KRYTON 3(8) by Cornel Drinovan

Fondată la Madrid în 2018

SERIE NOUĂ. Anul V, nr. 3 (8) / 2022

KRYTON Revistă de cultură

KRYTON

3 (8) / 2022

KRYTON Revistă de cultură revistakryton@gmail. Fondată la Madrid în 2018 Fondatori: Gelu Vlașin & Cornel Drinovan

Director: Cornel Drinovan Tel: 0034 642 455 951 E-mail: cdrinovan@gmail.com Editor: ASOCIAȚIA CULTURALĂ ORIZONTURI ROMANEȘTI (ACOR) președinte: Cornel Drinovan Consiliul editorial: Chris Tănăsescu Margento (Canada) Mario Castro Navarrete (Suedia) Enrique Nogueras (Spania) Robert Șerban (Romania) Angela Nache Mamier (Franța) Adrian Grauenfels (Israel) Bogdan Suceavă (SUA) Redacția: c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcalá de Henares, Spania Secretar de redacție: Mihaela Petrache (0034 671 461 064) Foto coperta 1 și IV: Costin Brăteanu Ilustrațiile interioare: Costin Brăteanu Fotografii în texte: autorii textelor Concepția grafică: Cornel Drinovan Tehnoredactare, coperta & design: Cornel Drinovan Tiparul: Waldpress, Timisoara (0040 722 328 672) Depósito legal: M-42008-2018 ISSN: 2659-3599

3 (8) / 2022

KRYTON

SUMAR EDITORIAL CORNEL DRINOVAN Traduttore, traditore POEZIE CARMEN FIRAN / 18 IVA DAMJANOVSKI / 23 SAVU POPA / 40 PANKHURI SINHA / 44 traducere de Dan Mircea Duță IGOR URSENCO / 49 ADRIAN GRAUENFELS / 62 LÁSZLO KURTI / 64 traducere de Atilla F. Balász ATILLA F. BALÁSZ / 67 GYULA HODOSSY / 69 traducere de Atilla F. Balász DORIAN STOILESCU / 78 SANDRA SANTOS / 84 traducere de Cornel Drinovan GABRIELA SCHUSTER / 87 LĂCRIMIOARA IVA / 97 DUMITRU ICHIM / 106 LILIANA BADEA-CÂRSTEA / 109 NICOLAE SILADE / 135 MARIANA EMILIA GYURKO / 152 EMIL-CIPRIAN VESTEMEAN / 154 MARILENA MATEI / 160 ISTORIE DUMITRU TOMONI George Gârda – poet dialectal, om de cultură şi patriot bănăţean / 30 CONSTANTIN-TUFAN STAN Omagii muzicale, literare, plastice şi poetice închinate lui George Enescu / 54 RELIGIE CRISTIAN MIHAIL DEAC Biserica deschisă este ecumenică / 80 KRYTON

3 (8) / 2022

SUMAR

RECENZII DANIELA TOMA Viziunile unui poet electric / 103 MILENA MUNTEANU Întâlnire cu George Roca și poemele sale cifrate multilingve/ 123 IONUȚA - NATALIA N. IORGA De la psiho-proză la Placebo și vieți surogat în ego-romanul Ioonei Rauschan / 142 SIMION DORU CRISTEA Poetul este ca un cangur ce saltă de pe pământ / 146 CORNEL DRINOVAN Un Nobel pentru Paradis / 165 PROZĂ ALEXANDRA NICULESCU J-u-a-n-a-m-a-n-a-g-e-r / 35 ADINA VELCEA Tribunalul visurilor / 51 ROXANA LAZĂR În spatele ușii / 90 LIVIU SURUGIU Next / 100 OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ Alfabetul începutului / 72 GEORGETA RESTEMAN Cărări de timp / 126 INTERVIU LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR Savu Popa, un pseudonim numit existență / 113 ARTĂ ISAC OLIȘCĂNESCU Universul lui Costin Brăteanu / 119 ION DIACONU Consonanțe plastice / 156 CORNEL DRINOVAN Ferestrele sufletului / 162

Colaborări la revista Kryton / 170 4

SUMAR

3 (8) / 2022

KRYTON

Spania

CORNEL DRINOVAN

Traduttore, traditore Această binecunoscută expresie care face referire la traduceri nu prea reușite, ba chiar foarte rele uneori, nu mai trebuie luată astăzi ca un adevăr absolut. Lucrurile s-au schimbat mult. A traduce înseamnă a spune același lucru într-o altă limbă, însă lucrurile nu sunt chiar așa de simple fiindcă este aproape imposibil să se obțină rezultate exacte sută la sută, ci doar o aproximare în mai mare sau mai mică măsură. Nu este același lucru a traduce un text tehnic, de știință sau politic, cu a traduce un text literar, și mai dificilă este traducerea poeziei. Sigur, cred unii, că este mai ușor de tradus dintr-o limbă afină limbii în care se traduce, însă nu este adevărat, fiindcă sunt mult mai mari capcanele, „falșii prieteni”, care te pot duce la o traducere proastă. Cum nu este un studiu, voi face doar câteva considerații asupra dificultății traducerii poeziei, fiindcă de multe ori se traduc poemele „la prima vedere”, fără un studiu serios asupra poetului și universului său poetic, mai ales de traducători amatori. Sigur că nu există o traducere perfectă, dar există traduceri foarte bune cum există și traduceri care mai bine nu ar exista. Mai întâi aș vrea să fac o precizare, o distincție între o traducere de poezie și o traducere poetică. Mulți poeți clasici au putut fi traduși aproape cuvânt cu cuvânt, fără ca să se piardă înțelesul poeziei, adică o traducere de poezie, lucru care nu mai este valabil cu poezia zilelor noastre, cu poezia contemporană, care după traducere trebuie să se integreze cât mai bine în sistemul poetic al limbii în care se traduce, pentru aceasta fiind necesară o traducere poetică în care, însă, trebuie avut în vedere ritmul, metrica și poate chiar și KRYTON

3 (8) / 2022

rima. Poezia tradusă trebuie să provoace aceeași experiență estetică ca cea originală. Problema care apare încă de la început este că nu prea știm ce este poezia, pentru ce este, adică în ce consistă și cum o putem caracteriza în întregime după cum afirmă T.S.Eliot. Sunt multe definiții ale poeziei, încă de la Platon, ceea ce demonstrează afirmația de mai sus –„că nu prea știm ce este”– dacă nu rămânem la marele poet din Chile, Nicanor Parra, care spune că „Tot ce se spune este poezie/ tot ce se scrie este proză/ tot ce se mișcă este poezie/ ceea ce nu își schimbă locul este proză”/ sau îl credem pe Robert Frost care spune că „poezia este ceea ce dispare când se traduce”. Sunt nenumărate părerile despre posibilitatea sau imposibilitatea traducerii poeziei. J. Denham spune că „poezia are un spirit atât de subtil, încât, în traducerea unei limbi în alta, totul se evaporă, iar dacă în traducere nu se adaugă un spirit nou, nu va rămâne decât «caput mortuum»”, iar W. Lednick afirmă că „poemele traduse sunt sicrie fără speranța unei învieri”. Ar putea fi așa dacă ne gândim la faptul că fundamentul poeziei este cuvântul, iar „cuvintele sunt mai mult decât știri și conținut: sunt spirit, însă au substanța și ambiguitatea lucrurilor naturii” spune Gottfried Benn. Pe undeva pe la mijloc se găsește V. Nabukov care crede că „numai traducerea literală cu note care oferă un cadru este valabilă”. Există desigur multe păreri favorabile traducerii poeziei, un lucru bun aș zice eu, fiindcă ce ne-am face dacă am rămâne doar la poezia pe care o putem citi în limba maternă? Iată ce spune prestigiosul lingvist Roman Jakobson: „toată experiența cognitivă poate fi transferată în orice limbă existentă”. Cu acest verdict cred că nu mai este necesar să amintim și alte păreri despre posibilitatea traducerii poeziei. Din moment ce există traduceri de poezie, există și posibilitatea de a se traduce poezia. Cine poate traduce poezia? Sau cine ar trebui să traducă poezia? Și aici părerile sunt împărțite. Mult timp s-a crezut că doar un poet poate traduce poemele altui poet, lucru ce s-a dovedit de-a lungul timpului a nu fi în totalitate adevărat. Ba chiar se crede că un traducător care nu este poet reușește mult mai bine în traducerile de poezie. Deci, poezia poate fi tradusă de poeți, de traducători fără să fie neapărat și poeți, de persoane pregătite în domeniul filologic și, cu siguranță, chiar de amatori. Ca să se ajungă la o bună traducere, cred că două condiții sunt obligatorii: cel care traduce să fie nativ în limba în care se traduce poemul și să existe o afinitate între traducător și cel tradus. Nu se poate traduce poezie dacă traducătorul nu-l înțelege pe poetul tradus, important fiind ca cei doi să se găsească într-un spațiu poetic în afara cuvintelor. Nu se poate face traducere de poezie cu dicționarul. 6

3 (8) / 2022

KRYTON

Poate fi cel mai bun traducător de poezie un poet? Poate. Aici, însă, apare riscul de a nu fi tradusă poezia în spiritul ei, chiar respectând ritmul, metrica, muzicalitatea poeziei, ci de a crea o poezie din poezie. În acest caz, nu mai putem vorbi de o traducere, ci de o creație. Sigur că acest lucru nu se întâmplă la fiecare traducere a unui poet de un alt poet, dar există această posibilitate pe care trebuie să o luăm în considerare. De multe ori întâlnim poezii traduse pe care nu știm cui să le atribuim, traducătorului sau poetului original. Sau, și mai mult, traducerea să fie artistic mai presus de original. Tentația este foarte mare. Poetica celui tradus este înlocuită cu poetica traducătorului, a poetului care face traducerea. Putem spune că un poet nu poate fi tradus decât de un alt poet? Nicidecum. Excelente traduceri au fost realizate de traducători care nu au scris nici un singur vers. Unde pot apărea dificultățile la o traducere de poezie, indiferent de cine este traducătorul? În primul rând, aș zice eu, este la transpunerea muzicalității unei poezii. A face ca poezia să aibă aceeași sonoritate ca în limba în care a foast scrisă folosind, desigur, cuvintele limbii în care a fost tradusă. De muzicalitatea unei poezii ne dăm seama uneori, ascultând o poezie recitată într-o limbă pe care nu o cunoaștem, nu o înțelegem, dar ne sună în urechi într-un mod foarte plăcut. O altă dificultate apare la creearea imginilor în poezia tradusă cu cuvintele altei limbi decât cea originală. Aici, de multe ori, prin folosirea unor cuvinte care par corecte gramatical și echivalente, în traducere poate fi distrusă imaginea (sau imaginile) din poezia originală, creându-se o nouă imagine sau dispărând pur și simplu. Nu în ultimul rând, putem vorbi de verb, cel care dă poeziei o anumită stare. O traducere proastă ne poate îndepărta total de spiritul autorului. Iată însă că am lăsat la urmă cuvântul, cărămida versurilor, pentru faptul că aici lucrurile se complică foarte mult. Citim de multe ori poezii traduse care din comoditatea traducătorului, sau din neștiință, se transformă în calamități poetice prin folosirea cuvintelor nepotrivite. Am putea crede că acest lucru li se întâmplă doar traducătorilor amatori, însă ar fi un neadevăr. Li se întâmplă și celor avizați. Lăsând asta la o parte, aș face referire la o dificultate de traducere care apare de multe ori, uneori fiind greu de rezolvat. Este vorba de cuvintele polisemantice pe care le întâlnim în unele versuri. Dacă poetul este în viață, se poate vorbi cu el și găsi sensul adevărat folosit de poet și automat de a găsi echivalentul în limba în care se traduce. Dar dacă poetul este mort? În acest caz, lucrurile se complică foarte, foarte mult. Rămâne la KRYTON

3 (8) / 2022

atitudinea traducătorului să „ghicească” sensul corect corespondent autorului versurilor, lucru care de foarte multe ori este imposibil. Aceasta explică de ce avem versiuni atât de diferite ale unor versuri de la un traducător la altul, atât în limbi diferite, cât și în aceeași limbă a traducătorilor. Care ar putea fi cuvântul ce exprimă adevărul? Nu știm. În acest caz, cred eu, rămâne la atitudinea cititorului de poezie să găsească echivalentul care traduce cel mai bine o stare poetică.

3 (8) / 2022

KRYTON

Franța

HOREA PORUMB

Nuntă, nunți… Nuntă în America În mai puțin de doi ani am participat la câteva nunți importante. Venise vremea căsătoriei celor doi „veri”, Șerban, aici, și Matteo, în State. Matteo e unul din băieții cumnatului meu, Carol, frate cu Lucas. Vă reamintesc că Șerban e băiatul meu, pe care Lucas l-a adoptat. Prima nuntă a avut loc în America. Așa cum mă detestase mama lui Dinu, nici mama lui Lucas nu m-a suportat la început. Îmi zicea „valaha”. Ulterior, m-a iubit mai mult decât pe însușifiul ei, neratând nicio ocazie să-mi mulțumească pentru „cinstirea” ceam adus-o familiei lor. Iată evenimentul de pe urma căruia se îmbunase. Carol, ca și Lucas, e o mătăhală, dar e lipsit de eleganță. Nici chipul nu-i este frumos ca al bărbatului meu. La vorbă însă, frații se aseamănă. Sunt la fel de „împiedicați”. A cunoscut ca simplu muncitor ceea ce înseamnă exilul american, dar despre asta voi povesti mai încolo. Deocamdată am fost „preluați și prelucrați” rapid în vederea participării la nunta lui Matteo. Căsătoria băiatului lui Carol cu o fată înstărită era șansa vieții lor! Fiica de WASP („white anglo-saxon protestant”, adică alb, britanic și protestant) era garanția apartenenței tânărului cuplu la lumea bună. Noi aveam datoria morală să constituim o contra-pondere de onorabilitate pentru latura… română a parteneriatului. KRYTON

3 (8) / 2022

Aș putea spune că întregul eveniment a meritat calificativul de somptuos, în ciuda faptului că a excelat prin simplitate și sobrietate. Pentru ceremonia de la biserică, preotul a pretins două repetiții cu mirii, părinții și domnișorii/domnișoarele de onoare. Pentru a doua repetiție, le-a cerut chiar să se îmbrace la fel ca la nuntă. Menționez faptul că de la un croitor specializat au fost închiriate „uniforme” de gală pentru toți cei sus-menționați, iar aceasta a însemnat drumuri și probe. Atunci când am pătruns în holul bisericii, Matteo ne-a întâmpinat ceremonios și ne-a condus la locurile rezervate în partea dreaptă a sălii. Spre surpriza noastră, toți invitații mirelui au stat în partea dreaptă. Mireasa și-a condus invitații în partea stângă. Nu ne-am amestecat. Au apărut mamele, ținându-se de mână. S-au apropiat de o lumânare cât un stat de om, dispusă lângă altar, pe care au aprins-o aducând simultan flacără din două direcții. Apoi a intrat tatăl cu mirele. În fine, pe fondul Marșului nupțial de Richard Wagner, un băiețaș galeș, de vreo patru ani, îmbrăcat în frac cu joben și purtând mănuși albe, a apărut cu o tăbliță anunțând sosirea miresei, condusă de tatăl ei: - Here comes the bride! Mai departe ceremonia a fost (și mai) neconvențională, o noutate pentru noi: discursuri, muzică, iar tatăl fetei a cântat cu vocea. Ni s-a indicat unde și când urma să aibă loc cina. Recepția de nuntă a avut loc la Clubul Texas Rangers, un restaurant situat în însăși incinta stadionului în care evoluează cea mai vestită (zic ei) echipă de baseball a Americii, de unde, printr-un perete panoramic, puteai urmări meciul. Actualmente se vedea doar arena și tribunele, goale, puternic iluminate. Apare și Carol. Îi tremură mâna, ia un diazepam. De la tutun îi erau galbene unghiile… Nu mă mir că ne-a chemat „în ajutor”. Amplasamentele din restaurant au respectat același principiu, cu familiile separate. Tinerii, în schimb, au fost așezați mai sus, la un mezanin unde se dansa. Nu s-a îmbătat nimeni. Mâncarea și-o lua fiecare de la o tejghea, unde se adusese mai întâi antreul, apoi felurile principale. Cu băutură se servea fiecare, de la bar. Vinul și berea erau oferite de gazde. Pentru orice altceva, plăteai. A avut loc și la nunta asta, la fel ca la noi, momentul „cu daruri”. Nimeni nu ne-a putut spune cât se oferă. Am dat și noi, ca în România. Se pare că noi am dat cel mai mult. Mama fetei a „traversat linia” ce despărțea mesele lor de ale noastre și ni s-a adresat emoționată: 10

3 (8) / 2022

KRYTON

- Nu ne-am așteptat la un dar atât de substanțial. Vă mulțumim! Prietenii familiei miresei nu prea au contribuit cu bani; bunicul însuși n-a dat decât o sută de dolari. Prietenii mirelui, în schimb, au pus banii împreună de-au plătit un foc de artificii. (Fiecare cartuș tras costase 20 de dolari!) Carol era mulțumit, însă consoarta lui a plecat de la petrecere cu un gust amar: nora îi refuzase dorința să se pună la stație și cântece de pahar de pe la noi. Proaspătul cuplu se va stabili în Canada. Casa era oferită de părinții fetei, iar însurățeii puseseră deja stăpânire pe ea încă în faza prenupțială.

Nuntă la români Mă despărțisem de Lucas, dar urma să-l întâlnesc la nuntă în calitate de tată adoptiv al fiului meu. Șerban a venit să mă ia de-acasă cu mașina, de parcă eu eram aleasa. Vă reamintesc că însurățeii consumaseră „fapta” demult, iar „actul” căsătoriei fusese consfințit „la Sfat”, fără știrea noastră, la o dată mult anterioară nunții. Selectarea localului și organizarea evenimentului au căzut în seama familiei miresei. Mergem în lungul liniei tramvaiului, drumul e plin de hârtoape, iar în cele din urmă sunt debarcată într-o baltă imensă dintr-o mare de noroi. - Unde m-ai adus? exclam îngrozită. Intrăm într-o clădire fadă, fosta cantină a unei uzine dezafectate. Înăuntru, surpriză. Lumină și eleganță. În prag, suntem întâmpinați cu o piramidă de pahare, în vârful căreia tocmai se turna șampanie, care se scurgea apoi din pocal în pocal, umplându-le pe rând cu lichidul spumos. După cupa de bienvenue, totul a decurs impecabil. Sala și mesele erau decorate frumos, bucatele abundente și de calitate, iar serviciul a fost remarcabil: în spatele fiecărei mese cu convivi se afla câte o ospătăriță, în realitate câte o studentă, pricepută și stilată, și cu care se putea chiar discuta. Pe mese, țuică în cană, whisky, vin alb și roșu. Puteai comanda cocktail-uri, cafele… Băiatul meu a vrut, cu siguranță, să mă epateze și să-mi arate: - Uite ce putem face noi, fără tine! La masa centrală stăteau doar mirii și nașii. Eu, ca soacră mare, și Lucas, KRYTON

3 (8) / 2022

ocupam masa de alături împreună cu cei câțiva „de-ai mei”, pe care gazdele le-au plasat împreună. După ce i-am văzut grupați în jurul mesei mi s-a confirmat senzația că alcătuiau o curioasă menajerie. Mai era la aceeași masă Lucica, prietena mea cea mai bună, profesoară de franceză. Mi-era oarecum jenă de compania pe care i-o ofeream! Mă întreb ale cui neamuri sau prieteni era restul norodului care umplea sala? Am profitat de prezența lui Lucas, cel care până nu demult mi-a fost soț, și am tras împreună cu el câteva dansuri pe cinste. Dinu, veritabilul părinte, nu fusese invitat. Șerban îi poartă numele, dar refuză să-l mai întâlnească. De la muzica discretă s-a trecut rapid la taraf și dansuri populare, iar apoi, la manele! - Monica și-a scos pantofii!, au exclamat mesenii, uimiți. Nimeni nu se desculțase, decât eu, soacra mare. Păream în vervă, deși eram amărâtă până-n străfundul sufletului. S-au îmbătat toți. Și eu, care nu fusesem în stare să pun o fărâmă de mâncare în gură. S-a trecut la partea „delicată”, cea a darurilor. În gura mare. Invitații fetei dădeau 30 de euro. Eu, ca mamă, am dat o mie. Culmea este că tot atâta dădusem lui Matteo, unul din gemenii lui Carol, când încă mai eram căsătorită cu Lucas. Evident că la nunta asta Carol nu a fost invitat. Mă sună însă din America, tocmai acum. Îmi transmite vestea că în curând se însoară al doilea geamăn și ne așteaptă. Oare el nu știe că… nu mai suntem rude?! - Eu, să mai dau și celuilalt frate, iar? Nu suntem neamuri!, răbufnesc furioasă fulgerându-l pe Lucas din priviri. (Până la urmă, am dat). Nu ne-am ridicat încă de la masă, că soacra lui Șerban îmi și mulțumește pe Facebook pentru darul de nuntă făcut mirilor. - Ce speră? Doar n-o s-o slugăresc pe noră-mea? - Nu pe noru-ta, ci pe băiatul și nepotul tău!, îmi atrage atenția Lucica. Nu știți câtă dreptate a avut! Mi-a deschis ochii și m-a eliberat. Nu m-am cherchelit degeaba. De atunci frecventez nunțile altora. Îmi place când lumea se grizează si se dezlănțuie. Și ia decizii importante.

3 (8) / 2022

KRYTON

Serbări israelite Prinsesem gustul nunților! Iată încă două evenimente, situate în alt spațiu, distanțate în timp… Israel. Zi caldă de toamnă cu cer senin și soare blajin, ce transformă bughenvileele și hibiscușii în jerbe de lumină. Zi de sabat. Familiile au ieșit la plimbare, cu mic, cu mare, și cu cățel. Așa se mențin solidare familiile. Am să vă povestesc despre două familii israelite unite printr-o căsătorie. Se știe că, după cucerirea Ierusalimului în anul 586 î.e.n., Nabucodonosor deportase la Babilon toată floarea evreimii. Împăratul Persiei le-a îngăduit ulterior să se întoarcă în Iudeea, dar unii au preferat să rămână locului. Și au rămas la Damasc încă 2500 de ani. (Talmudul babilonian a fost început în acele vremuri și e mai voluminos decât cel de la Ierusalim). Bunicul mirelui e un israelian din prima generație. Venise de la Damasc călare pe măgăruș, la crearea Statului Israel în 1948. L-am cunoscut - era, un bătrân impresionant, cu aspect monumental. Cealaltă familie, a fetei, e originară din Ardeal. În Israel, ei sunt considerați „evrei români” și li se spune, pe scurt, „români”. Fiecare evreu își are țara lui de origine și „aparține” tradiției acelei țari. Spui: acela e „rus”, el e „polonez”, aceștia sunt „români”, fără să faci apel la cuvântul „evreu”. In tara noastră, în schimb, nu mai avem voie să facem deosebire, de pildă, intre român și țigan. Suntem „români” cu toții. La fel de „politiquement correcte” este exprimarea și în restul Europei. Spui decontractat: „francezul Mohamed”. La evrei, așadar, e invers. Cei proveniți dintr-o anumită țară trăiesc cel mai adesea între conaționalii lor. Mai mult chiar. „Românii” transilvăneni, deși unii vorbeau pe vremuri doar ungurește, aparțin acum „evreilor români” și au învățat între timp româna la perfecție. Așadar, familia de „români” își căsătorea fiica cu băiatul al cărui bunic venise pe măgăruș de la Babilon, Damascul de azi. Nunta tinerilor a fost una „clasică”, spre deosebire de altele, despre care am auzit. Mirii aceștia nu au sărit cu parașuta împreună cu rabinul, ca să-i cunune în aer, și nici n-au cerut invitaților să intre odată cu ei în apă pentru o uniune subacvatică. Lumea se adunase cu vreo două ceasuri înainte de ceremonie pe pajiștea de sub arcadele unui apeduct roman. Cei câteva sute de invitați aveau nevoie de acest timp ca să se cunoască. În preajma a câte unui boschet erau amenajate tejghele gastronomice: bar de sushi, bar mexican, scandinav, chinezesc. De KRYTON

3 (8) / 2022

la o piramidă de sticle și pahare te serveai cu ce băutură pofteai. Asta dacă nu preferai să fii servit la măsuțele răspândite prin iarbă, de către chelneri ce-ți aduceau frigărui și alte curiozități. Începe festivitatea. Invitații se îndreaptă spre o pajiște de gazon ușor înclinată și se așează pe scaunele rânduite cu fața spre o houpa, un podium cu baldachin. Bărbații își pun chipă. Din zare, avansând ca niște fluturași pe o cărăruie șerpuitoare presărată cu petale de flori, trecând peste un podeț arcuit, sosesc mirii. Ceremonia e simplă: rabinul și cei doi însurăței beau din același pocal. Un singur detaliu surprinde. Cupa aparținea familiei mirelui și a fost transmisă din tată-n fiu din secolul șapte! Despre ospățul ce a urmat nu mai pomenesc. Au trecut 15 ani. Sunt iar printre ei. Cei trei copilași născuți din căsătorie, toți băieți, stau adorabil îmbrăcați pe bancheta din spate a autovehiculului. Pentru cel mare e o zi importantă. E majoratul / confirmarea ce vine la vârsta de 13 ani, barmitsva. Pentru celebrare, s-au deplasat din Europa la Ierusalim. Familiile și-au dat întâlnire la Moara de Vânt. Peste tufișurile înflorite ce străluceau în lumina dimineții se zărea Turnul lui David și zidurile Orașului Vechi. Începe o sesiune de imagini. Un tânăr frumușel și atletic își deșartă tolba cu obiective fotografice. E când culcat pe jos, când urcat pe bancă, dar nici tânărul candidat la bărbăție nu e mai prejos. Pozează ca un veritabil model. Se fac instantanee cu frățiorii, cu părinții, cu neamurile și, încet-încet, trecând de la un boschet la altul, grupul se apropie de Jaffa Gate unde îi așteaptă rabinul. Străbatem partea evreiască a Orașului Vechi. (Orașul are patru cartiere: evreiesc, musulman, armean și creștin). Se vede Zidul Plângerii (Cotel) și o mare de oameni, separată pe sexe, ce-și spun păsurile cu fața spre blocurile de piatră milenare, rămase de la temelia Templului - și mai este încă o altă mare de oameni, care așteaptă să treacă de controlul corporal înainte de a intra în respectiva arenă. Noi coborâm câteva trepte prin zona arheologică interzisă publicului și ajungem la o platformă situată în preajma părții nevizitabile a Zidului. Sub niște umbrele largi erau dispuse câteva mese cu rol de altar. Rabinul nostru ia în stăpânire singurul altar disponibil și scoate din rucsac o față de masă pe care rânduiește o serie de „gadget-uri” necesare intronizării băiatului. De la mesele alăturate se aud cânturi și invocări, se joacă hora sau răsună manifestări zgomotoase. Cu multă seriozitate, băiatul nostru primește instrucțiunile ce-l vor transforma în bărbat și evreu: Cum să-și învelească umerii cu „șalul”. Ce este cubul („tefilla”, sau filacteriul) ce și-l va pune pe frunte și braț de câte ori se va ruga. De ce își înfășoară pe braț o curelușă de 14

3 (8) / 2022

KRYTON

șapte ori – una pentru fiecare zi a Creației. Fotograful face prim-planuri pe măsură ce băiatul își ia în primire recuzita. Părăsim platforma și ne amestecăm cu pelerinii ce așteaptă intrarea la Zid. Nu. Nu stăm la coadă. Venind de la ceremonie, s-ar părea că avem dreptul să intrăm prin poarta rezervată... invalizilor. Ne separăm pe sexe. La secțiunea pentru bărbați, sesiunea de poze continuă inclusiv cu tânărul învelit în drapelul de Stat. Acum băiatul e evreu israelit veritabil. E fotografiat apoi în timp ce se roagă la perete - singur, cu tatăl, cu frații mai mici. Ziua protocolară continuă. Ne re-adâncim în zona evreiască a orașului. Acolo unde cu ani în urmă era doar o arcadă printre ruine, acum se ridică din nou fosta sinagogă Hurv, una dintre cele mai vechi ale Ierusalimului. Avem un ghid profesionist, o fetișcană dezghețată, care ne va purta prin 2000 de ani de istorie. Din cupola sinagogii, vederea panoramică asupra Ierusalimului e impresionantă. Dincolo de Zid se zăresc Moscheea de Aur și Moscheea de Argint, iar de jur împrejur urcă spre cer cupole și turnuri de biserici. Și câteva minarete. Coborâm treptele și pătrundem într-o întreagă lume subterană datând din timpul stăpânirii romane. Inima orașului fusese bulevardul central, cardo, o alee cu coloane, bolți și localuri comerciale. De o parte și alta, ajungi la case de locuit – erau evreiești, căci aveau băi ritualice -, inclusiv la un palat imens, cu o Sală de recepție care ar fi bătut oricare mare centru de congrese modern. Ziua festivă nu s-a încheiat. Parcurgem în lung o stradă cu buticuri și restaurante mondene, Mamila, și ne aciuăm la o masă lungă într-un restaurant italian. În câteva clipe masa se umple cu zeci de farfurii. E bună gastronomia italiană, dar ceea ce am degustat aici a depășit imaginația și a fost peste măsură de savuros. Ziua a doua. Recepție sărbătorească la una din familii, după care se merge in corpore la sinagoga locală, pentru ca noul adept să fie prezentat comunității. Congregația își desfășoară apoi activitatea curentă. Rabinul dă cuvântul celor din sală, întrebându-i dacă au de făcut vreo solicitare. Se ridică bărbați care își spun păsurile, iar cei din jur li se asociază în rugăciune. În fine, poate nu din întâmplare, ci (sigur) ca un memento adresat proaspătului bărbat-patriot relativ la o viitoare înfățișare ritualică în fata semenilor, este adus la altar un tânăr care urmează să plece în armată. E învelit alături de rabin sub același șal și urmează o nouă rugăciune. Unii vorbesc: - Și dacă nici nu-i evreu? - Pentru armată e bun! KRYTON

3 (8) / 2022

- Dacă e creștin, primește și permisie acasă, de Crăciun! Vine Ziua a treia, pentru care băiatul nostru s-a pregătit prin sesiuni pe Skype timp de șase luni. A învățat literele ebraice, limba ivrit și apoi lecturarea textul biblic cu intonația tradițională. În seara aceasta, la o altă sinagogă, de față cu numeroși invitați, el este cel care susține rugăciunea. Părinții îl conduc la altar. Bunicul îi pune în brațe ruloul cu Tora. Băiatul îl poartă prin sală, spre a fi atins de toți participanții. Apoi îl desface la un anumit pasaj, pe care îl intonează în timp ce urmărește textul cu o baghetă de argint. Succesul e deplin, iar explozia de bucurie e întărită prin ploaia de bomboane ce-i sunt aruncate din toate direcțiile. In sală se aflau prietenii din copilărie, din școală și din armată ai părinților, precum și rudele celor două familii. Ies de la ceremonie și se reîntâlnesc la un restaurant, situat într-o comună învecinată. Convivii se distribuie la niște mese lungi. Se succed, într-un ritm ce pare demențial, o listă întreagă de bunătăți vegetariene și carnivore, gătite cu gust și prezentate cu imaginație artistică, în timp ce băutura curge nelimitat. Serviciul e asigurat de tineri băieți și fete ce se mișcă cu gratie și rapiditate. Aflăm din vorbe: - Terenurile din această comună au fost date ofițerilor superiori ai armatei israeliene, care cu vreo 30 de ani in urmă și-au construit aici case. În satul de alături au primit terenuri aviatorii. Cei care ne servesc acum sunt copiii lor, studenți deștepți și harnici, pe care părinții nu-i cocoloșesc. Lucrează ca să-și facă bani. Ultima zi. Dis-de-dimineață pică vestea. Nu se poate pleca. S-au închis școlile și gările. În zori fusese asasinat un lider al Jihadului Islamic iar acum, drept represalii, se abătea asupra Israelului o ploaie de proiectile. S-a activat Cupola de Fier, sistemul de interceptare. Suntem instruiți: - Când sună sirena, trebuie să părăsești ultimele două etaje ale imobilului, atâta fiind puterea de penetrare a rachetelor inamice. Cei care locuiesc la parter trebuie să lase ușile descuiate, pentru trecătorii surprinși de alarmă. - Oamenii trebuie să se retragă în buncărele (camerele betonate) existente în fiecare apartament. Între izbucnirea sirenei și momentul impactului ai la dispoziție între 15 și 60 de secunde. - Și încă un detaliu. Ai grijă să nu te surprindă alarma în pielea goală, căci s-ar putea să te regăsești în plină stradă. Junele nu apucă să recepționeze tot instructajul, căci răsună sirena. Parcă nu-i vine să creadă că ar fi în pericol și rămâne imobilizat. Nici ceilalți nu 16

3 (8) / 2022

KRYTON

sunt din cale-afară de reactivi. Se aude un vuiet ca de avion cu reacție: - Probabil că au scos Aviația?! Da de unde. Era șuieratul rachetei Patriot. Aceasta interceptează obuzul chiar deasupra casei unde ne aflăm. Se aude o detunătura cumplită. Un sunet înfundat, deosebit de profund. Cade în jur o ploaie de fărâmituri metalice. Tânărul proaspăt bărbat israelian a trecut și botezul focului! Pentru mine a fost „experiența vieții”.

KRYTON

3 (8) / 2022

SUA

CARMEN FIRAN

Nisip Nu piatra rămâne nu eternitatea albă pe colinele jupuite de sandalele cuceritorilor urcând şi coborând aceiaşi bolovani de vise şi ceaţă, nu râul pe care dacă l-ai trece de două ori ai ajunge de fiecare dată în altă parte, nu sufletul şi nici urma lui într-o moleculă risipită cu îndoială tot ce rămâne e nisip civilizaţii măcinate şi timp netrăit plata dinainte şi după fiecare secundă de fericire nisipul nopţilor nesfârşite când trupul îşi învelește umbra în ceraceafuri umede de spital nisipul în care broaştele ţestoase îşi ascund ouăle şi se aruncă apoi în ocean ca într-un ochi de gheaţă nisipul aşezat pe cascheta de soldat îngropată departe de casă gura plină de nisip a învingătorului care nu mai are ce cuceri, pe cine, de ce nisipul cuvintelor mele neputincioase de a întoarce moartea din drum 18

3 (8) / 2022

KRYTON

Protest În țara unde se nasc animale gata îmblânzite și florile se întorc de la jumătate în pămînt în țara unde capetele sunt mai mari decât sufletele și totuși se merge în genunchi în țara cuțitelor lungi asemeni sutanelor prihănite a fost o amiază cu îngeri străzi înțesate de aripi și bucle trenuri, cascade, plase cu îngeri lumina de îngeri cât ochii nu puteau suporta atât o amiază și toți au orbit după ce fiecare câțiva îngeri tot a apucat să omoare

Doar atât Cât din noi e lăsat întâmplării și cât alegerii țintite când timpul își încurcă șireturile șiretlicurile făcând din viitor un bob de nisip cât va fi mâine din ce era ieri și cât ne mai rămâne acum se subțiază lumina ori se îngroașă întunericul potecile se împotmolesc pe drum peste cât se vor împreuna apele se vor împreuna mâinile cu firișoare albastre râuri subțiri curgătoare în dreptul inimii planetă de vise pulsând insomniacă de cât e nevoie să ai măsura incomensurabilei tragedii la cât începe numărătoarea să semene a verdict numerele să se amestece între ele șireturile să se înoade pe gât KRYTON

3 (8) / 2022

Echidistanță Să te naști când ziua e egală cu noaptea E mare noroc și puțină confuzie Cum ai tăia un măr în două și nu ai ști Care e jumătatea otrăvită Unde e mijlocul drumului Deși viața poate să înceapă în orice moment De la jumătatea mai lungă mai caldă Mai strălucitoare ca nopțile de vară În care carul mic se urcă pe spinarea carului mare Și se rostogolesc înapoi în burta cerului În pântecul mamei pregătit să adăpostească Unul la fel ca tine dacă n-ar veni seceta Dacă n-ar păli stelele Dacă ziua ar fi mereu egală cu noaptea Și jumătatea otrăvită n-ar fi atât de ispititoare.

Loc gol În câmpiile galbene niciun anotimp nu mai vine din cerul cândva albastru susură moartea ca un fagure de albine se întunecă devreme şi rămâne aşa călăii se apropie călcând apăsat şi cu fiecare pas ceva dispare definitiv înghiţit de pământul hămesit de sânge și himere întunericul nu arată la fel pentru cei plecați la stele și cei rămași să tragă perdelele peste bezna în care unii își strigă curajul și ceilalți își îngroapă rușinea 20

3 (8) / 2022

KRYTON

Fuga de realitate Citești o carte cum ai citi un om Care îi sunt punctele slabe Când se îndoiește și când fuge de realitate Până unde poate întinde ața Să iasă cu fața curată în războaiele duse de alții Aceleași utopii hulite ieri și aduse azi pe tapet Ca pe salvarea dintr-un iad cu alt iad Dai pagină după pagină an după an Câte piste false și drumuri oprite la jumătate Dramatismul începe cu un apus de soare Pe o hartă cu râuri și petece de câmpie Călcată în picioare de cizme barbare. Cărțile mor când e să trăiești o tragedie vie.

Alte timpuri Când se termină timpul ăsta Vine alt timp Ascuțitorul de cuțite prinde aer în aripi roata și focul sunt reinventate pe loc distanțele se așază cuminți în limitele lor fetițele sar cercul pe marginea gravitației bătrânul anticar își mângâie barba mucalit își îndeasă biblioteca în buzunar și pleacă să o vândă în bazar ce nu a fost scris nu poate fi nicicând citit, zice un orb, au pierdut cheia ușile ferecate nu se mai deschid când se termină timpul ăsta alte timpuri vin istoria își curăță capcanele și le așază la loc pentru căutătorii de aur rătăcitori în no man’s land până când casa de sub pământ va fi una cu cea din cer și din dreptul inimii va răsări un copac timpul își va intra în drepturi din nou cu fiecare viață mai scurt și mai sărac KRYTON

3 (8) / 2022

Prea curând Au ieșit în stradă să-și plimbe animalul bolnav îl învață disprețul acum lașitatea în fața ecranelor îl trec pe sub chipuri asemănătoare reflectoare reci ale morții comune își plimbă animalul bolnav în întuneric pe strada pustie și vânzătorii își sparg vitrinele gata de luptă prea repede le spun prea curând nu era decât animalul vostru bolnav abia coborât de pe soclu animalul ajuns cine știe cum în mijlocul pieței

Știri false Cu o mănușă murdară o mână o spală pe cealaltă să nu lase amprente pe apa din pahar cuvintele se rostogolesc mărgele de sticlă și nu se sparg și nimeni nu le ridică frica împinge în piață căruciorul cu măști statuile sar de pe socluri porumbeii sunt trimiși înapoi în țările de unde au venit clovnul de serviciu își rade varul de pe față 22

3 (8) / 2022

KRYTON

Macedonia

IVA DAMJANOVSKI

Septembrie A fost o zi frumoasă, ziua în care m-am înecat. Era un august însorit și s-au născut mulți copii atunci. Brațele lor se întindeau până la tavan, plângând de frică: Venim cu pace! - ca un avertisment. A fost o zi frumoasă, ziua în care m-am înecat. Era un august însorit și era prea cald. N-am suportat niciodată căldura. Am intrat în apă, dar am uitat de pietrele pe care mi le puseseră în buzunare pentru a mă împiedica să zbor. Se spune că așa se face: în buzunarele poeților se pun anumite pietre spre a-i împiedica a se sinucide prin înecare.

KRYTON

3 (8) / 2022

Pânză de păianjen Sălbatică precum o pală de vânt. Un copil, asta sunt. Noaptea, când visez la gravitație, la greutatea infinită, vreau să văd cum în camera mea păianjenul moare încet, prizonier în propria-i pânză. Văd cum sunt mișcările sale inutile devin mai lente și nu-mi pot înăbuși zâmbetul. Sălbatică precum o pală de vânt, un copil, asta sunt. Văd cum păianjenul meu devine prada a ceea ce a tricotat, se predă, renunță definitiv. La fel ca toate insectele captive printre firele sale, sfârșește prin a ceda și a se îndrăgosti de propria-i pânză. Se transformă în gravitație pură și are o greutate infinită, își ucide propria-i pânză, își ucide propria-i dantelă și acum știe că trebuie să se devoreze pe sine însuși.

3 (8) / 2022

KRYTON

Ludic(i) Îți ordon să fii. Acesta-i timpul meu în repetare, timp pentru recreere şi banală raţionalizare. Îți ordon să fii un cinic naiv care trebuie să dovedească zilnic că este el însuși altfel va înceta să mai fie și să arate continuu ceva ce nu văzuse niciodată. Îți ordon să fii. Fii acum, când cizmele cu model militar sunt la modă și reprezintă elemente de eufemism, boli tăcute și defetism față de fascism. Să uităm vechile cuvinte, să vorbim în neologisme și silogisme ilogice. Îți ordon să fii. Aceasta este dilema noastră contemporană, A nu fi sau a nu avea sau a dispărea. Oamenii acum nu mor de foame, ci fiindcă nu au parte de ceva anume și se străduiesc cu disperare să iubească prin mijloace ale scăderii și adunării. Îți ordon să fii. Fii acum, Când plecăm la vânătoare, când punk-ul este mort ca Dumnezeul nostru KRYTON

3 (8) / 2022

și ca dialogul. Îți ordon să fii. Fii acum, când plecăm la război încet și singuri, când avem o personalitate divizată, când suntem cu toții nebuni, ludici, cu toții doar mesaje pe twitter Sparge lampa în numele întunericului, ucide lumina în numele razelor de soare, în numele memoriei, arde fotografia în numele vieții, uită-ți biografia, în numele lui Dumnezeu, nu ține seama de Biblie. Două lucruri se învață la școală: acesta este sfârșitul ucide, nu te mărgini să frângi. Îți ordon. Fii. Și promit, vei vedea, mâine vor apărea copii mâine care nu vor avea nici stăpân, nici sclav pe pământ, și nici mormânt, copii ai ludicului și ai Renașterii. Aceasta este ultima noastră șansă.

3 (8) / 2022

KRYTON

Cunosc sunetul fricii și știu culoarea orașului la ora 6 seara și știu mirosul cuțitului, și știu că ți-ai îngropat cuvintele acolo, într-un colţ. Le-am găsit când ștergeam praful. Cunosc gustul de durată al tăcerii. Noaptea, în afară de tine, de mine și de poezia logică. întregul univers e într-o coeziune tăcută, Mă tem de tine.

Mâinile Timpul și cu mine alergăm printr-un lan de porumb. alergăm ținându-ne de mână, ne rostogolim pe jos, alergam în cerc iar pe măsură ce înaintăm pământul de sub picioarele noastre goale se transformă în asfalt, iar porumbul se transformă în foame. Timpul și cu mine continuăm să alergăm, dar acum ne sângerează picioarele și nu ne mai ținem de mână.

KRYTON

3 (8) / 2022

Un poem necesar Am nevoie de tăcere ca să mă nasc. Nu am nevoie de niciun drum pentru a fi plecată. Nu am nevoie de mâini ca să respir. Nu am nevoie de frânghie la gât ca să mă leagăn. Nu am nevoie nici de pendul, nici de ceas. Pentru un portret, nu am nevoie nici de pânză, nici de un chip. Am oare nevoie să strigi la mine? Taurul are nevoie de toreador, ca și de culoarea roșie. Am nevoie de un pământ al meu pe care să-l stăpânesc? Nu am nevoie de un pământ al meu pentru a exista. Nu am nevoie de poezie, Am nevoie să știu să număr. Nu am nevoie de pistol pentru a face o revoluție, iar pentru a merita frumusețea, trebuie să fii o fiară.

Libertate Absolută Cușca mea este încuiată. Iar eu visez La Libertatea Absolută, pură și ușoară ca un steag alb fac cu mâna. Dar cușca mea este închisă și oricât de mult aș implora, sau aș zgudui gratiile, nu mă vor lăsa

De ce murim? E simplu, sângele nostru este făcut din fier, iar oxigenul provoacă ruginirea fierului. De aceea murim: Cu fiecare noua respirație sângele nostru se transformă în rugină.

să intru în ea.

3 (8) / 2022

KRYTON

Iva Damjanovski, s-a născut pe 9 ianuarie 1996 la Skopje, Macedonia. Actualmente, este studentă la Universitatea Trento, Italia, unde urmează un Master în Muzicologie, și la Universitatea Sfinții Chiril și Metodiu din Skopje, Macedonia, unde urmează un Program de Studii de Master în Interpretare la Pian și Compoziție, la clasa profesoarei Marija Gjosevka. Este autoarea studiului „Interpretarea în viitor – fenomenul contemporan al interpretării în muzică și teatru, desfășurarea și comunicarea cu publicul”, publicat în cea de a patra ediție a revistei științifice „Ars Academica” a Facultății de Muzică și a Facultății de Arte Dramatice, Skopje (2016) și a studiului „ELEORP 76”: MUSICA NOVA MACEDONICA: muzică electroacustică macedoneană, dezvoltare și caracteristici”, publicat și prezentat de SOKOM (2017) la cea de-a patruzeci și doua ediție a conferinței din cadrul manifestării anuale de Muzică de Toamnă de la Struga. A regizat și a cântat la concertele „Monocromatice” și „Monologuri”, dedicate muzicii macedonene clasice prezentate în programele unor festivaluri de muzică, printre acestea numărându-se „Zilele Muzicii Macedonene” și “Златна Лира” (2018), recitalul solo și proiectul de concert multimedia „Dansând, dădeam viață umbrelor” în care a interpretat și la theremin (2021). Prima ei piesă pentru pian a fost publicată ca parte a compilației „Piano sky 3” de Pop Depresija, Serbia. Poemele sale au fost publicate în antologiile de poezie: „Rukopisi 40” (2017), „Rukopisi 44” (2021), „Who is Who” (2021), ”32 Македонски поети. Гласови на новиот век” (2018), „Астални Проекции” (2019), „SPE SALVI: POESÍA JOVEN INTERNACIONAL” (2020) și multe altele. Prima sa carte de poezie „Тие” a fost publicată la editura Blesok, cartea fiind câștigătoare a premiului „Igor Isakovski” pentru cea mai bună carte de poezie de debut a unui autor tânăr (2017). În 2019 a doua ediție, adăugită, a fost publicată de Editura PNV. În 2020 a doua sa carte „Двоумење” a fost publicată la aceeași editură și a câștigat prestigiosul premiu național „Браќа Миладиновци” pentru cel mai bun volum de poezii al anului la Serile de Poezie de la Struga. În 2021, a câștigat locul trei la „Антево Слово” și premiul special la concursul internațional de poezie „Castello di Duino” pentru cel mai bun poem nepublicat. Din 2021, este membră a platformei „Versopolis”, iar poezia ei a fost tradusă în sârbă, croată, slovenă, engleză, albaneză, greacă, italiană, spaniolă și bengaleză. Traducere și prezentare: Dan Mircea Duță

KRYTON

3 (8) / 2022

România

DUMITRU TOMONI

George Gârda – poet dialectal, om de cultură şi patriot bănăţean Numele lui George Gârda figurează la loc de cinste în galeria oameni de cultură reprezentativi ai Banatului, ce s-au afirmat prin susţinerea cu credinţă şi patriotism a luptei pentru înfăptuirea marelui ideal naţional şi evoluţia modernă a României Mari. S-a născut la 17 septembrie 1879 în Comuna Mănăştiur, unde va urma şcoala primară, continuându-şi apoi studiile liceale la Lugoj şi Braşov. Deşi la 5 octombrie 1901 începe audierea cursurilor Politehnicii din Budapesta, datorită înclinaţiilor sale umaniste, abandonează Politehnica, şi urmează cursurile Facultăţii de Drept, urmând ca la 27 aprilie 1907 să obţină titlul de doctor în ştiinţe juridice la Universtitatea din Budapesta. Aidoma marii majorităţi a intelectualilor români, şcoliţi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi George Gârda s-a format la şcoala militantismului naţional. De aceea încă de pe băncile şcolii el consideră drept o datorie sfânta, promovarea limbii, culturii şi a idealului naţional. Acum îşi va începe activitatea literară şi politică, publicând în gazeta „Poporului român”, de la Budapesta şi în ziarul „Drapelul” din Lugoj primele poezii în grai bănăţean, schiţe şi recenzii, articole politice şi dări de seamă, asupra activităţii Societăţii studenţilor „Petru Maior”, al cărui vicepreşedinte a fost ales în anul 1903. Poeziile dialectice scrise în acestă perioadă au fost adunate în volumul „Banatu-i fruncea”, ce apărea în anul 1908 la editura ziarului „Poporul român”, cu un cuvânt introductiv al profesorului de dialectologie Iosif Popo30

3 (8) / 2022

KRYTON

vici de la Universitatea din Budapesta. Acest volum reeditat la Bucureşti în 1921 şi în 1997, prin grija poetului Traian Iancu, cuprinde un număr de 28 de poezii dialectale. Poeziile lui Gârda exprimă orizontul satului bănăţean la începutul secolului al XX lea, complexitatea ţăranului, cu trăsăturile sale specifice: hărnicia, umorul, voioşia, mândria, atitudinea conciliantă, admirativă dar totuşi rezervată faţă de străini. Ele sunt scrise ca să placă, să provoace râsul, să creeze atmosferă la baluri, şezători, serbări sau la celebrele rugi bănăţene. De aceea, umorul exprimat în dialect este carateristica lor geGeorge Gârda nerală. La baza umorului lui Gârda stă mirarea naivă, ţărănească, exprimată cu candoare şi curaj, fără teama unor interpretări defavorabile. El exprimă mirarea şi naivitatea ţăranului bănăţean în faţa tramvaiului, trenului, în faţa „domnilor“, în faţa câinilor şi puştilor de vânătoare, la teatru, etc. („Izâmbanul“, „Ha mai şoadă“, „La tiatăr“.) În acelaş timp sunt prezentate raporturile sale cu „domnii“: preoţi, învăţători, medici („Tăt paorie-i mai bine“), bârfele şi conflictele din sat („În dujmănie”), dar şi frământările social-politice carateristice începutului de secol XX într-un oraş considerat drept centrul mişcării naţionale române din Banat („La Dărăbielu“, „Masa Poganilor“, „Fişcalii”, „Soţialistul“). Dacă volumul lui Gârda nu s-a bucurat de o mare atenţie, în schimb titlul volumului a făcut carieră. După Marea Unire, pe fondul unor nemulţumiri justificate a bănăţenilor de la formula „Banatu-i fruncea“ s-a ajuns la „Ideea bănăţeană“ s-au „Problema bănăţeană“, concepte de exprimare a „bănăţenismului“. Reluând şi dezvoltând formula „Banatu-i fruncea” într-o broşură cu acelaşi titlu, publicată la Lugoj în 1929, Petru Nemoianu atrăgea atenţia celor care o ignoră sau o ironizează că, ea „nu înseamnă numai o diferenţiune pur geografică, ci şi o bază de zestre sufletească cu care pe drept cuvânt ne putem mândri. « Banatu-i fruncea » este sinteza unor nobile năzuinţe sub toate raporturile vieţii : naţional-politice, cultural-artistice, economice, etc. « Banatu-i fruncea » nu se întemeiază pe orgoliul unei provincii care geme sub belşugul bogăţiilor materiale – căci sărăcia noastră nimeni nu o vede – ci această lozincă însumează calităţi şi virtuţi care au pus o bază solidă prograKRYTON

3 (8) / 2022

mului acestei provincii, în toate direcţiuniile”. Fire deschisă, voluntaristă şi sociabilă, Gârda a fost atras încă din anii liceului de posibilitatea activării în asociaţiile şi societăţiile cultural care promovau cultura şi spiritualitatea română în idea cultivării conştiinţei naţionale. Ajuns student la Universitatea din Budapesta, Gârda va găsi, şi datorită firii sale comunicative, un mediu prielnic de manifestare în cadrul Societăţii de lectură „Petru Maior” a studenţilor români din capitala Ungariei. Se face repede remarcat, astfel că, în şedinţa societăţii din 11 octombrie 1903 va fi ales vicepreşedinte şi membru în comisia literară. Participă cu entuziasm la toate acţiunile societăţii cu iniţiative şi propuneri de îmbunătăţire a activităţii şi cu recitări din creaţiile proprii. Rapoarte detaliate ale acestor manifestări le încredinţează spre publicare „Drapelului” din Lugoj. În acelaşi timp doreşte să le facă cunoscute colegilor săi şi realizările muzicale ale lugojenilor. În acest sens, organizează o excursie cu cinci colegi la Lugoj, pentru a participa la premiera operetei „Crai nou”, de Ciprian Porumbescu susţinută de Reuniunea de cânt şi muzică din Lugoj. Acţiunile desfăşurate în cadrul societăţii „Petru Maior” îl pregătesc pe George Gârda pentru a intra fără rezerve în confruntarea politică declanşată odată cu adoptarea activismului politic de către fruntaşii mişcării naţionale din Banat şi Ardeal. Nu întâmplător, când cea mai importantă asociaţie culturală din Ardeal şi Banat, „Astra”, doreşte să-şi înfiinţeze o agentură în Făget, printre cei contactaţi de către Coriolan Brediceanu, preşedintele despărţământului Lugoj, se află şi George Gârda. Mai mult, Gârda se va implica în mod direct în organizarea acestei agenturi în Făget, în urma unei manifestări culturale de succes ţinută în ziua de 29 iunie/12 iulie 1908. Peste un an, când la 21 martie 1909 s-a constituit filiala Făget a Societăţii pentru fondul de teatru român, Gârda făcea parte din primul comitet de conducere ocupând funcţia de secretar. Tot în martie 1909, George Gârda devenit avocat cu cancelarie avocaţială proprie, a fost ales deputat în sinodul Eparhiei Caransebeşului, din partea cercului Coşava. Dacă până la alegeriile din 1906, Gârda era cunoscut în Lugoj şi în zona Făgetului prin articolele şi poeziile în grai bănăţean publicate în „Drapelul” şi recitate la şezători, precum şi la manifestările culturale, după aceste alegeri, se implică cu multă determinare, devenind unul dintre fruntaşii mişcării naţionale în zona Făgetului. Uşurinţa cu care relaţiona cu ţăranii prin graiul locuitorilor, talentul oratoric, dar şi pregătirea profesională temeinică, îl vor impune pe Gârda, un lider politic de necontestat, cu o puternică influenţă politică. Era greu de conceput organizarea unei acţiuni politice în zona Făgetului, fără participarea sau sprijinul lui George Gârda. Acesta se va implica 32

3 (8) / 2022

KRYTON

atât în acţiunile întreprinse pentru formarea primului batalion românesc din Lugoj, cât şi în organizarea gărzii naţionale româneşti din zona Făgetului. În a două jumătate a lunii noiembrie a anului 1918, principala preocupare a românilor din zona Făgetului, ca de altfel, a tuturor românilor din Banat şi Ardeal, a fost alegerea delegaţiilor pentru Marea Adunare de la Alba Iulia. Astfel, ca o recunoaştere a meritelor sale, George Gârda a fost deputat al Făgetului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pentru a exprima dorinţa fierbinte a bănăţenilor de a se uni cu fraţii de peste munţi. După realizarea Marii Uniri, este numit comandant supreme al Gărzilor Naţionale din plăşile Făget şi Birchiş, într-o perioada deosebit de frământată. Dorind să reprezinte interesele acestor plaiuri bănăţene, se angreneză în vâltoarea luptelor politice, fiind ales deputat în primul Parlament al României reîntregite. La 25 noiembrie 1919, a participat la o adunare a parlamentarilor bănăţeni, fiind ales deputat în circumscripţia Buziaş. Aprecierea de care se bucura Gârda în rândul parlamentarilor bănăţeni, a fost confirmată şi de legerea sa în funcţia de secretar al Adunării Deputaţiilor, în şedinţa din 28 noiembrie 1919. Fiind membru marcant al PNL, va fi ales deputat în perioada guvernării liberale, manifestând aceeaşi poziţie combativă, dar principială. În cele 3 mandate de deputat, Gârda a reprezentat cu cinste şi demnitate zona Făgetului şi s-a bucurat de sprijinul şi simpatia celorlalţi deputaţi bănăţeni, indiferent de apartenenţa politică. Cultura, jovialitatea, ironia fină, spiritul de echipă au trezit admiraţia colegilor din parlament, bucuroşi să se afle în compania lui Gârda. Ca personalitate de referinţă pentru oamenii din zonă, a fost de mai multe ori, consilier local şi judeţean, precum şi susţinător cu expertiză a tuturor proiectelor culturale importante derulate în zonă. În calitate de consilier, Gârda ia atitudine faţă de abuzurile autorităţilor locale sau judeţene, militează pentru transparenţa deciziilor, pentru încurajarea celor cu iniţiative pentru debirocratizare şi susţinerea culturii naţionale şi respect pentru memoria înaintaţilor. Fiind liberal şi în acelaş timp avocat, Gârda a fost un apărător constant al drepturilor şi libertăţilor democtice, opunându-se abuzurilor de orice natură. Gârda a fost atent, şi preocupat nu numai de situaţia locuitorilor din zona Făgetului, ci şi de evoluţia social-politică a României în general, şi a Banatului în special. Prigoana comunistă s-a abătut şi asupra slujitorilor şi iubitorilor de cultură. Brutalizaţi şi terorizaţi de activiştii ignoranţi şi semidocţi, mulţi intelectuali au fost obligaţi să îşi ascundă crezul şi sentimentele si să-şi distrugă propriile biblioteci, dosind sau aruncând opere&nbsp;valoroase, achiziţionate cu greutate şi sacrificii materiale, pentru că acestea nu aveau un mesaj KRYTON

3 (8) / 2022

revoluţionar. Gârda, asistă cu mâhnire şi neputinţă la asaltul culturnicilor cu carnet roşu asupra spiritualităţii şi culturii tradiţionale bănăţene. Tot ce clădise el, încă din anii studenţiei se prăbuşea. Simte pericolul ce-l ameninţă şi nu întâmplător-aşa cum se vede şi din corespondenţă sa îi solicită ajutor fostului coleg din studenţie, dr. Petru Groza, ajuns între timp premierul României. Decesul survenit la 23 decembrie 1948 l-a salvat de umilinţa şi samavolniciile autorităţilor comuniste, dar nu şi pe soţia sa, Aurora Gârda, terorizată şi evacuată din casă de către conducerea raionului de partid Făget. Scrierile sale şi activitatea desfăşurată definesc atitudinea unu democrat sincer şi luptător pentru eliberarea naţională şi propăşirea culturală a Banatului. Astăzi o stradă îi poartă numele, şi un monument aflat în parcul civic, îi imortalizează memoria.

3 (8) / 2022

KRYTON

România

ALEXANDRA NICULESCU

J-u-a-n-a-m-a-n-a-g-e-r Stătea pe scaun în metrou, îşi privea ceasul şi îşi ridica ochii spre plafonul vagonului de câte ori intrau alţi oameni. Avea căşti în urechi, dar n-asculta nimic: iPod-ul se stricase cu câteva luni în urmă şi nu ştiuse ce să-i facă. Îi plăcea doar să aibă şi ea ceva ce aveau alte tinere care mergeau singure. Recunoştea imediat un dialect. Ştia când cineva e din Mexic, chiar din Ciudad Real, sau când e din Peru, din Columbia sau din Bolivia. În Barcelona cei mai mulţi sunt din Bolivia, îi spusese femeia pentru care lucra. Leneşă mai eşti, o tachina frati-su înainte să se mute de-acasă, ea se îmbufna şi îi striga tare că într-o zi o să ajungă cineva important. Acum ajunsese sluga unei femei şi nu-şi dădea seama cum poate să schimbe denumirea de fată în casă, servitoare, îngrijitoare de copii sau ce-o mai fi fost cu cineva important. La staţia Maria Cristina a coborât, a trecut prin puhoiul de turişti şi le-a privit feţele. Voia să le pună nişte întrebări, nu era sigură ce să întrebe, dar erau ei toţi, atâţia oameni năpustindu-se spre ea, trebuia să aibă multe lucruri să-i spună. Ei n-o vedeau, râdeau, vorbeau, verificau trasee, strigau şi se grăbeau să prindă metroul. Tot ce-i plăcea în casa femeii pentru care lucra era băiatul ei, avea aproape şase ani, ochii mari căprui şi n-avea nicio trăsătură de-a maică-sii. Când avea invitaţi femeia se lăuda cu băiatul, îl scotea în faţă, îl împingea săşi primească politicos cadourile şi să stea drept la masă până îi făcea ea semn să se ducă la culcare. Ai întârziat, a auzit când a intrat. Ea a dat din cap şi i-a privit pantofii lungi, avea cele mai lungi tălpi, aşa îi scrisese unei prietene din Mexic. Mai avea un colier greu şi părul îmbâcsit KRYTON

3 (8) / 2022

de fixativ. Să-l scoli peste zece minute, îi dai de mâncare şi te apuci de treabă. Seara a intrat într-un Internet Café de pe Carrer de Palai şi în primul moment a ameţit, şi-a dus mâna la frunte şi a respirat profund. Întunericul şi mirosul de vechi şi încins au început să-şi piardă intensitatea. L-a întrebat pe puştiul care o privea de sus până jos cât costă o oră, a plătit şi s-a apropiat de fiecare rând de mese ca să citească numerele de pe calculatoare. A ajuns în spate şi s-a aşezat. A vrut să-şi agaţe geanta de speteaza scaunului, dar aluneca imediat, aşa că a lăsat-o pe jos, după ce l-a studiat câteva momente pe vecinul din dreapta: era un turist bronzat căruia i se vedeau adidaşii apărând sub rândul din faţă. S-a asigurat că are geanta bine închisă şi a privit monitorul. Tot ce ştia era să intre pe Yahoo, să citească mesajele primite şi le răspundă. Şi-a scris adresa de e-mail tastând cu arătătoarele, apoi şi-a scris şi parola doar cu un arătător, în timp ce acoperea tastatura cu cealaltă mână şi se uita cu coada ochiului spre dreapta. S-a speriat când a citit că nu e bună parola. A scris din nou, mai apăsat şi mai lent, cu degetul bine întins, fără să se mai uite spre tânărul de lângă ea. Acelaşi răspuns. Instinctiv şi-a ridicat capul şi l-a privit pe puştiul căruia îi plătise. Dacă a făcut special? S-a întrebat în timp ce se încrunta. Dacă a vrut să-şi bată joc de ea pentru că e latino şi nu catalană? Sigur a trimis-o la un computer stricat ca să poată să râdă de ea, pe urmă să povestească la toată lumea şi să râdă cu toţii de ea. Băiatul vorbea la telefon şi gesticula. Poate chiar acum spunea ceva despre ea. Poate era totuşi ceva temporar. S-a gândit să pară că vrea să verifice câte ceva în geantă. A ridicat-o şi a scos câteva foi dictando şi un pix. Le-a aranjat în faţa ei pe masă şi le-a mângâiat: erau răcoroase şi fine, era bine să-şi treacă palmele umede peste ele, de sus în jos şi înapoi, se făcea un mic val care înainta uşor în faţa degetelor ei, se putea opri oricând, dar nici ea nici valul nu voiau de fapt să se oprească, odată ce începi ceva e greu să-ţi pui singur o frână, şi mai greu să iei drumul înapoi, e ruşinea că, e jena faţă de, e orgoliul, e toată aşteptarea ta şi a lor, ştii că trebuie să continui oricum o fi continuarea, chiar dacă valul se împotmoleşte la un moment dat şi pielea ei lasă urme pe albeaţa lui. Băiatul care vorbea la telefon a râs şi ea a fost sigură că are dreptate şi el e vinovat. Totuşi a mai încercat o dată, şi mai lent: J-u-a-n-a-m-a-n-a-g-e-r. Era mândră de numele pe care îl alesese. Apoi parola: M-a-n-a-g-e-r-i-mp-o-r-t-a-n-t! I-a apărut acelaşi mesaj. L-a fixat pe băiat, buzele i s-au lipit strâns şi s-au curbat în jos. A dat de câteva ori din cap şi a oftat, a apucat pixul şi a început să scrie: Bună, mami, mi-e dor de tine! De voi toţi. V-am visat într-o noapte. Eraţi cu toţii aici şi cineva făcuse un foc mare pe plajă. Aveam 36

3 (8) / 2022

KRYTON

empanadas şi peşte prăjit şi tu ai zis că aici se aude altfel marea. În stânga ei s-au aşezat două fete şi Juana le-a aruncat o privire cercetătoare: două la acelaşi calculator, sigur surori, erau foarte albe, una avea un tricou decoltat şi cealaltă tasta repede. Juana s-a uitat fix spre monitorul lor: nu intraseră pe Yahoo, nu-şi verificau mesajele, erau pe o pagină de anunţuri, fetele căutau casă probabil, şi-a spus ea, şi le-a urmărit degetele lungi şi subţiri, ale uneia pe tastatură, ale celeilalte jucându-se cu un breloc şi a fost sigură că sunt din Europa de Est. Vorbeau cu accent caraghios, dar ei i se părea că înţelege câte un cuvânt. Trebuia să afle dacă ele pot să îşi citească mesajele. A bătut-o uşor pe umăr pe cea de lângă ea şi a întrebat-o vorbind clar şi rar dacă nu-şi verifică şi mesajele. Fata a tresărit la atingerea ei, apoi i-a surprins zâmbetul larg şi sincer şi ochii mari şi inocenţi şi a zâmbit şi ea. Încă nu, poate mai târziu, noi căutăm să închiriem ceva. E foarte scump unde stăm şi vrem să găsim în altă zonă. Juana a încuviinţat din cap şi s-a întors la foile ei şi s-a pus iar pe scris: Vă trimit nişte bani. Cum v-am mai zis, câştig foarte bine, dar ştiu că nu vă place să primiţi prea mult. E un job bun, am foarte mult de lucru, multe responsabilităţi, mulţi oameni în subordine. Toţi mă respectă şi-mi zic señora. Nu e adevărat că suntem discriminaţi. Dacă vrei să reuşeşti, se poate. Exact cum ne spuneai tu ca să ne convingi să ne ducem la şcoală. Mai ştii pozele cu cele două clădiri înalte de lângă plajă? Una se chemă Arts. E hotel şi am luat cina pe terasa de la ultimul etaj. Ce ameţeală, mami! Dar ce mici se văd oamenii de acolo. Nu cred că v-ar plăcea mâncărurile astea ciudate care se servesc. Eu m-am obişnuit. Cel mai mult îmi place să aleg vinul. Uneori merg la expoziţii cu prietenii. E uşor să-ţi faci prieteni aici. Nu ştiu de ce se spune că sunt oamenii închişi şi naţionalişti. Se poartă grozav cu mine. Cred c-am vizitat muzeul lui Picasso de vreo şapte ori până acum. I-am învăţat şi picturile pe de rost. Dacă vreodată vreţi să veniţi, v-aş duce la Sagrada Familia. E un sentiment frumos când te plimbi înăuntru. E foarte scump, dar o nimica toată dacă ai un job bun. Sper să vă ajungă banii un timp. Mi-e frică să vă trimit mai mult. Nu ştii cine pune mâna. Mă refer la mexicani, că aici nu sunt probleme. Juana a bufnit în râs s-a uitat în jos, apoi şi-a şters ochii. Dimineaţa citise în ziar despre Pepe Manrique, poştaşul catalan, care timp de un an oprise toate scrisorile şi le ascunsese la el acasă: nu le citea, nu-l interesa ce spun, îl deranja că îi luau atâta spaţiu din casă, dar el nu primea niciodată scrisori, doar facturi şi atunci îi venise ideea. Avea toate teancurile alea de plicuri, cu toate scrisurile posibile şi putea să creadă că sunt pentru el dacă nu le deschidea. KRYTON

3 (8) / 2022

Juana a văzut că apăruse pagina de Yahoo pe computerul fetelor. Şi-a mişcat în continuare pixul pe foaie, îngroşând unele litere, modelându-le pe altele, adăugând câte o codiţă, dar nu-şi lua privirea de pe monitorul din stânga. Una dintre fete a tastat repede adresa de e-mail şi parola şi au apărut mesajele. Au chicotit citind câteva, spuneau: nu…nu şi pe urmă ba da…da şi râdeau amândouă. Mâna Juanei a întărit şi mai mult o literă până când foaia aproape s-a rupt. Şi-a mijit ochii spre băiatul de la intrare şi a verificat ceasul: mai avea câteva minute. A tastat cât de iute a putut, dar a primit acelaşi mesaj ca şi înainte. A încercat încă o dată şi încă o dată, din ce în ce degetele i se mişcau mai repede, şi i se întorcea acelaşi răspuns. În timp ce scria iar parola, băiatul căruia îi plătise s-a apropiat de ea, s-a aplecat puţin şi i-a spus: vi s-a terminat ora. Umărul ei s-a smucit, deşi n-o atinsese, ca şi cum ar fi vrut să-l facă să plece sau să-l lovească, dacă tot îşi bătuse joc de ea. Stătea şi respira aproape de urechea ei, poate îi examina părul, s-a gândit Juana, şi îşi zicea că nu e suficient de curat, că e prea negru şi are firul prea gros, poate se uita la cercelul ei şi ştia că e un cercel dintre cei mai ieftini şi avusese dreptate să râdă de ea, poate i se părea că miroase urât sau doar altfel şi tot era multumit că râsese de ea, poate îi studia gulerul şi ştia că e demodat, că era cumpărat de la un magazin de pe strada ei, acum şapte ani, că se rupsese într-o zi şi ea îl cususe dar tot se vedea urma dacă era atent. Îi venea să se întoarcă brusc spre el, să-şi ridice partea de guler unde fusese ruptura şi să-i strige în faţă: da, aici a fost, chiar aici, holbează-te cât vrei, de parcă ţie nu ţi s-a rupt niciodată nimic şi de asta trebuie să-ţi baţi joc, doar pentru că nu ne-am născut aici. Băiatul a atins-o uşor pe braţ şi ea a sărit de pe scaun, şi-a apucat hârtiile şi pixul şi geanta şi a mers cu paşi hotărâţi şi capul ridicat cât mai sus până la uşa deschisă, a ieşit şi nu s-a oprit până în capătul străzii, unde a respirat din nou. Simţea soarele în creştetul capului, apăsându-i umerii, topind-o, şi-i plăcea. Îl lăsa s-o cotropească. Sandalele ei aveau în centru o floare, un trandafir roşu înfoiat iar restul, frunze firave în jurul lui. Ştia că acasă, când s-ar fi descălţat, ar fi rămas pe pielea piciorului un trandafir de culoarea cafelei cu lapte înotând într-o cafea aproape neagră şi fierbinte. Seara, la duş, apa nu curăţa cafeaua, rămânea lipită de pielea ei şi trandafirul de spumă lucea. Soarele stătea cocoţat tot pe ea, în special pe cap, umeri şi tălpi, astea erau locurile lui favorite şi ea trebuia să aştepte iar maşinile. La fiecare semafor stătea tot mai mult, roşul rămânea împietrit pe capul stâlpului mult peste puterile ei. Toţi vorbeau în jur, nimeni nu venea singur la trecere, fiecare 38

3 (8) / 2022

KRYTON

avea ceva de povestestit, o îmbrânceau vocile lor dure, voia să se îndepărteze de ele. De mică învăţase să aştepte până se face verde, dar acum se sforţa să mai reziste încă o secundă. Stătea de ani de zile la semafor şi culoarea nu se schimba. Tot soarele şi toate vocile în capul ei, nu putea să îndure. Maşinile nu încetineau şi roşul nu dădea semne că o să dispară, că o să se ascundă undeva şi că verdele o s-o lase să treacă. Picioarele au început să păşească exact când culorile au făcut schimbul. N-o mai apăsa nimic, putea să meargă cât de repede voia, nu alerga, nu-i plăcea să alerge, să meargă repede doar. L-a văzut din depărtare, îl cunoştea, era şi el un semafor care apărea prea curând. Era o stradă strâmtă, cu sens unic, o cunoştea. Şoferii se grăbeau dar uneori un turist se aventura, ţâsnea şi plescăia pe asfalt până pe celălalt trotuar. Aveau un mod special de alergare turiştii. Ei erau altfel, aveau o viaţă aparte: doar şlapi şi tălpi cu urme de nisip, ochi de acum-m-am-sculat, braţări suvenir la încheieturile mâinilor şi tricouri cu Che Guevarra. Acum nu se încumeta nimeni, maşinile vuiau una după alta cu viteză dar nu suficientă încât să împingă aerul spre ea. Fusese verde o clipă şi era din nou roşu. Numai ea aştepta, nimeni lângă ea de data asta, nimeni nu era interesat să ajungă de partea cealaltă a străzii, nici din partea cealaltă spre ea. A încercat să reziste, s-a silit iar, şi-a impus, dar picioarele au coborât de pe trotuar, unul după celălalt, întâi dreptul, pe urmă stângul, şi nu s-au oprit. N-avea de ce să se oprească, vedea cu coada ochiului maşina care se apropia, dar nu şi-a întors capul spre ea, n-o interesa, simţea în sfârşit briza învârtind-o, o prinseseră de câte o mână, şi acum se roteau toţi trei, ea, soarele şi briza, ei se roteau foarte repede, putea şi ea, nu voia să iasă din joc, nu închidea ochii şi nu se uita spre maşină. Maşina a oprit brusc, şoferul a strigat ceva şi ea şi-a văzut de drum.

KRYTON

3 (8) / 2022

România

SAVU POPA

Calomfir (poeme)

***

La câteva zile După ce descoperise Că suferă cu nervii, Calomfir Ieșise într-o după-amiază În oraș, După o ploaie teribilă, Împreună cu mama lui. Aerul se răcise, Totul în jur Părea îmbibat într-o grăsime anemică Și când ajunseră Pe o anumită stradă, Pe mama lui O trecu un fior de greață și se opri Brusc, Devenind foarte atentă Pe unde călca. ,,Tu vezi câți melci fără cochilie Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?” ,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile 40

3 (8) / 2022

KRYTON

Pământului..” ,,Ai grijă pe unde calci, Poți să-ți intre bucăți din ei Printre crestele bocancilor, Să-i duci în casă, Să le împrăștii Pe mochetă.” Mama lui avea Întrucâtva dreptate, Melcii erau negri, vâscoși, De mărimea și grosimea Degetului mic De la mână, Nu părea că mișcă niciunul Și toată strada era plină. Calomfir îi privi cu atenție Și îl trecu un fior. Boala lui era întinsă Ca asfaltul crăpat, cenușiu Al acestei străzi, Al acestui trotuar, Iar bucățile vâscoase, Cenușiu-lucioase Din trupurile viermilor, Despre care mama lui Îi spusese, Avertizându-l că le-ar putea Lua printre creste, Erau, de fapt, nervii lui, Care nu dădeau semne de mișcare, prinși printre crestele de bocanc nemțesc ale fricii, Împrăștiați Pe o suprafață umedă, nesfârșită, Mirosind stătut, a vegetație a fum de mașină, a orbire KRYTON

3 (8) / 2022

Bunicul lui Calomfir ,,Pe mine, Să faceți bine Să mă-gropați În a mai groasă Rădăcină A copacului Acela Din mijlocul Curții.” Îi tot repeta bunicul său. Copacul avea Mai bine De-o sută de ani. Bunicul Nu știa cât avea să mai prindă, În curte Se afla Cel mai vechi copac Din lumea, Rădăcinile sale Făceau, Fiecare, Cât trunchiul Unui pom Zdravăn. Le zărise bunicul O dată, O singură dată, Când era mic Și avusese loc O furtună Ce se dezlănțui Cu o asemenea urgie, Încât sfâșie pământul Până la os 42

De aceea Putu zări, Înfipte adânc În miezul pământului, Acele rădăcini Imense, Ca brațele Unor bătrâni Morți de-o veșnicie Și dezgropați Dintr-o dată. Dorise Să le atingă, Dar, când se apropie de ele Și le atinse, Simți cum ard Ca niște comori Și venea de la ele Așa ca un flux de lumină Calmă Care îndulcise Întreg aerul Și tot ce se afla În jur. ,Așa să faceți cu mine, Nu-mi trebuie nimic altceva, Să nu care cumva Să mă duceți Prin te miri Care altă parte, Să nu am hodină, Să mi se tot Zvârcolească oasele Printre străini! Aici să mă lăsați, Să faceți bine 3 (8) / 2022

KRYTON

Să săpați cu grijă La temeliile Acelui copac, Până dați de rădăcini, Să scobiți apoi în una, Să pot încăpea, Apoi puneți Pământul la loc. Și cu asta v-ați încheiat socoteala cu mine!”

KRYTON

3 (8) / 2022

India

PANKHURI SINHA

Cântece de închisoare Perfect acordate, Nerepetate, Spontane, Din sufletul deținutului, La un loc, împreună, Într-un grup abia conținut, Cu unii conștienți de crima altora, Și oamenii bisericii întrucâtva deplângând sufletul osândiților, Întrucâtva chemând la și mai multă pocăință, Neprimitoare întrucâtva, Toate aceste note și tonuri, În cântece de închisoare legănate, Dimineața duminicii, Un grup incomod, Îngropat sub sunetul ăsta. Și apoi cântăreți solitari, Și eu între ei, Oameni neputând a fi singuri, În celulele lor, Cântând cu voce tare, Complimentați când și când de-o ascultare tacită, Sau pur și simplu oameni cântând în celulele lor, Puțini cântăreți ai unor îndepărtate limbi, Deși vorbite de mulți. 44

3 (8) / 2022

KRYTON

Cine și ce sunt oamenii Oamenii sunt ce sunt făcuți să fie Ce li se permite să fie În unele cazuri Oportunitățile permise Bune sau rele Procesele în care sunt împinși Regimurile impuse asupra lor Oamenii sunt transformați în simple reflexii Li se permite unora o supra libertate Comportament ilicit Tortură nelegitimă A altor oameni Altor discipoli Pământ mai înalt Peste alții Relief în viețile lor Poziții ferme Li se permite oamenilor să fie Ce nu ar trebui să fie? În feluri bizare, ascunse?

Punctul alunecos Între multele locuri În care suntem prinși Există întrebarea Predării metaforei care Să fie în mod universal acceptată Folosită Râvnită În marea criză de recunoaștere a metaforei De fapt de acceptare a metaforei Toți cei ce au dominat Au înșelat Și-au dominat KRYTON

3 (8) / 2022

În chipuri imorale Predate desigur Primar Aceia au fost Cei ce au predat cu pricepere Și ei au dominat Iar dominația lor A sporit.

Povestea unor greșeli de ortografie în plus Povestea unor greșeli de ortografie în plus Despre locuri Despre locuri natale Avea să devină fatală Periculoasă într-atât Un joc al neliniștii Al permanentei neliniști Al prefacerii vieții într-o hoardă nomadă de plângeri Persoanei tale Într-un subiect migrator Aproape fugar Prigoană Cumva Povestea despre chipul în care aceste greșeli ortografice S-au scris singure A luat o turnură bizară Curios de bizară Deși Prima Care îi venise în minte Era imaculată.

3 (8) / 2022

KRYTON

Un pescăruș înecat în ulei Ca un pescăruș înecat în ulei Se simțea Dimineața părea Din pleava unei revărsări de ulei Încherbată A unei neostoite turbări În flăcări țâșnind Pe macadam Ori în mare În paginile cărții Pe care o citea Și-n camera în care Citea Dintr-un conflict de birou Intens Amplificat Cuprinzându-i pe alții Fără rost târându-i pe alții Încadrând inocenții Naivii Ucigând oameni Poticnind păsări în zbor Schilodindu-le Mutilând vocea mea Aripile mele Ciopârțind oricare cer dimprejur.

KRYTON

3 (8) / 2022

Pankhuri Sinha este o scriitoare din India. Are două volume de poezie publicate în engleză, „Convorbiri din închisoare” și „Dragă Suzana”, două volume de povestiri în hindi, „Koi-bhi-Din” și „Kissa-e-Kohinoor”, la una dintre cele mai prestigioase edituri, Gyanpeeth și alte două pe drum, cinci volume de poezie publicate în India. A apărut în numeroase reviste și antologii din toată lumea. A câștigat nenumărate premii literare, între care amintim: Premiul Girija Kumar Mathur în1995, Premiul pentru cel mai bun film, cu scenariul documentar UGC „Cobra – God at Mercy”, în 1997, Premiul Chitra Kumar Shailesh Matiyani pentru primul ei volum de povești, în 2007, Premiul de Excelență Seemapuri Times Rajeev Gandhi în 2013, Premiul Pratilipi pentru poezie în 2018, Premiul Galateo în Italia, iunie 2021, Premiul de Excelență Sahitto în Literatură, Bangladeș, aprilie 2021 și multe altele. Poezia ei a fost tradusă în peste 25 de limbi și publicată în Serbia, România, Macedonia, Peru, China, Bangladeș, Nepal, Italia, Franța, Venezuela, Tunisia, Marea Britanie, etc. Scrisul ei abordează teme precum exilul, imigrarea, egalitatea de gen, probleme de mediu. Este de asemenea jurnalist, conferențiar, editor. Traducere și prezentare: Nicoleta Crăete

3 (8) / 2022

KRYTON

Rep. Moldova

IGOR URSENCO

Teo-e-Retikon Prin Zodii netestate de nimeni ca un ecou mă voi strecura subtil (Trup cu Trup) printre gînduri cu cearcăne să mă trezesc (Neuron cu Neuron) regresat din ligatura fericirii direct în certificatele voastre de naștere – pînă la ultima picătură de sînge să răsune Pae nul scrijelit (Cuvînt cu Cuvînt)

KRYTON

3 (8) / 2022

Ghetou În circuitul secret dintre inimă și creier unde lumina necanceroasă apune zilnic la capătul lor – acolo m-am obișnuit să caut biografia de beton a comunității solidare cu dușmanii de credință alternativă. Unica ce m-a ocolit pînă acum însigurată ca o turlă fără clopot ale cărui corzi voi pretinde semeț să le trag în altă viață dispusă de-ai permite zenitului să irumpă

Cronotop ca poet (doar) poți face trafic (ilegal) de zodii prin scenariile (abandonate) ale biografiei înveți (din mers) de la lăuze arta reținerii calciului în oase și în creier îți moșești orbita (ursitei) conturîndu-ți spațiul (tipografic) Intim

3 (8) / 2022

KRYTON

Grecia

ADINA VELCEA

Tribunalul visurilor Intră grăbit în biroul său din blocul turn situat în centrul orașului. Lumea de jos se desena în culori sumbre pe ferestrele care marcau peretele exterior. Culorile monotone erau accentuate de ziua mohorâtă, cu nori compacți. Se așeză pe scaunul comod și răsfoi actele care sufocau biroul de mahon. De undeva se auzi un zumzet slab. Privi mirat în jurul său. „Mi s-a părut”, se gândi și începu să studieze cazul lui Arnold, un tânăr arestat pentru jaf armat. Intrase într-o bancă și amenințase casiera cu un pistol cu bile. În panica generală, nimeni nu a sesizat că pistolul era, de fapt, o jucărie. „Banii sau viața” strigase și izbucnise în râs când toți s-au aruncat la podea, cu mâinile deasupra capului. Casiera număra banii, fără să-l privească. Directorul băncii se uita fix la pistol, în timp ce un telefon suna și sunetul lui parcă se propaga prin trupurile încremenite. - Sus cu toții, strigă Arnold, amuzat. Hai, sus! În picioare! Fiecare să spună câte visuri are în cont! Câte au împrumutat, cu ce dobândă și pe câți ani. Oamenii se foiseră neliniștiți. „E nebun”, gândeau cu toții și abia atunci, teama lor atinse cote alarmante. -Tribunalul visurilor începe, strigă Arnold, și se așeză într-un fotoliu, cu pistolul îndreptat neglijent înspre ei. - Tu, îi spuse unui bărbat grizonat, îmbrăcat impecabil. Câte visuri ai împrumutat? Bărbatul se uită la ceilalți, cerând parcă ajutor, dar nimeni nu schiță vreun gest. - Ridică-te! îi spuse Arnold. Câte visuri ai împrumutat până acum, de când și pe ce perioadă, cu ce dobândă? Repede, nu am mult timp la dispoziție. KRYTON

3 (8) / 2022

- Am două împrumuturi, unul pentru o mașină și altul pentru o casă de vacanță în Maui. Primul l-am luat acum 3 ani, al doilea acum 2 ani, voi termina cu ratele peste doi ani. Dobânda este 10 la sută pe an. - Bun, treci în dreapta! Următorul! O femeie în vârstă se ridică și spuse: - Eu am un împrumut pe trei ani, pentru o croazieră de lux în jurul lumii, împreună cu fiica mea și nepotul, cu dobândă de 20 la sută pe an. - Buun, treci în stânga. Următorul! Și așa, fiecare din clienții băncii a spus pentru ce luase împrumuturi. Atmosfera era mai destinsă, oamenii priveau acum curioși, interesați de visurile celorlalți. Nimeni nu știa de ce Arnold îi alinia în două grupuri distincte, unul la dreapta, altul la stânga. Ba chiar începuseră să șușotească între ei, mirați de ce unele visuri aveau o dobândă mai mare decât altele. După ce toți răspunseră, Arnold se uită la casiera care urmărise mirată cele întâmplate. „De ce nu a venit încă poliția?” se întreba ea. „Doar am apăsat pe butonul de avertizare. Ăsta e nebun, auzi ce întrebări pune, a și uitat de bani.” - E rândul tău! spusese Arnold. Surprinsă, casiera îl privi. Abia acum observă chipul tânăr al lui Arnold și o sclipire amuzată în ochii căprui, mari. „E tânăr, inconștientul! Nici nu cred că își dă seama ce face, în ce situație a intrat” se gândi ea. - Eu nu am împrumutat niciun vis, spusese ea și, în același moment, un inexplicabil sentiment de regret o cuprinse. Clienții aliniați în cele două grupuri o priveau cu compasiune. Nu era la fel ca ei, iată! Nu se îndatorase, dar nici nu avea visuri. - Atunci rămâi acolo, nu te încadrezi în niciunul din grupuri, spuse Arnold. Deodată, de afară se auzi o voce prin megafon: „Poliția, predă-te! Eliberează ostaticii!” și, concomitent, telefonul începu să sune strident. Arnold îi făcu semn casierei să răspundă. Poliția dorea să negocieze eliberarea ostaticilor. Arnold râse. „Care ostatici? Nu țin pe nimeni cu forța, aici e un tribunal al visurilor, atât!”. - Da, dar ai amenințat cu un pistol, ai cerut banii, îi spuse casiera. Arnold privi pistolul și zâmbi. Se uită pe rând la fiecare și spuse: - Am vrut să vă cunosc, atât. Pistolul nu este real. Fiecare dintre voi s-a împrumutat pentru a-și împlini un vis, fie că e vorba de o călătorie, de o casă, o mașină sau orice se poate obține cu bani. Am vrut să înțeleg cât de mult sacrificați pentru un vis, dar și ce fel de visuri aveți. Cei din dreapta sunt 52

3 (8) / 2022

KRYTON

pragmaticii, cei care vor să aibă cât mai mult, să se afișeze cu lucruri scumpe. Cei din stânga, se îndatorează pentru bucuria de o clipă a sufletului. Eu nu a trebuit să plătesc cu bani dorința de a vă cunoaște visurile, se pare însă că există un preț și pentru așa ceva. Să țineți minte: pentru orice vis se plătește! Arnold se îndreptă spre ieșire, ținând pistolul deasupra capului și se predă poliției, cu un zâmbet pe buze. Imediat năvăliră în bancă polițiștii printre clienții tăcuți care se priveau unii pe alții cu o undă de tristețe pe chip. ............................................................... Zumzetul se auzi din nou. Afară începuse să plouă. Se ridică de la birou și merse să-și toarne scotch într-un pahar. Puse două cuburi de gheață și sorbi gânditor din alcool. Zumzetul slab persista. Enervat, privi peste tot, dar nu descoperi de unde se auzea. Se apropie de fereastră și privi în depărtare la clădirile înalte care sufocau orașul. Luminile începeau să se aprindă. Jos, chiar sub fereastra biroului, în stradă, văzu un grup de oameni care agitau pancarte și strigau: „Dreptate pentru Arnold! Dreptate pentru visuri!”

KRYTON

3 (8) / 2022

România

CONSTANTIN-TUFAN STAN

Omagii muzicale, literare, plastice şi poetice închinate lui George Enescu Impresia lăsată de Enescu la Lugoj în 1922 (un prim popas după Marea Unire), covârşitoare, a determinat-o pe scriitoarea Olimpia Teodoru (1882, Roman – 1961, Mânăstirea Văratec – membră a Societăţii Scriitorilor Români), profesoară de limba şi literatura română la Gimnaziul Civil de Fete din Lugoj, să renunțe la elaborarea unei clasice cronici şi să-și exprime admiraţia în versuri, într-un amplu poem publicat chiar în ziua recitalului (Lui Gheorghe Enescu, cu ocazia plecării maestrului în America – 3 decembrie 1922 –, în „Gazeta Lugojului”, I, 17, 1922, 2), anticipând strălucirea momentului. Stihurile se constituiau, în acelaşi timp, într-o urare de drum bun adresată lui Enescu în perspectiva apropiatului turneu din Statele Unite, programat în ianuarie 1923. Următorul popas concertistic al lui Enescu la Lugoj (25 noiembrie 1923), în urma unui amplu turneu efectuat în localităţi ardelene şi bănăţene – Braşov, Sibiu, Sighişoara, Târgu Mureş, Dej, Cluj, Satu Mare, Oradea, Arad şi Timişoara –, i-a oferit Olimpiei Teodoru o nouă oportunitate de a da expresie preaplinului său sufletesc în urma înălţătoarelor momente trăite, printr-un înaripat eseu (Concertul George Enescu, în „Răsunetul”, Lugoj, II, 49, 1923, 1): „Arta e templu. Muzicantul, poetul, preoţi la altar. În ritmul lor tremură versul obidit al tuturor suferinţelor noastre, al nădejdilor noastre… Enescu, prinţ al artei… geniu al latinităţii, al muzicii române! Ca un meteor a apărut duminică seara pe cerul Lugojului… O clipă, am 54

3 (8) / 2022

KRYTON

tremurat, am plâns, am vibrat, ne-am închinat toţi pe vio-lina lui, şi apoi, ca un meteor, s-a dus, a dispărut… ca să răsară pe orizontul depărtat al emisferei noastre, pe cerul noului continent [aluzie la proiectatul turneu în Statele Unite]. Din marea depărtare a vremurilor străbune, din noianul lumilor dispărute, din imensităţi stelare, pe strunele lui vin rând pe rând acordurile inspiraţiilor divine, zborul cugetărilor înalte, abisul durerilor adânci… Le dă formă, culoare, armonie, înălţându-se în zbor vijelios pe culmi olimpiene, răpind în vârtejul lui ameţitor pe cei ce-l ascultă, vrăjiţi, smeriţi, uluiţi, pierduţi ei înşişi pe piscu-rile dispărute în zări. Frumos la chip, c-o expresie de aleasă nobleţe şi distincţie, cu ochi George Enescu - Lugoj 1942 pierduţi în misterul inspiraţiei dumnezeieşti, cu mersul elegant, cu pasul măsurat, cu gestul cumpătat, modest, solemn, dar smerit în ropotul de aclamaţii ale publicului vrăjit, simfonia geniului său, contopit c-un Beethoven, Saint-Saëns, culege de pe harpa lui divină lacrima pământului ca s-o înalţe Cerului. Cu ochii adânciţi în sfera nebulosului de simţăminte, de gânduri de icoane ideale, urmărind vedeniile acestei lumi de armonii, de cascade şi sonorităţi, de muzicalitate dumnezeiască, singur în Olimpul său, pare sol coborât, o clipă, din Tării, s-asculte şi să înalţe rugăciunile noastre… Enescu, fala neamului meu, du cu tine, măestre, peste mări şi ţări faima numelui românesc, şi apoi ne vino, vino cu bine pe pământul sfânt, leagăn copilăriei tale! Acei ce-am plâns şi acum pe violina ta, nu găsim veşmânt mai potrivit prinosului de recunoştinţă decât dăruindu-ne obolul material societăţii muzicale ieşene «George Enescu», pentru care ne rogi frumos în apelul adresat prin «Universul». Dacă «Răsunetul», primind umilu-mi obol, ar bine-voi să-şi deschidă coloanele acestui prinos, publicul lugojean ar putea oferi un preafrumos dar maestrului pentru societatea ce-i poartă numele şi care va aduce atâtea frumoase roade în viitor. Lugoj, la 29 noiembrie 1923” KRYTON

3 (8) / 2022

Recitalurile din 9 şi 10 februarie 1927 (la pian: N. Caravia) au fost precedate de concertul susţinut cu o zi înainte la Caransebeş. Repertoriul a cuprins lucrări de Bach (Arie şi Sonata în mi minor), Mozart (Rondo în Sol major), Beethoven (Romanţa în Fa major), Ysaÿe (Chant d’Hiver), Kreisler (Chanson Louis XIII) şi Ravel (Tzigane). Sub imboldul unei puternice emoţii, Olimpia Teodoru a republicat mai vechiul poem, elaborat în 1922, cu unele minime modificări, în revista timişoreană „Banatul” (II, 1, 1927, 11): Maestrului George Enescu Maestre, zeu al artei, maestre-namorat De visuri şi durere, tu, preot închinat George Enescu in viziunea lui Troparelor străbune de jale şi de dor Corneliu Baba Ce-au izvorât din noaptea sărmanului popor, Tu duci cu tine „doina” pe-oceane şi pe mări Şi-aduni mărgăritare şi lauri de prin zări. Cântările de apă-n umbră de-asfinţit, Sub luna călătoare pe bolta de argint, Şi murmurul din codru, când frunza se închină, Şi trilurile mierlei pe harpa ta suspină. Din vuietul de-aramă, vâltorilor lumeşti Tu împleteşti argintul simţirii omeneşti. Ştergi timpul şi distanţa, plimbându-ne prin rai, Pe infinitul artei luceafăr ne răsai. Maestre, -n templul artei, prin tine înălţăm O rugă către Domnul şi binecuvântăm O lacrimă tăcută, căzută solitar În colţul singuratic din cel mai sfânt altar, În inima mişcată prelung ca valul mării De sfintele acorduri sub undele ritmării. Când sufletul tău mare şi nobil, generos, În valuri se revarsă pe ritmul furtunos. Tu furi cu tine lumea în zbor ameţitor Din milă şi iertare îi împleteşti fuior. Iluzii şi credinţă cu tine se îmbină 56

3 (8) / 2022

KRYTON

Şi plânge suferinţa în mantii de hermină. Tu răspândeşti iubirea pe unde de eter Şi-o clipă faci să credem că tot pământu-i cer. Miresmele-n grădină, suava poezie, Eteric cad în picuri de dulce armonie. Cireşii dau în floare când printre cântăreţi Te pierzi în melodia eternei dimineţi, Căci zânele din leagăn sortit ţi-au fost suspin, Dumnezeire-n suflet şi geniu pur divin Icoană a minunii, copil ar armoniei, Când vălul de durere şi unda simfoniei În ochii tăi se leagă, ce umbre îţi vorbesc, Ce imn de rugăciune privirile-ţi slăvesc? Ce Heruvim se roagă? Ce astru nebulos Prin haos taie cale în ochiu-ţi luminos? Apoi, când simfonia duios se pierde-n urmă, Când mistica-nchinare supremul cânt precurmă, Când clocotul năvalnic şi ritmul maiestuos Extaz ne lasă-n suflet, extaz religios, Magnetizaţi de tine suntem în Paradis, Şi îngerii ne cântă, ne cântă ca prin vis. Sub ploaia de petale, de flori şi de cununi, Potirul rugăciunii din suflete aduni, Şi-n sala ce te-admiră ca pe un Făt-Frumos, Solemn, stăpân pe tine, smerit ca un Christos, Prinosul de iubire din inimi tu nu-l vezi, În lumile de gânduri, de umbre tu te pierzi… Ascuns privirii noastre, când ochii tăi cobor, Misterele din suflet într-aripate zbor Şi binecuvântate de harul cel divin, Smeritele-ţi talente din nou lumii închin. În corul tău de îngeri vorbeşti cu Dumnezeu Şi faci să-l înţelegem, să îi vorbesc şi eu, Căci sufletul se-nchină, tresare, cântă, plânge, Când ultima vibrare de sunete se stinge. Concertul din 21 noiembrie 1923, susținut la Oradea, după câteva experiențe neplăcute (Oradea – 1921 și Arad – 1922, primul recital în citadela de pe Mureș – capitala politică a Marii Uniri –, cu o modestă participare a KRYTON

3 (8) / 2022

melomanilor), s-a constituit într-un adevărat triumf, într-o atmosferă culturală elevată, accentuată și de prezența unor actori de la Teatrul Național bucureștean1. De remarcat implicarea în entuziasta sărbătorire a maestrului a reprezentanților așa-numitelor „minorități” (ceea ce confirma începutul unei relaxări într-un peisaj socio-cultural cosmopolit cu sensibilități subliminale, inoculate distorsionat în mentalitatea colectivă de-a lungul deceniilor), purtarea pe brațe, de către studenți, a maestrului și înhămarea simbolică la trăsură: „În toamna anului acesta, orașul nostru a fost vizitat de cei mai valoroși artiști. Astfel, a jucat pe scena Teatrului «Regina Maria» trupa de propagandă a Ministerului Artelor, în frunte cu Aristide Demetriade și Ion Marin Sadoveanu, cu piesele: Hamlet, Vlaicu Vodă, Arvinte și Pepelea, Moartea lui Fulger și Pe malul gârlei. George Enescu a dat un concert și a fost ovaționat de români și minorități. Studenții l-au purtat pe brațe prin oraș și s-au înhămat la trăsură, plimbându-l ca pe un cuceritor antic. Toți artiștii sunt cunoscuți bine de publicul românesc, așa că laudele noastre n-ar avea nimic de adăugat la faima lor. Atât putem menționa că presa minoritară i-a răsplătit pe toți cu elogii neobișnuite până acum din partea ei, ceea ce dovedește că talentele și manifestările românești de cultură încep să fie apreciate în adevărata lumină de concetățenii noștri de origine străină. În modul acesta, nădăjduim că o apropiere între ei și noi nu va fi imposibilă” (Manifestări culturale la Oradea Mare, în „Cele trei Crișuri”, Oradea, II, 11, 1 iunie George Enescu la Timișoara 1921, p. 185). grafica de I. Suciu

1 În repertoriu: Giuseppe Tartini (Sonata „Trilul Diavolului”), Henri Vieuxtemps (Poloneză), Johannes Brahms (Concertul pentru vioară), Pablo de Sarasate (Zigeunerweisen) și M. Ravel (Tzigane). 58

3 (8) / 2022

KRYTON

Ca ecou al triumfalului recital, poetul Alexandru Iacobescu2 îi va dedica lui George Enescu, în 1924, un poem („Cele trei Crișuri”, V, 1, ianuarie 1924, p. 6): Lui George Enescu Tu smulgi din cutioara ta de lemn Furtuni de glasuri aspre ce se-ngână, Un strigăt risipit de-un cald îndemn, Un șopot surd și-un murmur de fântână, Și-n vraja ce se tânguie pe strune Închizi un zvon de fluier de la stână. Când peste dealuri soarele apune Și-n tainic vuiet frunzele pe crăngi Pornesc cu glasul apei să răsune

George Enescu în viziunea lui Horațiu Dimitriu (1915)

În plâns adânc și jalnic de tălăngi. Și când pe-un fir subțire de lumină Coboară parcă undele din zbor, Arcușul tău pe raze vii se-nclină Smulgând un cântec trist din vraja lor. Iar când sub alba stelelor ninsoare, Prin parcuri vechi țin umbrele sobor, Pe strune faci un gând să se-nfioare Și strângi din rouă salbă de mărgele, În tremur viu, când floare după floare Adoarme blând, cu ochii către stele... 2 Alexandru Iacobescu (1875-1945), prozator și poet, colaborator al mensualului „Cele trei Crișuri”; v. Constantin-Tufan Stan, The Presence of Maestro George Enescu in Oradea. First audition of The 3rd Sonata for Piano and Violin “in Romanian Folk Character”, în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, Bucharest 2021, Editura Muzicală & Editura UNMB, București, 2021, p. 155-166. KRYTON

3 (8) / 2022

Aşteptata prezenţă concertistică a lui George Enescu la Timişoara, în 29 noiembrie 1938, a generat, ca expresie a unui neobişnuit climax spiritual, un poem-omagiu, zămislit de scriitorul şi universitarul timişorean Ovidiu N. Ţino (semnat cu pseudonimul Ada Crin)3, publicat în periodicul local „Luceafărul” (IV, seria II, 11-12, 1938, 30): CONCERTUL Lui George Enescu Arcuşul alungă mălură pe strune; Când curge molatic fuior de mătase, Când vântul puternic pe ape apasă, Auzi cum susură nisipul pe dune… Sau ropot de hoarde pe vânturi se lasă Şi foşnet de flăcări se-nalţă minune; Chemări de talangă sub soare-apune Zoresc albe turme în drumul spre casă… Dar cel ce se leagă vrăjirii eterne, Pe valul eteric arcuşul îşi poartă, Cu degete-fluturi podoabă tot cerne; Uşor ne deschide-a Olimpului poartă Şi simţuri divine în suflete-aşterne Iubitul de oameni, alesul de soartă. Sub aura entuziasmului, a preţuirii nemărginite pentru arta sa componistică, o întreagă pleiadă de istoriografi muzicali, graficieni, folclorişti şi compozitori bănăţeni (sau aflaţi episodic în spaţiul geografic al Banatului) l-au omagiat pe Enescu prin propria creaţie: Maximilian Costin, fost director al Conservatorului Municipal din Timişoara între 1923 şi 1925 (George Enescu. 3 Ovidiu N. Ţino (1881, Constanța – 1963, Bucureşti), matematician (specializat în geometrie analitică), publicist şi poet, director al Liceului „Unirea” din Focşani, profesor de matematică la Politehnica timişoreană, unde a fost implicat, în octombrie 1946, în greva studenţilor, care se solidarizaseră cu protestul anticomunist al colegilor lor clujeni (mişcări care au prefigurat Revoluţia din Ungaria), fiind arestat, alături de alţi colegi universitari şi studenţi. Şi-a încheiat cariera didactică la Politehnica din Bucureşti (cf. Constantin-Tufan Stan, George Enescu. Consonanțe bănățene, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018). 60

3 (8) / 2022

KRYTON

Date critice şi biografice, Institutul de Arte Grafice „Cartea Românească”, Sucursala Timişoara, f.a.), Ioan Suciu (o reprezentare grafică a lui George Enescu, publicată în 1936 în hebdomadarul timişorean „Fruncea”), Corneliu Baba (mai multe portrete – grafică şi pictură în ulei), Sabin V. Drăgoi (Rapsodie română – Dorică. Omagiu lui George Enescu, 1942; 303 Colinde – culegere premiată de Academia Română, referent fiind George Enescu), Remus Georgescu (Sonata-Poem pentru vioară solo „in memoriam George Enescu”, 1956), Doru Popovici (Întâlnire cu George Enescu, op. 154, operă pentru soprană, bas, cor mixt, pian şi vioară solo, libret propriu, 2002; 3 Madrigale Enesciene, op. 108, pentru cor mixt cu solo de soprană, pe versuri proprii, 1990), Nicolae Ursu (Cântece şi jocuri din Valea Almăjului – Banat. Omagiu postum lui George Enescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1958), Gabriel Mălăncioiu (Hommage à George Enescu, pentru vioară, 2011), Doru Murgu, Damian Vulpe, Ovidiu Giulvezan, Franz Metz, Felician Roşca, Veronica Demenescu, Ioan Tomi, Ionel Bota, Manuela Mihăilescu şi subsemnatul. După două prime audiţii mondiale enesciene dirijate la Timişoara, Remus Georgescu (cel care a identificat şi manu-scrisele celor două opusuri interpretate: La voix de la nature, în 1980, şi Suite Châtelaine, op. 17, în 1982), ca semn al aprecierii pentru devoţiunea cu care s-a dedicat promovării creaţiei enesciene, a fost distins cu Premiul „George Enescu” al Academiei Române, pe anul 1983, pentru oratoriul Ecouri, pentru solist, cor feminin, bandă magnetică şi orchestră.

KRYTON

3 (8) / 2022

Israel

ADRIAN GRAUENFELS

Autoportret de septembrie În anumite zile, totul devine o mașinărie, explic: sub oricare ambalaj probabil vei găsi părți componente: roți dințate și alte roți care se rotesc ca o inimă artificială, o fată cu o șapcă roșie care editează cerul, pești care arată ca niște baloane și baloane care nu seamănă cu balene, un far indiferent care mătură orizontul cu lumina sa slabă. Nu am fost copil pentru mult timp, iar după ce nu am fost, am devenit altceva. Asta. Și aia. Un ghetou, un labirint de sârmă ghimpată înăuntru, camera motoarelor la subsolul unui pachebot plin de refugiați. Ochiul meu repetă în oglindă ceea ce au văzut părinții. Ei știau deja: nu există cale de întoarcere către cineva care aș fi putut fi. Acum nu mai am decât amintiri (în fiecare septembrie) un multiplu al anilor care se repetă.

3 (8) / 2022

KRYTON

Vals cu mami Nu ştiu dacă mi se potriveşte statura de icoană bizantină răstignit stau, ronţăi seminţe, scuip poveţe istorice pentru cască-gurile satului metropola cu primărie s-a pavoazat cu steaguri necalcate, acvariu cu prisacă şi peşti fosforescenţi, toţi homosexuali. imaginez un dialog cu tine, e vorbit în mongolă că să nu înţeleagă bărbaţii: eu: ai muls capra mami? tu: da da da eu: ce avem de mâncare? tu: cal uscat eu: adu tu: ihaaa eu: sa stii ca e bun... şi aşa mai departe într-o apropiere cramponată cu urşi adiacenţi care mârâie a plictis. destinul se scarpină neştiind ce să facă cu noi stăm deci în sala de aşteptare şi jucăm jocuri preşcolare cu bile, zaruri, şotron, papă lapte, lapte gros, cine zice ăla e, leapşa pe ouate până în zori, când zici vreau acasă la mami. te iau în spate icnind a cartof sac. transpir şi înjur în suedeză, tu mă ghidezi stânga dreapta sus, jos acolo nu, înapoi, vertical, prostule, întoarce-te orizontal, diagonal spre 7, acum trei trepte, am ajuns şi hop..te dai jos pe un scăunel imaginar aflat acolo numai pentru tine, pictat de Pontormo de comandă, în rate, cu pensula sa falic enormă, reprezentând pe piticul Francesco Giannini în clipa în care era înghiţit de o balenă. Ce bine ne-am distrat şi azi şi azi şi azi ,mami, spui şi mă săruţi cu poftă te sărut şi eu pipăind dacă ai bani, n-ai, nici chiloţi nu porţi vai de capul tău de fată de oraş cu ochelari +4 şi miopie simulată ca să pari mai sexy.

KRYTON

3 (8) / 2022

Ungaria

LÁSZLO KURTI

LA ÎNCEPUTUL DESTINULUI NOSTRU mama mi-a arătat o fotografie cu tine mi-a pus-o sub nas pe mobil poza ta. M-am uitat la ea, și nu știam al cui e chipul ăsta pufos, cu dinți înnegriți, cine e tipul beat mort am copilărit împreună la bunici. la zece ani ne-am așezat pe hambar am legat un cal, am furat pepeni, am hoinărit pe câmp am tras cu praştia in spatele gol a țiganului din vecin numai că nu vorbea frumos. și băieții satului, cei mari, când ne-au fugărit, trebuia să scăpăm fugind desculți pe mirişte noi, orășenii nu aveam adversar. sângerase picioarele noastre dar apoi 64

3 (8) / 2022

KRYTON

rana s-a uscat. am prins șopârle pe câmp ne-am scăldat afară în curte într-o cadă de staniu. cu melci nude colectați dintr-o stivă speriam poștașul. iar acum rânjești chel la mine cu ochi încrucișati … de ani de zile nestiind nimic de tine ai luat de nevastă o fată zvânturata de atunci n-ai mai văzut copilul tău. îți amintești? Ti-am ținut capul după ce ai băut spirt, la zece ani ai vomitat întregul prânz. acum ai un salon de tatuaje și ai făcut picturi murale moderne în puburi împuţite ai spus povești confuze din care nimeni nu te-a mai recunoscut. odată mi-ai scris ceva pe chat, erai gelos din cauza gagicii bețivane. a fost a ta, te-ai ințeles bine cu ea, eu dacă am văzut-o de două ori tipa, prostule! Nici prenumele ei nu știam. de atunci liniste, mă eviți. au trecut din nou cinci ani. esti invidios, spui că eu sunt cel mare, pe când ai fi putut fi mai faimos ca oricare dintre noi? mai fericit? poate esti, cine stie KRYTON

3 (8) / 2022

în timp ce rânjești la mine aici pe poză. păcat că mama ta a murit prea devreme. erai măgulitor, nu ca mine, și cum încercai să salvezi lumea. ar fi bine să mai vorbim cândva din nou, dar acolo undeva la începutul destinului nostru.

László Kürti (Vásárosnamény, 29 noiembrie 1976) poet, redactor maghiar distins cu Spada Memorială Balassi Bálint (2021) În prezent lucrează ca profesor la Liceul Tamás Esze din Mátészalka. Este redactor la Vörös Postakocsi și Partium, membru al Asociației Tinerilor Scriitori, al Cercului József Attila și al Asociației Scriitorilor Maghiari. Locuiește în Mátészalka. A publicat 8 volume. A fost tradus în sârbă, albaneză și română. Traducere și prezentare: Attila Balázs

3 (8) / 2022

KRYTON

Ungaria

ATTILA F. BALÁZS

MINIMAL şapte stătea lângă berea călduţă un fluture beat în lumina lămpii

douăzeci pe cerul întunecat cuvintele sunt doar găuri semnele îşi pierd sensurile, la capăt va fi începutul

KRYTON

3 (8) / 2022

unsprezece nimicul stă la masa noastră mă aşteaptă te aşteaptă nu ne mai aşteptăm reciproc niciodată

douăzeci şi şapte ca o piatră azvârlită în întuneric cade steaua mea pe cerul lăudăros fără luciu

douăzeci şi nouă de la deşert învăţ să aştept ploaia cu toleranţă sub nisip începe să cearnă liniştit

treizeci şi unu mă ţin de interiorul unui clopot uriaş demult păsările ciugulesc liniştea în mine şi acuma sună, ţiuie, vâjâie lumea şovăitoare

treizeci şi trei ai vrut să te chiuleşti pe tine însuţi când te-ai reîntors, nici oglinzile nu te-au recunoscut

treizeci şi cinci scrisorile de dragoste pe care le primesc zilnic nu au expeditor

patruzeci şi opt oraşul sună în clopotul nopţii păsările constrânse în colivii de beton bat din aripi cu disperare cu aripile lor mătură funinginea aşezată pe geamuri

3 (8) / 2022

KRYTON

Slovacia

GYULA HODOSSY

DACĂ LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ALTFEL Totul era atât de aglomerat, încît lumea m-a părăsit. Cafeaua au pus pe masă, dar n-am băut-o, era prezent pe masă doar ca un decor aromat. Aglomeratia nu are nici o idee, ci doar un sens sensul prostiilor. Aglomeratia nu are niciun obiect, nici o mânie, n-are sentiment, nici frumusețe, nici flirt, doar obscuritate. Totul s-a topit unul în celălalt. La un moment dat chiar am simțit că masa, cafeaua, vitrina, e un amestec de lavă rece, nu mai era nici casă, nici lemn, nici porumbel ciupind firimituri de pâine. Nu mai simteam durerea. Si aglomeratia s-a topit în sine, nu mai eram nici eu, și dacă se dovedește altfel, și dacă lucrurile ar fi fost altfel Aș fi putut fi chiar și un eliberator de printesă, un sărman păstor de oi.

KRYTON

3 (8) / 2022

REȚETĂ PENTRU COMPLETITATE Numai completitatea contează, ziua de luni sau marti, dimineața sau seara sunt doar atașamente. Mugurul devine floare, mai târziu fruct, apoi descompunere, apoi pământ și din nou mugur, aceasta este adevărata completitate. În acest ciclu natural, este important doar mugurul, restul sunt doar dispozitive, coloranți. Adică, mugurele este cheia completității. Și cheia dorului de iubire îl puteți găsi în urletul mincinos, în plânsul mistrețului, jertfa fulgului de zăpadă. AŞTEPTARE Se aude ciripitul păsărilor. fărâme de vorbire purtate de vânt. Din directia mării zgomotul motorului navei apă și nisip și timp atemporal. Astepti. Aștepți valul, să stânjenească cu armonia universului trupul și sufletul tău. Apa sărată te face să larcrimezi. Aștepți o seară fără vânt, răsăritul roșu al zorilor, aștepti minutul următor încântat de mâine până îți dai seama asteptarea n-are motiv doar întrebarea de ce. Ca și rugăciunea, credința în eternitate. Ești în cameră de o vreme, totuși lacrimezi. 70

3 (8) / 2022

KRYTON

CA NICIODATĂ A ieșit în fața casei, ca niciodată înainte. Cu mâinile pe talie, îndrăzneț, de parcă ar fi exclamat: trage aici! Stătea în tăcere, privind cu fața țeapănă. Era dimineață, vântul bătea, soarele ascuns, pisicile si mașina de gunoi au dispărut. Stătea singur, nicăieri o pereche de ochi care să-l privească, în ciuda faptului că de data asta a ieșit în fața casei, ca niciodată înainte. Privindu-se în jur, vroia să spună ceva, dar lumea țipătoare nu era nicăieri, a dispărut ca ceața, se gândi el, îi e frică de opinie, de argumente, de cântecul păsării, de urletul vântului, de tot ce are origine în natură, care dă în judecată răul, așa că s-a întors în casă, ca niciodată înainte. A doua zi dimineață s-a trezit vesel. Nu ieșise în fața casei. Prin fereastra deschisă se auzi urletul unora, scârțâitul, disperarea de modă veche, dar nu-l mai deranja. A ascultat muzică de jazz și a citit Rilke. Gyula Hodossy (Dunajska Streda, 3 mai 1960) Scriitor, poet, editor maghiar din Slovacia, a fost distins cu Premiul Attila József. Publică articole și poezii incepând cu anul 1976. Este președintele Asociației Scriitorilor Maghiari din Slovacia. A publicat 7 volume. A fost tradus în limba spaniolă. Traducere și prezentare: Attila Balázs KRYTON

3 (8) / 2022

Spania

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

Alfabetul începutului (1) În seara zilei dinaintea marii zile, Dinu își făcu o promisiune: nu trebuia niciodată să privească înapoi, să îi pară rău de ceva ce poate considera nebunesc, un hazad fără rost. Chiar și așa, regretele îi dădeau târcoale asemeni unor lupi hămesiți, pândind de după copaci, cu ochii roșii, cu dinții clănțănind pofticios de prada încă vie și inocentă dinaintea lor. Și tot în aceeași seară, Dinu mai experimentă ceva inedit: găsi într-un sertar din cameră un soi de Jiminy Cricket, un prieten de nedespărțit, un zeu al vorbelor tăcute cu care avea să poarte lupte nesfârșite, interminabile, aproape fără timp... Un tip fără scrupule, însoțitor neîntrerupt, nepotolit, nemăsurat în nicio formă posibilă și imposibilă. Până la urmă, un pansament al lumii care mereu se arăta bună, dar numai la început și în anumite ocazii. -Mister V, se prezentă sec și apatic individul în costum de vară crem, cu o pălărie peste țeasta cheală și albinoasă. -Dinu, răspunse scurt. Ce individ ciudat, medită... -Nu sunt ciudat, îl întrerupse Mister V, sunt un început. Și zâmbi cu o jumătate de gură. -Poți citi gândurile? Cum așa? Nu vreau asta! O să o iau razna. Am nevoie de intimitate, se plânse Dinu. -Așa m-ai creat, așa mă ai. Și nu te mai plânge atât. Ai uitat că ai visat mereu la un costum de vară crem? La un prieten cu care să vorbești vrute și nevrute, mai mult decât cu tine însuți? Eu am fost întotdeauna lângă tine, doar că tu nu m-ai văzut. Știu totul despre tine. Nu te poți ascunde. Am trăit (1) Fragment din romanul După coridă în curs de apariție. 72

3 (8) / 2022

KRYTON

aceeași viață. Eu sunt tu, dar tu nu poți fi eu. Numai că uneori nu vreau să îți răspund, să nu te fac să te simți prea incomod, ca și cum ți-ai trăi viața în oglindă... -O conștiință închiriată, asta ești. Nimic mai mult. Și îi veniră în minte cuvintele lui Dostoievschi, numai că el se referea la avocați. -Crezi ce vrei, însă îți sugerez ceva: ar fi bine să nu purtăm prea multe discuții în contradictoriu. Vei suferi mult. Și nu o spun ca pe o amenințare, ci ca pe un sfat. -Acum ești și prezicător, râse Dinu. Probabil că ai dreptate. Încerc și eu să sar calul. Nu întotdeauna contează primele impresii. Înțelegi sigur ceea ce vreau să spun... -Mda, da da, veni răspunsul automat al lui Mister V. Căzusem pe gânduri, Dinule. Mâine trebuie să te trezești cu noaptea în cap. Cu acceleratul până la Deva se face o veșnicie. Și nu ți-ai făcut încă bagajul. Autocarul spre Karlsruhe pleca din Deva după-amiază pe la patru. Dinu avea cu el viza, pașaportul, ceva bani și un geamantan mare, cât o zi de post. Situația i se părea cam ciudată: unde mergea el cu valizoiul acela după el? Părea mai degrabă că pleacă în vacanță... Ce era mai ciudat era că se simțea ca și cum ar fi plecat în vacanță. Îmi ajung anii ăștia de predare, și continuă un gând mai vechi: fac un an sabatic și cu asta basta. Nu trebuie să dau explicații nimănui despre nimic. Nu interesează pe nimeni viața mea. Însă nu era adevărat. Și o știa foarte bine. Chiar și Mister V, acum moțăind într-un colț de cameră, cu pălăria trasă pe ochi, îi trase un zâmbet ironic, mai mult un rânjet care semăna bine cu cel al unei pisici de Cheshire, cel cu care Lewis Carroll s-a inspirat pentru a o crea pe Dina lui Alice. A doua zi de dimineață, la două și jumătate, ceasul deșteptător sună. Dinu era treaz demult. Abia dacă închisese ochii. Pleoapele îl usturau. Avea o senzație ciudată, inexplicabilă. Se simțea golit de propria ființă. Își dorise atât de mult să plece și acum... Parcă înnota împotriva unei firi care nu era a lui. Drumul spre gară i se păru străin. Țăcănitul roților de la geamantan rupea liniștea dimineații. -Îți aduci aminte? îl încurajă Mister V. Pe aici mergeai la pescuit când erai copil. Uite, și îi făcu un semn cu mâna spre o cărăruie care se furișa printre două blocuri. Pe acolo obișnuiai să o iei ca să mai tai din distanță. Da, pescuitul... Ce vremuri! Să stai cu undița în mână ca un obsedat, fără apă și într-un umblet continuu, să urmărești fiecare mișcare a plutei, să mergi ca nebunul prin toate stufărișurile, pe lângă stâne și prin toate gropile ca să trăiești cea mai cea din toate senzațiile posibile: acel tremur urmat de îndoirea bățului și KRYTON

3 (8) / 2022

de agilitatea de care trebuia să dai dovadă pentru a prinde peștele. -Și acum merg la pescuit, doar că alt fel, răspunse amar Dinu. Cine știe ce o fi... La capătul orașului se afla gara. O clădire cu o arhitectură tipică, elegantă cândva, dar scorojită și sumbră în lumina difuză și cariată a stâlpilor. Acceleratul ajunge și el în douăzeci de minute. Nu mai e mult. -Eh, un an trece repede, se încurajă Dinu. -Tu fii pregătit pentru mai mult, rosti șoptit vocea lui Mister V. -Hai, nu mai cobi atât. Timpul trece repede și poate că mă pot întoarce chiar și mai repede. Fiecare cu norocul lui... În plus, ar fi perfect să prind chiar începutul următorului an școlar. Niciodată nu se știe. Și plescăi de plăcere... -Începutul, așa este. Sună a tine, a aventură, a viață, rosti grav Mister V. Spor la primele litere! * Orele până la Deva se făcură nesfârșite. Cele de dimineață, până a răsări soarele, erau line. Diminețile de început de iulie au ceva magic. Se luminează devreme, iar cerul pare că îmbrățișează tot ce mișcă. Lumina apare de după cortina curburii pământului, asemeni unei vedete în devenire, o creatură așteptată natural, poate prea natural. Și aerul, aerul miroase a vară, a răcoare încă domolită, a liniște și a miraj. Nimic nu poate tulbura starea asta. Dimineața este o creație a celui ce le face pe toate. Uneori, zâmbi Dinu în sinea lui, cred că și Marele Creator stă undeva ascuns și își admiră perfecțiunea, întocmai ca Pigmalion pe Galatea. Ba mai mult, îi face și pe alții să o iubească. Acesta este miracolul frumosului. De la fereastra deschisă a compartimentului, Dinu admira peisajele cu privirea lăsată la voia întâmplării. Acum trecea prin munte. Brazii galopau pe lângă el și, în fuga lor oarbă, țăcănitul cadențat al roților vagoanelor își mărșăluia zgomotul mecanic prin nemișcarea încă vie a dimineții. Două și treizeci și cinci. Acceleratul ajunge la Deva. Curios, Dinu nu simte nicio oboseală. L-ar întreba pe Mister V dacă e la fel, dar nu e de găsit nicăieri. O fi rămas pe undeva pe drum, cugetă. Vine el, nu-mi fac probleme. Un soi de curiozitate și de optimism dinamic îi gâdilă simțurile. Fruntea îi este fierbinte. Parcă are febră, dar nu neapărat de la vreo răceală. Are febră și atât... În fața parcării de lângă benzinăria Z unde era, de fapt, locul de plecare a 74

3 (8) / 2022

KRYTON

autocarului nu era nimeni. Poate că ajunsese prea repede. Dar e mai bine așa. Se putea obișnui cu locurile. Dorea să și le însușească, cumva. Loc de ales nu putea, pentru că pe bilet venea deja locul prestabilit. -Uff, așteptarea asta, sună răgușit și pe neașteptate vocea lui Mister V. -Aaaa, ești aici, Mister? Dar cum de te plictisești? Credeam că ești pe la vreo petrecere, pe undeva, cu vreo mândră, îl ironiză Dinu. -Bla, bla, bla, replică V. Dacă îți spun unde am fost, nu o să mă crezi. Și fără a aștepta răspunsul sau încuviințarea lui Dinu, începu a turui vrute și nevrute despre o anume Mary Shelley, despre un doctor pe nume Victor Frankenstein, o creatură cu numele Creatura, sloiuri de gheață, crime și refugieri... -Ești dus cu sorcova, dragă V, surâse calm Dinu. De unde îți veniră chestiile astea acum? Nu ai altceva mai bun de făcut sau de gândit? îl apostrofă el. Tu crezi că mie de asta îmi arde acum? Țara arde și baba se piaptănă. Ești culmea! -Ziceam și eu așa, să te mai distrag, dar văd că nu prea am cu cine, se apără V. -Nu prea este bine ales momentul, replică Dinu. Încerc să asimilez ce mi se întâmplă. Am strania senzație că trăiesc viața altcuiva. Mă simt ciudat tare. Improvizez scenarii și situații cu care nu m-am confruntat niciodată. Totul este ca un film care mi se derulează în dimensiunea realului și partea proastă este că nu am control. Nu pot modifica nimic. Execut automat. Atât... E ca și cum nu aș fi eu. Și, spunând asta, Dinu închise ochii, respiră adânc și răamse în picioare, nemișcat, lângă valiza mare cât o zi de post. Vreau să dispari pentru o secundă din mintea mea, te rog. Am nevoie să nu mă gândesc la nimic. Și, în loc de răspunsul din partea lui V, nu se auzi altceva decât liniște. O liniște de mormânt, surdă, fără vreo adiere de vânt, fără niciun sunet existent. Nu mișca nimic. Acum e bine. Așa mă pot rătăci fără să știu. Și nu trebuie neapărat să mă caut. Probabil că m-am și găsit deja. Nemișcarea are ceva aparte. Te rupi de ceea ce îți corupe mintea. Pleoapele se închid peste ochi ca niște jaluzele care cad peste freamătul instinctual al lumii. E mai bine așa. E perfect. Timpul îngheață și el. Sau asta e senzația de moment. Iar în încremenirea lui, te simți ca un bob de antimaterie care trebuie să stea în imponderabilitate pentru a nu intra în contact cu materia. -Bună ziua, nu vă supărați, așteptați cumva autocarul care pleacă la Karlsruhe? întrebă o voce pițigăiată, dar deloc neplăcută. -Bună ziua, da, se bâlbâi Dinu, luat prin surprindere. KRYTON

3 (8) / 2022

Era o fetișcană de vreo douăzeci de ani, cu un rucsac negru și cu o sticlă de Fanta în mâna dreaptă. Purta un tricou verde cu un cap de mort pe el și jeanși albaștri scurți, ferfenițați pe margini. Părul castaniu închis îi era legat într-o coadă, iar pe cap avea o șapcă pe care scria șters Adidas. Ochii mici și negri, ca de veveriță i se mișcau zglobiu când într-o parte, când în alta. -Sunt Demetra, merg la o rudă în Germania.Urmară câteva clipe de tăcere. -Dinu, se recomandă. Merg, ăăă, merg la... nu știa ce să spună. Se opri. Fata mări ochii, în așteptarea unui răspuns. -Unde mergeți, îl întrebă ea iscoditor. -Merg la o cunoștință din Karlsruhe, iar de acolo... daaa, de acolo vreau să ajung în Madrid, răspunse însuflețit pe loc Dinu. Ce bine suna. A plan. Primul plan. Litera A din alfabet. Da, continuă el, aprobându-se singur. Mă duc să îmi ajut un prieten ceva timp și după aia mă întorc în țară. Sunt prof de engleză. -Suuuper, răspunse fata contagiată de entuziasmul lui Dinu. Vă doresc mult succes! -Ce loc aveți, iscodi Dinu, să mai schimbe subiectul. Nu de alta, dar era de ajuns ce mărturisi. Și, în plus, Mister V era mereu la pândă. Nu voia să îi dea satisfacție. În fine, locurile erau unul lângă celălalt, patru c și patru d. Avem timp destul să mai sporovăim, remarcă Dinu. -Ok, ne vedem în autocar, se scuză Demetra. Și, nemaispunând nimic, fata cu nume de zeiță greacă a naturii se întoarse și plecă în grabă spre un restaurant care se afla în imediata apropiere. Patru fără cinci. Toți pasagerii și-au ocupat locurile. Doar o cucoană din Cluj și un tip din Bârlad întârziaseră. Șoferul le mai dădu zece minute. Apărură, în cele din urmă, transpirați și gâfâind ca niște locomotive de început de secol nouăsprezece. -Iertați, dom’ șofer. Trenul a avut întârziere, se scuzară pe rând. -Haideți, vă rog. Pornim cu întârziere, replică șoferul amabil. Demetra era deja în autocar când Dinu se urcă. Asculta muzică la un walkman Sony. Clătină din cap și aruncă un surâs timid când acesta se așeză. Nu dură mult și autocarul de la firma Atlassib cu tot cu remorca atașată se puse în mișcare. De la postul lui, șoferul începur să dea instrucțiunile necesare pasagerilor: uzul toaletei, opriri, siguranță, etc. Pe Dinu îl încercau o neliniște și o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Nu mai era mult și avea să vadă și alte țări, alte locuri pe care le admirase 76

3 (8) / 2022

KRYTON

doar la televizor. Acum erau pe cale să prindă viață. Lângă el, în locul de rezervă chiar de lângă șofer, Mister V trona de parcă ar fi fost un VIP. Îi plăcea și lui călătoria care urma să finalizeze în trei zile... -Trei, număr magic, corespunde literei c, calculă Dinu. -Lung alfabet mai avem înainte, oftă Mister V și întoarse privirea pe geamul fumuriu.

KRYTON

3 (8) / 2022

Australia

DORIAN STOILESCU

cântec împreună pentru că aveam aceeași ramură a netrăirii și-a frunzei fără de soartă

colivia închisă pasăre își înalță trilurile tremurând spre steaua singurătății.

cu aceeași limbă a cruzimii peste violența nemuririi pe-același drum

* absorbită în tavan într-o pură disciplină

al încăpățânării ce croia neschimbat refrenul despre uitare și viață, ne-am țesut plimbări

inutilă

nepermise în toate timpurile peste toate drumurile am altoit arborii cu stele absurde am levitat apoi în somnul pădurilor înghețate din frontiera destinului la judecata ascunsă a cetăților sudate de spaimă aruncând săgeți în noi înșine pentru a deveni împreună cântec rană într-o stea vie. 78

muzica dispare aparent cinică fără urme. * undeva, departe tocmai s-a născut o stea din cântecul ei.

3 (8) / 2022

KRYTON

treptele îți strecori atent sufletul, îngenunchind pentru scurt răgaz. cobori apoi în mijlocul zilei ieșind din mașina stricată ca un mire întârziat ce-aleargă bezmetic pentru a-și începe logodna. acum e beznă deplină, mergi împotriva vântului, obosit, pe-o stradelă lungă, pustie, murdară până ajungi la sfârșitul călătoriei, către singura stea rămasă-n singurătatea nopții. este cea aflată în ochii aproapelui: pășind de parcă întotdeauna ai fi fost al zborului.

inspirație poemele au ieșit într-o călătorie din șira spinării spre cele mai îndepărtate stele precum muzele nopții mușcate violent de vârcolaci tăcere apoi

căzând lin praf cosmic pribegind fără de întoarcere adunând eterul peste leagănul nașterii KRYTON

3 (8) / 2022

Spania

CRISTIAN MIHAIL DEAC

Biserica deschisă este ecumenică (1) Biserica deschisă este ecumenică, în alte cuvinte, poate menține unitatea întotdeauna, iar atunci când este nevoie, i se cere să lase deoparte comoditatea și să își caute oamenii, să restabilească cu aceștia o relație personală, fără a renunța la propria sa identitate, păstrată de-a lungul timpului; o relație de tip comunitar – de restabilire a legăturilor, nu atât instituționale, cât familiale. Familia este și rezistă în timp ca familie atunci când este unită. Pentru a putea aprofunda mai bine acest subiect, putem arunca o privire dincolo de timp, cu figura luminatoare a Sfântului Ioan Hrisostomul (347 – 407), a cărui pomenire se săvârșește în fiecare an, pe 13 noiembrie. [ „Viața Sfântului Ioan Gură de Aur”: http://www.parohiasfantulioanguradeaur.ro/sfantul_ioan_gura_de_aur. php [URL accesat pe 17 ianuarie 2022]. ], arhiepiscop al Constantinopolului și Doctor al Bisericii Catolice; predicatorul despre care credincioșii spuneau că „mai de folos era ca soarele să-și oprească razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. [ „Gura de Aur a Bisericii” https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/ gura-de-aur-a-bisericii-130243.html [URL accesat pe 13 ianuarie 2022]. ]. Hrisostom, din greacă, înseamnă „gură de aur”. Merită să amintim povestea supranumelui său, cum a ajuns să fie numit așa. Într-o zi, după Liturghie, pe când predica omilia, o femeie din Biserică a spus aceste cuvinte profetice: „Învățătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ți zic Gură de Aur –care pe grecește se tălmăcește „Hrisostom” –, fântana ta este adâncă, iar funia minții noastre este scurtă și nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale! [ Ibídem. ] Și, din acel moment, Sfân(1) Fragment din conferința Iglesia Pueblo de Dios en camino. Memoria ecuménica desde una mirada fraternal. Segovia, 2022. Traducerea în română: Mihaela Petrache.

3 (8) / 2022

KRYTON

tul Ioan a fost cunoscut în toată lumea sub acest nume, Gură de Aur, căci Dumnezeu i-a dat acest nume prin intermediul acelei femei. În documentul Comisiei Teologice Internaționale asupra Sinodalității în viața și în misiunea Bisericii, în paragraful numărul 3, sunt date ca exemplu cuvintele Sfântului Ioan Hrisostomul în ce privește Biserica: „nume ce se referă la „a merge împreună” (σύνoδος)”. Arată că Biserica este adunarea convocată pentru a-I mulțumi și a-I cânta lui Dumnezeu cântece de slavă în cor, o realitate armonică în care totul se menține în uniune, pentru că cei care o compun, prin relația lor reciprocă și ordonată, împărtășesc ἁγάπη și ὁμονοία (aceeași simțire). [ Sinodalitatea în viața și misiunea Bisericii (2 martie 2018); preluat de pe https://www.vatican.va/roman_curia/ congregations/cfaith/cti_documents/rc_cti_20180302_sinodalita_sp.html [URL accesat pe 13 ianuarie 2022]. ] Iar în următorul paragraf, ni se clarifică semnificația sinodului: Cu o semnificație specifică, încă din primele secole se desemnează prin cuvântul „sinod” adunările ecleziastice convocate la diverse niveluri (diocezan, provincial sau regional, patriarhal, universal) pentru a discerne –sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu și atenția îndreptată către Sfântul Duh– temele doctrinale, liturgice, canonice și pastorale care se prezintă cu regularitate. Cuvântul grecesc σύνoδος (sýnodos) se traduce în latină synodus sau concilium. Concilium, în limbajul de rând, se referă la o adunare convocată de autoritate. Chiar dacă rădăcinile cuvintelor „sinod” și „conciliu” sunt diverse, semnificațiile coincid. Ba mai mult, „conciliu” îmbogățește conținutul semantic al cuvântului „sinod”, pentru că are legătură cu ebraicul „qahal” –adunarea convocată de Domnul– cu traducerea sa în greacă ἐκκλησία (ekklesía), care, în Noul Testament desemnează convocarea escatologică a Poporului lui Dumnezeu în Isus Hristos. [ Ibídem ] Sinodalitatea este o temă de așa actualitate pentru Biserica Catolică încât a demarat un mecanism eclezial cu scopul de a-și pune singură întrebări la nivel de biserică universală. Poporul lui Dumnezeu este chemat să accepte un drum ce nu e tocmai ușor, după cum s-a afirmat în Comisia Internațională. „Poporul lui Dumnezeu străbate drumul istoriei împărțind cu toată lumea drojdia, sarea, lumina Evangheliei. De aceea, „evanghelizarea implică și un drum de dialogare” [165] în compania fraților și a surorilor din diversele religii, convingeri și culturi ce caută adevărul, și se străduie să facă dreptate, KRYTON

3 (8) / 2022

pentru a deschide inima și mintea tuturor spre a recunoaște prezența lui Hristos, care ne însoțește pretutindeni”. [ Ibídem. ]. Un drum pe care fiecare dintre noi este obligat de conștiință să „facă efortul de a merge împreună cu ceilalți”. [ „Biserica merge alături de oameni”, Religie Digitală, preluat de la https://www.religiondigital.org/carlos_osoro/Iglesia-camina-junto-hombres_7_2359334054.html [URL accesat pe 13 ianuarie 2022]. ], după cum ne invită cardinalul Carlos Osoro Sierra, arhiepiscop al Madridului. În bisericile ortodoxe, drumul sinodal nu a dispărut. Pentru a ne face o idee clară asupra acestui fapt, apelăm la profesorul Eloy Bueno și conferința sa „Drumul sinodal. Sinodalitate: Biserica are nume de Sinod” susținută pe13 martie 2018 la facultate: „în lumea ortodocșilor, la care se referea papa atât de insistent, este un canon, o regulă, pe care o utilizau mai ales în ședințele episcopale, ce consta în următoarele: logic, când se reunesc episcopii trebuie să fie cineva care să prezideze – episcopul, patriarhul, mitropolitul... În orice caz, cel care prezidă nu poate decide nimic fără consimțământul celorlalți, ceilalți nu pot lua nicio inițiativă fără consimțământul celui care prezidă. Poate părea ceva foarte dificil de obținut, dar, cum spuneam mai înainte, nu e vorba despre obținerea majorității, nici ca cineva să aibă mai multe voturi și să se impune în fața minorității. Este vorba de găsirea unui consens pentru a face posibilă unanimitatea, cum se întâmplă, de exemplu, la concilii. În felul acesta, primul, cel care prezidă, nu poate lua măsuri pe cont propriu, ci trebuie să îi asculte pe ceilalți și, când decide, o face pentru toți, după aceștia. Ceea ce implică o asceză de proporții pentru că toți avem tentația de a ne impune propriile păreri”. [ 5. Drumul Sinodal. Eloy Bueno.pdf. ]. Poate fi sinodalitatea de acest gen un exemplu pentru Biserica Catolică? Ce dificultăți s-ar întâmpina în procesul de implementare? Este posibil? Este posibilă recuperarea a ceea ce s-a pierdut pe drum? Cu ce riscuri? Este o vorbă care zice că timpul este cel mai mare sfetnic în viață. În relația cu Bisericile Ortodoxe, începând cu Conciliul de la Vatican II 1962-1965, în practica pastorală s-a schimbat atitudinea față de ceilalți creștini; „promovarea restaurării unității între toți creștinii este unul din obiectivele principale pe care și le-a propus Sacrosantul Conciliu de la Vatican II [ „Unitatis redintegratio”, preluat de pe https://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/ vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_sp.html [URL accesat pe 17 ianuarie 2022]. ] și reconsiderarea unei relații pierdute de-a lungul drumului, reconsiderarea, acceptarea că Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică sunt Biserici 82

3 (8) / 2022

KRYTON

surori (Unitatis Reintegratio 14). „Bisericile din Orient și Occident, timp de multe secole, și-au continuat drumul lor unite în comuniunea frățească a credinței și a vieții sacramentale, Sediul de la Roma, prin aprobare comună, arbitrând în cazurile în care a intervenit vreo disidență în ceea ce privește credința și disciplina. Sacrosantul Conciliu are plăcerea de a aminti, printre alte lucruri de relevanță, că în Orient există multe Biserici particulare sau locale, printre care primul loc îl ocupă cele patriarhale, dintre care nu puține au origini de la înșiși Apostolii. De aceea, a prevalat și prevalează printre orientali efortul și dorința de a conserva acele relații fraternale în comuniunea credinței și a carității, ce, la nivel local, trebuie să se considere drept biserici surori. La fel, nu trebuie să se uite că Bisericile Orientale au de la bun început o comoară din care Biserica Occidentală a preluat multe lucruri în Liturghie, în tradiția spirituală și în normativa juridică. Și este de mare interes faptul că dogmele fundamentale ale credinței creștine, al Trinității, al Fiului lui Dumnezeu născut din Fecioara Maică a Domnului, au fost definite în concilii ecumenice desfășurate în Orient. Acele Biserici au suferit și suferă mult pentru conservarea acestei credințe. Moștenirea transmisă de apostoli a fost primită în diverse forme și feluri, drept pentru care, încă de la originile Bisericii a fost explicată într-o parte și alta prin diversitatea caracterului și a condițiilor de viață. Toate acestea, aparte de cauze externe, din lipsă de înțelegere și de caritate, au dus la separare. De aceea, Sacrosantul Conciliu îi îndeamnă pe toți, dar în special pe cei ce se ocupă de restabilirea deplinei comuniuni între Biserica Orientală și Biserica Catolică, să țină seama de condiția specială a Bisericilor ce se înființează și cresc în Orient, cât și de tipul de relații ce existau între Sediul de la Roma și ele înainte de separare, și să se formeze o părere justă asupra tuturor acestor aspecte; observarea lor minuțioasă va ajuta mult la pretinsul dialog” [ Ibídem. ]. Cred că acceptarea memoriei ecumenice ne influențează pe toți și pe toate până în ziua de azi – un singur corp în cadrul realităților, circumstanțe ale vieții.

KRYTON

3 (8) / 2022

Portugalia

SANDRA SANTOS

*** luminile clipesc intermitent noaptea semnalează singurătatea acestui sat personal și netransmisibil câte milenii a durat să ne găsim locul bucata de pământ care este în întregime a noastră? acolo locuim într-o casă cu balcoane mari ce dădeau spre alte case.

viermele din lemn găurește în tăcerea familiei.

*** în această dimineață de duminică sunt fire de aur trecând prin ochii mei încă încurcate scheletul zilei de sâmbătă se hrănește cu Dumnezeu astăzi prin toate orificiile se aude un cântec care îmi înţepeneşte mersul încă speriat spre viitor chiar din această zi. 3 (8) / 2022

KRYTON

*** dacă aș fi un pumnal aș lăsa să cadă lamina în fiecare zi în iarba umedă până se întoarce ea în floare.

*** moartea este esența parfumului ce puneți în fiecare dimineață pe gât și încheieturi lăsând-o să întârzie și să devină la modă, moartea defilează necunoscută sub ochelarii întunecați secretul și plângerea, totul este nedescifrat – cine a văzut-o de aproape dacă mai rămânea măcar o piatră ar ști că sufletul său semnalizând pulsul pământului este mascat de moarte, în acea zi în special *** ai ieșit pe stradă un fir de apă iar umbra ta picura călătorind o pe trupul unei fete lumină pat de încărcat de fiecare materie sensibilă. dată un fir de nimic mai – vara. densă și nemuritoare. *** cea pe care o iubesc mi-a spus la revedere și de atunci nu mă mai văd la fel totul mi se pare superficial și spaimă, în dragoste ca în moarte există ceva care se mișcă și pierde dar este doar un corp care se îndepărtează o amintire își va câștiga locul până sunt cenușă și nimic până când iubirea rezistă timpului până când voi fi o poveste repetată de ultimul om. KRYTON

3 (8) / 2022

*** nu căuta în zadar enigme pentru că nimeni nu este cine spune că este nopțile sunt doar orașe părți ascunse din tine. ea doar aștepta noaptea cu două crisalide în gură Și nu este dimineața devreme: doi fluturi prinși liberi?

*** devotat tăcerii mă înclin pe noapte și dezgrop singurătatea desfăcută doar pasiune de la care nimic nu se așteaptă decât moarte și lipsă de iubire; calea dezvăluită în lumina confuziei rana din piept nu există constanță care să rupă acest vis cu ochii deschiși.

*** acceptă că ești doar locuința a ceva care se schimbă și modelează și scârțâie și se rupe acceptă că ești mulțimea a ceva care doare și tace și bolborosește și fuge. acceptă că ești doar o bucată recrudescentă într-un întreg de toate.

Sandra Santos (Portugalia, 1994) este profesoară, poetă, traducătoare și corectoare. Licențiată în Limbi și Relații Internaționale (Universitatea din Porto), are un master în Studii Editoriale (Universitatea din Aveiro). Este profesoară de portugheză ca limbă străină și este traducătoare și corectoare din spaniolă și engleză în portugheză. Participă la diferite proiecte culturale, artistice și literare. Poeziile și traducerile sale sunt publicate în Portugalia, Spania, America Latină și Statele Unite. Prima sa carte, Éter, apărută în noiembrie 2018, este publicată în Brazilia, la editura Jaguatirica, iar în Mexic la editura Ediciones Eternos Malabares. A doua carte a sa Silente/En Silencio tocmai a fost publicată în Brazilia în ediție bilingvă în portugheză și spaniolă. Ca poetă invitată din Portugalia a participat la diferite târguri de carte, festivaluri literare și diferite alte evenimente în toată lumea. Traducere și prezentare: Cornel Drinovan 86

3 (8) / 2022

KRYTON

Germania

GABRIELA SCHUSTER

Întâmplarea vieţii aud naşterea galaxiilor ciocnirile lor în magma gravitaţiei mă întreb unde vor fi oasele mele când Calea Lactee va exploda în miliarde de ani lumină întâmplarea vieţii este o picătură de viu pe stâncile universului o picătură de vin din miliardele de boabe de struguri o supernovă născută de o stea murită şi au vorbit totuşi bombele tunurile pământul s-a acoperit cu răniţi şi cazemate foamete şi distrugere mă întreb unde vor fi oasele lor când Calea Lactee va exploda

KRYTON

3 (8) / 2022

Viaţa la limită Trăim atât de repede că nu mai vedem viaţa însăşi să luăm o pauză din alergare nimic să facem să simţim universul prelingându-se pe trupul gol timpul să nu mai plece în nesfârşire

Locul unde visele

Corp fără suflet Să cazi în cer pe sânul lunii să te ascunzi de privirile indiscrete cu tălpile să împingi ursa mare în curtea gemenilor şi să îţi faci iluzii că eşti liber nicăieri nu eşti moartea bifează şi nu oboseşte te are pe listă delfinii albi se zbat îşi strigă perechea plouă cu stele şi nu se aude ele cad din rai unde se adună sufletele fără corp înfometate de eternitate corpurile fără suflete rămân acasă între rădăcinile pomilor dumnezeu nu-i mai mare să încăpem sub aripile lui hai prietene bea-ţi cafeaua şi dacă vrei să pleci te înţeleg

Nu ştiu de ce ne-a pus în piept animalul acesta mic care se zbate până pe buza morţii păstor al tainelor al zbuciumului cu durere al fericirii fulg de zăpadă izvor de sânge purtat în toate mădularele cu vrednicia zorilor ce vin în fiecare dimineaţă – locul unde visele se trezesc şi mor bătute de vânt şi neîmplinire unde ura îşi taie beregata cu deznădejdea unde iubirea se aşază ca un polen şi-mi taie răsuflarea tu fiică de împărat întemniţată între coaste aştepţi viteazul cu pomul de aur al veşniciei la umbra lui zbaterea să se încetinească în fericire soarele vieţii zace în sufletul meu prin vene curge suflet

3 (8) / 2022

KRYTON

Necrolog. La îngroparea unui prieten Şi pentru că cei vii îi laudă mereu pe cei morţi doar când sunt praf de pulbere în urnele lor de pământ voi începe la moartea mea prin a-i lăuda pe cei vii pe cei care nu îndrăznesc să-mi numească vinovăţiile să-mi amintească păcatele şi nereuşitele pe cei care şi-au înmuiat limba în toate borcanele cu miere şi în tot azurul cerului pe cei care zugrăvesc între rugăciune şi clopot fiinţe care au avut inimi atât de generoase şi aripi atât de largi încât erau de fapt îngeri rătăciţi pe pământ până la ziua de apoi când rămâi singur în urma ta frigul te prinde în chingi şi petalele nu îţi pot aşterne drumuri de mătase n-am putut să arunc pământ pe tine suna a moarte stătută prietene a veşnicie şi a nesfârşire am vrut mereu să pot tăcea cu cineva voi tăcea cu mine însămi

KRYTON

3 (8) / 2022

Italia

ROXANA LAZĂR

În spatele ușii Se refugiază în spatele ușii. Încearcă să ascundă ceea ce a început să devină, dar este din ce în ce mai complicat. Conștientizează faptul că are o problemă extrem de serioasă care o frământă de câteva luni. Nu reușește să se elibereze de senzația aia oribilă de neputință, de inadecvare. „Sunt urâtă, ăsta este adevărul! Nu o să reușesc niciodată să devin așa cum îmi doresc!” își repetă în continuare. Ascunzându-se între pereții sufocanți ai camerei a învățat să găsească soluții care pe alții ar putea să-i înspăimânte, dar care pe ea o liniștesc. Aceste soluții au devenit o necesitate. O urgență. Învârte cheia în ușă, încuindu-se pe dinăuntru. Nu vrea să facă asta, dar nu poate să procedeze altfel. Se apropie de oglinda care acoperă tot peretele și începe să se studieze cu de-amănuntul. Se uită, fără să priceapă prea bine, la acea imagine care o studiază, la rândul său, din acea oglindă imensă. I se pare ireal. Este ca și când s-ar uita la televizor sau la un tablou care nu-i aparține; vede prosopul agățat pe ușă, vana zmălțuită, robinetul de oțel cromat, flacoanele cu șampon și tot felul de recipiente cu produse cosmetice. Privește picăturile de apă și săpun distribuite în manieră dezordonată pe suprafața care reflectă imaginile dublând existența reală cu cea speculară și vede spectrul aceleia care, cu ceva timp în urmă, era o adolescentă splendidă. Nu-i vine să creadă. Aproape nu se mai recunoaște. Are ochii încercănați, părul uscat, dezordonat și chipul transformat într-o grimasă a suferinței. „Nu sunt eu! Nu pot fi eu asta!” țipă în fața propriei reflexii, zbătând furi90

3 (8) / 2022

KRYTON

oasă cu pumnul în chiuvetă. Câteva picături de pe marginea chiuvetei se împrăștie, stropind pe jos și pe tricoul negru și larg al fetei. Descuie ușa dulapului, ridică cutia în care se află tampoanele, caută înăuntru și scoate o mică lamă strălucitoare. Se așează pe gresia rece, cu spatele lipit de ușa băii. Nu poate intra nimeni. Siguranța pe care i-o oferă ușa ieftină, cumpărată cu o lună înainte de la Leroy Merlin, este incontestabilă. Însă, ușa aia urâtă nu reușește să empatizeze cu frigul care a pus stăpânire pe sufletul ei. Frânturi de amintiri îi sclipesc prin memoria-i distrusă și întârzie, pentru câteva momente, ceea ce tocmai este pregătită să facă. Ceea ce trebuie să facă. Pentru că este foarte important ca acest lucru să se întâmple: este necesar, pentru salvarea ei momentană. Se gândește la acea duminică în care ușa pe care o închidea în urma ei fusese transformată într-un maldăr de scânduri sparte. În picioare rămăsese doar cadrul, un pic aplecat într-o parte din cauza forței cu care fusese împins. Totuși, ușa își făcuse bine treaba ei murdară, întârziind pătrunderea mamei în baie. Doar pentru timpul care-i fusese necesar ca să ascundă totul. * De la prima incizie, pe care o face cu multă grijă, îi apare o picătură de sânge. Își face imediat loc pe pielea palidă. Ea urmărește picătura cu o privire absentă. În sufletul adolescentei se află obscuritatea, atât de neagră și impenetrabilă încât începe să i se facă frică chiar și ei. Nu vrea să moară. Vrea doar să înțeleagă dacă mai este încă vie. Cum prima picătură i se pare cam solitară, exact așa cum se simte ea însăși, decide să continue. Urmează o a doua tăietură și firișorul de sânge ajunge imediat să se unească primei picături. După un timp infinit, sau poate infim, își mai face o tăietură. Și încă una. Când decide că este de ajuns, fata începe să respire din nou. Își dezinfectează rănile cu apă oxigenată. Vede cum sângele se transformă în spumă roz, aproape maronie. Își îmbracă tricoul cu mâneci lungi, chiar dacă afară sunt patruzeci de grade Celsius. Cu mare grijă, descuie ușa. Nu este nimeni pe partea cealaltă. Acest lucru îi apare ca o revelație: gândește că această ușă se comportă precum un zid de necucerit către inima sa. Se întoarce în cameră, se așează la birou și scoate două foi albe dintr-un top mare de hârtie. Ea ar dori să fie precum acea coală de hârtie, albă și imaculată. Simte cum deznădejdea este grea, cum îi crește pe dinăuntru precum un munte în continuă formare, alimentându-se cu toate sentimentele și slăbiciunile sale. În sfârșit, a decis. Stiloul va sculpta cuvintele pe acea coală de hârtie, așa KRYTON

3 (8) / 2022

precum lama a sculptat pielea brațelor sale candide. Dragă mamă, Tu nu ai habar de ceea ce mi se întâmplă mie. Nu faci altceva decât să controlezi. Controlezi și urli. Dar nu reușești să pătrunzi dincolo de acel zid gros care te orbește. Nici măcar nu vezi că eu sufăr. Aș vrea atât de mult să strig și să sparg zidurile care ne separă, să deschid larg ușile care ne despart. Nu mai înțelegi nimic din ceea ce mi se întâmplă, chiar dacă împărțim aceeași locuință și petrecem marea majoritate a timpului împreună. Tu crezi că știi foarte bine cine sunt eu. Dar nu ai habar. De nimic. De vreo lună de zile ai început să suspectezi cum că ar fi ceva în neregulă cu mine. Acum poate te întrebi unde se află greșeala ta, dar eu nu te mai pot ajuta să înțelegi. Nici măcar nu vreau să te ajut. De fiecare dată când fugeam pe scări, ca să mă ascund în camera mea, aș fi vrut ca tu să mă urmezi. Știu că de fiecare dată când tu intrai la mine în dormitor și te așezai pe pat, lângă mine, eu mă ridicam și mă duceam în cealaltă cameră. Nu suportam prezența ta, în acele momente. Aveam convingerea de a face ceea ce era necesar. Totuși, aș fi vrut ca tu să te fi ridicat și să fi venit a deschide și a doua ușă; aș fi vrut să nu mă fi lăsat singură. Ca atunci când eram mică și ne jucam de-a „v-ați ascunselea?”. Tu nu oboseai niciodată să mă cauți. Îți mai aduci aminte, mamă? De ce acum ai obosit? Aș fi vrut ca tu să continui a mă căuta. Mereu, mama! Aș fi vrut ca tu să nu mă fi lăsat singură. Niciodată. Și, atunci când mergeam la baie și mă încuiam pe dinăuntru cu cheia, rămânând ore și ore închisă acolo, de ce -mama- de ce nu ai încercat să dobori ușa? De ce nu ai mai făcut-o ca în acea după amiază când ai spart-o și ai întrerupt ceea ce făceam? De fiecare dată când fac aceste lucruri, eu, mama, am nevoie de tine. Aș fi vrut ca tu să mă oprești, să-mi iei lama dintre degetele încleștate și să o arunci departe, departe... Aș fi vrut ca tu să mă îmbrățișezi și să mă legeni, așa cum o făceai când eram micuță. Dar tu... tu nu faci altceva decât să pretinzi. Pretinzi ca eu să merg bine la școală: „Ți-ai făcut lecțiile? Te-au ascultat azi profesorii? Ce ai făcut la cutare lucrare sau la teza cealaltă?” Ai dreptate, mama! Anul ăsta am fost un dezastru. Nu știu ce mi s-a întâm92

3 (8) / 2022

KRYTON

plat. Sunt obosită, nu pot dormi noaptea, și în timpul zilei simt cum nivelul meu de panică se ridică din ce în ce mai mult. Mă sugrumă, tâmplele îmi iau foc și mie îmi este din ce în ce mai frică. Da, am dat teza la matematică. Am lăsat foaia albă. Și lucrarea la biologie, la fel. Geografia și istoria au urmat firul logic al acțiunilor mele, pe care eu nu le doresc, de fel. Ah, da! Când profa de spaniolă m-a ascultat, eu am refuzat să-i răspund. Studiasem, știam tot. Dar a sta în picioare, în fața tuturor, sub privirile inchizitoare ale profesoarei, m-a făcut să șterg din memorie tot ceea ce știam. Tot! Am doar treisprezece ani, dar tu îmi vorbești ca și când aș avea treizeci. Am timp berechet ca să greșesc și să aleg, chiar dacă alegerile mele ți se vor părea greșite. Și, probabil, vor fi greșite. Nu sunt chiar atât de perfectă precum sperai tu, nu-i așa mama? Te-am dezamăgit. De asta am înmulțit numărul tăieturilor. Ca să mă pedepsesc. Ca să mă simt vie. Ca să nu mor de tot, pe dinăuntru. Trebuie să-ți povestesc cum am început să fac chestia asta. Cum am început să mă eliberez de durerea copleșitoare care mă anihila, care nu mă lăsa să respir. Pentru că, poate tu nu știi, dar când văd picăturile de sânge, scurgându-se pe pielea mea, mă simt mai bine. Este un efect imediat. Sensul acela de opresiune dispare. În acea după amiază, aveam de învățat ceva mai mult decât de obicei. Tu erai prea ocupată cu serviciul tău și prea obosită ca să mă mai bați la cap. M-am baricadat în camera mea, era unica modalitate de a evita privirea aia a ta, peste umărul meu. Nu aveam niciun chef să-ți văd fața plină de anxietate, oriunde întorceam privirea. Închisă în camera mea, citeam și reciteam aceeași pagină din manualul de istorie. Nu înțelegeam mai nimic, frazele mi se păreau hieroglife egiptene. Mintea îmi plutea pe altundeva. Sunetul mesajelor care ajungeau neîncetat, mă anunța că pe unul din grupurile de WhatsApp era multă vervă. Într-unul din aceste chat-uri se vorbea despre muzică și despre adunarea unui grup de fani. Trebuia să facem acea adunare prin luna lui mai, în centrul Romei. Să nu carecumva să te gândești că eu îți scriu toate aceste lucruri pentru că m-ar interesa prea mult ceea ce gândești despre gusturile mele muzicale. Oricum nu ai înțelege, așa cum nu înțelegi nici celelalte gesturi ale mele. KRYTON

3 (8) / 2022

Am intrat în chat privată cu o prietenă, M., și am început să vorbim despre cât de triste și gri sunt zilele noastre. Mai povesteam și câte ceva despre familiile noastre complicate. Ea îmi zicea că nu are aproape nimic în comun cu familia ei (în afară de pereții acelei case în care trebuia să trăias-că) și mi-a confesat că se certa foarte des cu maică-sa. I-am povestit și eu, la rândul meu, ce se întâmplă acasă la noi. M. mi-a zis că a găsit o soluție care să o facă să se simtă mai bine. Mi-a trimis poze, ba chiar și un video tutorial despre cum să faci incizii pe piele fără să provoci daune mortale și, mai ales, fără ca nimeni să-și dea seama că o faci. M-am dus la baie, am căutat o lamă în beautycase-ul lui tata și am încuiat ușa. Nici măcar nu ți-ai dat seama de timpul pe care l-am petrecut eu în baie, zgâriindu-mi pulsurile și brațele. Am făcut fotografii și i le-am trimis M.ei. M-am dezinfectat și am tras bine în jos mânecile bluzei. Am început să devin agresivă, așa cum mă sfătuise M. Ea îmi zicea că doar agresivitatea m-ar fi putut scoate din amorțeala aia pe care o simțeam, din dorința aia de a nu face nimic. Am fost prea neglijentă și după câteva zile ți-ai dat seama că aveam semnele tăieturilor pe brațe. Te-am mințit, spunându-ți că m-am zgâriat când am coborât de pe zidul de la școală. Pentru a-ți da impresia că faci parte din viața mea, că te înștiințez de tot ceea ce fac sau de ceea ce mi se întâmplă, știind foarte bine cât de important era pentru tine să ai totul sub control, ți-am arătat chiar și o arsură pe care mi-o provocasem cu o brichetă. Ți-am zis că fusese doar un joc. Un fel de experiment pentru ora de științe naturale. Și tu, săraca mamă naivă, m-ai crezut! După o săptămână te-au chemat la școală. Una dintre profesoare își dăduse seama că stăteam cu telefonul în mână. Credea că o filmam pe ea. Vită nebună! Pe mine nu mă interesa persoana ei, absolut deloc. Eu mă uitam la fotografiile mele. Îmi erau necesare. Mă ajutau să ies din nulitatea obscură care mă învăluia când eram la școală. Profa bolborosea ceva, acolo. Chestiile neinteresante pe care profii le explică într-una la școală se pierd într-o dimensiune paralelă unde, probabil, sunt alți „noi” care ascultă, învață și își fac lecțiile conștiincioși. În această dimensiune a noastră, despre care noi gândim că ar fi cea reală, nimic din ce zice vreunul (sau vreuna) mă interesează. Aia mi-a confiscat celularul. Ți l-a dat ție. Și tu, mama, în loc să respecți viața mea privată (privacy- știi ce este aia, mama?-privacy-) ai controlat tot ce ai găsit acolo. Secretele mele. Fotografiile mele. Chat-urile mele. Eu aveam încredere în tine. M-ai dezamăgit. Ai început să țipi în gura mare, mi-ai negat accesul la propriul meu telefon, mi-ai zis că sunt nebună și că o să mă duci la spital, ca să mă internezi în psihi94

3 (8) / 2022

KRYTON

atrie. Mi-ai vorbit de psihiatri și de antipsihotice. Când mie, în realitate, mi-ar fi trebuit doar un pic de compasiune, un pic de dezlegare din tensiunea pe care o resimțeam în ultimul timp. Am intrat din nou în baie, dar de data aia nu am mai plâns. Am luat lama și mi-am făcut alte tăieturi, în locuri mult mai ascunse, acolo unde tu nu puteai ajunge cu privirea ta inchizitoare. Am reușit să mă salvez din nou, de una singură. Cu fiecare picătură de sânge care înflorea pe pielea albă, eu îmi dădeam seama cât de vie eram încă. Gerul care se acumulase în sufletul meu începuse să se îndepărteze. Gândurile care pluteau deasupra inutilității vieții și a faptului că viața nu este decât o percepție iluzorie a noastră, se risipeau odată cu impetuoasa ieșire a picăturilor rubinii. Da, așa este. Te-am mințit în continuare, mama. Te-am făcut să crezi că m-am îndreptat, că am început să mă dedic, cu maxima capacitate, la tot ce îmi cereai tu. Mă vedeai că studiez, scriu și repet. Și, pe urmă, nimic! Am continuat să depun lucrări de control și teze complet albe; să refuz a fi ascultată; să acumulez o serie lungă de note foarte proaste. Te-au chemat din nou la școală și tu te-ai grăbit să te prezinți. Ți-am promis că voi lua viața școlară în serios. Și de fiecare dată începeam să desprind cojile de pe vechile răni, aducându-mi aminte ce înseamnă să te simți vie și cum este să ieși din amorțeală, singură, fără ajutorul nimănui. Și când mă gândesc că mi-ar fi fost de ajuns doar un cuvânt de mângâiere și o îmbrățișare a ta. Dar tu, în loc să mă ajuți, ai continuat să pretinzi. Tu și convingerea ta că ai totul sub control. Ieri te-au chemat din nou și ți-au comunicat că nu voiau să mă admită la examen. Poate că am căutat-o eu, această judecată finală. Poate aveam nevoie de ea pentru a realiza ultimul meu pas. Mișcarea decisivă în această oribilă partidă de șah. Marele Final. Acum sunt decisă. Voi face tot ceea ce trebuie să fac, pentru prima dată în viața mea. Unica mea frământare este aceea de a nu putea vedea fața ta disperată, de femeie înfrântă. De a nu mă putea uita în ochii tăi pentru a-ți spune că este toată vina ta, mama. Ai crezut că mă vei putea modela după dorințele tale. Așa cum ai încercat să faci și cu tata. Dar eu am fost mai tare decât el și am știut să decid ce este mai bine pentru mine. Nu pot să trăiesc în acest coșmar continuu, făcut din impedimente, idei preconcepute și pretenții trăznite. Toți, de la tine și până la profesori, ați vrut ceva de la mine. Ceva ce eu nu am intenție să fac. Ați pus deoparte visele mele, dorințele mele, speranțele mele, pentru a pune în mișcare o acțiune care vouă vi se pare atât de oportună și importantă. Nu ați luat în considerare nici măcar faptul că KRYTON

3 (8) / 2022

eu sunt vie. Nu sunt un robot. Ați reușit să mă faceți să mor înainte de a mă naște cu adevărat. Am încercat să supraviețuiesc acestei senzații de impotență, de inutilitate, căutând sisteme oarecum agresive pentru salvarea mea, dar n-am reușit. Nu voi putea gusta din paharul victoriei. Aș vrea să vă văd suferind pe toți, de la prima la ultimul. În special pe tine, mama. Tu va trebui să te simți responsabilă pentru ceea ce sunt obligată să fac. Acum trebuie să mă concentrez. Poate voi găsi un scurt răspuns la toate întrebările care mi-au fost puse în ultimele zile. Nu că acest răspuns m-ar interesa foarte mult, la urma urmei. Termin această scrisoare, folosind un cuvânt pe care știu că tu îl urăști, mama. ADIO * Fata împăturește foile de hârtie scrise cu caractere diferite și nervoase, și le lasă să cadă pe suprafața pătată a biroului. Se gândește că poate ar fi mai bine să noteze destinatarul („pentru mama”) dar renunță. Știe că oricum ea va controla. Se ridică de pe scaun și își trece neglijent degetele peste fruntea transpirată. Părul nepieptănat îi cade pe spate, în șuvițe lipicioase. Se îndreaptă către baie. Nu mai are gânduri. Conștientizează ceea ce face. Intră în baie și închide ușa în urma ei. Eliberată din ascunzătoarea ei provizorie, lama sclipește între degetele murdare de cerneală neagră, reflectând razele soarelui puternic și imortal. Se așează cu spatele lipit de ușă, în poziția ei preferată. Are un singur gând. Fix. Nemișcat. Cu care va trebui să înceapă? Pentru a fi sigură că nu greșește, folosește mâna dreaptă și înfundă lama în pielea moale a pulsului din partea stângă. Schimbă rapid mâna deja murdară de sânge și, cu o a doua tăietură decisă, croiește și pulsul drept. Aruncă lama și se oprește. Urmărește sângele care curge liber, sănătos și cald, afară din corpul său, departe de venele care nu mai sunt integre. Observă, cu atenție aproape absentă, cum roșul rubiniu se amestecă cu negrul cernelei care-i pătase degetele atunci când scrisese prima și ultima sa scrisoare. Razele soarelui îi învăluiesc chipul palid, încercând inutil să-i încălzească carnea care își pierde, încet dar iremediabil, căldura. Iar ușa aia de doi bani, obiectul cel mai apropiat de ea în lunile din urmă, care o îmbrățișase, mângâiase și protejase, continuă să rămână închisă. Impenetrabilă. 96

3 (8) / 2022

KRYTON

Italia

LĂCRIMIOARA IVA

Tandrețe

Simplificare

Cuvintele poetului – clopoței de cristal la glezna unei balerine.

Unii oameni complică ceea ce este simplu. Un geniu este furnica: știe să simplifice complexul. Nu m-aș mira dacă o furnică ar ști să aducă două fracții la același numitor comun. Nu m-aș mira dacă o furnică ar folosi algoritmi pentru a simplifica calcularea numerelor mari. Nu a plouat de ceva vreme. Furnica își vede cu modestie de al său drum.

Cutia de chibrituri Fiecare amintire este un chibrit de la care îmi aprind focul. Cine n-are chibrituri rabdă de frig, bietul de el! Nu degeaba eu adun și tot adun chibrituri!

KRYTON

3 (8) / 2022

Pictură naivă Pietre sculptate de lacrimi. Iau una și-o așez în mijocul clipei. Va fi punct de reper pentru pești roșii. Lebede mute încondeiază cerul cu versuri. Din lemn de bambus este fluierul timpului. Vântul ia aminte! Un cerb lopătar îngenunchează la tulpina unei sălcii, cerându-i mâna. Poduri de lemn și piatră, pagode, galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă...

Un haos organizat ce trebuie privit din unghiuri diferite pentru a surprinde armonia las doar simțurile să-mi pășească. Poduri de lemn și piatră, pagode,galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă... și El, Măria Sa,Chioșcul Mă aștepta!?! Chioșcul înnobilează grădina în armonia gândirii. Mă recunosc și mă împac cu mine însămi. În ochii unei libelule.... strălucește luna. Chioșcul surâde!

Cine își pune mintea cu o speranță bătrână?! Hâtră din cale afară, speranța aceea bătrână sta pe o bancă și inspecta drumul. Praful ridicat de o căruță i-a fluturat fusta. De multă vreme căutase un motiv de ceartă! „Mănâncă-te norocul să te mănânce, tu nu ai văzut cât sunt de dichisită?” Vizitiul, om înțelept, a ignorat-o și a condus căruța timpului mai departe. Cine își pune mintea cu o speranță bătrână?! 98

3 (8) / 2022

KRYTON

Trestie gânditoare Deși am retezat lobul urechii stângi al unui gând, n-am reușit să pictez, asemenea lui Van Gogh, lanuri de grâu sau mâncători de cartofi, nici măcar o floare a soarelui. Gândurile mele suferă de dromomanie: se ascund atât de bine încât, uneori, nici eu nu le pot găsi. Pe ale lui Balzac le-ați găsit ascunse în Comedia umană. Montesquieu a lăsat pe dalele din camera sa urmele pașilor săi. Și gândurile mele, agitate fiind, au lăsat urme pe dalele din inima mea, însă spiritul legilor îi aparține lui, nu mie. Asemenea lui Mozart, sunt bântuită de fantome, însă niciuna dintre fantomele mele nu mă forțează să-mi compun propriul requiem de înmormântare.

KRYTON

3 (8) / 2022

Guy de Maupassant și-a descris halucinațiile auditive în nuvela „Pe apă”, vedeniile în „Hora”. Eu nu reușesc să-mi descriu halucinațiile și vedeniile. De ce? Pentru că Maupassant și-a văzut „dublul”, pe când eu încă n-am văzut dubla mea? După cum poți vedea, deși gândurile mele au un sâmbure de nebunie, mie îmi lipsește genialitatea. Poate fi și mai rău: cineva să-mi fure gândurile, de pildă. Aș rămane doar o trestie. Acum chiar dacă nu-s geniu, măcar gândesc.

România

LIVIU SURUGIU

N e x t (1) Dintotdeauna mi s-a părut că trenurile au ceva melancolic în destinul lor. Nu pentru că intră grăbite în gări, iar uneori nu opresc. Nici pentru că pleacă încet, parcă tot uitându-se înapoi. Ci fiindcă mereu le-am asociat cu despărțirea. De-a lungul vieții mele de navetist, mereu între un oraș de provincie și capitală, am văzut pe peron oameni grăbiți, veseli sau triști, cupluri de la prima întâlnire până în ziua când s-au despărțit. Le-am învățat mișcările, ticurile, cuvintele mute, separate pe buzele unite în primul și ultimul sărut. Nu le știam poveștile reale – le cream. Le dam nume, inventam adrese, case, familii, copii. Bărbați infideli, femei îndrăgostite. Viața ca o gară, un continuu adio. Universul meu era ca interiorul unei cești transparente din care eu priveam cum se rotește ținând o torță în mână și cercetând umbrele proiectate în afară prin pereții de sticlă de zațul de cafea. De parcă geamul compartimentului ar fi fost un glob de ghicit sau o oglindă întoarsă din viitor. …Într-o zi, în compartiment a intrat o femeie. Avea în jur de șaizeci de ani și, totuși părea încă tânără. Era cu nepoțica ei, a spus-o de la început. S-a așezat la geam, în fața mea, și m-a întrebat dacă o poate lăsa pe Alice lângă mine, s-o vadă mai bine. Am spus da, desigur, și Alice s-a așezat alături fără un cuvânt. — A fost o vacanță un pic… plictisitoare, a început doamna, iar eu am zâmbit. Nepoțica mea a împlinit patru ani, dar nici de ziua ei n-a fost prea… (1) Povestirea ”Next”, de Liviu Surugiu, face parte din volumul ”Fata de pe Drumul Mătăsii” (Editura Polirom, 2021) și este publicată în revista noastră cu acceptul editurii. 100

3 (8) / 2022

KRYTON

nu știu cum să spun. — Nu mai sunt vremurile de altădată, am zis la rândul meu, văzând că femeia chiar avea nevoie de conversație. Stimată doamnă, am patruzeci de ani, dar uneori simt cum lumea mi-o ia înainte. Mă uit la nepoțica dumneavoastră cum se joacă pe tabletă… — Dragă domnule, a spus femeia dintr-o dată, Alice e singura mea nepoată, dar, dacă nu ați fi fost dumneavoastră, m-aș fi simțit singură în acest tren. Am înțeles imediat ce voia să spună. În dreapta mea, fetița de patru ani continua ceea ce probabil făcuse toată vara. Era atentă doar la tableta ei, derulând fotografii, plictisită, privindu-le cel mult două secunde, indiferent de complexitatea ori frumusețea lor. La un moment dat, femeia a încercat să atragă atenția copilului spre lumea de afară: — Alice, uite un castel! Nu era un castel, doar o casă impozantă aflată în depărtare. Știam clădirea foarte bine, aveam s-o vedem aproape un minut. Alice și-a ridicat privirea din tabletă, acceptând să facă o scurtă concesie lumii reale. Clădirea era departe, astfel încât, din mersul trenului, părea că, spre deosebire de brazii din apropiere, stătea pe loc. Ca și cum calea ferată ar fi făcut o curbă largă în jurul ei. — Uite castelul, Alice! a repetat femeia. Dar fetița revenise la imaginile din tabletă. Se uita la ele scurt și atent, pierzându-și de fiecare dată interesul după două secunde. Apoi dădea cu degetul arătător de la mâna stângă pe ecran făcând să apară următoarea imagine și, tot așa, mai departe. Nu mai îmi aduc aminte ce cuvinte de consolare am schimbat cu doamna aceea. Nu era supărată, mai degrabă dezamăgită de cum și cât de repede se învârtea lumea. Am ajuns pe negândite în gara unde trebuiau să coboare. Femeia se luase cu vorba și uitase, eu mai aveam destul până în capitală. Înainte să se ridice în picioare, doamna a scos o exclamație de bucurie: — Alice, uite-te pe fereastră! Cine ne așteaptă pe peron?! Mami și tati!... Poate că trenurile îmi plăceau și din alt motiv. Spre deosebire de restul lumii, ele nu se schimbau. Civilizația avansa, tehnologii noi apăreau în fiecare clipă, dar trenul meu era același, la fel ca în urmă cu douăzeci de ani. Într-un anumit fel, călătorea în timp, exact cu viteza timpului, rămânând mereu pe loc. Oricât m-ar fi bulversat inteligența artificială și tot ce se inventa în exteKRYTON

3 (8) / 2022

101

rior, în tren mă aflam la adăpost, undeva la sfârșitul secolului XX. Trenurile întârziau totdeauna și toate acele întârzieri se adunaseră, adăpostind undeva ani buni în trecut. — Mami și tati! a repetat femeia. Atunci fetița și-a ridicat ochii din tabletă și a privit pe fereastră. Părinții ei o așteptau ca-ntr-o poză perfectă, tocmai bună de înrămat. Trecuse poate o lună de când se văzuseră ultima oară. Am simțit cum, pentru o clipă, bunica a sperat că nu va mai fi singură în tren. Dar Alice a privit doar două secunde. Fix atât a durat. După acele două clipe, și-a ridicat mâna stângă și a șters ușor cu degetul arătător pe geam.

102

3 (8) / 2022

KRYTON

România

DANIELA TOMA

Viziunile unui poet electric Ionuţ Calotă scrie o poezie a cărei esenţă este ea însăşi – semnificaţia, conţinutul şi mesajul, expresia poetică şi procesul creator efervescent sunt aspecte prin prisma cărora trebuie receptată şi calificată poezia din acest volum, Oraşul tatuat, Editura Universitară, 2021. Şi iată şi motivaţia: „când m-am născut/curgeam ca o apă/mă puteam adăpa de la orice izvor alb/dar în dreptul porţii era construit deja/un baraj mult prea înalt/când m-am născut/eram o rază de lumină/cu energia mea se topeau gheţarii/apoi am intrat într-un tunel/ce trecea prin mine/şi toată vâlvătaia s-a lepădat de trupul meu/când m-am născut/aveam aripi...” Frumuseţea formei, finit-infinitul ei vin dintr-o continuă rafinare, conceptul esenţial fiind acela de salt înalt şi vizibil, tocmai pentru că oferă necontenit şi spontan atât sfere de experienţă elaborate, cât şi forme create simplu, în cea mai mare libertate a imaginaţiei, a tot ceea ce poate ea aduna în sine şi transfigura apoi în stare pură. Poezia acestui volum stabileşte puncte energice de contact cu cititorul, proiecţii ale stărilor şi ale sentimentelor acestuia, capacitatea sa de a-şi analiza senzaţiile noi, poate chiar şi limitele caracterului său, ca şi cum ar fi vorba (şi, negreşit, este) de un experiment poetic proiectat pe un fond de mister, despre care cititorul ştia din auzite că ar putea exista, necunoscându-l, însă, KRYTON

3 (8) / 2022

103

până acum. Surpriza e cu atât mai mare, cu cât poetul, „captiv în colţul ascuns al oraşului,/suspendat în aer/ca într-o pasăre”, testează el însuşi toate suferinţele lumii, „inima lui de plastilină se plimbă goală/pe nevăzuta planetă/ pe sub ziduri/care se înalţă/să rănească fără milă cerul”, acolo e secetă, doar din interior se aude „scrâşnetul punerii în mişcare a universului”, goliciunea lui. Evidentă apare căutarea în sine a aripilor cu ajutorul cărora ar putea să se desprindă, să se elibereze de ceea ce este el în el însuşi şi în lumea obişnuită „locuiesc în interiorul meu/şi mă rănesc de tot ce este viu”. Prin zbor se identifică atât depăşirea limitelor, accederea la cunoaştere, cât şi dorinţa de a construi ceva mult superior gândirii, o identitate care să-l delimiteze de entitatea colectivă, condiţie fundamentală pentru propria evoluţie. S-ar putea crede că poetul însuşi îşi tatuează personalitatea pe zidurile imaginare ale oraşului său, redă prin semne distincte dimensiunea spaţială şi temporală în care acţiunile sale devin vizibile, rămânând totuşi distant, complet separat faţă de cursul întâmplării pe care nu el, cel de azi, o creează, ci el, cel de dinainte de existenţa fizică. În poezie se poate orice, se gustă câte puţin din „viziunile unui poet electric”, „se despart fricile unele de altele”, „ceasul pare un bisturiu/vlăguind trupurile noastre/decojite şi strâmte”, „liniştea se lipeşte de pereţi/aerul camerei se preschimbă în cuvinte/ce vor hrăni mai târziu/toate nopţile albe”... „nu poţi şti când ar putea/ să ne transmită ceva”. Cititorul nu admiră aici doar poezia, ci şi concepţii neobişnuite despre lumea în care lucrurile nu rămân veşnice şi unde „vânzătorii de oameni” au interzis sfârşitul ei. De fapt, totul se întâmplă în mintea poetului, „cea mai profundă închisoare”, aici „primul vers e gratuit!”, prin urmare, „daţi timpul mai repede!... corpul meu curge întruna ...nopţile mele sunt cimitire de vise”... În ceea ce priveşte efectul urmărit, pentru obţinerea căruia se cheltuieşte o deosebită forţă de expresie, acesta nu pare să necesite mai multe dovezi, în afara luării în considerare a textului în sine, a afirmaţiei certe că întreg volumul şi toate fragmentele în care s-ar lăsa divizat se află în perfectă acceptare unele cu altele, nimic nu sună fals, o esenţială structurare le dă coeziune, ceea ce face din poezia lui Ionuţ Calotă un singur tot, aşa cum chiar el afirma: „am scris o singură poezie într-o mie şi una de variante”. Oraşul tatuat e fără sfârşit, poetul acoperă ochii iernii cu pielea lui de var, devine invizibil când iese din hrubă, se întâlneşte pe stradă cu Nichita, intră împreună cu el în prima cârciumă şi se îmbată, ciocnesc amândoi toată noaptea ultima scrisoare, o carte de băut. Uneori, are preocupări surprinză104

3 (8) / 2022

KRYTON

toare chiar şi pentru el însuşi, urcă într-un tren care nu duce nicăieri, vânează animale de cenuşă, se străduieşte să prindă metroul când iese prin pereţi, câinii au pielea albastră, blocurile se prăbuşesc şi devin muzică, oamenii se plimbă prin el ca o durere de la o măsea la alta, fac antrenament pentru camuflaj, televizorul ăsta a făcut şi azi o crimă. Alteori, se alătură bărbaţilor din oraş care „au secerat deja/corpurile coapte ale femeilor/şi acum zidurile peşterilor/îi îmbrăţişează/ei încă mai aşteaptă ecoul/ţipătului de la naştere/ca să se pregătească/să-şi ascută sângele/să-şi umple seva cu ceva”. Extrem de vibrante sunt versurile de dragoste, cele în care îşi descrie iubita ca fiind „o femeie ce leneveşte pe cer/întinsă în locul soarelui”, privirile ei i se înfig în piele, în pieptul de sticlă dăngăne un clopot de parcă l-ar strânge în braţe, eternizând clipa într-o fotografie în care ea apasă clapele pianului şi le striveşte sunetele, de fapt, ideea de femeie tânără, conturată şi percepută doar în planurile ideii, într-o tactică instinctivă, niciodată nu-i va putea intui puternicile stări sufleteşti şi energiile active, nu vor împărtăşi la nivel senzorial mai mult decât o explozie scurtă pe dinăuntru, un joc al instinctelor – „tu erai lângă mine,/dar ba te simţeam,/ba nu te simţeam/m-am îndepărtat de geam,/dar tu şi mai mult” – nimic care să o desăvârşească şi totuşi, ea rămâne esenţa şi substanţa lumii lui, „totuşi,/va fi o vară de săruturi/într-o ţară mândră/cu o mie de sori”... „mi-am pus palmele mele găurite/peste primăvara ta tânără/care acum atârnă/ca o funie roşie/fără margini”... se ştie că „în fiecare piatră zace un foc închis ermetic...”„am mers împreună până acolo/ unde cântecele creşteau din trupurile noastre goale...până la sfârşit am mers/ şi acolo ţi-am spus:/spune Da, spune Da!/te-am adus aşa cum am promis/la altar/pentru sacrificiu”. Rolul cuvintelor devine esenţial pentru a crea substanţă poetică şi artistică. Cuvintele pleacă singure din dicţionare, se trezesc în „rezervaţia poeţilor” şi se „materializează în libertate”, „cuvintele zdruncină planetele/versurile şuieră pe la urechi/precum gloanţele/desfrânate”, se împletesc şi se despletesc într-un ritual răsunător care nu sugerează altceva decât eternizarea lor definitivă într-un peisaj liric de toată frumuseţea, într-o carte care nu are cum să nu se remarce, nu are cum să nu rămână...

KRYTON

3 (8) / 2022

105

Canada

DUMITRU ICHIM

PSALM CE-A CHELTUIT APUSUL Când mă gândesc la Tine, precum bijutierul, Gelos, râvnitei geme, doar mie-mi vreau răsfățul, Nu mâni ca pe o turmă, luminile-i cu bățul, Hrănit de nori, izvorul, cum n-ar avea-n gust cerul? De ești Cel care este, în Tine pana-ți moi să Înscrii spiralei nume, ce verbelor ne scapă, Singurătății mele, cuib fricii din năstrapă, Dă-i ca să bea din piatră, foc răcoros, ca Moisă! Din găunoasa noapte în soare țipă golul, Doar plină când e cupa grăiește cum e lipsa! Așa Te joci cu mine, de-a moartea, de-a eclipsa, Și Te ascunzi în nufăr, când eu Ți-am fost nămolul. Mi-am cheltuit apusul, nu junghia vițelul, Că doare groaznic albul unde-am purtat inelul!

106

3 (8) / 2022

KRYTON

PSALMUL PESCARULUI Cum mineralu-și strânge metalul sfânt de aur Agonisire-a strunei în cel mai vin acord, Busola fără Tine știrbită-ar fi de nord, Atoatelor meu Mire, nu-mi sta-n plutiri de plaur, Nor fără rădăcină, livezi planând acvatic, Iluzia ce doare când vreau să Te-nfirip, Topește-mă-n oglindă să fim întregi la chip Cum dragostea înscrisă-i, nu-n flăcări ci-n jăratic. Zi cu trei nopți în frunte, mormântul Tău când beu-l, Lumină fără ceară, cum Unul ești și-n Trei? Mă fă ulcior-mireasă ca noaptea să mi-o bei, Ce rost prisaca-n floare de nu Ți-aș fi știubeul? Nu doar pescar de oameni, pe Tine vreau în mreajă, Să-Ți mușc din trupu-Ți mărul cu Dumnezeu sub coajă!

ACATISTUL VINERII MARI Inima privighetorii nu e toarsă cu fusul de mână omenească, precum nici cerul nu cunoaște degetelor spusul. Ca flacăra, înalta, este inima privighetorii, fără cusut al bucăților una cu alta, ci numai ardere. Ca mistuitoarea flacără, înalta, inima privighetorii adâncă-i

KRYTON

3 (8) / 2022

precum ochiul de copil înveșnicind tăriilor inul. Din vârful ei se vede până-n cealaltă, a Maicii Fecioare. Inima de privighetoare îi tălmăcește suspinul,. înaltul amarurilor, apoi tace. La picioarele Lui ochii holbați ai zarurilor... Două inimi și-o singură Vinere Mare.

107

Tanka Sânii de struguri Se văd prin borangicuri… O, păsări în cuib… M-am rătăcit prin cântec Şi-aş vrea să ies prin lună.… POETUL - De ce-nflorește mărul pentru a doua oară? Lumina-i crudă-n doliul de boboc ilogică-i târziului ecou. O fi îndrăgostit, sau prooroc?, l-am întrebat pe Edgar Allan Poe. - Oh, mărul care cântă-a doua oară subțire din petală de țigară bobul de foc al stinsului luceafăr prin mine-și amintește de Lenore. De n-ar fi stihul năluca s-o aprindă, n-ar mai fi îngeri, cerul numai corbi, dar ca un cactus, jertfă se-aduce-a doua oară răscumpărând toți ghimpii ce încă ne mai dor din nevermore.

108

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE Înainte să bea cerbul din ochiul apei lumina mi-ai cerut ca inel prima undă făcută de stea. ‚’La ce folos, te-a-ntrebat iarba spre mine venind, primul din urmă sărut?’’ Lasă-mi fântâna fermecată, păzită de fluier de os, să o apună doar cerbii. Te-am iubit cum niciodată cuvânt omenesc nu ar fi fost în stare să se întreacă în cântec cu rădăcinile ierbii.

3 (8) / 2022

KRYTON

România

LILIANA BADEA-CÂRSTEA

Dimineaţă Totul în jur prinde viaţă. Florile râd şi privesc către soare, E zumzet de vorbă, de păsări, în zare Se ridică aburul din pământ, E aproape lumină și e dimineaţă. Mi-e sufletul tânăr din nou, Se ridică spre nori şi, ca şi altădată, E iarăşi puternic şi liber şi poate ! Îşi soarbe din soare, din aer Puterea de toate. Din pământul reavăn şi bun, de departe, Din dealuri şi codrii, respiră strămoşii. Privesc către noi şi se bucură bunii, Sau umbre de nor le întunecă ochii: Au fost şi ei tineri... E soare acum şi curge viaţa Spre ziua aceea ce vine mereu, E multă lumină şi dimineaţa Va fi iarăşi și mâine, şi mâine... Şi eu...

KRYTON

3 (8) / 2022

Gânduri Am înţeles unde pleacă fluturii Noaptea Am înţeles de ce nu-i aud Niciodată. Nu ştiu dacă cei de peste zi Sunt aceiaşi sau vin alţii, Dar ştiu că noaptea Se transformă în raze de lună Şi în stele strălucitoare Şi cântă.

109

Am visat Am visat Să ating norii cu degetele, Să privesc cerul de-aproape, Să întind mâna să mângâi luna, Stelele să mi se încurce în păr. Am visat Să cuprind marea cu braţele, Cu privirea să alint valurile, Cu spuma lor albă Să-mpodobesc stânca înnegurată, Însingurată şi tristă. Cântecul sirenelor din adânc Să mă trezească din somn, Să-mi răcoresc faţa cu perle şi safire, Să mă ridic către soare, Să-mi strig fericirea, Să chem bucuria, Împlinirea. Am visat Crestele încărunţite ale munţilor Văile adânci De mistere, Stânca tăiată de ape, de vuiet de veacuri. Am visat Pădurea de brazi Neagră, verde, adâncă, înaltă ce-ajunge la cer Vorbeşte cu soarele Şi se întoarce să ne povestească Legenda pământului Nostru!

110

3 (8) / 2022

KRYTON

Primăvară rece Mă-ntorc spre primăvara rece Și îmi sunt gândurile ger Și este iarnă prin cuvinte Și în amurgul roș’, stingher. Se sparge gheața și se scurge Pe firul lin de râu de vis Ce-adună valuri albe, fuge, În chingi de vremuri vechi, închis. Se sparge gheața-n cioburi multe Scântei de stele risipind, Se scurge cerul peste munte, Se-aude viscol, iar, vuind.

Abur de primăvară Se ridică aburul subţire peste câmp, Pământul respiră cu răsuflare fierbinte, Se-ntinde şi primeşte soarele blând, Fără cuvinte. Codrul în zare, tăcut, aşteaptă mereu Să-i cânte cu foșnet în ramură frunza, Zâmbeşte pământul deşi îi e greu Să-şi ducă osânda. Spre ceruri se înalță, în zbor, ciocârlia Şi duce spre astru, solitară, solia Pământului negru şi tare şi bun, Odată cu vecia.

KRYTON

3 (8) / 2022

111

Un fir de iarbă Un fir de iarbă se strecoară către soare Respirând sufletul pământului. Plăpând se mlădie odată cu vântul Şi se pleacă adâncului. Încet, încet, îşi ridică privirea Spre înaltul albastru, Soarbe libertatea, trăieşte fericirea, Cu puteri şi gânduri şi vise de astru Îşi înalţă iubirea. Îi cântă păsările cerului mândria, Îşi visează noaptea nemurirea, Cu privirea la stele, Vrea să le atingă Şi vrea să ajungă la ele. Sunt doar un fir plăpând de iarbă, Ridicat din stele, Rătăcind printre ele, Cu gând de icoane, Cu visuri rebele, Printre alte multe, la fel, Milioane...

112

3 (8) / 2022

KRYTON

Spania

LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR

Savu Popa, un pseudonim numit existență Savu Popa (1991) este profesor de Limba şi literatura română, având doctorat în cadrul Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Activitate literară: a debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum s-a produs în anul 2017, cu volumul „Ipostaze”, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat „Noaptea mea de insomnie”. În anul 2021, la editura Casa de Pariuri Literare, apare volumul „O cameră fără prize”. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Argeș, Alternanțe Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Laura Cătălina Dragomir (LCD): Trăim într-o expansiune transparentă a individualismului, un efect de catalog care distruge „ce ne mai rămăsese”. Nu alergăm prea repede la soluția unor comenzi intelectuale care ne-au venit prin contagiu? Mulți cititori privesc poezia în treacăt pentru că impresia e că ai citit una, le-ai citit pe toate. Savu Popa: În lumea de azi, ritmul existenței și al informației, din ce în ce mai alert, mai bruiat și, de cele mai multe ori, marcat de un relativism acut, ne predispune la confuzie, atât din punct de vedere personal, cât și valoric. KRYTON

3 (8) / 2022

113

Consider că lumea citește mult, de aceea există riscul unor plonjări riscante în tot felul de acumulări informaționale, nu întotdeauna benefice sau corecte. Trăim, doar, într-un prezent unde, de atâtea ori, informația eronată a căpătat și capătă un capital de imagine consistent. Poezia de azi, de-o diversitate și de-o discursivitate uimitoare, este una, preponderent, vizuală. Îmi place foarte mult sintagma ,,baie de imagini”, care îi aparține lui Marshall McLuhan și care, iată, caracterizează foarte bine societatea, dar și poezia. Doar că, uneori, imaginile pot să se acumuleze într-un ritm haotic, să distorsioneze realitatea, impregnând-o de un vizual agresiv, fățiș, care anulează orice desfășurare necesară unei intimități sau unei singurătăți benefice actului creativ. Mulți cititori trec printre imagini, le interiorizează, într-un mod grăbit, în ritmul trepidant al vieții din jur, fără să se oprească asupra textului, fără să metabolizeze substratul intern, epifanic al poemului, cel care ne poate salva și garanta accesul la frumusețea din jur. LCD: Tu ai fost un copil al posibilităților multiplicate, mediul familial din care proveneai fiind privit, sunt sigură că nu de puține ori, ca o modalitate de-a fi „aranjat” printr-o bunăvoința colectivă. Cum ai reușit să nu te lași chiar tu sedus de perspective și avantaje și să te dedici să fii bun „ca tine”. Savu Popa: Întotdeauna, mi-am propus să fiu eu însumi, să am răbdare și să privesc lucrurile cu detașare, să adopt un histrionism temperat și securizant, în măsura în care a fost necesar să mă adaptez la un real frenetic și tentacular. Am încercat să mă (re)cunosc pe mine, în primul rând, înainte de a dori să intru în legătură cu celălalt. LCD: Vârsta tânără e cea la care poezia repară ocazional micile eșecuri la îndemână. Când ai realizat că proporția de adevăr a scrisului se baza, in cazul tău, și pe alte motive în afara unei protecții personale în fața furtunoasei adolescente? Savu Popa: Am realizat acest lucru în momentul în care mi-am dat seama că poezia pe care o scriam trebuia să fie racordată la fluxul realității, cu tot ceea ce presupune aceasta, de la experiențele ei identitare, la apropierea de celălalt și de mister, la cunoașterea limitelor și a oricărui prilej al depășirii de sine. În altă ordine de idei, când am înțeles că poezia trebuie să își ia, de urgență, pseudonimul numit existență! LCD: Cineva spunea să nu dai nicio pagină, înainte de a o fi citit. Există o oportunistă tendință de agilizare superficială a anumitor poeți, conversia nefăcând-se prin mijlocirea lecturilor. Se poate scrie bine și fără să fi fost întâi pe la bibliotecă? Savu Popa: Fără parcurgerea unei etape de formare livrescă, scrisul meu ar fi și ar rămâne un smochin neroditor. O foarte scurtă poveste arabă, inti114

3 (8) / 2022

KRYTON

tulată ,,Ochii și lacrimile”, ne vorbește despre un pustnic arab, numit Sabet, care în toate zilele sale plângea încontinuu. Chemat fiind, medicul, după ce l-a examinat, i-a spus că nu îi poate da niciun leac, dar îl roagă să îi făgăduiască faptul că se va opri din plâns. La care pustnicul îi răspunde, cu un firesc dezarmant, că nu știe la ce i-ar mai sluji ochii dacă nu ar mai plânge? Astfel, mă întreb și eu, la ce mi-ar sluji scrisul, dacă nu aș mai putea, în paralel, continua cititul cărților?! LCD: Există literaturi mari, de buget, voci care se extind la spațiul mondial cu ajutorul caselor editoriale multimilionare și, în ultimul timp, și al rețelelor sociale. Înainte să ne-o spună alții, ne consolăm noi: „pentru ce e România / pentru un român e bine”. Accepți asta? Savu Popa: Accept că, cel puțin în ultimele decenii, în literatura de la noi, dar și în cea din Republica Moldova, voci originale s-au făcut auzite și au devenit susținute, legăturile cu Occidentul s-au concretizat printr-un efort admirabil al traducerii și promovării interculturale. Se poate și mai bine, cum să nu! Totuși, important, dacă nu chiar crucial, rămâne faptul apropierii elevilor de literatura care se scrie astăzi. Acest lucru trebuie făcut, nu la nivelul programelor sau al vorbelor, ci prin fapte concrete, prin ajutorul tehnicii și al virtualului. Elevul, cititorul de mâine și, posibil, scriitorul de poimâine, trebuie să se apropie, să înțeleagă și să se lase sensibilizat de arta cuvântului. Optez pentru o societate citită, în primul rând, apoi, pe una doar educată!! LCD: Poezia mereu se întâmplă în jurul nostru, ideea e în ce moment ajunge la tine ca autor. Au existat niște faze? Savu Popa: Poezia a ajuns la mine, în primul rând, ca experiență de viață. Revin, și de această dată, la trei sintagme dragi mie, care au rolul unor silogisme, în sensul în care, pe mine personal, m-au apropiat de adevărul poeziei și m-au făcut să îl urmez și să îi fiu aproape mereu. Și, nu de puține ori, să mă salveze acesta sau să îmi acorde o șansă în cadrul inițierii mele spirituale și umane. Datorită lor am reușit să scriu poezie. Prima îi aparține lui Alexandru Mușina și proiectează rolul poeziei în societate, aceea de a devoala, dincolo de învelișul mult prea faptic și încremenit al societății și al vieții, acele ,,epifanii ale realului”, adică să accepți, tu, ca cititor sau ca poet, că realitatea în care ne mișcăm și în care supraviețuim zgomotului, furiei sau altor tentații, nu este altceva decât un cadru vibratil, o țesătură de semne și simboluri care ne urmăresc la tot pasul și ne ajută să ne dezvoltăm sensibil și spiritual. A doua îi aparține lui Ion Mureșan și spune că ,,Într-o societate bolnavă, poeții sunt anticorpii”, un citat care, luat practic, ne-a ajutat, mai ales în perioada pandemiei, prin manifestările online care au avut în centru poezia și pe poeți, să participăm la o solidaritate nemaivăzută, în măsură să KRYTON

3 (8) / 2022

115

tempereze răul care, cu o forță atroce, tindea să acapareze totul în jur. A treia îi aparține lui Gaston Bachelard și se referă la acel ,,psihism vibrant” care se activează în preajma unor contexte dezvăluitoare ale frumuseții lumești, în toate formele sau limitele ei, printre care, negreșit, se numără și cele generate de poezie. LCD: Ai poezia dar și profesezi, ești cadru didactic. Deciziile stau la mâna priorităților? Ai devenit profesor pentru binele imaginii publice a familiei tale? Savu Popa: Nicidecum pentru binele imaginii publice am devenit profesor! Pe această meserie mi-am ales-o cu un gând clar, care, încă de la început, mi-a servit drept călăuză în demersul meu didactic. Profesoratul a fost și continuă să fie o continuare a activității mele creative. Predatul, această meserie prin excelență creativă și poetică, este, înainte de toate, un dialog cu elevul pe marginea textului care urmează să fie descoperit. Pe acest partener de dialog încerc să îl port într-o călătorie care, pe parcursul unei ore sau al unei săptămâni de studiu, ne oferă, atât mie, cât și lui, prilejuri inedite de interpretare, descoperire a luminilor sau a umbrelor pe care orice text le scoate la suprafață, alături de neliniștea și interogația, dorința de a descoperi mai mult sau mefiența față de obscuritatea unei scrieri. Eu, împreună cu elevul, până la urmă, jucăm rolurile unor exploratori care descoperă câte o parte dintr-un nou continent și, cu toate acestea, imensitatea necunoscutului și a aventurii cresc tot mai mult. LCD: Ai trăit de aproape meseria mamei, ai fost inclus, chiar dacă nu mereu ca parte activă, într-o misiune. Profesorii de vocație nu știu să se economisească, fermentează pentru ca, ulterior, cei care vin să aibă pe ce construi. A devenit, in actualitate, profesoratul un obiectiv minor în rândul absolvenților, ca urmare a veniturilor salariale relativ mici? Savu Popa: Aș putea spune că, astăzi, sursa de venit, în cadrul acestei meserii, nu mai reprezintă neapărat un impediment! Vocația contează cel mai mult. Și, deopotrivă, răbdarea care este atât de necesară, răbdarea și diplomația, înțelegerea și histrionismul. Iată, un lanț trofic ce, din punctul meu de vedere, conturează portretul unui dascăl rezistent sau de succes. LCD: Dacă ceva vigilează cu sancțiune atât cititorii cât și elevii e o anumită caracteristică cu putere certă de portretizare: lipsa autenticității, întreținerea artificialului. Cum reușești să nu fii repetiția nimănui? Se practică elita discipolilor. Savu Popa: Întotdeauna, când îmi propun să scriu ceva, fie și o propoziție dintr-un viitor text, încerc, precum o reptilă, să lepăd, să ies din acea piele livrescă, pe care au fost impregnate zeci, sute de informații sau idei pe care le-am asimilat de-a lungul timpului. Astfel, expus unui necunoscut plin de 116

3 (8) / 2022

KRYTON

potențial creativ, mă arăt față de pagina goală, într-o nuditate fragilă, însă necesară descoperirii acelor zone interioare din care mai pot extrage încă zăcământ de simțire, pe care să îl convertesc, în scris, în gânduri, idei, pasaje, versuri. Nu am căutat niciodată, nu mi-am propus, ca un deziderat ,,sine qua non”, originalitatea! Ea transpare, la urmă, din corpul textului nou-născut. E acea lucire diamantină a primului somn al celui care a apărut pe lume! LCD: În România, consumatorul esențial de poezie prezintă încă o anumită rezistență epidermica la teme incomode, se adoptă o lectură în beneficiul propriu al mentalității. Putem cere poeziei să aibă tact? Între atâtea tranziții cine a rămas să aibă în grijă controlul estetic? Savu Popa: Consider că revirimentul esteticului poate avea loc sub diverse forme de artă, adică, în contextul actual, el se poate adapta, poate căpăta noi dimensiuni identitare și semnificante. Cel, în grija căruia se află controlul estetic, rămâne tot autorul. Responsabilitatea este pe măsură. LCD: Cum se schimbă generațiile, se poate aproxima alternanța la scaune? Așteptarea e o tentație individuală. Savu Popa: Așteptarea unei confirmări este, în mod cert, o tentație individuală. Doar că răbdarea, și în acest caz, una care te ajută să treci nu doar munții, ci și prăpastii neînchipuite, te poate conduce spre izbândă. Altfel, fără această răbdare, vom fi, vom rămâne și ne vom comporta întocmai ca personajele din celebra ,,Așteptându-l pe Godot”. O așteptare iluzorie... Alte comentarii sunt de prisos. În ceea ce privește alternanța la scaune, prefer să nu mă exprim categoric, prefer să aștept, să citesc, să urmăresc fluxurile care alternează voci, experiențe de creație, discrepanțe de sensibilități sau discursuri literare, mode vs. talente. Cu riscul de a emite un clișeu, doar timpul le rezolvă pe toate... LCD: Tot ceea ce scriem poate fi utilizat împotriva noastră. Corectitudinea politică este văzută ca fiind social-utilă. Prosperitatea autocenzurii adăpostește dar mai continuă să genereze identitate, mai putem spera să devenim referințe altor generații? Savu Popa: În mod cert, dacă vom continua să credem în ceea ce scriem, citim, dacă vom trata cu aceeași pasiune ceea ce facem, (chiar dacă, uneori inegal, din punct de vedere cantitativ și calitativ), atunci, cu siguranță, vom deveni poate modele pentru cei care ne vor urma. LCD: Talentul nu ne atinge pe toți la fel, contractarea publicării de cărți se pare însă că da. Abundă editurile și abundă „extraliterarii”. Cum reacționezi când ești uzurpat, mai ales în contextul în care singurul aliat puternic, publicul, s-a deplasat spre indiferență sau apreciază numai cât înțelege? Savu Popa: Îți mărturisesc faptul că am ajuns la o concluzie în ceea ce KRYTON

3 (8) / 2022

117

privește publicul. El nu trebuie forțat, nu trebuie să i se facă o publicitate agresivă, trebuie, în schimb, lăsat să descopere, să fie uimit, să rezoneze, să se apropie de literatura care îi spune ceva, care îl sensibilizează. Această indiferență poate proveni din simplul fapt că, uneori, avem așteptări exagerate, ne proiectăm un public ideal care să consoneze, dacă se poate, sută la mie cu ceea ce scriem sau creăm. Nu este deloc așa. Socoteala de acasă nu se potrivește, întotdeauna, cu cea din târg. LCD: Scrii și cronică de întâmpinare, recenzii. Există o tendință spre mimetism, reușitele anumitor autori/ volume par a fi rezultatul felului în care acestea au fost tratate de la început de criticii importanți. Savu Popa: Cronicile mele sunt exerciții de lectură aplicată, hermeneutică, pe baza cărților de versuri sau de proză care mi-au comunicat acel ceva aparte, inefabil. De aceea, eu nu realizez doar o prezentare generală a unui volum anume, ci, încerc, să mă canalizez pe un aspect, un motiv, o semnificație care m-a neliniștit, care mi-a trezit o curiozitate spirituală, care oglindește o frământare sau o expresie care sunt proprii universului interior al scriitorului în cauză. E important când un critic, mai ales dacă te afli la debut, te descoperă, rezonează cu ceea ce ai scris, își exprimă opinia despre conținutul cărții tale, reliefează punctele tari sau slabe ale cărții. Dar, și mai important, dincolo de acest moment de mare importanță pentru începutul carierei tale, e propriul tău ritm al perseverenței, al confirmării. Uneori, chiar și al parcurgerii unui drum presărat de incertitudini sau renunțări. Ținta e, pentru fiecare creator, ecuația cu mai multe necunoscute. LCD: Valoare vs. circumstanțe. Are literatura română câștigători a priori? Premii știm că sunt, destule. Savu Popa: Câștigătorii literaturii române sunt, negreșit, cei care și-au CÂȘTIGAT cititorii. Cei care și-au convins publicul de fragilitatea și extazul oricărui act creativ. Aceștia din urmă, adică cititorii, le vor fi aproape cu fiecare carte apărută și îi vor susține, citindu-i, indiferent de urgia vremurilor. Ideea e că oricum murim. Moartea celor care scriu, ca și viața, încă servește. Nimic pretențios, doar o formă de rezistență.

118

3 (8) / 2022

KRYTON

ISAC OLIȘCĂNESCU Universul lui Costin Brăteanu

Privite de la distanță și în ansamblu, lucrările de artă plastică (de dimensiuni mijlocii și mici), create în ultimul timp de cunoscutul pictor timișorean Costin Brăteanu, inițial par să exprime un univers haotic și bizar. Dar, odată cu apropierea discretă de fiecare tablou în parte și contemplarea cu atenție și un timp mai îndelungat (în pofida crizei de timp), descoperim că haosul sesizat la o primă și rapidă vedere, ușor se transfigurează chiar în fața noastră și uimiți descoperim un spațiu bine organizat, dar și o lume cunoscută, însă nu atât de familiară, încât să ne putem imediat identifica cu ea. Universul

KRYTON

3 (8) / 2022

119

lui Brăteanu nu e atât de simplu și accesibil ca să ni-l putem ușor asuma, ci se impune printr-o anumită distanțare și chiar o anumită frivolitate, care necesită respect, răbdare și bunăvoință. Și asta datorită faptului că imaginele încearcă să definească un stil inedit, prin care e concepută lumea și lucrurile din ea. Și stilul este orchestrat cu o imensă libertate și cu o fervoare neobișnuită, de artist aproape stăpân pe tehnica sa. Multiple forme, linii, puncte, pete, goluri – toate revin în forță și dezinvolt în pânzele lui Brăteanu, iscând o stare de suspans și de așteptare. Apoi se asimilează reciproc, revigorând nebănuite spații de lumină și umbră, care se materializează în tonalități reci și calde, cu irizări tacite și doar pe alocuri se precipită un contrapunct mai strident, ca într-o partitură muzicală sau ca o respirație întreruptă, în urma întâlnirii cu miracolul existențial, pentru a oferi, astfel, un reper universului artistic. Desigur, Costin Brăteanu nu e preocupat de efectele momentului, asemenea impresioniștilor, ci încearcă să sondeze nevăzutul. De îndată ce spațiile sublime ale acestuia sunt simțite și asumate, încearcă prin forța imaginilor neașteptate să anihileze calitățile efemere ale realității, s-o metamorfozeze și să oglindească tot ce este peren. Adică, minimalizează efectele trecerii timpului și oferă clipei grația staționării într-un halou atemporal, apropiindu-l, astfel, pe artistul timișorean de filozofia postimpresionistă, care a încercat să demonstreze cu succes că dincolo de impresie există calități cu mult mai 120

3 (8) / 2022

KRYTON

importante a lucrurilor, cum ar fi legătura profundă și indestructibilă dintre ele, dar și formele constante și recognoscibile ce stau la baza lor, cum ar fi cercul, pătratul sau triunghiul. Caracterul ludic al lucrărilor lui Brăteanu, dar și viteza mare în care sunt elaborate, în mod firesc exprimă esența timpului recent. Tot mai pregnantă e convingerea că din diverse motive ne înstrăinăm de sensurile gratuite ale jocului, or, natura atât cât a mai rămas intactă, care se manifestă dincolo de capriciile insidioase ale civilizației moderne nu obosește să ne ofere în continuare cel mai profund și dezinteresat spectacol. În acest anturaj inocent se regăsește spiritul lui Brăteanu. În dezlănțuirea perpetuă și savuroasă ale fenomenelor naturale, universul artistului capătă semnificații plastice și poetice deosebite. Revărsarea tușei și precipitarea liniei pe pânzele lui, demonstrează cu prisosință că pictorul de mult a depășit tehnicile tradiționale și se impune în forță cu o tehnologie modernă. Culoarea este suflată sau impregnată din diverse accesorii neobișnuite. Grație acestor abilități inovatoare peisajul obișnuit din preajma noastră se transfigurează și capătă dimensiuni cosmice. Se deschide o perspectivă neașteptată, care ne uimește cu prospețimea și vigoarea-i miraculoasă. După cum spuneam, viteza amețitoare favorizează nașterea acestor mostre de artă autentică. Pe un fundal uneori transparent, alteori destul de sum-

KRYTON

3 (8) / 2022

121

bru cu o atingere magică de cuțit sau cu o suflare suavă de spray prinde contur sufletul pădurii sau a unui câmp. Această modalitate originală de redare, ne cucerește mai abitir decât o redare realistă a lumii. De fapt curentul realist și-a propus și într-o măsură oarecare i-a reușit să oglindească imaginea exterioară a lucrurilor, care, desigur, într-o măsură mai mare sau mai mică, sugerează să înțelegem și ceea ce nu se vede. Pe când curentele artei moderne, din care face parte și pictura lui Brăteanu a îndrăznit și într-o oarecare măsură le-a reușit, după cum spuneam, să sondeze și să întruchipeze o lume nevăzută. Pentru că aceasta, (să ne amintim de ultima carte a lui Patapievici, Nevăzutul decide totul ) face parte indispensabilă din existența noastră. Și-n mod evident ea este extrem de vulnerabilă și nu ne putem apropia oricând și oricum. Apropierea de inefabil necesită o tehnică aparte și destul de avansată, iar artistul timișorean o însușește cu mult succes. O pată difuză de culoare, dar, în care, în mod paradoxal, germinează o seamă de nuanțe coerente si limpezi, o linie ondulând ca un șarpe viclean spre o oază de lumină, ducând în sine și cu sine povara tragică a neantului, un punct ce, asemenea unei lumi zbuciumate, oscilează între a fi și a nu fi – toate aceste forme, încărcate de sensuri multiple, se regăsesc în tablourile prolificului și perseverentului artist timișorean, Costin Brăteanu, care, cu arta sa ne călăuzește emoțiile spre unul și același (dar mereu în schimbare) ideal de frumusețe. 122

3 (8) / 2022

KRYTON

SUA

MILENA MUNTEANU

Întâlnire cu George Roca și poemele sale cifrate multilingve Pe George Roca nu îl cunoscusem personal, deşi am colaborat repetat la revistele dumnealui din ţară si de la antipozi. Intuisem un om plin de farmec, cu simţul umorului, care simte sufletul celui din spatele literei scrise. Îl ştiam ca pe un mare român, un „maven”, un rezonator, un transmiţător al valorilor noastre, care duce mai departe, în spaţii diverse, simţirea românească, precum şi dulcele grai de acasă. Pentru mine a fost şi este o inspiraţie, ba chiar am beneficiat de sfatul expert, de sugestiile oferite ca urmare a lecturii scrierilor mele literare. Am aşteptat, aşadar, cu emoţie, întâlnirea în persoană, de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti o lansare de carte ce includea, pe lângă mai multe volume colective, cartea poetului George Roca, „Poeme cifrate multilingve”. La sfârşitul serii am fost onorată să-mi prezint volumul „Departe de ţara cu dor”, în faţa unei astfel de companii selecte, care includea multe nume notabile din lumea scrisului. Ajung la Toronto şi deschid volumul „Poeme cifrate multilingve”, care KRYTON

3 (8) / 2022

123

m-a încântat din varii motive. Cartea conţine (doar) opt poezii pe parcursul celor 208 pagini! Fiecare e tradusă în mai multe limbi, de la originalul în română, la franceză, italiană, spaniolă, portugheză, albaneză, maghiară, germană, olandeză, suedeză, engleză, ebraică şi chineză. Poeziile sunt scurte şi merg direct la suflet, indiferent de limbă, apoi, în fiecare limbă, pe o altă pagină, anumite litere din traducere sunt înlocuite de cifre. Înveţi astfel repede că 4 este încifrarea literei „A”, 5 este egal cu „S”, 7 este „T”, etc... şi ajungi să parcurgi cursiv şi poezia încriptată, deşi e plină de cifre în loc de litere. Un exemplu: „M-4M ÎNDRĂ605717 D3 8U23L3 74L3/ FRUM0453, R0Ş11, V0LU970453,/ 41D0M4 UN31 913R51C1/ 4L70173 CU 0 C1R34ŞĂ.// CÂND 4M ÎNC39U7 5Ă 73 5ĂRU7/ 6UR4 74 4V34 6U57UL/ FRUC7ULU1 9451UN11.// 707UL 3R4 47Â7 D3 4C71V Ş1 R34L/ D3 94RCĂ D01 ÎN63R1/ FĂC34U DR460573 93 L1M84 M34.// 47UNC1 4M ÎNŢ3L35/ D3 C3 4 9ĂCĂ7U17 4D4M...//” (Sărutul). “M-AM ÎNDRĂGOSTIT DE BUZELE TALE/ FRUMOASE, ROŞII, VOLUPTOASE,/ AIDOMA UNEI PIERSICI/ ALTOITE CU O CIREAŞĂ.// CÂND AM ÎNCEPUT SĂ TE SĂRUT/ GURA TA AVEA GUSTUL/ FRUCTULUI PASIUNII.// TOTUL ERA ATÂT DE ACTIV ŞI REAL/ DE PARCĂ DOI ÎNGERI/ FĂCEAU DRAGOSTE PE LIMBA MEA.// ATUNC1 AM ÎNŢELES/ DE CE A PĂCĂTUIT ADAM...//” M-am bucurat să remarc în cartea domnului George Roca mai multe niveluri de încifrare. Mai întâi sentimentul, trăirea poetică este exprimată în vorbe - de obicei în graiul învăţat la mama acasă, adică în limba maternă. Apoi, criptarea poeziilor e făcută în diferite alte limbi străine. Aşa cum demonstrează cartea, se folosesc chiar mai multe alfabete: latin, ebraic şi cel chinezesc. Nu în ultimul rând, cifrarea se face suprapunând un alt nou, astfel încât şi dintre cei ce înţeleg aceeaşi limbă se selectează doar cei ce ştiu codul cu care poeziile au fost încriptate. Surpriza este că totuşi poeziile ni se relevă în mod natural deşi sunt traduse sau criptate. Experimentul demonstrează că anumite niveluri de încriptare nu ne împiedică să conectăm aproape firesc la poezie. Acesta e un testament al complexităţii creierului uman, dar şi al creativităţii autorului. Mi se pare extrem de interesant. E demonstrat ştiintific că avem o abilitate naturală de a compensa litere ce lipsesc în text, sau să creăm imagini mentale din cioburi vizuale. Avem abilitatea de a completa imagini noi pe baza imaginaţiei noastre... iar jocul cu iluziile optice, cu „fallacies”, dar şi cu efectele compensatoare ale creierului uman mi se par fascinante. 124

3 (8) / 2022

KRYTON

Într-una din călătoriile mele prin Spania am vizitat la muzeul din Figueres o expoziţie extrem de imaginativă în care Salvador Dali se juca cu iluziile vizuale, compunând şi recompunând realitatea în feluri extrem de creative. Volumul lui George Roca face un experiment similar, primul în lumea largă care se ocupă de criptarea/decriptarea acestui gen literar, cum spune autorul, testând flexibilitatea şi limitele înţelegerii umane. Cum George Roca este şi poet/scriitor dar şi grafician, poate că următorul experiment va fi legat de combinarea cuvântului cu efectele grafice. Rămâne de văzut. Vom fi mereu surprinşi de activitatea lui George Roca, ce ne propune de această dată câteva titluri de poeme colorate în „roşu”, „negru”, „alb”, etc., ce sunt relevante oricărui suflet, de oriunde ar fi. Indiferent de limba în care gândeşte. Volumul, ca un mozaic multilingv, multicolor, cifrat în fel şi chip (în limbi străine, dar şi cu litere codificate în cifre) este însă simplu de înţeles. Învăţăm astfel că în cazul limbajului universal al trăirilor umane, criptografia nu încurcă nici lizibilitatea textului şi nu descurajează nici dorinţa cititorului de a se bucura de poezie, de a o înţelege. Ba dimpotrivă, criptografia pare îmbrăţişată de cititor cu o curiozitate copilărească, de parcă ar fi o jucărie nouă. Cititorul, incitat să decodifice misterele, ajunge negreşit la poezia ce vorbeşte tuturor. Astfel, acest volum, care poate fi prima încercare de pe mapamond de a cifra acest gen literar, ne face să ne simţim din nou copii – bucuroşi ca în faţa unei descoperiri noi, incitaţi şi curioşi, dar mai ales încântaţi de creativitatea autorului. George Roca împinge graniţele artei poetice în spaţii nepătrunse până acum. El este genul de inovator ce redefineşte arta şi îmbinarea ei cu alte domenii ale cunoaşterii umane. Volumul „Poeme cifrate multilingve” reprezintă un „experiment” inedit. Vorbim aici despre o carte unică, nemaiîntâlnită până acum, o carte-eveniment. Autorul ni se relevă în acest volum şi ca traducător al poemelor în limba engleză. El este un prezentator al trăirilor umane fundamentale în alte limbi şi alfabete, al trăirilor ce vorbesc universalului din noi, care nu se împiedică de o cifrare sau alta, căci claritatea sentimentelor umane este universal traductibilă. Pe limba sufletului. Iar eu, de departe, rămân încântată de cunoştinţă, cu volumul „Poeme cifrate multilingve”, precum şi cu autorul lor, George Roca.

KRYTON

3 (8) / 2022

125

România

GEORGETA RESTEMAN

Cărări de timp (1) Cărări de timp bătătorite de suferinţe rămase pe-un petec de pământ, un petec de cer senin, un ram de portocal împovărat de miresme, pâlcuri de păduri de vise încremenite în taina unui suflet plin de speranţe purtate de pescăruşi cu aripi frânte spre depărtarea care doare; şi lacrima uscată a zorilor ucişi de arşiţă... Toate - imagine a unui azi strâns în chingile dorului de bine, de frumos, de pace. Și, fără îndoială, toate laolaltă - protagonistele unui referendum al zbaterilor şi trăirilor rupte din tăcerea zăvorâtă cu lacăte grele în neputinţa strigătului mut către o fărâmă de linişte. Trec clipele numărându-mă în veşnicul unu... doi... trei... şi aşa mai departe, până când lacrima se preface în zâmbet sau invers, şi arşiţa în umezeala insuportabilă a nopţilor de iulie mediteraneene. Adun forţa soarelui în mâinile deschise larg, spre veşnică primenire-n lumină, în sufletul foşnid ca o răsfoire timidă de carte în aşteptarea unui nou început ce întârzie, întârzie s-apară. Încerc sentimentele nesiguranţei pe un tărâm unde nici eu nu ştiu de ce sunt exilată, sau poate ştiu: cred că este locul în care trebuia să trăiesc o vreme pentru a trece timpul în favoarea unei preabinecuvântate introspecţii şi a descinderilor neoprite de temeri, în lumi ce-mi fuseseră străine până acum. Mă risipesc, azi, la fel cum am făcut-o ieri, cum o să mă risipesc şi mâine şi-ntotdeauna, în sute şi mii de cuvinte pe care nu contenesc să le-mpletesc aşa cum sufletul ordonă, dându-le viaţă prin suflul care ţâşneşte fără osteneală ca dintr-un izvor țâșnit dintre pietrele albe şi curăţite de vreme, de-acolo (1) Fragment din romanul în lucru „Cărări de timp” 126

3 (8) / 2022

KRYTON

din inima munților mei. Ştiu că va veni o zi a curgerii line a timpului spre tărâmul în care tăcerea este stăpână atotputernică peste sufletele zbuciumate şi unde soarele te dăruie cu binefăcătoarea-i Lumină deschizătoare a căii spre împlinire. Deschid pagini, iar pe altele le închid cu inima strânsă-ntr-un colţ de etajeră prăfuită de vreme. Cristale rostogolite în josul fiinţei mele, sărate şi petrecute de-un soi de descătuşare, se-aştern-covoare la tâmplele cărunte ale timpului meu de ieri, de azi şi de cât o mai vrea Dumnezeu să fie. Încerc să adun amintirile unui timp de bucurie, aşezate în cuminţenia munţilor mei, la poalele dorului de linişte, mulţumire şi de un strop de iubire. Strig mereu copilul din mine nelăsându-l s-adoarmă în leagănul viselor de altădată şi înghiontindu-l, fără drept de apel, spre competiţia sinelui cu vâltoarea prezentului. Dacă mă aude sau nu, dacă reuşesc, sau dacă mă împotmolesc, e lesne de înţeles din atâtea urcuşuri sau coborâşuri ale fiinţei între a fi puternic şi a aluneca spre tărâmul zbuciumului care macină şi doare. Dar ce-ar fi să-l las să zăbovească o vreme în lumea aceea patriarhală în care râurile curg în matca lor fără a fi nevoie de zăgazuri pentru a domoli zbuciumul, unde cântecul privighetorii se răsfaţă în ademenitoarele şoapte ale lunii, căutând nemărginirea dragostei necondiţionate şi unde neîmplinirea a uitat să se nască!?... *** Se născuse în casa cu lut pe jos şi acoperiş de şindrilă într-un amurg binecuvântat de sfârşit de vară... Tânăra dăscăliţă, mama sa, se străduise din răsputeri să aducă pe lume copila ce dăduse semne că i-a venit sorocul în lunca de la marginea satului, pe când aduna fânul sfârâind de uscăciune şi răspândind miresme de flori amorţite în căpiţele semănând a uimire cuibărită în ierburi... Se gândise încă de când aflase că e însărcinată că dacă va fi fetiţă, să-i dea numele unei foste colege de liceu de-a cărei prietenie se bucurase în anii tinereţii. Fără nici un dubiu, dacă era fecior urma să poarte numele tatălui său, c-așa era tradiția! Nu erau dotate circumscripţiile sanitare, dispensarele săteşti sau maternităţile cu ecograf în acele vremuri cu puţin trecute de mijlocul de secol XX şi nu avea de unde să ştie atunci că Dumnezeu îi va dărui o fată şi nu un băiat, deşi tânărul funcţionar cu care se căsătorise peste voia părinţilor îşi dorea cu ardoare băiat - era un soi de mândrie bărbătească a oamenilor locului... Erau fericiţi, o luaseră de la zero, locuind în casa părintească în care crescuse alături de fratele mai mare din prima căsătorie a tatălui său şi de alte KRYTON

3 (8) / 2022

127

două surori, fetele Mariei, minunata sa mamă, rămasă văduvă destul de tânără; trecuse doar dealul cu fetele, încă mici, de mână când s-a luat cu omul ei, văduv şi el. Veteran de război, bunicul crescuse trei copii alături de înţeleapta-i soţie şi un al patrulea îl primiseră în dar de la Dumnezeu ca plămadă a dragostei lor. Fiind mezinul familiei şi demonstrând înclinaţii vădite spre învăţătură, acesta revenise în sat după ce terminase studiile la oraș, îşi întemeiase o familie şi-acum, iată, era tatăl unei fetiţe ce-avea să-i fie bucurie mai târziu – dar şi prilej de întristare, pentru că soarta, ursitoarele sau Dumnezeu îi harăziseră multe, iar existenţa ei urma să fie marcată de evenimente şi ciudăţenii aflate parcă sub patronajul unui cumplit blestem... Comunitatea în care trăiau era liniştită, având privilegiul să trăiască într-un binecuvântat spirit patriarhal, specific satului românesc din inima munţilor în care se simte şi azi duhul Iancului. Uitat de lume dar iubit de Dumnezeu, pentru că acolo, în acel deceniu al veacului al douăzecilea se citea la lampa cu petrol, se spălau rufele într-o covată de lemn și se limpezeau la râu, chiar dacă în toiul iernilor grele de atunci trebuia să stai pe-o banchiză de gheaţă din mjlocul lui şi să simţi arsura mâinilor în apa ce gâlgâia nestăvilită pe sub straiul ei îngheţat... Oamenii locului nici nu văzuseră, nici nu auziseră de fructe exotice pentru că, de cele mai multe ori, nu găseai un aparat de radio, pe baterii, în casele lor modeste dar mirosind mereu a busuioc şi pâine coaptă pe vatră. Şi-apoi la ce le trebuiau lor portocale şi banane aduse, te miri de prin ce ţări calde şi injectate pentru a le menţine proaspete, când mărul „ponic” din josul grădinii, dinspre vale, dăruia cele mai minunate şi aromate fructe cu care copiii se delectau încă de când lega fructul şi până toamna târziu, când le aşezau ca pe nişte comori pe rafturile pivniţei săpate sub fundaţiile vechi ale căsuţelor înşirate de-a lungul drumului. Era o zonă în care vara era scurtă şi iernile lungi de ţi se uscau lacrimile din priviri aşteptând să vezi prima rândunea străduindu-se să-şi facă noul cuib sub streaşina casei sau să auzi cucul în zăvoaiele de pe dealurile ce mărgineau satul într-o aliniere netulburată de nimeni şi de nimic. Fetița creştea în acel colţişor de linişte bucurându-se din plin de toate frumuseţile locurilor, dragostea părinţilor ce o educau frumos, mângâierea surorii tatălui ei, mătușa pe care o iubea nespus, care o învăţa mereu lucruri bune şi folositoare, orânduite în înţelepciunea omului simplu, neatins de vreo urmă de fals sau răutate, într-o ordine desăvârşită a valorilor spirituale cu care te naşti și pe care le dobândeşti. Acestei femei deosebite i-a păstrat amintirea vie toată viaţa. Cu ea a-nvăţat primele rugăciuni, cu ea a plâns în casa lui Dumnezeu când a auzit pentru prima dată o „cântare” ce povestea pe note patimile Mântuitorului şi multe zile şi nopţi după aceea se trezea128

3 (8) / 2022

KRYTON

cântând „Când era Iisus pe cruce / A strigat cu glasu-i dulce / «O, vai, rănile mele, tare mă dor!»”... O mai ţine minte şi azi şi câteodată simte cea mai mare eliberare atunci când o îngână printre lacrimi împletite în priviri şi coborâte în tainele sufletului ei... O uitase pe micuța Speranța dormind cuminţică în camăruţa de alături când părinții ei erau nași de cununie la o familie de moţi originari din Arada, Alba, pripăşiţi în locurile acelea şi mătușa fugise şi ea, sărmana, să vadă mireasa. Când ghemotocul de fetiţă s-a trezit singură acasă, a plecat „la nuntă” prin zăpada ce-i scârţâia sub picioruşele încălţăte în fuga mare cu nişte cismulițe și doar cu nişte ciorăpei ca vai de mama lor, găsiţi printr-un colţisor de sertar, făcându-și apariția „triumfal” la casa miresei. Și drept în braţele „Nanei” s-a oprit, cu pantalonaşii ei de molton cu tot, fericită că îi păcălise pe toţi şi ajunsese şi ea la ceremonia plecării miresei din casa părintească! Sic! „Nana” era preferata ei, dintre toate fetele care trecuseră prin casa lor pentru a-i ţine companie atunci când tinerii părinţi erau la serviciu sau aveau câte-o agapă la care era musai să participe. Atunci chiar reuşise, în ciorapi, pantaloni de molton cu pătrăţele maron şi bej, cu capul descoperit dar iute ca un titirez şi aprigă precum gerul pe care îl ignorase să le dovedească tuturor că dacă vrei, chiar şi asta se poate! A scăpat ca prin urechile acului de o chelfăneală pe cinste, pentru că nănaşii erau prea ocupaţi cu aranjatul mirilor şi mătuşa o luase frumuşel sub aripa-i blândă, ocrotitoare parcă și ea părtaşă la ghiduşia care ajunsese poveste în KRYTON

3 (8) / 2022

129

rândul leliţelor dornice de astfel de întâmplări. Aşa că s-a furişat „nemţeşte” înfăşurată în broboada mătuşii pe care o strângea în braţe cuibărindu-se la pieptul ce îi devenise adăpost pentru mai puţin de 50 de metri ce trebuiau parcurşi până acasă. Acolo le aşteptau poveştile, la căldurica din casa cu perdele de flori de gheaţă la ferestre şi cu aromă de mere coapte pe plită... De ce, oare, ni se întipăresc în minte momentele cele mai năstruşnice din copilăria ce nu se uită niciodată? Speranţei i-au rămas treze mereu amintirile acelor vremuri, deşi nu împlinise încă cinci anişori când s-au mutat câteva case mai încolo, fiindcă matuşa dragă se muta şi ea la oraş, alături de feciorul care îi fusese mângâiere și nădejde de când aflase că bărbatul ei fusese dat dispărut pe front, în Rusia celui de-Al Doilea Război Mondial... Şi l-a aşteptat până aproape de 77 de ani când, departe, pe „pământul făgăduinţei” şi-a lăsat rămăşiţele efemerităţii pământeşti şi a plecat Sus, în căutarea lui. Stăteau amândouă în „camera de la drum” şi se mai zgâiau din când în când pe geam prin ochiuri deschise în storurile albe de flori de gheaţă cu abur din guriţa ce nu-i mai tăcea, la săniile încărcate cu lemne aducând cu ele trupuri ostenite de bărbaţi înveliţi în bunde din blană de oaie, care miroseau puternic a seu, a tutun răsucit în ziarul „Făclia” şi-a pălincă – antidotul numărul unu în combaterea frigului şi-a disperării ce le dădea târcoale în vremuri de restrişte, şi, Doamne, de multe au avut parte! Speranţei îi plăcea să se uite pe geam şi să numere. Număra mereu săniile, număra oamenii care treceau în Sus sau în Jos venind sau plecând la „cooperativă” , ba după „fotoghin” (petrol lampant), pentru că încă nu era raţionalizat, ba după pânză folosită la cusut ştergare, şerveţele sau feţe de masă în zilele şi serile lungi de iarnă, acasă sau la „habă” – un fel de şezătoare la care se adunau femeile şi lucrau, torceau, cântau, glumeau şi povesteau câte-n lună şi-n stele, vrute şi nevrute, întâmplate sau plăsmuite de imaginaţia de care nu duceau deloc lipsă. Cu siguranţă ca număratul i-a rămas de-atunci o obişnuinţă pentru că şi azi, în petecul de pământ pe care vieţuieşte numără, numără ani, numără luni, zile, ore, număra clipe şi nu se mai termină... Se numără pe ea, ori de câte ori mai primeşte o lovitură de la viaţă şi numără oamenii care s-au împuţinat vizibil în universul ce şi l-a creat cu bună ştiinţă. - De ce are badea Ioane nasu’ aşa roşu, mătuşă dragă? – o iscodea, şmecheră, micuţa Speranţa pe femeia care stătea dreaptă ca o lumânare şi-o privea drăgăstos pe nepoata ce-i era ca o fiică. Îi vedea ochii strălucind ca două mărgele şi nu se zgârcea deloc la vorbă, parcă îmbătrânise o dată. Semăna bine cu bunica Maria, toată lumea spunea asta. - Păi cred că s-a lovit la pădure cu securea, răspundea mătuşa urmărind atent reacţia nepoatei proţăpite pe laviţa de la geam, de-abia aşteptând un 130

3 (8) / 2022

KRYTON

astfel de răspuns. - Eeeeeei, s-o crezi dumneata, doar avea urme de sânge dacă era aşa dar eu cred că a băut pălincă! Lasă, am văzut când eram la ei şi mă jucam cu Fănel cum scotea mereu de sub cojoc o „fiolă” – cică – pe care o ducea la gură şi nu se lăsa până o da gata, iar lelea Florică îi zicea mereu: «Sătura-te-ar Dumnezeu, să te sature odată de catran, că mi-ai mâncat zilele!» Da’ ştiu eu că nu era catran, că prea era mărgelată „fiola” aia a lui! Şi uite-aşa sporovăia micuţa cât era ziulica de mare şi sta la sfat cu mătuşa ce-i era ca o a doua mamă. Învăţase de la harnica femeie, recunoscută în sat a fi nespus de curată, pricepută şi cumpătată în toate cele, cum să facă patul acela înalt, pe care aşezau cearșaful din pânză de cânepă albită pe zăpadă, peste cel cu dantelă şi ciucuri împletiţi de mâinile ei minunate, apoi „perinile cu făţar în coscă” peste cerga „nevedită” în degete, adică ţesută cu mare migală şi măiestrie admirabilă în războiul de ţesut care era montat în casă de toamna târziu până veneau „priorii”. Se urca pe scăunelul din lemn scorojit şi voia să amestece ea în rântaşul ce-l rumenea femeia pe soba din tablă, care niciodată nu reuşea să încălzească bine odaia şi, de aceea, o dună din pene era aşezată la loc de cinste în patul cel de la geam, fiind cel mai bun refugiu atunci când geruia de-ţi îngheţau degetele pe clanţa uşii vechi și plină de crăpături „lecuite” cu bucăţi de cârpă ce rămăseseră de la preşurile ţesute tot de mâinile harnice ale mătuşii. Ba, câţiva ani mai târziu, când era prin clasa a IV-a şi se dusese în vara dinaintea nunţii feciorului mătușii, căruia datorită diferenţei de vreo opt’şpe ani ce-i despărţea îi zice „unchiu” – nu se cuvenea să-i spună pe nume, rămăsese o vacanţă întreagă în casa mătuşii de la oraş şi se întrecuse pe sine, trebăluind aproape ca o femeie în toată puterea cuvântului. Când se făcuseră prăjiturile pentru nuntă nu prea avusese „spor” că n-avea loc de doamnele care se dădeau învăţate şi pricepute în ale cocălitului, dar le-a arătat Speranţa lor atunci când a fost vorba de făcut tăieţei! Pentru că nu au mai putut-o opri când s-a urcat pe-un ghiveci de flori ce tocmai aştepta să fie ornat cu un filodendron, ca să ajungă mai bine la masă, cu câteva bucăţi din aluatul ce stătea la „odihnit”, şi a întins vrednicuţă „păturile” ce urmau să fie tăiate de aceleaşi mânuşițe pipernicite ale ei în tăieţei mai fini decât îşi închipuiseră ele, „socăciţele atotştiutoare” de la oraş! Multe amintiri mai are Speranţa din acei ani şi toate le înşiră fără să clipească iar dacă-i urmăreşti lumina din ochi şi tremurul glasului îţi dai seama câtă emoţie şi bucurie se ascund în spatele unor pasaje de viaţă, poate singurele care azi îi aduc o fărâmă de linişte... Jucăriile cele mai frumoase de care-şi aduce aminte sunt păpuşile din cârpe meşterite de ea şi copilele din KRYTON

3 (8) / 2022

131

vecini cu care se ascundea în zilele de vară te miri pe unde, prin şura care aştepta să se umple de fân sau prin coteţul uscat şi primenit pentru a-şi aştepta „grăsunii” ce se cumpărau în toamnă şi se tăiau taman de Ignat. Și se jucau de mama focului până zdrenţele din păpuşile care zburau dintr-un colţ în altul al „palatului zânelor” ce şi-l ornaseră anume cu ierburi şi flori de prin grădină, se transformau în biete ațe curgânde peste tot peste podelele cotețului transformat în palat, de unde mai răzbătea uneori câte-un damf nu tocmai îmbietor... Dar lor nu le păsa pentru că fiecare avea rostul şi rolul ei la „palat”: una făcea curat, alta gătea – şi asta era „funcţia” pe care și-o dorea cel mai mult Speranţa, alta avea grijă de copii şi câteodată, de mai avea câte-o fetiţă nefericita idee de a se erija în „isprăvniceasă” cu veleităţi în a da ordine şi cu o plăcere enormă să „dirigălească”, atunci să vezi, cum îi mergea guriţa Speranţei noastre de zicea-i că-i o moară stricată! Și nu se lăsa până nu-i demonstra „isprăvnicesei” că munca în „comunitatea zânelor” se împărţea în mod egal. Unde-o fi auzit ea de asta, că nu aveau nici curent electric în case, nici televizor, să afle care sunt principiile de bază ale societăţii multilateral dezvoltate... Plecase Gheorghiu-Dej, venise „Ceaşcă” dar ea nu avea nicio treabă cu ce se întâmpla, pentru că părinţii ei au avut grijă s-o ferească de discuţiile în care ei dezbăteau cu teamă ceea ce se întâmpla în România acelor ani, deşi mai trăgea cu urechea, seara târziu, când mai „prindeau” „Vocea Americii” sau „Europa liberă” şi credeau că gâgâlicea doarme!... S-o creadă ei, că ea ştia să se întoarcă la perete şi învăţase să respire regulat şi profund de parcă ar fi fost de mult în lumea viselor. Aşa aflase şi că iar sunt nevoiţi să participe la alegeri, că mama iar trebuie să ducă cratiţele cu pui fripţi, brânză de burduf, slănină şi cârnaţi şi ceapă din aia „de apă” să nu li se aplece „burtoşilor de la partid”... Dar, fără să vrea, le-a „pregătit” şi Speranţa o surpriză cât burţile lor de mare, care se putea să-i coste mult pe dragii ei părinţi... - Pregăteşte-te, că mergi cu mama la sfat (primărie), trebuie să ducem mâncarea, că le-o fi foame – îi spuse mama Speranţei în miezul zilei de toamnă în care pe uliţă treceau săteni de la, sau înspre secţia de votare amenajată în primăria comunei. Era osândită mai tot timpul să gătească pentru cei de la „partid” fiindcă soţul ei era singurul localnic din primărie şi nu avea „loc de întors” şi nu putea să se eschiveze. Era locul de muncă al bărbatului ei în joc... - Eeeei, ce fetiţă cuminte şi frumoasă – îi zise Şperanţei „activistul” C, roşu ca racul, cu un nas coroiat şi plin de bube, în momentul în care ajunseră în încăperea amenajată ca sală de protocol pentru „ilustrele” personalităţi de la judeţ –- ia spune tu, cum te cheamă? - Speranţa, răspunse ghemotocul care strâmba din nas din cauza mirosu132

3 (8) / 2022

KRYTON

lui înţepător de pălincă ce ajungea la nasul ei de pe masa scorojită şi tapetată cu pagini rupte din ziarul „Scânteia”. - Bravo, îi spuse coroiatul cu nasul roşu pe care micuţa îl asemuia cu spânul din Harap-Alb-ul lui Creangă, povestea ei preferată. - Ia, spune-mi tu mie, o poezie ştii? - Cum să nu ştiu – îi răspunse indignată micuța, pentru că i se puneau la îndoială cunoştinţele în domeniu, mai ales că urâtania asta de om habar nu avea cum recita ea la fiecare serbare poezii de se cutremurau pereţii căminului cultural din sat. Şi... nici una, nici două, îi trecu prin cap o năstruşnicie mai mare ca ea. Privind cu subînţeles la tăticu’, cel căruia i se umpleau mereu ochii cu lacrimi de drag când stătea cu fata lui la sfat, începu să recite „una scurtă” dar „bună”, fără să bage în seamă agitaţia mamei care se apucase de aşezat masa pe faţa de masă albă ca spuma, ţesută în coscă: „Eu sunt o fetiţă mică / Şi vă spun un lucru mare: / Cine-n Dumnezeu nu crede / Merge la pierzare!” Pentru un moment s-a făcut o linişte mormântală, spartă însă brusc de trosnetul cratiţei cu pui fript care căzuse din mâna mamei şi oftatul tatălui care se şi vedea „pe liber”!... Coroiatul cu nas roşu s-a învineţit, s-a uitat la copilul care privea la cei prezenţi ca la o piesă de comedie într-un act, la părinţii fâstâciţi care nu ştiau ce să facă, să plângă sau să râdă, apoi a luat fetiţa de obraz ciupind-o de-i dăduseră lacrimile: - Cine te-a-nvăţat pe tine poezia asta, mititico, doar nu ai „prins-o” de la grădiniţă? – şi apoi îi dădu drumul scrutând-o precum uliul prada. - Îngeraşii mătuşii mele care este cea mai frumoasă şi mai bună din lume, după mămica – răspunse Speranţa şi îşi șterse lacrimile cu mânecuţa apretată a rochiţei cu care era îmbrăcată. Ce-a urmat, numai Dumnezeu şi părinţii ei ştiu, însă au tremurat o vreme până s-au liniştit lucrurile, pentru că urâtania de la judeţ a reclamat că tov-ul din satul X face propagandă creştină în comunitate prin însuşi copilul său, că îl propune pentru destituire, că este un afront adus ideilor partinice etc. Cu toate acestea, tatăl micuţei a rezistat mai bine de 35 de ani făcându-şi meseria ca nimeni altul şi făcând mult bine comunităţii din care se ridicase. Dar Speranţa nu îşi dăduse seama de ceea ce făcuse, pentru că în mintea ei era sigură că îi dăduse o lecţie coroiatului cu nas roşu care mirosea atât de urât... Se aştepta ea ca seara, când venea tăticu’ acasă să se coboare Sfântu’ Nicolae de la grindă (pentru că o nuieluşă artizanală din răchită crudă stătea mereu aşezată la vedere între două cuie bătute în grinzile de lemn ce ţineau loc de tavan în casa lor)... A intrat în casă obosit, a luat copila pe genunchi şi i-a spus doar atât: „Bine ai făcut, mama lui de coroiat!” I-a explicat apoi KRYTON

3 (8) / 2022

133

că aşa ceva nu mai trebuie să facă niciodată, pentru că celor de la judeţ, și în general, „celor mari” nu le plac astfel de poezii şi e mai bine să le ţină ca pe un secret al lor. Ce fericită era fetiţa că de-acum ea şi părinţii ei aveau secretul lor şi ca să pună capac le spuse şoptit, ţinându-i cu mânuţele după cap pe amândoi: „Da... la nenea ăla de la Europa Liberă cred că i-ar plăcea să afle secretul nostru, ce ziceţi?”

134

3 (8) / 2022

KRYTON

România

NICOLAE SILADE

everest „To be, or not to be, that is the question” William Shakespeare

I tom harvey a câștigat un porsche 911 carrera gts l-a vândut și a câștigat altul peste două zile o femeie din austria a comandat rochii pe internet şi a primit un colet cu droguri de 500.000 de euro primarul jorge luis escandon a fost scos din primărie legat la mâini cu o funie și târât de un camion pe străzile din santa rita pentru că nu și-a onorat promisiunile din campania electorală adică să repare un drum din localitate o tânără din românia nespus de frumoasă s-a oferit carabinierilor după ce iubitul ei a fost prins conducând fără permis iată lumea în care trăim eu stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț un calorifer în altul și mă uit la un film pe netflix vizavi e vila lui ceaușescu în care ceaușescu nu a locuit niciodată dar camarila lui ce chefuri mai trăgea acolo cu prostituate din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun KRYTON

3 (8) / 2022

135

o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenție apoi îi dau drumul pe apă apa aceasta curge de mii de ani îmi spun munții aceștia stau nemișcați de mii de ani îmi spun cum e mai bine să curgi sau să stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu ori fără astâmpăr ca mulțimea ce trece încolo și-ncoace pe podul cel roșu II ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar pentru o întâlnire cu dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai oameni decât oamenii și nu nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu

136

3 (8) / 2022

KRYTON

III dimineața devreme cu mult înainte să se crape de ziuă când iluminatul public programat să se oprească la orele șase se oprește fix la ora șase când cornul lunii încă atârnă în crucea albă de pe domogled ca o figurină de turtă dulce în pomul de crăciun când pe cărarea din pădure o pisică albă scormonește printre frunzele uscate ale verii trecute când gunoierii trântesc tomberoanele pline cu praful și pulberea și rămășițele zilei de ieri când niște fâșii de lumină răsar ca un miracol peste crestele munților din jur când încep să cânte păsările liturghia lor matinală și susurul apei se face din nou auzit când te trezești la realitate și vezi că realitatea nu e ceea ce se vede când între gândire și vedere e miracolul care te face să fii când trebuie să alegi între lucrările omului și lucrările domnului când afli că împrejurul ți-e frate și tată și fiu împrejurul de ce să mai aștepți răsăritul când răsăritul lumii ești tu IV atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte și tot atâtea coborând în spirală pe scările unui bloc de provincie printre țipetele de bucurie ale copiilor fără astâmpăr & mâhnirea bătrânilor fără speranță înșurubându-mă tot mai mult în mine însumi ori desșurubându-mă revoltat exaltat în casa scărilor interioare m-am văzut pe mine însumi urcând și coborând între KRYTON

3 (8) / 2022

137

răsăritul zilei și sfârșitul ei bucuros să admir lucrările omului bucuros să admir lucrările domnului m-am văzut pe mine însumi în camera 9 camera nouă din vila cea nouă de lângă izvor pe unde mai trec romanii la braț cu femeile dacilor și regina maria și împărăteasa sisi și regele carol întâiul m-am văzut la foișorul galben foișorul verde pe strada izvorului pe strada castanilor între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față plimbându-mă pe malul apei în sus și în jos în sus și în jos spre cele șapte izvoare în sus și în jos spre marea cea mare pe cele două drumuri ce duc într-o pădure galbenă da pădurea aurie a lui robert frost drumul de jos șerpuind printre stânci drumul de sus șerpuind printre brazi spre grota haiducilor m-am văzut haiducindu-mă și întors din haiducie cum trec noaptea prin patul femeilor cum trec ele prin patul meu m-am văzut don juan don quijote și în rostov pe don și rege și clovn și mare și mic naiv înțelept faraon și budist împărat proletar și evreu și comunist cel mai iubit dintre pământeni și cel mai iubitor da m-am văzut pentru că în fiecare dintre voi mă văd pe mine însumi V ca un „v” de la victorie în care se adună ca într-un corn al abundenței toate minunățiile lumii ca un „v” de la victorie întors la 180 de grade precum o piramidă din vârful căreia răsare soarele această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde și nu se mistuie arde și nu se mistuie așa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa casa mea din cuvinte ce ați crezut? că îmi plac palatele voastre de vară cetățile voastre păzite castelele voastre din spania eu prefer să locuiesc într-o peșteră un bordei într-un iglu o colibă a unchiului tom în hotelul de gheață de la bâlea lac într-o casă la țară sau într-o țară pustie într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț și un calorifer în altul 138

3 (8) / 2022

KRYTON

pe malul unui râu de munte sau la marginea mării eu prefer să locuiesc în mine însumi și dacă mă vedeți la roma paris istanbul în capela sixtină pe champs-élysées sau în biserica sfânta sofia dacă mă vedeți la viena new york sau moscova în prater manhattan kremlin dacă mă vedeți la cairo atena beijing la piramida lui keops în templul lui zeus sau în orașul interzis dacă mă vedeți în palatul dogilor în castelul corvinilor sau în casa poporului de ce nu mă vedeți pe mine în mine însumi VI „Prin mine treci spre locul de durere,

prin mine treci spre vesnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere” Dante Alighieri - Divina Comedie

pe aici trec întruna căruțe cu coviltir și care de luptă romane soldați împărați și imperii nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor deianeira și hercul și centaurul nessus ulise și penelopa zamolxis și burebista decebal și traian antoniu și cleopatra alexandru cel mare și ștefan cel mare mihai viteazul și suleiman magnificul împărăteasa văduvă și maria terezia homo sapiens homo habilis homo erectus nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor homosexuali androizi lesbiene cei mai puternici bărbați cele mai frumoase femei șoimii patriei pionierii uteciștii de azi comuniștii de mâine securiștii bolșevicii naziștii și fidel și stalin și che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roșie ciuma neagră moartea albă nihil novi sub sole mașini de ultimă generație ultima generație de mașini un show auto cu automobile de epocă opel mercedes audi ferrari bmw volkswagen lamborghini tesla toyota honda hyundai chevrolet kia nissan dacia mitsubishi ford subaru citroën peugeot nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor automobile electrice taxiuri zburătoare avioane și păsări și îngeri și zei pe aici trec toate și toți pe aici chiar și trecerea trece de ce-aș da valea cernei pe o plimbare în bronx cheile nerei pentru un sejur în manhattan zgârie-norii KRYTON

3 (8) / 2022

139

mei sunt acești munți minunați munții carpați cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe everestul meu interior VII la poalele muntelui e o biserică albă biserica schimbarea la față lângă biserică e un râu care sapă în piatră și își face drum printre stânci n-am văzut sculptor mai mare ca râul care sapă în piatră și își face drum printre stânci de cealaltă parte a râului e o vilă albă vila familiei doboșan ion și sofia doboșan acum 100 de ani ei au donat-o episcopiei să fie casă de odihnă pentru preoți și din 24 de camere preoții au făcut 40 comuniștii le-au transformat în hotel [iertați-mi această istorisire dar vreau să vedeți cum printre meandrele unui gest măreț dumnezeu în marea lui bunătate face întotdeauna dreptate] după revoluție vila a ajuns din nou la episcopie cum au dorit sofia și ion doboșan și hotelul comunist cu 40 de camere a devenit așezământ pentru 40 de maici și prin purtarea de grijă a preasfinților părinți i-a fost sfințit paraclisul și prin purtarea de grijă a domnului a devenit mănăstire mănăstire cu hramul nașterea maicii domnului acum între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față eu mă plimb de-a lungul râului care sapă în piatră și își face drum printre stânci și parcă asist la renașterea maicii domnului și parcă sunt martorul schimbării la față

140

3 (8) / 2022

KRYTON

VIII aici crucea albă de pe domogled și pinul negru de banat aici vârful șoimului și peștera de sub șerban herghelii de cai sălbatici și raiul fluturilor din românia aici ai ce să vezi îmi spun aici ai ce să vezi cele mai frumoase orhidee și cele mai limpezi izvoare cele mai spectaculoase cascade și cele mai abrupte stâncării doline lapiezuri avene ravene și ponoare și podul lui dumnezeu aici ai ce să vezi și nu poți să nu te minunezi de ceea ce vezi și nu poți să nu te întrebi cum au apărut toate cum există toate în timp ce noi venim le vedem și plecăm iar ele minunile rămân tot acolo să le vadă și cei ce vin după noi să le vadă și cei ce vin după cei ce vin după noi da e o nesfârșită venire aici o nesfârșită plecare oare nu e asta marea minune nu e asta marea întrebare care naște veșnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu rămânem carpe diem îmi spun și mă uit pe youtube la tigrul siberian la președintele putin și la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării negre la colecția lui de artă de două miliarde de dolari și la frumoasa lui gimnastă câtă frumusețe îmi spun câtă bogăție și câtă putere în mâinile unui om în mâinile unui singur om mă uit pe youtube la kim jong-un coreeanul de nord care are țara la picioare dar tot la picioarele țării va fi tot un schelet cum vor fi cei ce-l aclamă acum carpe diem îmi spun dar nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit și atunci de ce de ce să trăiești clipa când tocmai ea te alungă și dictatura politică și dictatura morală și dictatura timpului sunt tot dictaturi și bogat nu-i cel ce are bogat e cel care este și stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpânește cel care murind trăiește căci el este viu și el va moșteni pământul

KRYTON

3 (8) / 2022

141

România

IONUȚA - NATALIA N. IORGA

De la psiho-proză la Placebo și vieți surogat în ego-romanul Ioonei Rauschan Romanul pe care regretata eseistă Ioona Rauschan (n. 1955 – d. 2010) îl publică în 2009 (Cară-te!) păstrează încă (chiar și în anul 2022) trăsăturile unui corpus de text care dezgoleşte abrupt, direct, fără avertisment cotloane greu de privit, fațete și colțuri ale umanului, ale tabuu-lui, ale agoniei. Această carte poate fi metaforic așezată unei vecinătăţi de schiţă Klimt: amestec de estetic și psihologic, de trimiteri spre experimental și primar. Cu toate contorsionările ei voite, ea trasează linii ale unui nud tulburător. I-ar fi plăcut Ioonei această învecinare, această spontană vecinătate pe care textul său o poate produce în mintea unui cititor - ar fi fost dovada unei victorii epice desăvârșite. Autoarea unui asemenea roman al corpului şi minţii scoate în afara sinelui relieful unei lumi a detaliului carnal, visceral, interior. Forța de expresie a acestui roman ține de o serie de aumulări îndrăznețe, intime, subliniind fragilitatea, dar și mecanismele rupturilor psihice. Dinspre autor către cititor, textul se construiește etapizat, detaliul, cu tot ceea ce el pune în joc, trimite înspre cupluri de personaje care se descoperă de la involuție – către evoluție. Sex, delir, subterfugii, tumult, angoasă și de142

3 (8) / 2022

KRYTON

gringoladă mentală – toate sunt exploatate, toate se aglomerează în romanul Ioonei Rauschan. Într-un delir al eliberării de pudoare, Ioona Rauschan se reorientează spre o expresie maxim – plastică, structurând în interiorul corpusului romanesc lecturi subietive ale unor texte emblematice. O obsesivă trimitere la Virginia Woolf și Sylvia Plath fac ca romanul să se așeze într-o galerie a textelor subversive, autoreferențiale. Pattern-ul pe care ea îl impune ține de o rescriere a marilor teme ale postmodernismului: „ -„Al doilea nume al meu este tot Sylvia”, spune Sarah Sylvia Sander în timp ce răsfoiește un volum de povestiri ale lui Sylvia Plath. Consideră că nu are nimic în comun cu autoarea, în ciuda aceluiași nume. Dar nimic. Exceptând poate, doar, din când în când, dorința de moarte.” 1 Exersându-se eseistic cu sute de pagini de cronică apărută în revista „Orizont”, Ioona Rauschan își construiește, vreme de ani buni, un discurs scriitoricesc stratificat, cu trimiteri remarcabile la romane și piese teatrale în care personajele feminine se zbuciumă. Retrospectiv, actul cel mai îndrăzneţ pe care romanul Cară-te! îl lasă la vedere pare a fi cel de dezgolire a ființei, de proprie trădare a fragilității, a sinelui, a feminității. Acest roman nu este un roman al expunerii feminismului, ci unul al corporalității duale, al supraexpunerii: „Era o halcă de carne, alcătuită din părți disparate, concentrate în jurul sexului, părți care ascundeau capcana aceea infectă, botul acela căscat și înfometat de care mai era și mândră. Radia de mândria aceea stupidă, pe care i-o dădea puterea ei primitivă, puterea viscerelor, a genunii care se cască, adâncă, fără logică și lipsită de orice fel de rațiune.” 2 Cartea se transformă într-un fel de receptacul al captării timpului subiectiv. La fiecare pasaj ea poate oferi un indiciu al fragilități personale, un detaliu spectacular. Textul pune în rama epicii autobiografii stilizate, alături de personaje construite nu din descrieri, ci din linii de o forță expresivă remarcabilă. Există în roman o continuă rescriere a gesturilor şi a semnelor care prestabilesc moartea personajelor. Cunoaşterea de sine devine astfel o reesti1. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 18 – 19. 2. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 241 KRYTON

3 (8) / 2022

143

mare a posibilităţii de supravieţuire, un bilanț al propriului destin. Autoarea camuflează cu atenție senzația că personajul învinge prin actul spectacular. De la un capăt la altul, indivizii romanului sunt personaje care se ciocnesc de propriile eșecuri cu o voluptate care îi face aproape legitimi în faţa unor alegeri imposibile, camuflate în instinctual: „Nu mai era nevoie de bici și de pumnal, non, pas du tout, monsieur! Pofta unui călău bătrân și înfometat ajunge cu prisosință, la fel și instrumentele lui tocite. Tăișul și-l au pe interior, iar în interior sângerează Daniel cel mai mult. Prinsă în sacul de piele, carnea lui sângerează rușinată și furioasă, căci fusese lacomă și, letargică de atâta lăcomie, trădase, cedase ceea ce aparținea doar altuia. Tăișul ghilotinei poate să cadă, capul să i se rostogolească, e vinovat.”3 Prin simțuri și trăiri aceste personaje se abandonează cu o expresivitate violentă unei stări regresive. Dublată de vertij, această stare face pe deplin dovada dorinţei de autoanihilare. Stabilindu-şi punctele de echilibru în descrieri ale unor momente de încordare sexuală, Cară-te! capătă o forţă ilustrativă specială. Etapizat, masa epică oferă o grilă de interpretare şi rescriere a clişeului legat de sexualitate și tabuu. Pe marginea acestei evidenţe, s-ar putea cu uşurinţă considera că autoarea face o trecere constantă prin interiorul unor subiecte dictate de fragilitatea sentimentală a personajului. La contactul cu un asemenea subiect interioritatea şi exterioritatea devin mărci care întăresc cititorului presupoziţiile legate de natura identitară - fragilă - a caracterelor pe care autoarea le propune spre a deveni măștile unui spectacol uman greu de suportat adesea. Gata sa devină o instanţă fără autoritate reflexiv – morală, pseudonaratorul romanului nu face decât să răsfrângă asupra cititorului o serie de acte de cogniţie care se nasc și izbucnesc în interiorul personajelor. Procedeul alimentează cu o serie de cerințe și imperative de ordin cultural un proiect epic prin care autoarea își verifică în permanență abilități regizorale. Reinstaurarea actului de reflecție aparține doar în aparență cititorului. Autoarea (ca o moiră veritabilă!) este cea care stabilește și ghidează persona3. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 242

144

3 (8) / 2022

KRYTON

jul. Selectând cu mână forte zone de interes cultural (gata să verse asupra cititorul percepții dinamitarde), ea își va învesti personajul cu o forță expresivă uluitoare. Din loc în loc poate fi perceput și un oarecare impuls metonimic al narațiunii4, astfel că romanul poate fi înțeles și ca o formă de comunicare critică cu realitatea. Ioona Rauschan s-a stins în 2010, însă romanul său încă palpită! „Viața ca un placebo˝ poate fi și un al doilea diagnostic - marcă pe care acest roman al Ioonei Rauschan l-ar putea suporta și intega într-o semiotică implicită a lecturării sale. 4. Marcel Pop – Corniș, Tentația hermeneutică și rescrierea critică, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.

KRYTON

3 (8) / 2022

145

Portugalia

SIMION DORU CRISTEA

Poetul este ca un cangur ce saltă de pe pământ Avem bucuria de a vă prezenta volumul de debut Șerpi și crini al poetului Cristian Mihail Deac, care ne oferă autenticitatea sa poetică, cu o scriere inspirată și o deplină stăpânire a condeiului. Ni se oferă poezii și nu proză strâmtorată în chingile metricii tradiționale, ce păstrează imanența prozei. Pentru a înțelege nivelul zero, fundamental, al felului în care poezia se desprinde de dimensiunea telurică a prozei, structurând vertical lumea, luăm enunțul: Poetul este ca un cangur ce saltă de pe pământ pentru a lua în stăpânire zarea. Acest enunț aparține prozei, în ciuda conținutului său poetic, deoarece comparația folosită anulează poezia, dar acest lucru este ignorat de mulți „poeți”. Întotdeauna se află la îndemâna celui care scrie salvarea poeziei, asigurând totala desprindere de suveranitatea prozei, de aceea, într-o fază intermediară, enunțul se metaforizează: Poetul este cangurul care saltă pentru a lua în stăpânire zarea, purtând în marsupiul său Eul liric. Suntem foarte aproape de poezie, dar pentru a fi cu adevărat poezie enunțul trebuie să dobândească o dimensiune ontologică, să se esențializeze, pentru că poezia este rostirea esențială, să fie locuit de Eul liric, pentru că, așa cum scria Friedrich Hölderlin, „și totuși, în chip poetic, locuiește omul pe acest pământ”, („doch 146

3 (8) / 2022

KRYTON

dichterisch, wohnet der Mensch auf diser Erde”(1) preluat pe urmă de Martin Heidegger (2). Sunt cangurul în salt ce ia în stăpânire zarea Ruperea textului conferă putere fiecărui vers, raportat la rădăcina acestuia care este Eul liric: „sunt saltul”, „sunt stăpânul”, „sunt zarea”, „sunt stăpânul zării”, avem aici o suită de metafore predicative, numite astfel după calitatea de nume predicativ a construcției sintactice a metaforei. Pentru ca poezia să fie deplină, pentru că ea este mai presus de toate o locuire vie, trebuie să-i adăugăm participare, tensiune emoțională, sentiment. Astfel răsare poezia: Sunt cangurul în salt ce ia în stăpânire zarea ta, iubito pentru o lirică erotică sau, într-o construcție eliptică, criptată, pentru o lirică de meditație filosofică: Cangur ochi curcubeu lume, lume păpădie scuturată adânc toate răsucite în mine. Este important să reținem dimensiunea ontologică a poeziei dobândită prin anularea comparației și intrarea în împărăția literaturii definită, înțeleasă și interpretată ca artă a cuvântului. Este dimensiunea legată intim de ființa umană situată într-o competiție continuă cu ea însăși ce se manifestă prin creația artistică. Indiferent de natura operei de artă, rădăcina acesteia este întotdeauna lingvistică, pentru că la baza oricărei opere de artă se află limbajul verbal care îi conferă artistului instrumentul necesar creării mentale a operei sale. Nevăzută, limba ne ajută să vedem, să pipăim, să înțelegem. Acest proces de creație artistică în oricare arie este doar una din nesfârșitele concretizări ale principiului obiectivității de care vorbea lingvistul de origine română Eugeniu Coșeriu la decernarea titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca la 11 martie 1992 (3), o obiectivitate KRYTON

3 (8) / 2022

147

în sensul construirii obiectului la nivel mental cu ajutorul limbajului verbal. În această lectură lumea nu se află în afara noastră, ci în mintea noastră, de aceea poetul este, prin excelență, Creator, nu imitator, nici interpret sau impostor. Poetul poetizează lumea, pentru că prin actul de receptare cititorul intră în universul poeziei și o face ca poet, trăind magia cuvântului. Când cititorul caută informație, structuri, teme și motive este doar un simplu turist dispus să povestească pe urmă falsele lui peripeții, tocmai pentru că Eul liric nu aparține textului, ci omului care îl trăiește. Poetul Cristian Mihail Deac face parte din familia celor ce dețin cheia împărăției lirice. Este inițiat în arta poeziei pe care o scrie cu maturitate și responsabilitate, de aceea în continuare voi aplica ceea ce cu bune decenii în urmă se iniția la Facultatea de Filologie din Cluj în cadrul Cursului de Poetică al domnului profesor universitar Mircea Borcilă. Cu domnia sa am înțeles că o adevărată oră de curs este un început ce se continuă de-a lungul vieții, în rest, praf și cenușă adunate în și pe diplome. Dacă la început am vorbit despre condiția poetului prezentându-l ca artist al cuvântului, pentru că autorul este poet, în continuare voi puncta doar trei aspecte ale operei sale: ipostazele Eului liric, construirea cronotopului și identificarea nucleului generativ al câtorva poezii. Lucian Blaga în Trilogia Culturii prezintă trei configurări culturale posibile ale timpului (4) : „timpul-havuz” (5) ce se proiectează constant spre cer, cu accent axiologic inconștient temporal al viitorului; a doua configurare temporală este „timpul-cascadă” (6) , al trecerii fulgerătoare în care, privind căderea de apă asistăm la vederea trecutului, este timpul care are ca accent axiologic temporal trăirea trecutului, și cea de-a treia configurare este „timpul-fluviu” (7) , în care te uiți la fluviul larg și ai impresia că stă, o statuie a prezentului, având ca accent axiologic inconștient temporal prezentul suveran. Inspirându-se din această abordare poetico-filosofică a timpului, domnul profesor Mircea Borcilă identifică trei tipuri de cronotop: alpha (ά) – pentru trecut, beta (β) pentru prezent și gamma (γ) pentru viitor, introducând un ά1, β1 și γ1 pentru tipul 1 de metaforă, inspirat din ceea ce Lucian Blaga numea în Geneza metaforei și sensul culturii „metaforă plasticizantă”(8) și ά2, β2 și γ2 pentru ceea ce Lucian Blaga numea „metaforă revelatoare” (9) . Volumul se deschide cu un Cuprins care nu este cuprins, ci chiar titlul poeziei, un cuprins ce cuprinde totul, inclusiv pe cititor. Ipostaza ficțională a Eului liric este cea de șarpe, semnul înțelepciunii care unește întregul cercului divin cu semnul infinitului și spirala, o unire suverană de planuri și lumi prin încolăcirile sale ce conține în sine și bogăția sănătoasă a albinei. Șarpele și albina: veninul, propolisul, polenul și mierea împreună tămăduiesc. 148

3 (8) / 2022

KRYTON

Cronotopul acestei poezii este alfa de tip 1 (ά1), al unei dimensiuni suverane a trecutului mitic. Nucleul generativ, nu în sensul că din el se generează textul ci în sensul că fiind o poezie ce aparține tipului semantic simbolic asintactic, este dificil de înțeles la prima lectură, atunci ne ajută să înțelegem mesajul adânc al poeziei care este unul soteriologic, profund creștin: „sub călcâiul singurătății”, singurătatea Unicului venit să strivească capul șarpelui. Dar aceasta nu este unica interpretare, pentru că poezia, ca operă de artă deschisă, poate fi interpretată de fiecare cititor în felul său, interpretarea fiind calea pe care fiecare se întâlnește cu sine însuși. Cea de a doua poezia, intitulată Covid fixează liric momentul crizei actuale, de conflagrație virusologică inițiată în 2020, de boală și doliu mondial din multiple cauze: al științei pusă în slujba morții care a creat virusul încoronat, al psihozei isterice create de mass media, de manipularea maselor și convingerea lor că există o singură cale de urmat sfârșitul. Ipostaza Eului liric din această poezie este de Călător în vremuri de restriște ce cumpănește și stă în cumpănă neștiind ce să facă. Cronotopul acestei poezii este beta de tip 1 (β1), al prezentului static, al cumpănirii, al îndoielii, al coveții de șerpi. Nucleul generativ posibil al acestei poezii este „Cuprins de jale de-un chin”. Cea de a treia poezie intitulată Cain, reiterează imaginea de Ahashverus, de evreu rătăcitor, condamnat nu să moară, ci să călătorească neîncetat, căindu-se pentru fratricidul comis. De fapt, condiția lui Cain este a întregii istorii a umanității care se prezintă ca o înlănțuire de fratricide, în care fratele om îl ucide pe fratele om sub diferite forme care de care mai sofisticată. Ipostaza ficțională a eului liric este de călător. Cronotopul poeziei este beta de tip 1 (β1), un prezent al ispășirii, al ascunderii, al fugii neîntrerupte, al fugii de sine însuși fără eșuare în moarte, pentru că nu poate muri după cum nu poate nici ucide. Nucleul generativ al acestei poezii este „mă zbat ca un șarpe”. Poezia Târgul de șerpi, deși îmbracă o formă narativă și enumerativă, căutând Eul liric, nu-l găsești în formă explicită, pentru că este absorbit de vocea auctorială a conștiinței treze ce vorbește parabolic despre șerpi pentru a se înțelege cu totul altceva. Degeaba cauți șerpi în mediul lor. N-i găsești. Adevărații șerpi se află în lumea pieței, a afacerilor și a comerțului, șerpi ce și-au lăsat pielea în societate pentru a-i face pe oameni să o îmbrace și să se lupte între ei. Cronotopul acestei poezii este beta de tip 1 (β1) iar nucleul generativ este „nevertebrați”, această formă a cuvântului îi vizează pe oamenii fără coloană vertebrală, lipsiți complet de demnitate și responsabilitate, sunt cei care transformă societatea într-un „târg de șerpi”. În diversitatea lor poeziile din acest volum conțin în mod constant suspansul, și motivul șarpelui, regnul reptilelor, șerpuirea, meandrele vieții și ale KRYTON

3 (8) / 2022

149

istoriei, nu se poate trăi fără înțelepciune, de aceea steaua se transformă în asterix care ține loc de titlu, în această poezie Eul liric este chiar axteriscul iar cronotopul alpha de tip 1 (ά1). Poezia „La repetitiv” nu are un Eu liric marcat tocmai pentru că prepoziția „la”, element relațional, subliniază condiția relațională a Eului liric situat mereu „între”, între cuvânt și tăcere, între poezie și cititor. Ca prepoziție îi impune substantivului cazul acuzativ, dar, datorită construcției eliptice adoptă o formă adverbială, de indicare temporală: „la fel o zi”, spațială: „la aceeași masă”, modală: „la struna minții”. Tipul de cronotop este beta de tip 1 (β1). După parcurgerea celor 54 de poezii, ultima fiind nu întâmplător Botez poetic, observăm cum apare constant modelul de construcție metaforică de tipul unu care stăpânește universul de discurs creat de Cristian Mihail Deac, adică „șarpele” își menține conținutul și conotațiile simbolice consacrate lingvistic. Îi dorim autorului o fructuoasă continuare lirică cu noi poezii, pentru că sunt convins că din pana sa va ieși o semănare fructuoasă.

Note: (1) Friedrich Hölderlin, Sämtlich Werke, vol. 2. Gedichte nach 1800, Editat de Friedrich Beissner, Stuttgart: Cotta, 1953, după: Friedrich Wilhelm Waiblinger, Phaëton, partea a doua, Stuttgart: Editura Friedrich Franckh, 1823, p. 153 și urm. (2) Martin Heidegger, Originea Operei de artă, traducere Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, București, Editura Univers, 1982, p. 201. (3) Eugeniu Coșeriu, “The Principles of Linguistics as a Cultural Science”, în Transylvania Review, vol. IX, nº 1, 2000, p. 108-115. Principiul obiectivității este primul dintre cele cinci, fiind tratat la p. 108-109. Celelalte principii sunt: principiul umanismului, principiul tradiției, principiul antidogmatismului și principiul utilității publice sau al responsabilității. Rezonanța acestei prezentări a principiilor lingvisticii și importanța lor în înțelegerea și conștientizarea rolului fundamental al limbii este atât de puternică, încât academicianul o reia în cadrul Facultății de Litere de la Cluj, precum și în cadrul conferinței ținută la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași la deschiderea Colocviului omagial „Eugen Coșeriu – un mare lingvist contemporan”, 12 aprilie 1992, publicat cu titlul „Principiile Lingvisticii ca știință a culturii”, în Omul și limbajul său. Studia lingvistica in honorem Eugenio Coseriu. Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași, tom. XXVII/ XXXVIII. Lingvistică 1991-1991. (4) Cf. Lucian Blaga, Orizonturi temporale, în idem, Trilogia culturii. Ori150

3 (8) / 2022

KRYTON

zont și stil. Spațiul mioritic. Geneza metaforei și sensul culturii, cuvânt înainte de Dumitru Ghișe, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 51-61. „Forma, ce o ia timpul ca orizont inconștient, atârnă în cele din urmă de accentul, cu care inconștientul apasă asupra uneia din dimensiunile timpului.” p. 52. (5) „Timpul ar fi, grație structurii sale ascendente, creator de valori tot mai înalte.” Ibidem (6) „Timpul e prin însăși natura sa un mediu de fatală pervertire, degradare și destrămare.” Ibidem. (7) „Nici un moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci ca scop în sine și pentru sine.” Ibidem, p. 53. (8) „Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul.” Ibidem, p. 276. (9) „Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui «mister».” Ibidem, p. 279.

KRYTON

3 (8) / 2022

151

România

MARIANA EMILIA GYURKO

Palma nopții Afară ninge, iar pleoapele închise desfigurează timpul care, agățat deasupra cerului, împinge noaptea, dezbrăcată și cu părul răvășit, într-o picătură de rouă. Pe treptele inocenței plânge un înger, cu buzele albastre și crăpate de vânt își împlântă privirea în suflete de ceară. Pământul se topește în palma cerului. Răstignită în rochia de mireasă, cu lanțuri de plub și brațe de porțelan, dansează ploaia cu gleznele în flăcări.

Trandafirul Am făcut cu moartea un schimb, să simtă ce simt eu. I-am dat inima să-i bată. În locul inimii a crescut un trandafir, spinii lui să-mi aducă aminte că trăiesc.

152

3 (8) / 2022

KRYTON

Moartea m-a vândut Pământul e oglinda în care te privesc, sângele de taur îmi picură sub pleoape umbra însetată adună fiecare strop și-mi face din sânge o cămașă. Simt cum îmi alunecă pe trupul gol și rece, nu-mi cere să mă întorc în locul în care moartea m-a vândut! Bucată cu bucată, carnea s-a desprins până la piatră.

Ploaia Ploaia își ascundea sânii în pumnii pământului Ne înfloriseră crini pe pleoape, se scuturau mugurii de pe buze. Erau multe zgomote, iar ploaia tremura. Se furișase în sânul tău, mă privea cu ochii închiși și-i tremurau degetele iar eu i-am zâmbit. Am înțeles atunci că trebuie să iubesc ploaia pentru a ajunge la tine

Moartea este o femeie Am desprins scânduri din cer, mi-am făcut din ele o cruce. Moartea este o femeie, ea îmi sărută coapsele, în fiecare seară, mă îmbracă cu pământ... eu tresar, încă mi-e frică. Moartea este puternică! Însă am început să simt, degetele îi tremură când mă atinge sub pământ.

KRYTON

3 (8) / 2022

153

România

EMIL-CIPRIAN VESTEMEAN

Am întâlnit un titlu Am două uși la casa în care trândăvesc. Pe una ies când sunt supărat iar pe cealaltă când sunt fericit. Cea a supărării este roșie ca un rac îmbăiat într-un vulcan. Iar cea fericită albastră-i precum cerul când evadezi plecând spre neant. Sufletul meu are multe clanțe, dacă intri pe unde nu trebuie, rănești! De aceea simt uneori cum viața mea se pierde printre zdrențe. Ca și cum aș fi mâncat pateu de gânduri rele, măcinate, pipărate. Ei, dar când sunt îndrăgostit nici nu-mi iau avânt și zbor pe geam la ea…

154

3 (8) / 2022

KRYTON

Vis de nea Întunericul mi se-mpletește în ochii triști fără icoana ta și-aud c-afară ninge, cu fulgi moi, amintiri inutile într-o prăpastie flămândă. Ies în câmpul infinit, alerg și mă opresc ca la răscruce și-acolo ard precum o lumânare subțirică uitată-n zăpadă ca far pentru străini. Sărut fulgii și risc să mor înecat de alb! Apune iar zăpada peste lume și mă-nvelesc cu proaspătă pânză de păianjen, căci mi-am pierdut mersul. Te văd aievea, fulgii aleargă, dau concurs ajungă pe chipul tău iubit! Te rog ca în noaptea aceasta să-mi împrumuți visele tale, poate-mi este ultima visare!

Tricotând idei Trăiesc pe viu o eclipsă de inimă și cerul respiră greu. În curând mi se vestejește ziua și simt că a trecut fără să o fi mirosit. Unele gânduri ne pun pe gânduri E târziu deja și pe cerul sufletului meu apar stele, semințe de lumină Meditez! Viața e o trambulină mai lungă sau mai scurtă care într-o zi ne va catapulta… KRYTON

3 (8) / 2022

155

ION DIACONU Consonanțe plastice În cadrul festivalului Tango Cultura, pe simezele galeriei Pygmalion, situată pe stradă Augustin Pacha nr. 8 din Timișoara, a fost prezentată o selecție a lucrărilor recente realizate de artista Sarah Raluca Miulescu pe parcursul mai multor simpozioane de creație. Expoziția se numește „De vorbă cu tine” Sarah Raluca Miulescu, iar vernisajul a avut loc în data de 26 iunie, ora 18:00.

Această expoziție deschide poarta unui univers plastic și ne prezintă un artist în prefacerile maturizării. În ansamblul lor lucrările se constituie în refugiu prin imaginar într-o lume spectrală care mai păstrează legătură cu realitatea. Întâlnim când vederi din perspectivă aeriană, când la suprafață sau cu focalizare, fiecare lucrare având un nivel energetic diferit, exprimat prin re156

3 (8) / 2022

KRYTON

uniune de culori la limita complementarității, adiacenței și clarității. Registrul de realizare nu e cel obișnuit: el se află între o realitate de proximitate și una cu perspectiva înălțimii. Când cer, când întinderi de ape, cu toate sunt lucrări create cu sinceritate într-o direcție ce se îndreaptă spre autentic, individual și stil propriu. Punte între un foarte îndepărtat trecut și un prezent incert fiecare lucrare are un tipar ancestral ce rezonează în spectrul cromaticii armonice. În direcția aleasă de artistă pentru evoluție, prezenta expoziție reprezintă o etapă, din parcursul ce se vrea făcut. Fără iluminări solare, receptăm o călătorie în care unele lucrări au conștiința fragilității existențiale. Lucrările se completează una pe alta, este o lume virtuală prin care artista își caută sensul și identitatea artistică. Adăugarea de relief subacvatic prin ingrediente externe compoziției plastice tradiționale sporește noțiunea de adâncime, profunzime și legătură (chiar dacă îndepărtată) cu realitatea. Artista încearcă să iasă din clișee, folosind o lentilă proprie: regăsirea eului printre semne, suprafețe și culori în reuniune cu perspectiva de altitudine. În înșiruirea lor, lucrările rescriu momente din cotidianul vieții prezentând ceea ce artista simte și pictează pentru a se descoperi la joncțiunea dintre culoare și metafizic. Ideea întinderilor de apă vaste și răsfrângerea lor sensibilă în culorile pânzelor exprimă plăcerea imaginației lăsată liberă și induc ideea infinitului ce KRYTON

3 (8) / 2022

157

generează sublim în opoziție cu frumosul. Pentru artistă, imaginarul își depășește condiția de lume virtuală devenind instrument de explorare și reprezentare a realului. În ansamblul său expoziția incită și angajează un dialog interior al artistei, având la bază îndoiala creativă. Materializarea creativității lui Sarah Miulescu în lucrările expuse exprimă o viziune transpusă în vederi aeriene ale unor întinderi marine, dimpreună cu relieful și vegetația străfundurilor, amestec de adâncime și orizont în suprafețe largi, greu de mărginit în limitele ramei. Între adânc și întindere, între aici și îndepărtat privirea modelează dorința de 158

3 (8) / 2022

KRYTON

cunoaștere. Alegând ca modalități de exprimare mixajul dintre simțiri și sentimente, imaginile redau limbajul apelor nemărginite, iubirea întinderilor marine, farmecul ingenuu al protoistoriei... Având background verosimil fără joc de forțe latente, coexistența elementelor fizice și metafizice, obiective și subiective exprimă incertitudinea conștientă a speculației conduse intuitiv către viziuni revizuite despre misiunea și semnificația artei plastice contemporane. În încheiere se poate afirma că pentru Sarah Miulescu parcursul artistic evoluează coerent într-o direcție la care se întrevăd sensul și consistența ideatică, existând compatibilitate între interiorul spiritual al artistei și exteriorul exprimat pe pânză în lucrări cu intervenții în tehnici mixte.

Sursa: https://ziarulactualitatea.ro

Sarah Raluca Denisa Miulescu s-a născut la Timişoara, absolvind liceul şi facultatea de Arte Plastice din localitate, preferând o carieră de profesionist în domeniul artelor vizuale. În anul 2015, susţine o expoziţie personală la München, Germania, iar anul 2020 este prezentă în mai multe expoziţii de grup organizate în ţară.

KRYTON

3 (8) / 2022

159

Spania

MARILENA MATEI

CUMPLITA NĂRUIRE aş părăsi acest secol fierbinte şi bolnav mai bine rece decît inexistent mi-aş astîmpăra oasele în răcoarea din rai departe de lupta profană din care cel puternic injust ia tot aş gusta puțin din vinul adormirii şi somnul e un fel de moarte preludiu la evadare pentru o nocturnă heheee prea repede trec orele în paradis ieri eram graffiti proaspăt pe picior de pod azi aştept cumplita năruire

160

*** n-ai fost gardian bun pentru tezaurul pe care l-ai avut durerea – duşmanul implacabil al tihnei te-a învins nu ți-e de ajuns defularea balastului sufletesc în poalele sutanei dacă îți primeneşti păcatele în fiecare dimineață ai învățat că din nori de fier cade rugină dar tot ți-ai demontat viața în nevoi şi speranțe presînd arcul anacronic de lansat solia morții cum să suferi frumos cînd ți s-a pus un diagnostic la cap la inimă altul nu mai poți fi efluviu sensibil de metafore nici inscripție cu epilogul şters pentru viitorul de hîrtie 3 (8) / 2022

KRYTON

ANONIME

UMBRA FĂRĂ FORMĂ n-am văzut niciodată păsări zburînd înapoi cum să învăț să fiu orfan dacă m-am certat cu neființa cu neputerea cînd nu mi-au îndulcit realitatea cu picioarele rădăcini de gheață cum să zbor din mine în mine să nu cad vreodată pe umbra fără formă a universului

nu am fost faimoase nici bogate am avut un scop de care ne-am apropiat puțin eu cîntam ea scria mama ne dădea porția de indolență cînd se întorcea istovită de la cîmp incomode în anturajul blazat ca într-un cuib vetust al ignoranței eu mă tînguiam pe note sora mea recita la flacăra sobei aşa era scena noastră în cartea ei de poezie e deja tîrziu orele – paşi diurni pe trecerea cu sens unic nu ne mai dau opțiuni rămînem aceleaşi anonime în pierzania timpului

ALȚI VINOVAȚI n-am mai visat de mult că trec prin foc în lumea asta în care scîntei răzlețe înțeapă tărîmul întunericului n-am aflat nici secretul cenuşii parcă m-au ajuns o sută de blesteme într-o singură veste proastă bucurii purtate în gînd s-au scuturat doborîte de o adiere credeam că am imunitate la eşec pentru tot răul care mi se întîmplă caut alți vinovați şi iar mă muşcă viața ca un cîine rău KRYTON

3 (8) / 2022

161

CORNEL DRINOVAN Ferestrele sufletului

În zi de duminică, într-o atmosferă destinsă și primitoare a avut loc la Biserica Ortodoxă „Sfânta Anastasia” din Parla - Madrid o întâlnire de suflet între enoriașii bisericii și membrii cenaclului ASARS, cu doi invitați de seamă din România. Este vorba de poetul Daniel Săuca, binecunoscută personalitate culturală din Sălaj și dramaturgul și pictorul Flavius Lucăcel.

O parte din lucrările domnului Lucăcel din colecția „Silvania del Edén” au putut fi admirate pe pereții bisericii, într-o expoziție oarecum improvizată, însă cu mare efect prin conținutul și tematica lor asupra celor care au avut prilejul să le admire și să retrăiască realitatea satului românesc poate de 162

3 (8) / 2022

KRYTON

mult pierdută pentru mulți dintre noi care ne aflăm pe meleagurile lui Don Quijote și, poate, pentru mulți din cei care se află în țară. Această întânire a putut fi realizată prin Centrul Cultural „Sfântul Antim Ivireanu” prezidat de părintele Eugen Barz, preotul parohiei, cu ajutorul Consiliul Județen Sălaj, Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj și Asociația Culturală „Creart”. „Am folosit pentru aceste lucrări: ștergare și țoale vechi țesute de femeile din satul meu, Aluniș, Sălaj: Clara Năpădean, Suciu Maria și Rozalia, mama mea, iar geamurile meșterite de Gheorghe Sână din satul Tihău mi-au fost dăruite de fiul acestuia (...). (...) Le-am folosit cu bucuria și încrederea unui constructor (...)”, spune Flavius Lucăcel. Nu mică i-a fost bucuria de a întâlni în Biserica Românească din Parla persoane venite aici din aceeași zonă folclorică ca și KRYTON

3 (8) / 2022

163

el, Flavius Lucăcel deschizând inimile acestora, care, privind tablourile lui, au retrăit cu o adâncă emoție lumea satului de care s-au despărțit fizic, dar nu și sufletește. „Flavius Lucăcel e un peisagist de spații rurale, cu căsuțe și copăcei. În același timp, e un abstracționist care dezintegrează formele realului în pete de culoare și linii sinuoase.” (Cătălin Bogdan) „Proiectul lui Flavius Lucăcel ne propune o fereastră-oglindă. Dar și o fereastră-tablou. O oglindă dramatică, tristă și veselă, a unei lumi care nu mai există decât în casă. O lume care, de fapt, nu prea mai există. Decât în amintirile unor bătrâni, uitați de lume.” (Daniel Săuca) Aflat și el între două lumi, pictorul Flavius Lucăcel reușește, cu puține mijloace artistice, să recreeze o lume pierdută care nu mai are cale de întoarcere.

164

3 (8) / 2022

KRYTON

CORNEL DRINOVAN Un Nobel pentru Paradis Dacă era așteptată acordarea premiului Nobel pentru literatură unui african, surpriza a fost câștigarea lui de către tanzanianul Abdulrazak Gurnah în anul 2021, un african care trăiește în Anglia. Nu era un autor foarte cunoscut, mai degrabă necunoscut, în lumea literaturii; cu toate acestea, Comitetul Nobel i-a acordat acest premiu atât de râvnit pentru „perspectiva fără compromisuri și plină de compasiune” în cărțile sale despre „efectele colonialismului și soarta refugiaților în prăpastia dintre culturi și continente”. Romanul care a înclinat balanța în favoarea sa față de alți scriitori este Paradisul, apărut în anul 1994 în engleză cu titlul Paradise, carte care a fost nominalizată la Booker Prize și Whitebread Award. Înainte de a vă prezenta Paradisul, vă voi spune căteva cuvinte despre autor, Abdulrazak Gurnah. S-a născut pe 20 decembrie 1948 în Zanzibar, o insulă din Oceanul Indian, în prezent o regiune semi-autonomă a Tanzaniei, cunoscută pentru frumusețea sa extraordinară. Cu toate acestea, acest paradis a fost și centrul de sclavi al lumii arabe. A plecat în Marea Britanie ca student în 1968, după ce a fugit din Zanzibar la vârsta de 18 ani pentru a scăpa de persecuția cetățenilor arabi. A studiat inițial la Christ Church College, Marea Britanie, ale căKRYTON

3 (8) / 2022

165

rui diplome erau acordate la acea vreme de Universitatea din Londra. S-a mutat apoi la Universitatea din Kent, unde și-a obținut doctoratul în 1982. Din 1980 până în 1983, Gurnah a predat la Universitatea Bayero (BUK) din Kano, Nigeria. A fost profesor și director de studii postuniversitare în cadrul Departamentului de Engleză de la Universitatea din Kent până la pensionare. Principalele sale interese academice sunt scrisul post-colonial și discursurile asociate cu colonialismul, mai ales în ceea ce privește Africa, Caraibe și India. A editat două volume de Eseuri despre scrierea africană, a publicat articole despre o serie de scriitori postcoloniali contemporani, printre care V. S. Naipaul, Salman Rushdie și Zoë Wicomb. Este redactorul revistei A Companion to Salman Rushdie (Cambridge University Press, 2007). A lucrat ca editor colaborator pentru revista Wasafir din 1987. Gurnah a supervizat proiecte de cercetare privind scrierea lui Rushdie, Naipaul, G.V. Desani, Anthony Burgess, Joseph Conrad, George Lamming și Jamaica Kincaid. A fost ales membru al Societății Regale de Literatură în 2006. Acțiunea romanului Paradisul se desfășoară în Africa de Est musulmană, în ajunul Primului Război Mondial, unde un băiat swahili care visează vise ciudate își părăsește casa pentru a-l urma pe unchiul Aziz, un negustor arab bogat de pe coastă. În această călătorie inițiatică, prima cunoștință pe care o dobândește Yusuf este că Aziz nu este unchiul său: tatăl său, aflat în faliment, l-a vândut pentru a-și achita o parte a datoriilor. Forțat să aibă grijă de prăvălia lui Aziz, Yusuf are grijă și de grădina cu ziduri a stăpânului său, acel paradis verde scăldat de patru pâraie. În grădina ascunsă privirilor, iubirile secrete îi consumă pe protagoniști. De copaci atârnă oglinzi în care soția tristă și desfigurată a maestrului îl observă și îl spionează. Pe cărări merge o servitoare pe care Yusuf o dorește fără speranță. În aer răsună povești despre lumea extraterestră: interiorul întunecat al Africii păzit de vârcolaci, locul paradisului terestru ale cărui uși varsă foc. O carte despre un continent pierdut scrisă de un african cu un talent deosebit. Aceasta ar fi pe scurt povestea cărții. Paradisul este un roman liniar, fără salturi în timp sau trucuri literare; și așa trebuia să fie pentru ca limbajul precis al lui Gurnah să poată, prin viața lui Yusuf, să picteze cu grijă mozaicul vieții într-o regiune a Africii de Est la începutul secolului XX, înainte de sosirea primilor europeni. Yusuf lucrează ca slujitor al unui negustor arab în oraș și, datorită inteligenței sale, seninătății și minunatei sale abilități de a privi și de a învăța, ajunge să fie favoritul stăpânului său. Și astfel Yusuf, care provine dintr-o familie săracă 166

3 (8) / 2022

KRYTON

urbană bantu (vorbitor swajili), va cunoaște lumea comerțului arab, hinduși și siks, înfricoșătoarele populații tribale care populează interiorul țării. Odată cu aceasta, își va aprofunda înțelepciunea cu ajutorul Coranului și va afla despre legendele și poveștile călătorilor din locuri necunoscute. Va cunoaște și iubirea, care îl va conduce uneori în situații care ar putea fi periculoase pentru viața lui, și care duc la un final total neașteptat. Paradisul ascunde mult mai mult decât ceea ce găsim la prima lectură. Pentru a modela povestea, Gurnah împrumută elemente narative din capitolul al doisprezecelea al Coranului intitulat „Surat Yusuf ” (povestea lui Iosif). Yusuf, de o frumusețe extraordinară, va întreprinde prima călătorie din viața lui la casa lui Aziz, cu trenul, iar în timpul călătoriei va avea unul dintre visele sale premonitorii: „Atunci a visat că și-a văzut propria lașitate strălucind în lumina lunii, acoperită de nămolul placentei ei. Știa că era lașitatea lui pentru că cineva ținut în umbră i-a spus asta; în plus, el însuși a văzut-o respirând.” Acolo îl va întâlni pe Khalid, un alt copil-sclav, și va descoperi grădina, frumosul loc edenic, singurul loc în care se va simți complet. Unchiul lui Yusuf, Aziz, care practic nu era unchiul lui, ci un comerciant care l-a luat pe băiat pentru ca tatăl său să-și achite o datorie, își câștigă existența făcând comerț, cumpărând și vânzând orice, cu excepția sclavilor, al căror comerț este interzis. În pragul Primului Război Mondial, Africa de Est este în criză și diferite țări se luptă pentru influența pe continent. „Europenii” apar în roman, cărora li s-au acordat puteri supranaturale și de temut, iar accentul se pune pe germani, dar și pe indieni, disprețuiți pentru că sunt intermediari avizi de comerț între europeni și africani. Negustorii, speriați de ferocitatea și cruzimea europenilor, vorbeau despre ei cu uimire. Au pus mâna pe cel mai bun pământ fără să plătească ceva, au forțat oamenii să lucreze pentru ei cu trucuri, au mâncat orice, chiar dacă era rea sau putrezită. Păreau o plagă de lăcuste, voracitatea lor nu avea limite sau decență. Yusuf, în cele din urmă, își va însoți „unchiul” Aziz într-una dintre călătoriile sale, care ocupă partea centrală a cărții. Expediția care dorea să facă comerț cu sultanul Chatu, în speranța de a cumpăra fildeș, se va dovedi dezastruoasă. Cu ecouri din Inima întunericului a lui Conrad, intrăm în iadul de pe pământ. Din ceea ce pare a fi ultima redută a civilizației, se îndreaptă spre interior, un loc al întunericului și sălbăticiei. Nu numai că nu vor reuși să efectueze tranzacția comercială, dar vor fi și bătuți, atacați și chiar uciși. KRYTON

3 (8) / 2022

167

Avem în acest moment un roman pe trei niveluri, nemilosul Chatu, descris ca un sălbatic, negustorul Aziz arabo-swahili și europeanul care impune legea sa. Paradisul este cusut cu povești spuse cu voce tare, fabule și legende. Critica colonialismului este una dintre constantele textului: „Nu comerțul îl caută, ci pământul. Și totul în el... inclusiv pe noi.” „Știi de ce sunt atât de puternici? Pentru că de secole trăiesc din această lume”, împreună cu ideea că „paradisul este pe pământ”, înfățișarea simbolică a câinilor, și o sexualitate puternică, uneori amenințătoare, străbate întreaga narațiune. Frumusețea lui Yusuf nu lasă pe nimeni indiferent, de la Mohamed Abdalla, maistrul hamalilor, prin clientul magazinului în care Yusuf lucrează pentru unchiul său, până la propria soție a lui Aziz, o femeie nefericită care este convinsă că se poate vindeca de o boală misterioasă care îi desfigurează fața dacă Yusuf acceptă să facă sex cu ea. Paradisul vorbește despre mai multe tipuri de sclavie: cea practicată de arabi, cea efectuată de africani, cea suferită de tânăra Amina, închisă într-o căsătorie forțată..., teme care l-au condus pe Abdulrazak Gurnah la câștigarea premiului Nobel.

168

3 (8) / 2022

KRYTON

Costin Brăteanu în ateleierul său

KRYTON

3 (8) / 2022

169

Colaborări la revista Kryton Revista Kryton este deschisă autorilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii. Revista apare semestrial, în lunile iunie și decembrie. Se iau în considerare materialele care ajung la redacție până la data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei. Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact, la prima trimitere. Preferăm materiale care nu au mai fost publicate. Adresa pe care trebuie trimise textele este:

revistakryton@gmail.com

Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți pentru prezentare în revistă adresa este următoarea: Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcalá de Henares, Spania Dacă doriți prezentarea în revistă a cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg și, desigur, conținutul în formatul pdf. Materialele trebuie să fie: Proză: max. 5 pagini Poezie: max. 8-10 poeme Fotografii: formatul jpg, min. 200 pixeli Dacă un text are fotografii, vă rugăm să trimiteți fotografiile și separat.

170

3 (8) / 2022

KRYTON

Am primit la redacție

PREACUVIOASE, ÎNCOTRO? se dorește a fi într-o oarecare măsură nu numai o Filosofie de buzunar, cu multe gânduri scoase pe tapet, ci și un veritabil buchet plin cu amintiri de tot soiul, fapte petrecute parcă aievea, un real și veritabil Canon de pocăință pentru autor, ca în cele din urmă să poată fi transferat, tot metaforic, cititorilor dornici de o inedită, frumoasă și interesantă lectură! Având în vedere faptul că arta Scrisului a rămas singura legătură cu Bunul Dumnezeu, strădania-mi va sta mereu înainte pe masa de lucru, pentru a nu rămâne nici o fărâmă de dezamăgire din cele ce urmează să aștern pe hârtie. Se dorește a fi un dialog între mireanul, omul și cel ce poartă veșmântul!

GUSTUL IUBIRII, un volum care știe să transforme acea iubire a tinereții, complet de neînțeles, într-o viitoare iubire divină!

KRYTON

3 (8) / 2022

171

ADINA VELCEA ADRIAN GRAUENFELS ALEXANDRA NICULESCU ATTILA BALASZ CARMEN FIRAN CONSTANTIN-TUFAN STAN CRISTIAN MIHAIL DEAC EMIL-CIPRIAN VESTEMAN DORIAN STOILESCU DANIELA TOMA DUMITRU ICHIM DUMITRU TOMONI GABI SCHUSTER GEROGETA RESTEMAN HODOSSY GYULA HOREA PORUMB IGOR URSENCO IONUȚA - NATALIA N. IORGA ION DIACONU

172

ISAC OLIȘCĂNESCU IVA DAMJANOVSKI KURTI LÁSZLO LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR LĂCRIMIOARA IVA LILIANA BADEA-CÂRSTEA LIVIU SURUGIU MARIANA EMILIA GYURKO MARILENA MATEI MILENA MUNTENU NATALIA MUNTEANU-IORGA NICOLAE SILADE OVIDIU CORNILA PANKHURI SINHA ROXANA LAZĂR SANDRA SANTOS SAVU POPA SIMION DORU CRISTEA CORNEL DRINOVAN

3 (8) / 2022

KRYTON

ISSN: 2659-3599

Semnează în acest număr :

KRYTON 3(8)

Articles inside

Un Nobel pentru Paradis

Ferestrele sufletului

De la psiho-proză la Placebo și vieți surogat în ego-romanul Ioonei Rauschan

Universul lui Costin Brăteanu

Întâlnire cu George Roca și poemele sale cifrate multilingve

Consonanțe plastice

Alfabetul începutului

Omagii muzicale, literare, plastice şi poetice închinate lui George Enescu

Savu Popa, un pseudonim numit existență

Tribunalul visurilor