sfârșitul izolării, dar Mia s-a învățat singură. Acum îi vine greu să se mobilizeze, să facă mici plimbări în jurul casei… Mâncarea vine acasă, comandată și-adusă la ușă. S-a zis cu vânatul, culesul, toate astea țin de trecut, a gândit ea. Acum poți comanda totul. Auzise că unii copii cred că fructele cresc în supermarket. De când ei nu mai intră nici în magazine, bunătățile cresc în mașinile ce transportă comenzile la domiciliul clientului.

Mia crezuse că pandemia va ține vreo săptămână-două, o lună-două, dar ea s-a lungit peste doi ani… de atunci Mia stă în comfortul căminului său, dar fără bucuria vreunui companion. Toate se învârt în jurul stâlpului casei sale, veche de peste 100 de ani, clădită pe timpul gripei spaniole. Deseori Mia se plimbă în jurul zidului ei central. Probabil că și primii proprietari îl înconjuraseră, mergând în cerc: prin bucătărie, spre sufragerie, pe lângă camera de la stradă, prin holul de intrare, înapoi în bucătărie, iar în sufragerie… și tot așa până amețeau.

Miei îi pare că și mintea i se învârtește în gol, focalizată pe lucruri mărunte: ce să mai mănânce, să facă ordine, să miște puțin. Prin casă. I se părea însă că cercul se îngustează… și brusc i-a revenit în minte cușca unui urs văzută la grădina zoologică, o groapă circulară, săpată în pământ… iar ea, copil, stătea la buza gropii unde ursul se învârtea în jurul cozii. Rar, el arunca o privire în sus. Mia se întrebase dacă se uita la ea, sau poate la cer. Ei îi plăcea să se învârtă cu ochii pe cer. De cele mai multe ori, însă, ursul mergea la pas, privind în pamânt. Plictisit. Nu îl amuzau nici fețele vesele ale copiilor ce râdeau zgomotos, să îi atragă atenția. Nimic nu-l mai interesa. Nici copiii nu zăboveau mult, doar ce să vadă, în afara unui urs singur și trist? În vecinătatea lui se derulau, nonstop, alte singurătăți. Animalele păreau expuse ca-ntr-o vitrină, să fie admirate de-aproape. Mâncarea lor sosea la ore fixe, dar n-avea haz. Lipsea incertitudinea prinderii prăzii, gustul vânătorii. Predictibilitatea meniului zilnic, hotărât de alții, servit la botul animalelor, le seca entuziasmul. Ele păreau deranjate din plictisul lor.

Acum, Mia se învârtește, plictisită, în jurul stâlpului central al casei. Ea anticipase momentul reintrării în normal, deschiderea ușilor spre socializare. Până atunci, însă, va măsura camerele cu pasul, poate-și va pierde chiar interesul să descopere ce o înconjoară… Devenise sclava propriilor tabieturilor, aștepta venirea camionului ce-i aducea mâncarea acasă, acela în care cresc și se pârguiesc bananele, să fie consumate coapte.

Mia observă însă că cercul învârtirii sale se îngustează și mai mult, ba pare chiar să se închidă, ca un laț ce-o cuprinde și-o strânge tot mai tare. În afara casei ar fi atâta loc, ar putea merge și-n zigzag, dacă vroia, dar se obișnuise cu propriile constrângeri imaginare, clădite mai întâi din frică, consolidate prin obișnuință, din care îi era imposibil să se mai extragă.

Noroc că participa la câte un cenaclu online, muzeu virtual sau film. Avea câteva mici distracții, esențiale unei existențe tolerabile. Așa evada ea, măcar în spirit. O descătușare completă nu mai era însă posibilă. Mia simțea că era prea târziu pentru ea. Mai mult, credea că dacă va încerca să-și schimbe condiția, deabia atunci își va realiza captivitatea în fața obișnuințelor prizonieratul auto-impus, cu care se-nvățase. Se simțea epuizată, prea obosită să-ncerce să trăiască ca-nainte - o viață de care deabia-și mai amintea.

Nu avea nici curiozitatea să afle ce era dincolo de marginile imaginate ale celulei sale, ce o țintuise locului, în timp ce se învârtea fără rost în jurul

stâlpului casei, ce devenise centrul universului. Cușca-i era acum permanentă, nu mult mai largă decât cercul făcut odinioară de ursul din groapa aceea mirositoare. Picioarele Miei se îngreunaseră, deabia mai mișca, cu pași mici, ezitanți. Singurul grad de libertate pe care-l mai avea era învârtirea în cerc, cu ochii-n pământ. Măcar de-ar mai putea s-o facă, cu ochii pe cer…

România rK

MIRCEA CIOBANU

vântul Ahab

Am fost poet din vremea lui Ahab. Vântul trecea pe deasupra, îmbătrânind tot mai puține cuvinte spuneam. Stam între dune, scriam pe nisip doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui neștiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea. Stam între dune, la poarta cetății. Ziua-n amiaza cea mare pe ziduri dansa o femeieeșarfa-ntre pulpele ei flutura, flutura ca un șarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi, domnule, nu mai țin minte. Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri nu mai țin minte nimic.

Știu că e frig și c-am fost, sub Ahab, vinovat de trufie. De mânia lui, ah, n-am cîntat. de tristețea lui n-am scris o vorbă.

Domnule, cum se numea dansatoarea cu pulpe de-aramă dacă vântul Ahab se numea ? dacă pe ziduri femeia-ntețea răsuflarea mulțimii? Ce scrie în cărțile vechi?

el viento Ahab

Fui poeta en la época de Ahab. El viento pasaba por encima, envejeciendo decía cada vez menos palabras. Estaba entre las dunas, escribía sobre arena solo para el viento, para su lengua y su azada desconocedora de señales.

El viento Ahab se llamaba. Estaba entre las dunas, en la puerta de la fortaleza. En pleno mediodía -sobre los muros bailaba una mujerla bufanda entre sus muslos ondeaba, ondeaba como una serpiente frágil.

Lo que pasó después, señor, no lo recuerdo. El sueño me venció justo ahí bajo los muros ya no recuerdo nada.

Sé que hace frío y que estaba, bajo el mandato de Ahab, culpable de vanidad. De su furia, ah, no canté, de su tristeza no escribí palabra alguna.

Señor, ¿cómo se llamaba la bailarina con muslos de latón si el viento se llamaba Ahab? ¿si sobre los muros la mujer agitaba el aliento de la multitud? ¿Qué pone en los viejos libros?

IV

Cât e lumină de zi, spui că noaptea n-o să mai vină

și totuși ea vine.

Mâna care a scris s-a așezat pe genunchi, fără memoria propriei sale puteri –

în jilava nopții căldură, ea nu mai știe decât să măsoare cât de departe sunt zidul și ușa.

Trec păsări deasupra orașului. Pe casele noastre nu se așează nici una. Nu sunt de-aici, N-au pentru noi nici o veste.

IV

Mientras es de día cuentas que la noche no volverá y sin embargo ella viene.

La mano que escribió se posó sobre la rodilla, - sin el recuerdo de su propio poderen el húmedo calor de la noche, ella solo sabe medir a qué distancia están el muro y la puerta.

Los pájaros pasan sobre la ciudad. Ninguno se posa en nuestras casas. No son de aquí, No traen noticias para nosotros.

(traducere și prezentare: Maria-Antoneta Drăghici, doctorandă la Facultatea de Litere, Universitatea din București, România, cu o bursă de studii la Universitatea Autonomă Madrid, Spania. Desfășoară o activitate de cercetare cu privire la biografia și opera scriitorului Mircea Ciobanu.)

Mircea Ciobanu (13 mai 1940, București, România - 22 aprilie 1996, București, România) a fost un poet, prozator, editor, traducător și eseist român.

A debutat editorial în poezie în anul 1966 cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, iar cel mai important volum al său de poezii, Patimile, a fost publicat în 1979 și a apărut în timpul regimului comunist. Poetul resimte tensiunea veacului în care trăiește și apelează la măști suprapuse, o formă de camuflaj impusă de cenzura comunistă.

Alte volume de poezii: Etica (1971), Cele ce sunt (1974), Versuri (1982), Vântul Ahab (1984), Marele scrib (1985), Viața lumii (1989), Poeme (1994), Anul tăcerii (1997).

Ca prozator, s-a remarcat prin romanul fluviu Istorii, alcătuit din 6 volume, publicate între 1977 și 1986. Marea întrebare a operei este legată de identitate, iar viața lui Gheorghe Palada se transformă pentru cititor într-o învățătură despre deșertăciunea vieții lumești.

Alte romane: Martorii (1968), Cartea fiilor (1970).

O altă ipostază a lui Mircea Ciobanu are în vedere publicistica și perioada în care acesta a ocupat funcția de redactor  la diverse edituri: Editura pentru Literatură, Cartea Românească și Editura Eminescu. Colaborează la revistele România literara, Tribuna și Ramuri. După Revoluție, Mircea Ciobanu înființează propria editură Vitruviu și devine purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1977 și 1981.

Publicul larg din România îl cunoaște pe Mircea Ciobanu, în mod special, pentru cele cele două volume de interviuri cu Regele Mihai I al României, realizate în calitatea sa de purtător de cuvânt al Casei Regale.

123 4 (9) / 2022 KRYTON

Spania

RODICA CARCEANSCHI

Destăinuire

te-am privit ca pe ultimul și te-am sărutat ca pe primul nu știu unde iţi era mintea de mi-ai răspuns atât de formal de parcă toată intimitatea noastră s-a topit odată cu apogeul ai închis privirea peste buzele mele pregătite de adevăr împarţi și desparţi același ghem de lână artificială îl lași să cadă în rotocoale spinoase peste trupul meu pielea își simte durerea energic cernută într-o clepsidră cu trei incinte de sticlă mată ne topește timpul rânjindu-și anomalia știi ce voiam să-ţi spun

Grădina de semne

Seara asta se lasă pe umerii apusului de spumă, întoarce ceasul biologic în urmă cu un secol. Noi, ca niște păpuși cu telecomandă fertilizăm pământul sterp al unei grădini de semne. Nu mai răsar flori de suflet. Câţiva ciulini și-au îngropat rădăcinile Ca niște călugări în vechiul schit.

Tulburare delirică

cine a creat acest univers fragil cu toate oasele sale deformate Cronos a uitat să-și întoarcă ceasul și toate planetele s-au dezechilibrat clepsidra întoarsă alterează rostogolește trăirile din inimă spre cap acolo unde explodează sinapsele mamele și-au pierdut copiii și apoi copiii și-au pierdut mama cutremur în structura administrativă este haos dincolo de priviri perfecţiunea infinitului a format colţuri împung normalitatea cu dor de răzbunare noi cărăm străzile în spate iar casele dorm în noi trăim mitul apocalipsei și ne grăbim încet spre moarte ce ai viaţă cu noi

Şerpii Medusei

Mă întind bolnavă în patul de paie cu pletele împrăștiate, ca șerpii Medusei se încolăcesc cu nesaţ, să muște ce este încă viu și fiecare respiraţie risipește în aer aceeași aromă leșioasă. E ultima oară când te văd atât de albastru pe tavanul camerei mele și-mi râzi cu gura desfăcută ca o fântână de vin. Ţi-ai astupat auzul, privește-mă; sunt goală ca o Evă păgână și-mi vând păcatul pe două picături de împărtășanie. Îmi urăsc patul și camera și șerpii,

urăsc chipul tău desenat pe retină, ca o pecete a celor bune și rele într-o singură viaţă.

Eşec

Gustul eșecului desenează cercuri pe limba ce poartă deopotrivă amar și aduceri aminte. Aștept semne divine dar Dumnezeu este ocupat binecuvântează căsniciile fericite. Rămân (i)luminată. Adun frânturi de viaţă din orașul acesta fără turnuri, plat ca o câmpie stearpă. Încă port doliu pe pielea albă de dor, nu înţeleg nimic din ce îmi spune conștiinţa, descifrez codul morse, transmis de ceva ce înauntrul meu se zbate. Pulsez odată cu lumea ca o bombă cu timp limitat.

Poate vom exploda și atunci, bucăţi din noi se vor atinge apoteotic.

România rK

LILIANA BADEA-CÂRSTEA

Foşnet

Foșnește frunza-n nuc, căzând, E toamnă ruginie-n gând, Adie vântul peste ram, Se sparge picătura-n geam.

Se-aude-un susur dinspre văi, Pe deal murmură pomii goi, Se-adună jos covorul gros De frunze multe, roșii, moi.

Se stinge toamna-n vâlvătăi De frunze moarte, de rugină. Se acoperă cărarea-n văi De foc, culoare și lumină.

Foșnește vântul iar prin crengi Mai goale, mute, dezgolite De freamăt, viaţă și cântări De păsări, frunze ostenite...

Se stinge toamna-n amintiri De cânt de jale și durere, De vremuri duse, de simţiri Trecute-n vis, ca o părere.

Vuiet

Vuiește vântul printre ramuri, Pădurea geme și se pleacă, Se unduiește și revine Mai verde și mai dreaptă.

Vuiește vântul peste ape Și valurile viu vuiesc Învolburate, înspumate Spre maluri se rostogolesc Și-aduc cu ele viaţa-ascunsă Din adâncimi de nevăzut, Ne-aduc mistere și lumină Se-ascund din nou și mai adânc.

Vuiește marea-n val de mal Și ţipă albatrosul sus; E soare-n zare și în tot. Nisipul freamătă supus.

Străbate-un nor venit deodată Și în albastrul nesfârșit Apare iarăși, din lumină, Al depărtării asfinţit.

Ceaţă albă

În ceaţa deasă trăiesc umbre. Bătrâne, tinere, tăcute, Sunt multe acolo, nevăzute, Din ce în ce mai multe, mute.

Apar din când în când pe lângă noi, Se șterg de apa nevăzută, albă, Se duc din nou, cu alte ploi Care încep să cadă.

Din ceaţa grea ies uneori și vin Acele umbre ce au îndrăznit să vadă. Se unduiesc în albul moale Dispar din nou, în umbra caldă.

În ceaţa densă intră una câte una Și rând pe rând, cu siluete străvezii, Se duc acolo unde nimeni, niciodată N-o să le știe, doar le poate bănui.

E ceaţă multă-n jur și nu mai vezi nimica.

E umed și pământ și aer, E albă strada, sau e albă marea, E alb și cerul care stă să cadă.

Totul înoată-n albul-gri din preajmă De nu mai știi dacă trăiești sau nu, Dacă e vis tot ce te înconjoară Și dacă tu ești încă tu.

Doar uneori, de nicăieri, din ceaţă, Apare iarăși câte-o umbră albă, Se duce-ncolo și se duce-ncoace, Se pierde-n valuri, se întoarce

Și-apoi dispare iar, în valuri. Și nu mai știi ce-a fost, Sau dacă a venit sau nu, vreodată, Dacă-i aievea, dacă ești aievea,

Sau poate nu a fost decât... O ceaţă.

Culori de toamnă

E-o feerie de culori

Ce clocotește-n faptul serii. Se-aprinde-n roșul asfinţit, În soarele plecat al verii.

Se clatină o frunză-n ram, Se mai gândește, se desprinde, Plutește-n aer, tremurat Amurgul rece o cuprinde.

Și pe covorul cafeniu O ploaie potopește focul, Și-n galben, verde, ruginiu Pictează totul.

România rK

ANDREEA PETROV

Prolog*

- Îți repet pentru ultima oară: nu este în avantajul nostru să o eliminăm. Avem nevoie de Selena.

- Toți anii ăștia au fost o risipă de timp! Dacă nu o doborâm acum, în momentul ei cel mai vulnerabil, mai târziu va fi prea târziu. Știu exact cu ce avem de-a face! Este acum ori niciodată!

- Poate că ți-am dat libertatea să faci orice decizi de fiecare dată, dar asta e linia. Nu îți uita locul! Îți interzic să te atingi de fată! mârâie scos din minți, ca și când și-ar fi dorit ca fiecare cuvânt să îmi tragă câte o palmă peste față. Stropi de salivă zboară din gura lui ca din a unui animal cuprins de rabie.

Aproape m-ar amuza în alte condiții, dacă de data asta nu m-ar face să vreau să-l omor chiar pe el mai întâi.

Continuă să „mă pună la locul meu” cu ochii holbați afară din orbite, ca ai unui dement:

- Sunt prea multe necunoscute la mijloc! Dacă ea este cu adevărat cea din Profeție, cum susții, nu avem de unde ști cum va reacționa odată ce își va conștientiza destinul! Ar putea fi cea mai puternică armă de care am dispus vreodată în războiul ăsta!

- Armă care în mâinile inamice ne-ar nimici! E un risc prea mare! Planul funcționează perfect și fără ea!

Dacă nu ne alege pe noi, dacă se amestecă în planul meu, murim cu TOȚII! Și tu și eu și toți ai noștri, împreună cu tot ce am construit atât de greu până aici!!

*Textul face parte din romanul Cronicile-Lunii în curs de apariție.

- Tot drumul nostru până acum a fost doar un șir de riscuri imense, iar toate cele asumate au dat roade. Uită-te în jur! mă sfredelește cu privirea, iar setea mea de a-l nimici se amplifică. Am toate motivele să cred că mă pricep la jocul ăsta. Deci nu am deloc de ce să mă opresc acum. Cu ea am putea scuti nu doar câțiva ani, ci poate ZECI de ani, sau chiar UN SECOL de așteptare și pregătiri! Am putea dobândi o forță de neimaginat!

Impulsul de a-l desfigura atinge un prag critic: și eu pot afirma în egală măsură că am avut dreptate cu toate cele pe care te-am sfătuit să le faci sau să nu le faci. CE erai tu fără mine?!

Nu am nevoie nici de tine, și în niciun caz de ea, cu atât mai puțin de ea, pentru ca planul meu să funcționeze, și încă iute. Asta n-ai înțeles dumneata nici până acum...

- Și vom sta pur și simplu fără să facem nimic?! întreb cu o seriozitate de o ironie acidă. Lăsăm cea mai importantă decizie dintre toate în mâinile timpului, sorții și ale unei puștoaice de nici 15 ani?! pufnesc un râset. Am datoria să vă avertizez din nou: dat fiind contextul în care Profeția a fost formulată, șansele sunt foarte mari ca ea să nu ne favorizeze!! Fata e un Cal Troian! Și trebuie eliminată! Chiar acum!

- Întocmai pentru că e o chestiune riscantă vom sta în umbră și vom aștepta, fără să grăbim lucrurile. își apasă cuvintele. Decizia de pe umerii ei este una importantă și mare pentru un copil, așa că vom lăsa Profeția să o găsească la momentul cel mai potrivit, sortit întâlnirii lor. Timpul este factorul cheie, cum ai spus! Tot ce putem face este să ne asigurăm că ea înțelege pe deplin punctul nostru de vedere și că până nu este totul sigur și favorabil nouă ea nu are prea multă putere. Ne vom asigura că doar de la noi își poate lua puterea. Dacă decizia ei nu ne este favorabilă, stai fără grijă: o voi ucide personal. Și pe restul celor pomeniți în Profeție la fel.

Va fi prea târziu, incompetent arogant! Faci numele și amintirea tatălui tău de rușine!

- Dar până în punctul acela, încă nici nu știm sigur dacă ea e cea din Profeție! Oricum o dai, fata este de mare valoare pentru noi, și cu și fără Profeție, așa că soluția clară și certă este să rămânem în expectativă! Îți ordon! aruncă scântei din priviri.

Maxilarul îmi scrâșnește, dar se face că nu observă.

Ăsta e momentul în care ori sar direct la gâtul lui să-i scot capul de pe umeri, riscând să îmi pun planul în pericol, ori părăsesc sala ca să mă pot stăpâni.

Cum adică „nu știm sigur dacă ea e cea din Profeție”?! După ce mi-am tot răcit gura atâția ani să-i deschid ochii să vadă, el e tot orb?! E o panteră

4 (9) / 2022 KRYTON

născută albă! Albă! Câte pantere s-au născut așa în Familia Nachtimmel de la investirea ei cu Darul Amazonului? Câte?!

Doar una! Exact cum vorbește Profeția! Ce contează că acum nu mai e albă? A fost timp de 10 ani! Semnul e clar și inconfundabil! Îmi pierd timpul și nu mai e timp de pierdut.

Mimez în scârbă o plecăciune supusă și ies vijelios din încăpere, înainte să-l decapitez.

Expectativă? Să o crezi tu.

Până la finalul săptămânii, chiar înainte de examenele TIKT, la prima greșeală majoră pe care o va face – și o va face, pentru că este foarte slăbită –fata va fi moartă.

Îmi vei mulțumi mai târziu, creier-de-paie.

Spania

RODOLFO HÄSLER

PLAJA SOMORROSTRO

Îi place să se adâncească în mare, o face de când era copil lasă o brazdă căutând lumina din adâncuri, descoperă o meduză și îl doare, urzică de mare, stea ascunsă în răsturnarea valului, cum să avansezi pe suprafață și să atingi un punct îndepărtat nu există niciun schimb, de la mal vocea nu este nici de femeie, nici de bărbat, o limbă cântată modulează expresia, se scufundă, înaintează înfruntă curentul, evită înecul, vocea își extinde puterea, este o scuză, o distorsiune care va crește odată cu anii, când lumina va cădea

spre adâncurile abisale descoperă o altă plajă, nisipul neatins ceasul oprit este degetul acuzator, o fărâmă de puritate accelerează pe flanc.

O LIBRĂRIE ÎN VILLA CRESPO pentru Leandro Asoli

Când spun lumină sar broaște din paginile unei cărți, spun lumină și cade o privighetoare între două puncte, o pagină deschisă la întâmplare și un vers în care după-amiază scade, zic ore de lectură, o maree, o distragere se leagă timpul, pentru a opri viața la paragraful exact dar nu există nicio cale de a opri curiozitatea, te apropii de rafturi și te descoperi căutând, dar este imposibil să alegi, nu există nicio modalitate de a elibera drumul, există un un cotor de carte aurit unde destinul se prăfuiește, acolo mă aflu, acolo trăiesc, cinci pagini mai încolo între ghilimele incandescente.

GRĂDINĂ NEAGRĂ

Se formează o perturbare deasupra capetelor, amețești privind-o, dar nici să nu te gândești să te oprești, este esențial să depășesti obstacolul și să urmezi traseul indicat de vis, pentru a ajunge la grădina neagră a versurilor posibile, cuvântul ciudat care nu creează dependență, așteptând, așteaptă. ca inima să se piardă în adâncul pădurii, sapă în dumbrava neagră, răscolește cu insistență mraniţa, se aude strigătul, da, nu.

PHOENICIA

Când bat la poartă îmi spun pe unde să o iau învins întunericul ies în grădina lui Hamza, ochii mi se deschid încet și lumina mă așază printre chiparoși. Pe lângă fântână ne jucăm cu delicata daltă a sorții și mă tot sperii, vârful ei țintește spre centrul pieptului meu. Parfumul de pătrunjel se ridică intens din farfurie, dar eu nu am venit să contemplu o natură moartă

și îmi asum riscul. Abia ating porția de fatoush, mă pierde asprimea de neînțeles a limbii când descopăr urcarea spre dormitor. Să intru în grădina lui Hamza e să-ți dezvelești inima în timp ce lespezile amuțesc ceea ce las în urma mea. Nu caut nimic altceva, rămân în livadă în timp ce viața se învârte într-o spirală de citrice, fără remediu. Timpul se încurcă în cameră preluând controlul orelor într-un șir de puncte suspensive.

Traducere și prezentare: Laura Cătălina Dragomir

Rodolfo Häsler, născut în Santiago de Cuba-Cuba, 1958. Poet și traducător. Locuiește în Barcelona (Spania) de la vârsta de zece ani. A studiat Litere la Universitatea din Lausanne (Elveția). A fost distins cu Premiul Aula de Poesía din Barcelona, cu bursa Fundației Oscar Cintas din New York și cu cel de-al 12-lea Premiu Internațional de Poezie Claudio Rodríguez. A publicat, în poezie, Poemas de Arena (1982), Tratado de Licantropía (1988), Elleife (1993 și 2018), De la belleza del puro pensamiento (1997), Poemas de la rue de Zurich (2000), Paisaje, tiempo azul (2001), Cabeza de ébano (2007 și 2014), Diario de la urraca (2013) și Lengua de lobo (2019); placheta Mariposa y caballo (2002) și Cierta luz (2010), precum și Antología poética (2005) și Antología de Tenerife (2007). A tradus opera poetica integrală a lui Novalis, proza scurtă a lui Franz Kafka și o selecție din Antologia Secretă a lui Frankétienne. Este antologatorul cărții El festín de la flama, a poetei boliviene Blanca Wiethüchter.

4 (9) / 2022 KRYTON

Venezuela rK

RAFAEL CADENAS*

Întâmpinări luminoase de pe pământ.

Cer argintiu, dealuri domoale, plantații de cocotieri, tren de nori, miros de mâncăruri.

Covor magic al buzelor. Marș regal. Drumul este plin de palmieri cenușii. Mergem la San Fernando. Vom vizita orașul lemnului și vraja lui cu noaptea plină de viață ne va plăcea.

Tu și eu singuri și nemărginiți ridicând trandafirul spre întunericul rece arcuit peste o țigară. Întuneric dulce.

Cu sunete de junglă dansatoarea dansează în noaptea murdară. Cărbune de lemn. Respirația verde a corpului ei care se învârte într-o fântână albastră stropește mesele. Râsul ei în lumina densă rupe ochii nesiguri. La ușă cineva urmărește.

*Poetul venezuelean Rafael Cadenas (Barquisimeto, 1930) a câștigat Premiul Cervantes din Spania, 2022, pentru că „a ridicat poezia la culmi ale excelenței în limba noastră”.

Vin dintr-un regat ciudat...

Vin de pe o insulă luminată, Vin din ochii unei femei. Cobor ziua, greu. Muzica pierdută mă însoțește.

O elevă încărcătoare de fructe abandonate intră

în ceea ce vede Puterea mea, ultima mea linie, granița mea cu vidul a căzut astăzi. Muzică oferită în dezastru. Mâinile mele au simțit creșteri pure. Dragostea nu mai avansează înecându-se în întrebări. Claritatea fără himeră se insinuează, lentă.

Despărțirea

Inscripțiile noastre au fost șterse, locurile noastre devorate de nisip, petrecerile noastre s-au transformat în focuri de tabără care termină amiaza lui iluzorie. Ne uităm la devastare. Toate creațiile ochilor noștri se scufundă. Respirăm separare. Schisma este adăpostul nostru.

Nu există lumină care să ne lege dar odată curgea băutura abandonată, necunoscute forțe de unire

curgeau pentru a marca cu foc durata de viață. Acum vreau să simt asupra mea alianța care ne-a uimit fețele. Dă-mi înapoi strălucirea și ochii care îi aparțin. Vinul a fost eclipsat. Trec și zilele îndrăgostiților. Excelența celor vii asupra celor trăite. Coasta care se îndepărtează, poţi să-mi dai puterea să locuiesc în altă parte.

Tu care te plimbi în noaptea asta în singurătatea străzii

Ești plină de săruturi pe care nu le-ai dat. De iubire ignori scrisul prodigios. Deși nu mă cunoști, trupul îmi tremură chiar marea care dansează în venele tale. Primește ochii mei milenari, corpul meu repetat, șoapta din nisipul meu.

Traducere și prezentare: Roxana Daniela Drinovan Popovici

Rafael Cadenas (Barquisimeto, 1930). Poet, traducător și profesor universitar venezuelean. A făcut parte din grupul „Tabla Redonda” la începutul anilor ’60. A fost membru al Partidului Comunist din Venezuela. A suferit ani de închisoare și exil în timpul dictaturii lui Marcos Pérez Jiménez și s-a refugiat pe insula Trinidad până în 1957. A publicat cărțile Los cuadernos del destierro în 1960, Manevre false în 1966, Memorial în 1977, În aer liber în 1977, Adnotări în 1983, Lover în 1983, Dichos în 1992, Gestiones în 1992, Note despre San Juan de la Cruz și misticism în 1995 și Despre Basho și alte chestiuni (2016). A primit bursa Guggenheim în 1986 și doctoratul Honoris Causa de la Universitatea Centrală din Venezuela. Opera sa a fost distinsă cu premii importante, inclusiv Premiul Național de Eseuri în 1984, Premiul Național pentru Literatură în 1985, Premiul „San Juan de la Cruz” în 1991 și Premiul Internațional de Poezie „Federico García Lorca” din orașul Granada în 2016.

Spania rK

LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR

Liviu Șoptelea: „intimitatea ca memorie musculară a artistului”

Există artiști care, odată ce i-ai cunoscut, se pricep să răstoarne prezentările în care ne propunem să existe planul realității. Artiști pe care nu-i putem omite sau alterna pentru că precizează și constituie atmosfera timpului în care am existat împreună cu ei. Cu Liviu Șoptelea nu m-am cunoscut în straturi, m-am ridicat direct la obișnuință, depășind ceea ce constituie elementele de etichetă și acomodare ale unui prim contact.

Laura Cătălina Dragomir (LCD): Arta confesională acumulează Dumnezeu și Satana, într-o manieră aproape notarială, de-a explica ocazii și decizii. Nu ți-ar fi fost mai ușor c-un univers fabricat decât sincer cu cotidianul?

Liviu Șoptelea: În ciclul lucrărilor mele Îngeri urbani și Îngeri din era covidiană universul e fabricat și inspirat din cotidian. Deci într-un spațiu plastic e prezentată o secvență de viață din viața de zi cu zi. Sunt trăirile mele, e viața mea cum o percep eu și încerc să împărtășesc semenilor trăirile mele. LCD: Distanța e un fel de relație cu memoria. De cât timp ai nevoie ca să poți să ajungi să te privești și de la depărtare, să salvezi personajul Liviu

Șoptelea de precizia cu care cunoști persoana?

Liviu Șoptelea: Păi nu cred că mă cunosc foarte bine... mereu mai descopăr câte ceva în lăuntrul meu. Să te privești de la depărtare înseamnă să te uiți în trecut și mereu e ceva ce nu-ți convine... atunci lucrez mai mult și încerc mai bine.

LCD: Lucrezi cu viața cea mai apropiată: a ta. Remite intimitatea? Cu câtă sinceritate vii în tablourile tale și cu câtă narațiune?

Liviu Șoptelea: Efectiv povestesc din trăirile mele- prelucrate artistic- interpretate - cu diferite rezolvări plastice - cu probleme de compoziție și cromatică... sunt sincer și cinstit... altfel ar fi false lucrările... e o chestie intimă... narațiunea face legătura între elemente ca să nu fie o poveste dezlânată…

LCD: Pe cine uiți când pictezi? Ți-am „urmărit” operele și am întâlnit lucruri despre bunătate. Când răul vine și-ți povestește, îl crezi și pe el?

Liviu Șoptelea: Nu poți să pictezi și să nu povestești despre bunătate... a picta înseamnă bucurie și bunătate... despre rău... NU !

LCD: Te-am cunoscut cu reputație. E un conglomerat amenințător, într-o anumită măsură. Resursele artístice nu se activează de manieră automată. Cum iei decizia să faci pauze din lucru? Se transformă ele în antecedente care sentențiază?

Liviu Șoptelea: Comparativ cu alte munci în arte nu hotărăști să iei pauze...de la 5 la 7 sau de marți până vineri...timpul te alege, lucrezi când simți... ești condus să lucrezi... eu pot să-mi fac schițe pregătitoare. Să-mi conturez idei, să prelucrez materiale documentare acumulate…

LCD: Ești pictor de atâția ani și deja te-ai obișnuit. Artistul condiționează omul? Există momente de neînțelegere, de represiune?

Liviu Șoptelea: Am ajuns să nu pot trăi fără lucrul meu... deci nu sunt condiționat. Neînțelegerile sunt luptele, frământările mele interioare, care scot la suprafață ideile, rezolvările plastice: punerea în cadru a elementelor compoziționale, stabilirea gamei cromatice, alegerea grupelor de culori complementare...totul pentru realizarea unei viitoare lucrări.

LCD: Ne-am cunoscut la Madrid, la Madrid al Diasporei, mai exact. Cum vezi diviziunea emoțională între departe de casă și „la noi în România”? De multe ori ni s-a reproșat, mă includ și eu, ca om plecat de 16 ani, că suntem întrerupți de la viața din țară, că n-am avea dreptul la părți egale de decizie, doar pentru că am avut alte opțiuni existențiale.

Liviu Șoptelea: Bineînțeles că perceperea artelor depinde în mare măsură de cultura în care ai fost crescut și format, dar depinde și de cultura în care trăiești... opțiunile existențiale și dreptul de decizie nu au legătură cu estetica, cu valorile artistice universale.

4 (9) / 2022 KRYTON

LCD: Arta tratează teme, dar are datoria de a informa? Unde supurează corectitudinea polítică?

Liviu Șoptelea: Cred că arta are datoria de a educa estetic, de a bucura sufletul, de a încânta ochiul, de a sensibiliza omul... de a promova valorile umane. Despre corectitudine politică nu comentez... asocierea celor doi termeni nu mi se pare OK !

LCD: Pictura ta rezumă prezentul dar îi lasă labirinturile. Imprecizia voită face să nu fii un simplu proiector. Până la urmă, sunt tot atâtea realități cât indivizi care le povestesc.

Liviu Șoptelea: Toate poveștile au o doză de mister. E firesc să las privitorului o zonă în care imaginația lui să lucreze... fiecare individ va avea impresia, trăirea lui pe care eu i-am indus-o.

LCD: Ți-ai decepționat vreodată calitățile?

Liviu Șoptelea: Grea întrebare. Cu siguranță DA!...

LCD: Se zice că e mai bine să comiți succesul de manieră disimulată. E mai comod și te protejează să nu arăți că ai reușit?

Liviu Șoptelea: Succesul și reușita sunt așa de efemere, încât cel mai comod e să rămâi cu amintiri și prieteni care sunt alături de tine și când nu ești pe val.

LCD: Tratezi perseverența ta ca pe o atitudine tranzitorie? Lucrezi mult, expui mult, asta se traduce printr-un univers de muncă. Căror valori te subordonezi?

Liviu Șoptelea: Pare că lucrez mult !...eu cred că mai și pierd timpul. În artă e la fel ca în sport... dacă nu te antrenezi zilnic, nu poți avea rezultate notabile (cel puțin așa funcționează la mine).

LCD: Este accesul la artă apanajul celor care merg cu cardul la vedere? Eu simt că sunt deja în vârstă și că voi rămâne la nivelul de „mă uit cu jind” și atât.

Liviu Șoptelea: Se spune că e un lux să fii artist!... e adevărat că arta nu e ieftină, dar cu o educație estetică, poți cumpăra artă contemporană, lucrări bune, de la artiști profesioniști, la prețuri de bun simț - preț de atelier - direct de la artist.

LCD: Ți-ai făcut o lume de supereroi particulari. Apelezi, prin rugăciune, la îngerii după care ai trecut tărâmul?

Liviu Șoptelea: În lucrările mele credința ortodoxă se îmbină cu miturile populare și cu aspecte contemporane! Îngerii suntem noi: eu pentru tine, tu pentru altul și tot așa…

LCD: Există și îngeri care se repară? Există cineva să dăm la schimb și pentru Semyaza?

141 4 (9) / 2022 KRYTON

Liviu Șoptelea: Toți avem o parte „neagră”, dar prin educație, credință și rugăciune reușim (în mare parte) să fim mai buni.

Biografie:

Data nașterii: 24.01.1966 – Botoșani

Studii: Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de arte, P.A.P.D, licențiat în arte vizule-2011; Univ. de arte „G. Enescu” Iași – Master în conservarea și restaurarea operei de artă – 2013

Funcție: Instructor de educație la centrul de plasament „Prietenia” din cadrul D.G.A.S.P.C Botoșani

Premii: 1999 – „Gratitude” - The Small Monmartre of Bitola, Macedonia; 1992- Mențiune specială la concursul de artă plastică „Artur Verona” Dorohoi; 1989 - premiul special al juriului, expoziția „Atelier ’89” Botoșani; 1989, 1985, 1983-Premiul I la concursul republican de artă plastic. Expoziţii personale: martie 2014 - Pictură & instalație- „Poezia semnelor”, univ. „Ștefan cel Mare” Suceava; octombrie 2011 – Gravură -Erotica”, Prăvălia cu cărți, Constanța; august 2009 – artă plastică, City Gallery Suceava; iulie 2007- Pictură „L. Șoptelea ’40”, Botoșani; aug. 2005-Pictură în gravură „Repetând bronzul tăcerii”, Univ. „Spiru Haret” Brașov Expoziţii de grup: Martie 2014 - „Vălul grecesc”, Muzeul militar național București; Februarie 2014 - Festivalul internațional A.R.T.E. – Iași; Ianuarie 2014 - Expoziția internațională „Eminesciana” – Iași; -Expoziția națională “Roșia Montana”, Palatul Șuțu, București; 2012-1013 - 4 expoziții „Balcic” – Artiști fără frontiere, București, Călărași, Silistra, Ruse; Octombrie 20122013 Salonul național de arte vizuale „Interferențe” Botoșani. Crez artististic: „Apreciez și respect îmbinarea sacrului cu profanul, a concretului cu abstractul și a expresiei directe cu absconsul…”

România rK

CIPRIAN VESTEMAN

Rătăcit pe sub ceață

Citesc în praful de pe inima mea că de mult nu a mai fost iubită! De aceea, aproape noapte de noapte adorm ca un mort uitat pe o pernă de nisip. Mă simt ca și cum aș fi băut pe nerăsuflate un întreg pahar cu venin stors din papagal! Da… acel papagal ce vorbea numai despre iubire… iubirea… acel venin dulce-amar! Cel puțin, știu că voi orbi curând și ochii mei vor vedea numai o lumină moartă și mă voi simți ca atunci când curcubeul a avut un coșmar fiindcă s-a visat în alb și negru! Dar, până atunci… să continuăm ce facem și să ne afundăm în tăcerea caldă afumându-ne cu șoapte dulci așteptând timid ca o melancolie să ne muște de picior! Ceața se întețește… iar mă voi rătăci o vreme…

Decret

Într-o zi frumoasă de nea ai decretat iubita mea că ar trebui să avem o zi a noastră de auzit vocile!

Ce m-am bucurat să știu că va fi mereu o astfel de zi de sărbătoare! Ai ales Vinerea simbolic pentru inima ta și-am acceptat!

Dar acum aș vrea dobândind atât de multă autoritate să decretezi și alte zile în acest calendar al iubirii!

Aș vrea o zi a săruturilor, întâlnirilor, îmbrățișărilor și o zi, în care să nu facem nimic ci doar să ne iubim… în șoaptă! Le aprobi?

De tine mi-e foame!

Când acum trei luni copacii au început să îmbrace haina Toamnei nu m-am gândit că voi ajunge să văd cum încolțește Iarna în colțul geamului meu afumat! De foame sunt sătul și-atunci și acum aș vrea să-ți simt umbra ta caldă căci îmi este atât de poftă de o porție de odihnă la pieptul tău ascultând tic-tac-ul din inima ta! Am în minte stoluri de gânduri și-mi trebuie, din partea ta niște fulgi de speranță că vei rămâne mereu în viața mea altfel, ea, viața mea va fi ca un Crăciun în cimitir!

Plecăm?

Aș vrea să te duc la Paris pe Sena pe sub turnul Eiffel și prin Luvru să te urc la Machu Pichu apoi să ne pierdem pe străzile din Roma

sau Oradea de piramide să ne bucurăm și pe Sinai să urcăm în domul din Milano să ne plimbăm sau în Sagrada Familia să ne înclinăm în turnul din Pisa sau să ne iubim prin Veneția la Budapesta în Linz sau chiar mai departe în Londra și la New York. Fugim în lume… iubita mea? Ori în Mica Romă?

Sincer să-ți spun: nu știu ce să-ți spun! Poate doar ca la plecare să-mi dăruiești, lăsându-mi, te rog un pachețel cu zâmbete coapte și numai bune de sărutat!

Ale mele… lacrimi…

Lacrimile mi s-au aruncat în gol fără parașute ca într-un tablou privirea unor critici ce caută să critice! Te-aș chema să-mi ștergi de pe pleoape durerea acum când sentimentele-mi încărunțesc cu tristețe!

4 (9) / 2022 KRYTON

Ale tale… lacrimi…

Privesc în ochii tăi plini de lacrimi cum picură cu frunze sărate din cerul chipului tău de aceea acum Soarele se-neacă se stinge puterea lui și moare… Îți spun șoptit: „Ai mai ucis un astru!” „Nu”, îmi răspunzi: „Întunericul este numai somnul luminii”. Iau pulsul unui fulg de nea și te rog: „Rămâi iubire cu mine la cină… până dimineață… Poate… va mai răsări o stea!”

Spania

CRISTIAN DEAC

Vinerea Mare Cuvioasei Parascheva

Uimirea lui Noe

Liniște de mormânt - Adânc omenesc ...........................

Noe patriarhul țintește îndelung și uimit Spre arcul multicolor Cari printre ușile amforei varsă apă și flori Sprijinind rocile vremii Culese cu grijă din-tinsul pământ Ce plânge cu vai, pași omenești! Întrezăriți de șteamătul scânteietor din Ochii Domnului ...

Din cununița florilor Vinerea Mare - chivot al Moldovei Primește bucuria Miilor de mii - cuvinte cu îngeri

Ce vin să ude Sepale În șireag de metanii Străina-fecioară Măicuță din neam ales Împarte broderii Fiecărei răni Ce se vindecă îndat Peste tot căftănesc Colecții de cărți Rostite pe de rost În popor Despre Sfânta Iașilor

Discreție

Urdinișul cortului sufletului Ți-l deschid încrezător Tu ai intrat Ca un viespe ucigaș Pustietor, nerăbdător Tu însuți te-neci De atâta nectar În suflet acum, e liniște Fermoarul e închis E lumină din Hanuka.

Sfântul Ardealului Părintelui Arsenie Boca

Verigi, lanțuri, luceferi... Trag clopotul Soarelui munților apuseni Luminând paginile Legate cu iedera iubirii Învăscute Din spinii Golgotei Și roua altarului de la Prislop

România

*** mai ușor cu clapele să nu cumva să-mi atingi inima rana încă nu s-a cicatrizat sângerează cântă mai ușor cântă-mi despre tine despre noi despre iubire despre culoare iubito

în noaptea asta

*** pe umerii mei atârnă toată greutatea cerului plânge un înger în adâncul infernului

*** dac-ar fi să mă sting chiar mâine tu ai fi bucata mea de pâine cu care am să mă împărtășesc

***

*** umbrele tale n-au scos niciodată un sunet și de aceea pereții scorojiți ai camerei nu urlă când tăcerea ta trece ca un viscol și nu lasă nicio urmă cuprinsă între ambianță și cuantumul zilei

poemele mele stau scrise pe pereții aortei inima doar le pulsează în bătăile ei ele se scriu și rămân așa scrise în culoarea sângelui

***

cu amândouă mâinile pun în balanță dragostea care ți-a mai rămas și mi se pare că n-a mai rămas nimic din tot ce am iubit până acum anotimpurile mi se strecoară în vene și-mi numără clipele din anii pierduți în acest balans al dragostei

***

ca și cum lumina nu mi-ar fi fost îndeajuns am intrat sub pleoapa fereastrei cu gândul că tu sau mâna ta sau cuvântul tău va fi sufletul după care umblu pe ape ghimpate

***

alergând pe muchia orașului carnea rămâne ca o dâră de sânge ape călătoare prin încăperi și prin inimă umbre prin tinda durerii obosit îngenunchez în fața cuvântului

***

în colțul ferestrei umbra înmormântează lumina zilei bocetul căprioarei îngenunchează chipul în lac așezat în mijlocul pădurii trupul meu putrezește sub frunze ascultând pământul

din gura unui lup iese luna să îmbrățișeze sufletul nopții în plină iarnă

*** cutremurate îmi sunt zilele acestea de osândă plouă și peste rănile mele niciun strop de lumină urme lăsate în adâncul munților pe care viscolul le astupă răcnind cu gândul la tine mă ghemuiesc dincolo de trupul osândit pe marginea pervazului ca să mai transform în păsări sărutul

4 (9) / 2022 KRYTON

îmi umpli nopțile cu iubire diminețile cu soare mă încătușezi în privirile tale blânde în palmele tale mă ții ca un fulg de nea și nu mă lași să mă topesc în van mă topesc doar pe sânul tău și curg

*** de cum se crapă de ziua îți văd ochii cum umblă prin cameră încercând să mă cuprindă apoi trupul cu care mă învelesc nopțile aleargă și dă buzna în bucătărie aproape gol mă încătușează în aroma de cafea

*** umbre ucise de tăcerea trecătorilor îngeri înlănțuiți din naștere în ochii mei cerul sângerează, pământul își ascunde fața în mare și dincolo de mare nu mai sunt zboruri adânci pescărușii au aripi din sârmă ghimpată și marea mă-nghite mi se zbate trupul în valuri corabia mea se îneacă mă-nghite rana... *** lemnul din flacăra vie a înverzit călăul nu reușește să-l reaprindă peste ani va ști că inima lui a fost aruncată în flăcări și bunătatea a cruțat-o

România rK

NICOLAE NISTOR

TALPA

EVEI

(numai talpa Evei lasă urme pe nisip) nimeni nu mi-a spus că talpa Evei este identică cu a tuturor femeilor că formele trupului sunt la fel pentru fiecare admirație chiar dacă ochii lui Dumnezeu sunt curcubeu de culori asemeni bijuteriilor marine femeia ne trăiește pentru că nicio ploaie nu dizolvă lacrimile facerii nimeni nu știe unde pleacă femeia din vis decât când o simți până la deznădejde pentru că nu există atingere mai sfântă decât îmbobocirea trupului și parfumul inventat de ea din spuma mării din vietățile care o doresc atât de mult că trebuie să te legi de catarg nimeni nu știe de ce femeia este altfel și cum ea deține cheia vieții în complicitate cu EL care știe că bărbatul vrea toate femeile un vânător vanitos care vrea se conducă ale cărui urme se pierd în nisip

SFERA CU AMINTIRI

fiecare cunoscut sau necunoscut care pleacă mă înstrăinează și mai mult de oameni sentimentul acesta apare noaptea când privesc cerul din care cad și eu-în gând niciodată cheile nu pleacă cu noi ele ne încuie amintirile pe care trăitorii le duc în podul casei unde suntem descoperiți de copii care se joacă de-a v-ați ascunselea ei nu știu de numărătoarea inversă a vieții dar ne caută ori unde am călătorii nu suntem noi povestirile din podul cu amintiri nu coborâm în fiecare noapte pe pământ ziua următoare sărbătoresc soarele meu de dimineață merg și salut necunoscuții pe care îi voi cunoaște sau nu tot timpul mă duc să văd sfera care mă plimbă acolo viața mea este un antrenament continuu pentru ce voi fi când voi pleca unde voi pleca în fiecare zi mai pleacă un cunoscut și apare un alt necunoscut este o zi obișnuită unde ușor ușor voi trece neobservat din întâmplare o cunoștință întreabă pe cineva ăsta când a plecat într-o noapte în sfera care pe cer s-a arătat

DUMNEZEU VORBEȘTE PRIN TINE

când inima ta bate prin cuvinte de la Dumnezeu nu lăsa pe nimeni să le sperie din palmele sufletului tău oferă bătăile inimii la toți oamenii numai atunci păstrezi legătură cu tine dar și cu inimile care bat în fiecare cuvânt atunci se spune că Dumnezeu a vorbit prin tine

Spania rK

SABIN MUREȘAN

ATITUDINI

cu capul mirosind a oraș incendiat am trecut șapte țări grav și supt mă pregătesc după schema lui Philippe Aries fără să am nasturii unei atitudini simbolul unui revolver împrumut pământ la doze de vin obsesia vine din dreapta și zborul mort din stânga pasiunea face teama inutilă merg pietrificându-mă

ZIDUL DE VEGHE

frica vine ca vântul transpir albul și negrul îmi pierd cărămizile printre oasele prinse în șuruburi cimentul e doar o stare de veghe în intersecția a două cuvinte reci structurile sunt replici bărbatului ce nu a ajuns să fie tată am închiriat schelele pentru o nouă arhitectură nu mai vreau cochetărie mă agăț de geamuri înaintea colapsului să văd pe treptele scării lumea corpurilor provizorii

TANDREȚE CU MARTORI

constructor de azil sfințenia m-a pus la picioarele altora fragilitatea mă conservă ca dilemă ostoit de trufie sunt o eroare a spaimei invitat la Cina cea de taină mortarul retezat de mistrie îți vorbește de mine ca despre un perete tandru

CA ÎN ZILELE DINTÂI

clasa dominantă te bate cu vulgaritatea asta e constatarea sinceră de care te-ai eliberat ca de un drog societatea te manipulează pentru a se potrivi digerării mâniat te-ai făcut cât o vibrație nu te mai interesează realul te asociezi jocurilor exterminatoare ca esență variabilă a trădării pui pe tavă gura ta cusută și inima cât un purice de înger intoxicat blestemat să vorbești în somn

IACĂTĂ-MĂ

sunt în fața mărului poți să simți lașitatea prieteniei neconsumate fir-ar mama ei de viață iacătă-mă nu mai accept imprtanța programului neactualizat mă împingi spre o nouă facere țin în dinți o bucată de sfoară să spânzur cealaltă parte a mărului

ORIENTARE

sunt un șaizeci și șase număr rece de beton am concurat cu zeii într-un lanț al solidarității nu sunt program de recunoștință nici nu colecționez persoane sau mistere rutina mă destabilizează recuperez orientările să-mi cumpăr haine ușurându-mi viața iremediabil orientată

România rK

CALIOPIA TOCALĂ

STATUI DE APĂ

I

Nu sunt personajul unui destin eroic, nu sunt personajul unei istorii, al unei epopei triumfale, nu voi avea niciodată monumentalitatea unui personaj inventat de Balzac, sunt o ființă înscrisă într-un cerc precum un pătrat, la care se reduce totul, sunt o ființă care clamează dispariția omului, în favoarea lucrurilor, care este convinsă că totul începe și sfârșește în mare și că, în plină noapte, lumea devine o pură aventură mentală.

Sunt o statuie întâmplătoare, întrezărită o clipă în apa unei cascade.

II

Trăiesc într-un prezent încremenit, ignorând complet de unde vin și unde merg, în viața mea, fragmentată, sunt inserate hieroglife, semne algebrice, formule chimice, pare că și sufletul e alcătuit din electroni și protoni,

viața mea derulează evenimentele sub formă de versete, ritmul lor rămânând secret, o voce de demult pune în stare de vibrație propria voce, astfel încât cuvintele mele sunt un ecou al tăcerii primordiale, viața mea se compune din nenumărate puncte de suspensie, viața mea are o altă ordine de compoziție, origine a multor romane posibile, viața mea e o ecuație cu multe soluții.

III

Aceste cuvinte, aceste fraze pe care le scriu nu-mi aparțin, nu am dreptul să cred că sunt ale mele, am sperat, totuși, că voi reuși să exprim ceva care să fie numai al meu, de pildă un sentiment unic, înalt, dar am descoperit, într-un târziu, că până și el este al altora.

România rK

IONUȚ CALOTĂ

Aforisme

Gândurile sunt florile omului. Aforismele sunt seminţele create de acestea.

Scrisul meu e mai curajos decât mine.

Scriu când vreau să uit de mine. Sau să îmi aduc aminte.

Gândurile rele mi se scutură din cap, precum frunzele veștede din copac.

Dacă nu ar fi poezia, m-aș teme de viaţă.

Poezia e oglinda cu care te vezi pe interior.

Poezia este o copie a ceva ce nu există.

Viaţa e drumul pe care îl faci ca să ajungi de unde ai pornit.

Coloana infinitului este coloana vertebrală a spiritualităţii poporului român.

Am cumpărat niște cărţi, adică steroizi pentru minte.

Teatrul și filmul sunt ca o carte citită prin ochii altcuiva.

Din păcate, viaţa nu îţi permite sa zici STOP, am greșit, și să o poţi lua iar de la capăt.

Veșnicia s-a născut la sat și moare la oraș.

Frunzele sunt foile pe care toamna își scrie memoriile.

Dacă vrei să dai gust vieţii, condimenteaz-o cu multă dragoste.

Devenim mai bogaţi, nu datorită lucrurilor pe care le acumulăm, ci a celor pe care le creăm.

Supravieţuiesc folosind multe E-uri: e-moţie, e-ntuziasm, e-nergie, e-liberare, e-stetică, e-chilibru, e-mancipare.

Cu fiecare carte citită ai încă o viaţă trăită.

Cred că s-a produs o inversare.

Media caută senzaţionalul, nefirescul, fantasticul, fake-ul. Literatura contemporană propune realismul, cotidianul, concretul.

Ce este o carte bună?

Uite un exemplu: iau o carte, o citesc, o termin, apoi o citesc din nou și mi se pare că descopăr o altă carte.

ION DIACONU

CERTITUDINI ȘI EVIDENŢE - BERZASCA 2022

La un standard valoric remarcabil, la pensiunea Ecaterina din localitatea Berzasca (Caraș-Severin) în perioada 02-09.10.2022 s-au desfășurat lucrările „International Art Symposium Berzasca II” / 2022 avându-l curator pe Costin Brăteanu.

Din fața pensiunii întinderea Dunării nu poate  fi cuprinsă cu privirea, ci doar cu gândul, astfel că participanții au tradus priveliștea în limbaj plastic asumandu-și oportunități și riscuri estetice pe măsură.

La Berzasca, conjuncția favorabilă dintre locație, măreția Dunării și toamnă  induce trăiri a-dânci. Dintr-o singură privire, într-o singură clipă, timpul se dilată și privitorul experimentează sentimentul dezpovărării de cotidian și regăsirii de sine, de fiecare dată altul...

Simpozion de artă cu participare internațională - dar și atelier de creație, au răspuns invita-ției pictori de pe ambele maluri ale Dunării, cu toții producându-se în lucrări în acord cu locația și vremea, într-o diversitate largă de stiluri, manifestând consecvență și inovație, implicare, dar și actualizare creativă.

Pe timpul desfășurării simpozionului, artiștii au explorat profunzimea și nuanțele sentimentului de toamnă exprimând în înțelesuri cuprinzătoare noblețea solitudinii. Totodată s-au discutat idei și modalități de up-gradare artistică, direcții de înaintare ale picturii/artei contemporane, s-a dezbătut asupra stilului ca modalitate de finalizare a ineditului. Și totul într-o ambi-

4 (9) / 2022 KRYTON

anță confortabilă.

Simpozionul de la Berzasca aflat la a doua ediție a prilejuit (pe lângă dezbateri) consolidarea matricei de creatie proprii prin producerea de lucrări care îi individualizează pe artiștii în peisajul artei plastice contemporane.

Diversitatea tematică a lucrărilor a demonstrat discernământul artistic al participanților,iar simpozionul s-a dovedit a fi un eveniment având la bază amestecul de sensibilitate, inteligență, cultură, gust și intuiție al artiștilor permițând privitorului să-și construiască o reprezentare a zonei turistice flexibilă și bine articulată.

Totodată, simpozionul a reprezentat ocazia de a se reconstitui traseul artistic al participanților punctând detalii revelatoare din creație, dar și argumentând formule de exprimare ce îi definesc.

Sarah Raluca Miulescu: Sintagmă cromatică impregnată de irealitate în care conturul, adâncimea volumetrică, întretăierea și concurența tușelor, dimpreună cu un colorit în alăturări compatibile se întregesc.

Costin Brăteanu: Folosindu-se de tehnica mixtă, avem reprezentată viziunea despre natură înfățișată misterios, subtil și care fascinează antrenând imaginația în fabulos. Această manieră conturează punctul de vedere propriu asupra Dunării la Berzasca: unitate între apă, pământ, vegetație și cer.

Dragoljub Firulović: Reluând o temă mai veche, o up-gradează într-o viziune nouă în care într-un context tern receptăm bogația multicoloră a subsolului, în fapt jocul dintre aparență și claritate exprimat prin contrastul între suprafață și profunzime.

Katarinac Djordjević: „Amestecă” pământul, apa și cerul cu viața, iubirea și patosul locuitorilor din preajma Dunării startând imaginația privitorului să-și armonizeze existența cu a acestora.

Gabriel Chaplin: Planta luxuriantă fără legătură cu vegetația din zonă exteriorizează rezultatul imaginației stimulată de mareția Dunării. Consensul cromatic întregește unitatea dintre arborizația plantei și smaraldul apei care o îmbracă.

Duska: Efigie insolită, abstractă, suprarealistă în albastru efervescent ce exprimă joncțiunea dintre pământ și apă materializată în buclă/meandră/ cot/ansă, cer și Dunăre...

Filip Ristić: Aceiași locație, același peisaj în care imaginea de ansamblu este fragmentată în forme cu margini și unghiuri drepte. Reuniune plastică a spațiului cu timpul la Berzasca în albastru, verde și munte...

Marcel Lupșe: Lucrare în continuarea albumului ”DESCÂNTEC”, autorul folosește simbolurile florale îndelung exersate și ne oferă o mostră din ierburile de leac pentru trup și suflet-veritabilă pledoarie plastică despre lumea vegetală, congenere cu noi la trecerea/ petrecerea prin/în timp.

Michaela Suranka: Concept în tridimensional și limbaj abstract, joc de planuri și volume, exprimă preponderența imaginarului în raport cu realitatea locației = Berzasca 2022.

Ana Miljković: Fără repere temporale și de apartenență topografică, lucrarea conturează o sensibilitate expresionistă în registrul sobru al revelației vagi. Este Dunărea văzută de sus, la Berzeasca.

IONUȚA NATALIA N. IORGA

A View...

Linda Saskia Menczel (n. 23.03.1972, Timișoara)

Lucrări: Linda Saskia Menczel

Foto credit: Ionuța Iorga

Linda Saskia Menczel nu mai este o evreică revoltată de iudaismul sângeros al Răstignirii, ci este un om care trăiește în orthodoxie o continuitate profundă a Epifaniei. Omul Linda Saskia Menczel este un sculptor femeie ce reface, repetitiv, un traseu al descoperirii și al întoarcerii spre simbolul profund al misticii creștine. Arta pe care Linda Saskia Menczel o elaborează expune o filosofie a contemplării Ființei Divine. Linda Menczel este socotită un arist al grafemelor majore, al semnelor simbolice - pe care le creează cu o minuțioasă precizie, dar mai ales cu o responsabilitate didactică și creștină de care ea însăși este profund conștientă.

Realizând lucrări ce amintesc de o istorie a relației omului cu esențele subtile ale vieții, artista oferă spre contemplare obiecte ale unei arheologi fun-

damentale pentru identitatea teologică a creștinismului. În ele, mistica creștinismului există împreună cu arhetipurile universale precreștine, preexistente, dar care se întrevăd fără să anuleze din sensul sacru al creației.

De la prima sa expoziție: Inițiere (1998) până la cea mai recentă, cea denumită CODA (2022), există o perpetuă ilustrare, o examinare, un continuu periplu printre sensurile absconse, dar mereu înnoitoare, ale revelării Cuvântului.

Cu o istorie biografică aparte - cu peripluri permanente între state și națiuni pe care a le străbate nu presupune altceva decât descoperirea propriei identități - cu apropieri și dezlipiri de lumi păgâne, arhaice, dar și cu o conștientizare a revelațiilor misticii apofatice, Linda Saskia Menczel se diferențiază de orice alt scupltor român contemporan prin vocația constantă a descoperirii și a inițierii întru sacru – o vocație pe care și-o lasă la vedere, uneori, cu o surprinzătoare smerenie, cu suptilitate, cu senin, dar mai ales cu o simplitate solară - pe care o mai cară cu ei numai cei trecuți printr-o îndelungă ucenicie a spiritului...

Arta pe care o expune publicului Linda Saskia Menczel este o artă a semnelor mistice, gravate asupra unor obiecte de artă deloc simplu de perceput de către neinițiați. Lucrările artistei lasă la vedere detalii substanțiale ale unui misticism pendulând între transcedental, transpersonal și universal.

Cu strădania de a înlătura aplombul emfazei sau demersul iactant al unui artist valoros, Linda Saskia Menczel ilustrează în tridimensional o teologiecea a formei care poate dibui prin simboluri și căi ale științei - cele greu de cuprins în cuvinte, cele ce nu pot fi rostite.

Capabile să țină în ele o forță primordială, intrinsecă, ce nu se definește în termeni moderni, ci numai printr-o înțelegere simplă a culturii și spiritualității universale, lucrările doamnei Menczel sunt compendii ale desoperirii și apropierii de cunoașterea revelată. Impresionează nu doar sculptura artistei (stabilită la Timișoara), ci și încercările ei continue, frizele revelării celor 72 de Nume ale lui Dumnezeu (2009), dar și teoriile și elementele de regăsire a Muzicii sferelor – Musica Universalis (2019), care par a sugera existența, probată fizic, a unui uriaș mecanism ce ne înconjoară: Mecanica celestă a Providenței (2022).

Forma, mesajul, simbolul străbat și reflectă creația artistei și trec dinspre concept către o revelare a unei metafore greu de simplificat, sau poate, simplificată doar de înțelegerea atributelor fundamentale ale divinității: Mister, Inteligență, Cunoaștere.

4 (9) / 2022 KRYTON

Colaborări la revista KRYTON

Revista Kryton este deschisă autorilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii. Revista apare trimestrial, în lunile martie, iunie, septembrie și decembrie. Se iau în considerare materialele care ajung la redacție până la data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei.

Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact, la prima trimitere. Preferăm materiale care nu au mai fost publicate.

Adresa pe care trebuie trimise textele este: revistakryton@gmail.com

Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți pentru prezentare în revistă adresa este următoarea:

Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcalá de Henares, Spania Dacă doriți prezentarea în revistă a cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg și, desigur, conținutul în formatul pdf.

Materiale ptr revistă: Word, Times New Roman, 12. Proză: max. 3 pagini (cuvinte: 1770; caractere : (fără spațiu =9735; cu spațiu= 11505) Poezie: max. 8-10 poeme

Fotografii de bună calitate: formatul jpg, min. 200 pixeli/inch Dacă un text are fotografii, vă rugăm să trimiteți fotografiile și separat.

Am primit la redacție

„Cu acest nou volum, poeta evoluează spre un lirism tot mai sensibil la derapajele cotidianului”.

Ion Cristofor

„Poemele alese și traduse, ordonate cronologic, practic o sinteză a operei poetice de până acum a Emiliei Poenaru Moldovan, nu fac obiectul unei simple selecții, ci configurează mai degrabă un itinerariu literar (...)”.

Enrique Nogueras

„În aforismele sale lungi și argumentative Mircea Oprea, care se consideră un „emerit fără credință” în pustiul lumii, exprimă teze și gânduri foarte apropiate de silogismele amărăciunii (...) ale gânditorului franco-român E.M. Cioran, dar distanțându-se de el cu un ton mai ironic și mai sarcastic”.

Fabrizio Caramagna, în Antologia dell’forisma romeno contemporaneo.

Volumul este editat în contul premiului obținut de autoare urmare a participării la ediția a V-a a concursului național de poezie „Radu Cârneci”.

SEMNEAZĂ ÎN ACEST NUMĂR:

SAVU POPA CARMEN FIRAN ALEXANDRA NICULESCU HOREA PORUMB ROXANA LAZĂR

MILENA MUNTEANU ANDREEA PETROV IONUȚ CALOTĂ LĂCRIMIOARA IVA

JOHN F. M c MULLEN MIRCEA DAN DUȚĂ DANA BANU ATTILA F. BALÁZS

ENDRE KUKORELLY LÁSZLÓ TÓTH

EMILIA POENARU MOLDOVAN MARIAN VIȘESCU NUȚA ISTRATE GANGAN ANA MARÍA BUSTAMANTE

DORIAN STOILESCU GABRIELA SCHUSTER LAURIAN LODOABĂ ADRIANA WEIMER

MIRCEA CIOBANU RODICA CARCEANSCHI LILIANA BADEA-CÂRSTEA RODOLFO HÄSLER RAFAEL CADENAS CIPRIAN VESTEMAN CRISTIAN DEAC LUCIAN BOTA NICOLAE NISTOR SABIN MUREȘAN CALIOPIA TOCALĂ ROMEO AURELIAN ILIE ELA IAKAB DANIELA TOMA CONSTANTIN-TUFAN STAN DUMITRU TOMONI CRISTINA RHEA LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ IONUȚA NATALIA N. IORGA ION DIACONU CORNEL DRINOVAN

ISSN: 2659-3599