kryton 1(6) 2021

Fondată la Madrid în 2018

KRYTON Revistă de cultură

rK KRYTON 1 (6) / 2021

SERIE NOUĂ

Anul IV, nr. 1 (6) / 2021

1

KRYTON Revistă de cultură revistakryton@gmail.com Fondată la Madrid în 2018 Fondatori: Gelu Vlașin & Cornel Drinovan

Director: Cornel Drinovan Tel: 0034 642 455 951 E-mail: cdrinovan@gmail.com Editor: ASOCIAȚIA CULTURALĂ ORIZONTURI ROMANEȘTI (ACOR) președinte: Cornel Drinovan

orizonturiromanesti@yahoo.es

Consiliul editorial: Chris Tănăsescu Margento (Canada) Mario Castro (Suedia) Enrique Nogueras (Spania) Robert Șerban (Romania) Angela Nache Mamier (Franța) Adrian Grauenfels (Israel) Bogdan Suceavă (SUA) Redacția: c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania Secretar de redacție: Mihaela Petrache (0034 671 461 064) Foto coperta 1: Constanța Abălașei-Donosă / Bărci la mal (acuarelă) Foto coperta 1V: Ligia Lapadus / Floarea soarelui (acrilic) Ilustrațiile interioare: Constanța Abălașei-Donosă Fotografii în texte: autorii textelor Concepția grafică: Cornel Drinovan Tehnoredactare, coperta & design: Cornel Drinovan Tiparul: Waldpress, Timisoara (0040 722 328 672)

Depósito legal: M-42008-2018 ISSN: 2659-3599

Facebook: https://www.facebook.com/revistakryton/ 2

1 (6) / 2021 KRYTON

SUMAR EDITORIAL CORNEL DRINOVAN Cititor de poezie / 5 POEZIE

MIRCEA DAN DUȚĂ / 9 traducerea de Kateřina Kozlovská CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ / 16 LOUCAS ARISTODEMOU / 25 traducere de Georgeta Resteman GEORGETA RESTEMAN / 29 IGOR URSENCO / 43 CHRISTOPHER OKEMWA / 47 traducere de Attila F. Balázs OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ / 49 LĂCRIMIOARA IVA / 62 DRAGOȘ COSMIN POPA / 65 CARMEN FIRAN / 81 ADRIANA WEIMER / 88 ADINA VELCEA / 91 NICOLAE SILADE / 100 ESEU ADRIAN GRAUENFELS Caravaggio - ultimii patru ani / 19 BEGOÑA FERNANDEZ CABALEIRO El Juicio Final del monasterio de Voroneț, “capilla Sixtina” del cristianismo ortodoxo / 78

KRYTON 1 (6) / 2021

SUMAR

3

PROZĂ ALEXANDRA NICULESCU Jocul lui Horacio Oliveira/ 37 SAVU POPA Ielele de ceaţă/ 54 AUGUSTO MONTEROSSO Concertul / 85 traducere de Cornel Drinovan MILENA MUNTEANU Punți de comunicare și înțelegere / 103 ROXANA LAZĂR Nefiresc de curat / 107 ANTONIO TABUCCHI Bucureștiul nu s-a schimbat deloc / 114 traducere de Mihaela Petrache CRONICĂ GEORGETA RESTEMAN Apusuri și irisuri / 28 ELA IAKAB Călătorie în labirintul memoriei / 33 SAVU POPA Etnograficul arcadic.

Maternitatea între ceremonial și ambianță/ 58 MIHAI CABA „Numai poetul, ca păsări ce zboară...” / 95

Colaborări la revista Kryton / 121

4

SUMAR

1 (6) / 2021 KRYTON

C ORNEL D RINOVAN

Cititor de poezie Motto: Poezia este culmea literaturii imaginative (...) fiindcă este un mod profetic.

Harold Bloom Poezia este ceva la fel de personal ca dragostea.

Jaime Jaramillo Escobar E aproape jumătate de veac de când băteam străzile Clujului cu un coleg și prieten de-al meu, sătui de atâtea șurubării, în căutarea evenimentelor literare, în căutarea poeziei, pe care o găseam mai de fiecare dată.

Nu demult mă reîntâlnesc cu el și, printre alte vorbării, mă întreabă, cu un zâmbet subțire, dacă mai citesc poezie. Întrebarea nu era ca să afle starea

KRYTON 1 (6) / 2021

mea poetică, de cititor desigur, ci ca să-mi spună că după binecunoscutele evenimente politice care au schimbat societatea românească, prins în vârtejul acelor ani a lăsat deoparte poezia pentru o vreme, revenind la ea după trecerea unor ani. Cu nedumerire, și un pic de tristețe parcă, îmi mărturisește că imediat și-a dat seama că era în paralel cu poezia care se scria și se EDITORIAL

5

scrie până în zilele noastre.

Se mai citește astăzi poezie? Sigur că se citește, există cititori de poezie, chiar dacă pe alocuri s-a rupt lanțul care-l unea pe creator cu cititorii săi și în ciuda faptului că „poezia este actul cel mai inutil al spiritului creator” după cum afirmă Jean Paul Sartre. Se zice că se citesc doar poeții între ei, poeți care se pare că circulă mai mult decât cărțile lor. Se zice!

Când mă refer la cititorii de poezie, nu fac aluzie nici la poeți, nici la criticii literari și nici la persoanele de rând, „legume deghizate în oameni” după spusele scriitorului brazilian Deonísio da Silva, care nu au citit o poezie în toată viața lor, ci la aceia care au o brumă de cultură, iubesc frumosul și creația și consideră că viața nu valorează prea mult fără muzică și poezie. Întrebarea care și-o pune fiecare cititor de poezie, cred eu, este ce să aleagă din multitudinea de cărți care apar pe piața literară fiindcă, se pare, a scrie o poezie nu-i prea greu, mulți încearcă ba le mai și publică, greu fiind înțelegerea poemelor. Mai există și faptul că pe unii poeți, după volumul de debut, îi apucă o febră a scrierii și tipăririi publicând nenumărate cărți cu care se mândresc, deși majoritatea trec în uitare a doua zi după ce ies din tipografie, când din toate astea s-ar putea face o singură carte bună care merită să fie citită. Cu atâta scriere aproape că nu le mai rămâne timp să mai și citească, dar asta nu este o pro6

EDITORIAL

blemă fiind suficient să și le citească pe ale lor după cum cred unii dintre ei.

Un cititor cât de cât avizat își dă seama destul de repede dacă o carte de poeme merită sau nu să fie citită, aprofundată, dar nu toți iubitorii de poezie au această calitate. Aici poate ar trebui să se aibă în vedere părerea criticilor care au un rol destul de important, sau ar trebui să aibă, însă de multe ori critica este „confuză, contradictorie, deformată pentru a servi anumitor interese, haotică și imposibil de stabilit în ea vreun adevăr” după cum spune poetul și eseistul columbian Jaime Jaramillo Escobar, lucru pe care îl poate constata oricine. În loc să aducă lumină și claritate, critica aduce ceața. Poate că ar fi mai bine să lăsăm deoparte criticii, acești specialiști ai literaturii, „care urmează teorii străine și nu-mi place să urmez pe nimeni ci mai degrabă să-mi fac concepte proprii pentru uzul personal nu pentru vânzare” spune filosoful Avram Noam Chomsky.

Dacă așa stau lucrurile, cum ar trebui să ne apropiem de poezie. Cu siguranță cu „o minte liberă de preconcepții” după cum spune artistul plastic și poet argentinian Hugo Padeletti. Astfel putem descifra structura poeziei, structura sonoră și structura imaginilor. O poezie conceptuală ar trebui ca prin conceptele ei să ne ghideze în lectura poeziei, cum imaginile bine organízate, fără să se lovească între ele ori să se anuleze, ne dau o ima1 (6) / 2021 KRYTON

gine clară a viziunii poetului când nu avem de-a face cu o acumulare excesivă de imagini care ne bagă în ceață.

Fără concept și imagine nu există poezie. Daca ar fi să ne referim la structura sonoră ar trebui subliniat faptul că sunetele ar trebui să aibă un sens, nu doar jocuri de cuvinte.

De multe ori ne întâlnim cu o poezie ermetică în diferite forme, însă de și mai multe ori întâlnim o poezie ermetică prin incoerența poeților, unii dintre ei străduindu-se parcă a nu spune nimic. O bună poezie este o operă de artă, un obiect al frumuseții sau, cum spune poeta americană, Mariane Moore „Frumusețea este eternă; praful doar pentru un timp”.

Un lucru care îmi atrage atenția în poeziile pe care le citesc este limbajul.

O primă întrebare ar fi dacă mai există un limbaj poetic, dacă se mai face diferența în poezie între limbajul poetic și cel prozaic, sau este suficient pentru creație doar acesta din urmă. Într-o discuție prietenească cu un important poet al zilelor noastre eu „mă plângeam” de acest limbaj prozaic, vulgar, pornografic care din păcate pare cheia succesului, iar el îmi răspunde că „așa se vorbește” concluzionând că poezia trebuie să fie la fel.

Stând strâmb , dar judecând drept, mă întreb și eu ca tot omul pentru ce ar mai trebui să citesc poezie. Este suficient să mă duc la piață, pe stradă, pe un stadion ca să aud atâta poezie cât sămi ajungă pentru doua vieți. Și gratis!

Există vreo diferență între cele

KRYTON 1 (6) / 2021

două limbaje! Sigur că există. Iată ce spune poetul AL-BABTAIN Abdulaziz Saoud (Kuwait): „Diferența dintre limbajul poetic și cel prozaic este că în primul predomină muzicalitatea, ritmul, metrica și rima”. Comunicarea cotidiană care transmite mesaje simple, ușor de înțeles, este diferită de comunicarea poetică care este o specie de magie a cuvântului ritmat, dominat de o mare comunicare expresivă.

Nu spun că nu ar trebui să existe o poezie a străzii, a pieței, a stadionului fiindcă „toată poezia este surprinderea unui moment al realitații, așa cum este ea, și o prelungire imaginară și/ sau spirituală” spune poetul STÉTIÉ Salah (Líbano/Francia), ci că trebuie create imagini poetice care condensează realitatea fiindcă „imaginile ajută la sintetizarea și decantarea realității trăite, arătând în același timp că se extinde dincolo de noi, într-o zona imensă de ecouri și rezonanțe.

Imaginea servește pentru a vedea și a ilumina ceea ce este ascuns sau nu a fost perceput”, spune același poet. Un creator de poezie nu se poate transforma într-un homo videns al lui Giovanni Sartori și pune pe hârtie doar ce îi intră prin ochi, ci trebuie trecut totul prin filtru sensibilității lui artistice și creative. Simbolurile utilizate trebuie să fie universale și nu doar personale.

Altfel, nu este poezie.

Forma sub care se prezintă poezia nu are nicio importanță, cred eu, deși au apărut studii care analizează relația dintre formă și conținut. Există poeEDITORIAL

7

me în proză, există proză poetică, care de fapt este cam același lucru, amestecându-se limbajul poetic cu limbajul prozei sau, poate, dispărând amândouă. „Poezia caută bucuria limbajului într-o nevoie intensă de a elabora imagini, proza caută în schimb comunicarea ideilor, faptelor, temerilor, surprizelor”, spune poetul italian Luciano Morandini. De ce fel de limbaj

mai putem vorbi? Nu mai este nevoie.

Singurul lucru care ne mai rămâne este să putem face distincție între poezie și formele care încearcă să o înlocuiască. „Dacă poezia a fost fidelă omului de la începutul culturilor, acest lucru justifică fidelitatea omului față de poezie”. (Jaime Jaramilla Escobar)

Dezgheț / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

8

EDITORIAL

1 (6) / 2021 KRYTON

M IRCEA D AN D UȚĂ

Lethe De ziua ta am stins sfeșnicele de Advent din ferestre De ziua ta am despodobit bradul de Crăciun și am jurat că nu voi mai ucide niciodată altul De ziua ta mi-am cumpărat o sticlă cu rosé sec de Burgundia, care îți plăcea atât de mult, am băut-o singur și apoi i-am urat la mulți ani, dragostea mea De ziua ta te-a cuprins într-o îmbrățișare posesivă o știucă mare și libidinoasă dar care, oricât s-a străduit, nu a reușit să te muște și de aceea, înainte de a se întoarce definitiv în spitalul uitării, a mai apucat să-ți cerșească favoarea de a ți-o aminti ca pe un rechin bătrân, fie el și știrb

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE

9

De ziua ta m-am uitat din nou la DVD-ul cu filmul Poveștile unei nebunii obișnuite , dar, ca de obicei, l-am oprit înaintea scenei în care este înmormântat manechinul din plastic numit Eva De ziua ta m-am urcat în mica mea Škodă Fabia, am pornit motorul, am accelerat, și am deschis în mers un roman vechi al lui Pavel Kohout Mă întrebam dacă, înainte de a-l termina de citit, merită să-mi mai comand o nouă Evă din plastic, un brad artificial și un Crăciun de o a doua unică folosință, pentru luna ianuarie, cândva după Ziua Celor Trei Crai de la Răsărit .

Totuși, în clipa când m-ai sunat de la petrecerea aniversară, m-am năpustit spre telefonul mobil, iar cartea mi-a căzut din mâini.

Dar tot am apucat să mai văd că de ziua ta începuse într-adevăr să ningă.

Placebo Bună dimineața, micul dejun! - De la brancardieri suntem.

Are cineva regim pentru diabet? - Unde-i mortu’?

Domnul de pe patul de la ușă.

Pentru mine, ceai și gem, vă rog.

10 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

http 404 în benzinăria din fața casei tale m-am îndrăgostit de tine în benzinăria din fața casei tale așteptam întotdeauna până când îmi spuneai că pot să vin și aici mă întorceam în fiecare dimineață când plecam de la tine în benzinăria din fața casei tale am înțeles definitiv că iubești pe altcineva și că, orice ar fi, asta nu se va schimba niciodată, m-am întrebat mereu, în zadar, și nu am înțeles niciodată de ce ai insistat să ne vedem, să fac parte din viața ta, să petrec la tine toate acele nopți fierbinți, senzuale, dar fără sens, când erai întotdeauna, totul pentru mine dar nu se întâmpla niciodată, nimic în benzinăria din fața casei tale am citit azi-dimineață că George a plecat singur într-un turneu, fără să-l mai aștepte pe vreunul dintre noi, dar că de traduceri ale textelor lui în alte limbi nu va mai avea nevoie, întrucât acolo undeva avea loc turneul , au început, în sfârșit, să înțeleagă și limba polonă în benzinăria din fața casei tale am aflat astă-seară că perdeaua roșie de la fereastra ta este la fel de transparentă privită din exterior, ca și din interior, că lumina lămpii albastre din sufrageria ta ustură mai rău ochii, dacă te uiți la ea din stradă, și că senzualitatea și lipsa de sens a fiecărei nopți nu depind de culoarea perdelelor și a luminilor

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 11

în benzinăria din fața casei tale m-a contactat prin messenger Jiří pentru a mă atenționa că benzinăria din fața casei tale a fost închisă azi toată ziua. m-am ridicat imediat și am luat-o la fugă de-a lungul liniei de tramvai cu calculatorul în mână și am început să mă rog patetic de Jiří să mă aștepte, că vreau și eu să plec în turneu dar nu mi-a mai răspuns și știam că așa se va întâmpla fiindcă pe calculatorul meu messenger-ul nu mai funcționează de mult iar în locul lui linia de tramvai nu mă mai unește nici cu benzinăria, nici cu turneul lui Jiří nu știu ce va purta în mână când ne vom mai întâlni lola rennt

diagnostic ne naștem asimptomatici ne contaminăm asimptomatici ne internăm asimptomatici tratamentul este în consecință simptomatic fișa de externare se eliberează pe proprie răspundere și pe baza adeverinței de la locul de muncă nu suntem cazuri standard ci nișe de oportunitate nefructificate în camera de gardă apă la discreție 12 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Backfeeding (în amintirea lui Ion Monoran) Nu ne-au învățat să facem revoluții.

Nu ne-au învățat cum să facem revoluții.

Nu ne-au învățat de ce să facem revoluții.

Nu ne-au învățat cu cine să facem revoluții.

Nu ne-au învâțat cu ce să facem revoluții.

Nu ne-au învățat pentru cine să facem revoluții.

Nu ne-au învățat ce să facem cu revoluțiile.

Nu ne-au învățat să învingem în revoluții.

Nu ne-au învățat cu victoriile, fiindcă știau precis că nu aveam să învingem niciodată și, chiar dacă, prin absurd, aveam să învingem vreodată, știau precis că nu aveam să ne recunoaștem victoria, starea de învingător, că aveam să trecem pe lângă ea, să o confundăm, să o ratăm, în cel mai bun caz, să le-o cedăm altora, care, deși poate nu învinseseră pe nimeni, nu se bătuseră cu nimeni, nu participaseră în niciun fel la această victorie, și, de fapt, o detestau, în schimb, spre deosebire de noi, știau precis ce să facă cu ea.

Ne-au învățat să facem numai ceea ce ne-au învățat să facem. Și astfel, învățând numai de la ei numai ceea ce ne-au învățat ei, neștiind să facem revoluții, am făcut o revoluție,

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 13

neștiind cum, cu ce, cu cine, de ce, pentru cine se fac revoluțiile, am făcut o revoluție, neștind ce să facem cu revoluțiile, am făcut o revoluție, neștiind să învingem într-o revoluție, am învins într-o revoluție, dar, neștiind ce este victoria, nu am recunoscut-o ca victorie și, așa cum ei știau demult că aveam să procedăm, am căutat cu febrilitate prin jur, ne-am străduit să ne descotorosim cât mai repede de ea, doar și-așa era incoloră, inodoră, insipidă și mai ales inutilă.

Iar cel mai aproape, în jurul nostru erau ei, cei de la care învățaserăm că nu aveam să învingem niciodată.

Lor le-am pus victoria în brațe, iar ei au meritat din plin această ofrandă, întrucât intuiseră fără greș, de la bun început ceea ce aveam să facem că aveam să ne comportăm exact așa cum ne programaseră, ca niște copii cuminți, ca niște elevi ascultători, ca niște urmași disciplinați, ca niște enoriași loiali binemeritându-și de la iubiții lor părinți, învățători, strămoși, duhovnici binecuvântarea in articulo mortis primită încă de la naștere. Și totul s-ar fi stins în binecuvântată armonie, 14 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

de n-ar fi apărut nebunul să oprească tramvaiele, să ne tulbure alunecarea lină pe șine către liniștea din care fuseserăm făuriți și în care voiam să ne întoarcem, să ne zgârie pe ochii atât de dulce închiși, să ne sfredelească urechile atât de meșteșugit astupate, să ne sfâșie nările etanș sigilate, să ne perforeze coșciugul stării de siguranță deplină, garant exemplar al protecției împotriva influențelor nocive ale spațiului deschis asupra ființei armonios împăcate cu tăcerea, întunericul și aromele de cimitir, ale propriului adânc, și mai ales să ne fure victoria de la cei cărora le-am dăruit-o cu atâtea sacrificii, să ne-o dea înapoi, să ne oblige să-i suportăm din nou povara lipsită de sens..

Dar noi n-o vom primi.

Ea le aparține de drept celor cărora le-am dat-o.

Iar dacă o va fura de la ei, păcatul lui să fie, nu vrem să fim părtași.

Să se spele cu ea pe cap, să rămână cu ea în brațe.

Așa a fost blestemată revoluția asta: ca victoria să fie numai a nebunului care a oprit tramvaiele.

Traducere în limba română de Kateřina Kozlovská

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 15

C ONSTANȚA A BĂLAȘEI-D ONOSĂ Visam să-ți scriu pe-o frunză Visam să-ți scriu pe-o frunză, frunză de lăstare Regretul despărțirii noastre; neiubire și uitare.

Cum ar crede ochii tăi că eu mă voi opri La piatra din răscruce durere aș șopti?

Nu. La tufa cea umbroasă unde dorurile dorm E o floare mult albastră care nu are somn.

Voiam să-ți scriu pe-o frunză, luată din natură Mult aș vrea să fii aici, cu mine sub lună, Să stăm în somnul lin, sub sclipiri de stele Sub harul mirific al cântului de păsărele.

Păsările-s ca timpul Păsările sunt la fel ca timpul, Poposesc pentru o clipă pentru odihnă Apoi zboară cu forță spre locuri noi.

Spre Cer, de unde vine Lumina Lumina, cu nume de Soare, Cu nume de stele și luceferi, lumina neprețuită, mirositoare În Duhul sfânt și Adevăr!

16 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Meri în floare / Ulei pe pânză Constanța Abălașei Donosă

Inima e casa mea Inima bate în mine Odată cu suflarea lui Dumnezeu, Cui să mulțumească buzele mele Ție, vouă, sau Lui? Voi plângeți-vă pe voi, Eu mulțumesc Domnului, El este singurul care spune adevărul!

Le știe pe cele văzute și nevăzute.

Adună de toate și nu vinde.

Le dă înlăuntrul nostru, Să trăim pe adevăr până la moarte.

Psalm II Îți șovăi taina întreagă făptura mea din ceruri, Spiritu-ți să înțeleagă mireasma în fiori de doruri.

Privind la ochiul tău tăcut, cu fața-ți luminată, Miros fumul de tămâie, candela, smirna adorată.

Cu lumânările în mână din rugăciune te oprești, Pe chipul tău cel sfânt, văd flori de crini cerești.

Pășești mai mult, te-apropii, ridici mâna și slăvești; În fața Sfântului Altar, doar cântece duhovnicești.

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 17

Albaștri dansând Prietenii mei sunt cei în albastru dansând, Mă știu din copilărie și mi-au purtat pe rând Tăceri de cuvinte, eu, în poezie pictând.

Din poezie, am vrut să-mi fac un profil de carte, Însă prietenii mei mi-au dat răspuns în șoapte.

Suntem poeții fără egal, așa ne autodenumim!

Pe tine cum să te mulțumim?

Peste numărul anilor strânși cu trudă, Prietenii mei în albastru, mi-au râs în față: De mai scriu și pictez, mult greșesc.

Cine sunt așa ziși prietenii mei?

Se cred sfinții cuvintelor, ei poeții; Lum, Vio, Val, Nic, Gigi, Cercel și Aurel.

Psalm I Tu ești chipul meu târziu pitulit pe căi străine, Doar în visu-mi somnoros te revăd numai pe tine.

Te privesc ca pe-o icoană, sfântule-mbrăcat în mov, Pierdut în miez de noapte, murmuri ruga din ceaslov.

Cruci de flori aș închina lacrimi neîncuietoare, Mâinile ți-aș săruta, semn de binecuvântare.

Te-aș opri să-mi fii de vrei, icoană, între sfinții mei.

Psalm V Voi dărui ghirlande din chiparoși și crini, Sfinților din iconostase candelele cu lumini.

Ochilor pictați să vadă, dimineața la Uutrenii Cum cântă Vlădica, seara la Vecernii.

Cu dar voi cinsti ochii ca pe sfinte mirodenii, Cuvântul lui Vlădica, al Sfintei Evanghelii!

18 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

A DRIAN G RAUENFELS

Caravaggio – ultimii 4 ani

Caravaggio Sursa: https://historia-arte.com

KRYTON 1 (6) / 2021

În mai 1606, la vârsta de 34 de ani Caravaggio omoară la Roma pe Ranuccio Tomassoni într-o ceartă plecată de la un pariu, îl pune, îl pierde, e rănit, învinuit de crimă, pasibil de sentinţa de moarte, o întinde spre Roma să mai facă ceva pictură, nomad între Malta şi Sicilia e mereu pe fugă, nu-i plac ideile Renaşterii, caută ţărani de model, pictează sfinţi cu degete murdare, cu bătături grosolane, picioare arse de munca grea a câmpului, nişte zei păgâni în semiumbra chiaroscuro de ev mediu ce se termină fără glorie, lumina se târăşte greu prin ceaţa dimineţilor toscane…

Auzi cum bat clopotele de sâmbăta mare? aude, pictează nebun în trei zile fantastica „Cină la Emmaus”, ESEU 19

Cina din Emaus (Caravaggio, Londra) Sursa: es.wikipedia.org

Sfânta Catarina Sursa: Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid

20 ESEU

apoi e arestat tot la o bătaie, vede gratii, pipăie fierul căutând slăbiciunea lui, reuşeşte să evadeze, schimbă paleta, se duce să dea lecţii lui Velasquez, care e dulceag, decide, prea multe femei, îl vizitează pe La Tour, se vede copiat, invidiat, nu-i pasă, are un destin, pune sânge, mult sânge, motivele pagane dispar, moartea e pretutindeni, tenebroasă, hai să fac o crucificare, zice, o face: „Crucificarea sfântului Andrei”, mort de o moarte miraculoasă pe când soldaţii încearcă să-l dea jos de pe cruce, lumina Domnului îngheaţă mişcarea, o femeie leproasă priveşte de jos în sus, sus este El, jos soldaţii în armurile epocii, ne lasă atât spaţiu cât să intrăm în tablou, în copleşirea lui din 1607, papa trimite soldaţii să-l aducă pe tavă,el la Siracuza - Sicilia, se ascunde, la o masă afumată de lumânări şi seu de vită scrie o scrisoare în latină: Mirabilis ecco, cere iertare, pardonul papal, dar Papa ezită să răspundă, deci scapă de soldaţi deghizat în precupeaţă, găseşte un om cu barbă patriarhală, îl pictează nud, plata: 2 taleri şi un castron de supă acră, pune o robă roşie pe model, 1 (6) / 2021 KRYTON

Crucificarea Sfântului Andrei Sursa: es.wikipedia.org

îmbrac-o, nu, mai bine una albă, murdară de noroiul golgotei, mâna dreaptă ţâşneşte într-un spaţiu care nu e al nostru, doar un apostol deschide braţele în extaz..

Doamne, zice, stau cu Hristos la masă, coş cu fructe, apa Iordanului în cana simplă de lut, i se pare vulgar, şterge totul, mereu nemulţumit, repictează în nuanţe mute de verde-maro, nu prea mai e lumină în anotimpul ăsta ceţos, ia pictura cu el la Neapole, merge pe jos prin praf, picioarele - răni deschise trece o căruță cu o femeie în negru, urcă, zice văduva, se urcă, se ascunde în casa ei, etajul doi, se iubesc un timp, deşi ar fi preferta un băiat în pat, e calm, spălat, pieptănat, mese ...două pe zi: spaghete cu ierburi şi usturoi, vin Montecatini sau ce se găseşte, lumina meridională tocmai bună, degeaba, are clipe senine prevestitoare de furtună, nu poate picta nerealist, e momentul „Flagelării”, schiţează un Crist torturat în stil clasic, nu baroc, e prea devreme pentru

Flagerarea lui Hristos Sursa: es.wikipedia.org

KRYTON 1 (6) / 2021

21

Necredința Sfântului Toma Sursa: www.culturacolectiva.com Iudita și Olofern Sursa:https://www.theartnewspaper.com

22 ESEU

baroc, e doar 1608, el realism tragic face, fără să dea un nume, sintezele sunt acolo în atitudinea contorsionată a trupurilor fără ecou într-un spaţiu fără dimensiuni, doar reprezentare indusă a durerii, asta vrea, părăsește văduva, prea mult usturoi, îi zice, se mută la un tânăr, Simone Petratto, negustor de pânzeturi, se ceartă şi cu el în timp ce are viziunea unei finale lucrări, nu poate face pace cu trecutul, e nevoie de o fabulă enormă, dar cine să pozeze „David cu capul lui Goliath”? alege pe Campacio Felipe, un fost coleg de pat... acum este la culmea creaţiei, ştie exact cum să dea expresie victorioasă pe faţa unui David slab, seminud, în mâna dreaptă sabia scurtă, în stânga capul decapitat al unui Goliath nefinisat, plin de sudoarea lupţii date, face zâmbetul lui David radiind de compasiune, nu caută triumf, e doar un martiriu aici, nici sânge nu 1 (6) / 2021 KRYTON

e, poate adorarea călăului, pare determinat să termine, e insuportabil de multă violenţă în lumea asta plină de simboluri dramatice, într-o seară de noiembrie tabloul e aproape gata, Caravaggio se aşază să-l vadă prima dată, se dă 5 paşi în spate, nu e mulţumit, rupe o pensulă, nici Campacio nu mai vrea să-i pozeze fără plată, îl goneşte, are nevoie de alt model pentru capul

lui Goliath învinsul, dar nu mai e vreme de schimbat feţe, ia un cuţit cu lamă veneţiană, se auto decapitează, continuă să se picteze pe el ca Goliath, cu furie în propria sa nefericire, mai are timp de o ultimă carafă rece, semnează pe spate Caravaggio AD 1610 şi se duce să moară în timp ce jos în curtea pustie mesagerul papal descăleca aducând smerit, imensa iertare...

David și Goliat Sursa:https://imgur.com

KRYTON 1 (6) / 2021

ESEU 23

Dr. Loucas Aristodemou trăiește în Nicosia, Cipru. Și-a făcut studiile universitare în România (Institutul Politehnic București). A trăit 10 ani în România de care se simte legat sufletește, a învățat perfect limba română și are buni prieteni români.

Deține un masterat în Tehnologie Mecanică, un doctorat în administrarea afacerilor și titlurile EurIng și CFA. A lucrat ca cercetător-profesor universitar, Director General al Afacerilor și Consultant Extern al Commonwealth-ului.

Cu o activitate bogată în publicistică, a colaborat cu ziarul studențesc „Acțiunea Studenților” și a fost redactor-șef și editor juridic al revistei „Lumea Tehnică” și al ziarului „Calitatea vieții” A fost autorul unei Enciclopedii de matematică (cinci volume) și alte manuale educative, a publicat numeroase articole în diferite reviste și ziare și a prezentat prelegeri și studii la conferințe științifice în Cipru și în străinătate.

De ani de zile este protector al drepturilor și intereselor consumatorilor, participând la comisiile parlamentare, la ECCG, ANEC și ECOSOC din UE și la o varietate mare de programe de radio și televiziune.

Pasionat de poezie, în 2020 publică un volum de versuri intitulat „Apusuri și Irisuri” (în traducerea poetului), care cuprinde, printre alte multe poeme, și câteva poezii în limba română.

Prezentare de Georgeta Resteman

24

1 (6) / 2021 KRYTON

L OUCAS A RISTODEMOU

Mă risipesc în cuvinte Mă risipesc din nou şi astăzi, Exact cum am făcut şi ieri La fel cum o să fac şi mâine Şi cum voi face mereu în viaţa aceasta.

Mă risipesc în cuvinte şi fraze Nu contenesc să le împletesc Să le redau vigoarea, viaţa Aşa cum numai sufletul ordonă Să reuşesc să reînviu cu ele visul Pictând în cuvinte şi fraze dulci Imagini frumoase, descriind Prin culorile spiritului sufletul matur.

Să le imprim curgerea aceea fluidă Ca dintr-o fântână arteziană, Neîmpiedicat şi neostenitor, O curgere sigură şi fără oprire Precum apa rece şi gâlgâită Care ţâşneşte neîncetat şi neforţat Din crăpaturile rocilor dure Pe care timpul le-a curăţit şi le-a albit...

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 25

Te iubesc nebuneşte!

Ghiceşti prin abilităţi magice Pe care le preiei de la mine...

Cum ai reuşit să faci asta?

Este posibil doar un singur lucru: Sigur, tu „furi” din dragostea mea Deşi, se poate întâmpla şi invers Fiindcă procedând aşa Nu “sustragi”, ci doar extragi esenţe din ea Ca astfel să ţi se întoarcă dublu!

Din nou eşti foarte norocoasă Pentru că atunci când pari „în pierdere” De fapt, Te încarci cu energie din lăuntrul meu Din corzile sensibile ale eului Îmi „furi” dragostea O încălzeşti la pieptul tău, Între sânii tăi frumoşi Ca să-i sărute, să-i mângâie, să-i răscolească Iar ei s-o îmbălsămeze cu parfumul lor.

Hai, conspiră frumos, De ce nu, poate cu puţină viclenie... Întoarce-ţi-voi dragostea toată Într-un joc delicios Când un râu răcoros te va scălda intens, Îmbătător, crescător, incintant, repetitiv, Un val nesfârşit de dute-vino Care să-ţi renască zvâcnirile sufletului Echilibre, drumuri, mări revărsate...

26 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Oricum îţi aparţine, este a ta!

De la tine şi de la mine - pentru tine De la tine provine - la mine creşte La tine se întoarce, te vrea!

Deschide-i, primeşte-o afectuos În atotfrumosul şi cald palatul tău Acolo unde păstrezi cu grijă Iarba magică, sâmburele vieţii...

Oh, această dragoste a mea Aşa dulce curge dragostea mea în tine Închide-ţi ochii şi deschide-ţi palatul Deschide-ţi izvorul miraculos al vieţii Las-o să-ţi parcurgă coridoarele oaselor isoscele Las-o să te ridice pe aripile ei puternice Să te plimbe în galopul ei extravagant şi nebun Să te călătorească într-o nebunie frumoasă Să te conducă în mod culminant progresiv, Într-un mod îmbătător de frumos şi dulce Să te alunece lin în lumea extazionismului ei Oh, această dragoste a mea, dulce şi nebună…

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 27

„Poeziile publicate în cartea Apusuri și irisuri semnată de domnul Loucas Aristodemou sunt grupate în trei secțiuni: poezie socială, poezie de dragoste și poezie de criză. Deși este în limba greacă, volumul conține și câteva poezii traduse în limba română, care sunt însă relevante pentru cititor.

Ori de câte ori am avut ocazia să stăm de vorbă, prin viu grai sau prin telefon/internet, n-au lipsit niciodată din conversațiile noastre subiectele cu tentă socială, Loucas fiind un împătimit cavaler al dreptății, pe care, însă, nu întotdeauna o găsim în societatea în care trăim. Fapt pentru care, eu cred că poezia socială prezentă în cartea lui este rodul zbaterii interioare a poetului protestând prin cuvinte potrivit alese împotriva anomaliilor de care ne lovim într-o societate departe de a fi corectă, curată și dreaptă. Și curățenia la care fac referire este, de fapt, respectul față de lege, față de Om, față de natură și față de comunitatea în care trăim. Loucas Aristodemou a fost timp de mai mul-

28 CRONICĂ

ți ani reprezentant al consumatorului într-o organizație non-guvernamentală, care are în centrul atenție sănătatea cetățeanului, a omului în general. De aceea, multitudinea de probleme și cazuistica cu care s-a confruntat de-a lungul timpului, iată că i-a folosit pe tărâm literar, inspirându-se din ceea ce a trăit, a simțit și a văzut. Și, oarecum similar, intuiesc că același lucru s-a întâmplat și în cazul poeziei de criză, o altă tematică regăsită în poezia lui Loucas. Și el scrie o poezie puternică, cu mesaj îmbrăcat subtil în strai de metafore, atingând și sufletul și conștiința cititorului.

Dacă fac referire la poezia de dragoste, cuprinsă în a treia secțiune din volumul de față, din perspectiva mea, ea conține, indubitabil, acel miez puternic aromatizat cu trăirile poetului, din care guști și nu te mai saturi. Citești și mai vrei o felie, deslușind trăirea pătimașă a autorului și transpunându-te lecturând în „pielea” lui, descoperind acea latură a personalității sale pe care nu reușești s-o vezi la o simplă cunoaștere. Poezia de dragoste a lui Loucas este una de profunzime, afluxul de metafore și stări purtând cititorul pe aripile viselor poetului. Poezie onirică sau pură trăire redată cu sensibilitate și măiestrie de către autor?! Răspunsul se află în acel miez de care vorbeam anterior, degustat vers cu vers, cuvânt cu cuvânt și pătrunzându-i mesajul...”

(Fragment din recenzia Georgetei Minodora Resteman despre cartea „Apusuri și irisuri” de Loucas Aristodemou, România, iunie 2019) 1 (6) / 2021 KRYTON

G EORGETA R ESTEMAN

Singurătatea vinde bilete peste tot Ninsoare blândă, fluturi reci de ceață Se rătăcesc în ochi sticloși de ciuturi Când hăul dintre toamne se răsfață În luntri de tăcere, printre țurțuri.

Cutează-n taină un fior s-adie, Cu gingașe miresme-n geam să-ți bată, Iar din fântâni de crini, o poezie Îți crește-n tâmpla caldă-nrourată. Și-o rugă-ți umblă-n liniștea de gheață – Să nu mai simți durerile strânsurii Când, prizonier în propria ta viață, Primești botezul pietrei și arsurii.

Doar umbrele din scrinul vechi, de ceară, (ciulini cu chip de maci și trandafiri) În țipăt de-nflorire prind să doară Îngenunchind pe cioburi de-amintiri.

Dar nu le-auzi, nu vezi, mergi înainte Nu mai dai pe durere nici un zlot Căci inima ta știe, nu te minte: Singurătatea vinde bilete peste tot.

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 29

Dealul înflorit Mă rătăceam adesea în pruncie Pe dealuri înflorite așteptând Să-mi gângurească câte-o păpădie Sau mierlele să-mi murmure vreun rând... Și-așa stăteam cu dealul la taclale (dar nimeni n-a putut să ne-nțeleagă!) Îi împleteam miresmele la poale Parfumele-i umplând o lumea-ntreagă.

O lume ce de mult mi-a fost furată De-un timp neiertător și de hiene Cu colți parșivi. Și-au decimat-o toată Iar dealului i-au descântat blesteme...

De-atunci, tiptil, în seri de primăvară Ne revedem făcându-i lumii-n ciudă Ca să-ncrustăm cu înflorirea-i rară Viori de vânt pe umbra nopții udă.

Câte-nfloriri putea-vom încă duce Și câți cireși sălbatici vor fi fost Să-și numere parfumul de pe cruce?

Nu știm, dar din miresme ne-om face adăpost.

Freamăt de veghe O lună ciobită-mi zâmbește vicleană Din nimbu-i de gheață împarte mirări Se-ntrec dumnezeii tăcerii din strană S-aprindă pe sânii-i de lut lumânări Să-i fure mantia de frig ce-o răsfață Să-i cânte luceferii vii în priviri 30 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Să-i tremure mâna pe sceptrul de gheață Să-i sângere-n palme aprinși trandafiri.

Să-i blésteme zeii la care se-nchină Să-i murmure seva de muguri prin trup Să-i plângă pe creștet ninsori de lumină Să-i rupă tăcerea cu un urlet de lup.

Nebunei nu-i pasă, în freamăt de veghe Adună-ale nopții albastre stihii – Mătăsuri de gând îmbrăcate în zeghe Ce murmură-ntruna: Ai murit sau învii?...

Gând de petale albe Se furișează gându-mi printre petale albe...

Mușcate înfocate în jur de-abia respiră, Se-nghesuie miresme să zornăie în salbe Dar înserarea calmă cu degete de liră Le mângâie frământul șoptindu-le cuminte: Izvoarele nu seacă, nu-i vreme de arsură, E vreme de schimbare, destinul nu te minte, Urmează-ți zilnic visul, iar de vreun dor te fură Primește-l! Adăpostul din tine margini n-are, Păstrează-l în lumină și-n taină-l ocrotește, Ți-e sufletul de rouă, de floare – și nu doare – Purifică, ascultă, străluce și iubește!

Zâmbesc privind cum luna încet se întregește – Se pregătește, diva, de-o nouă împlinire Când dumnezeii nopții înfulecă regește Din inimi reci ca gheața, secate de iubire.

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 31

Dar gându-mi se răsfață în albul din petale – Le simt mireasma dulce răsfrântă peste pleoape Și tot ce-a fost durere, la semnul mâinii Tale Se spulberă și-atunci eu știu că-mi ești aproape.

Duminicii mele Duminicii-i curg râuri de miresme Din ochi, din mâini, din sâni de jună dalbă, Din zori de zi-nălțând catapetesme – Mireasă parfumată-n haină albă.

Duminicii-i scriu ierburile cânturi – Octave-ascunse-n flori de păpădie, Duminicii de-i umbli-ncet prin gânduri, Psalmodică, cu liniște te-adie.

Duminicii-i cresc degete de floare Din pietre, din cenuși și-aride luturi, Duminica mi-alină dor ce doare Și-aruncă peste zări cu pumni de fluturi.

Duminicii-i aștern în plete pace, Îi sărut mâna-n semn de mulțumire Și-apoi continui calea ce mă tace Prin lanuri de tăceri și de iubire.

32 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

E LA I AKAB

Călătorie în labirintul memoriei Minunata viaţă a personajelor (editura Neuma, Cluj-Napoca, 2020, ediţia a III-a, revăzută şi completată) este o carte a cărei singularitate nu izvorăşte numai din scrutarea lucidă a celor peste două sute de opere plăsmuite de autori clasici şi contemporani, într-un demers menit să redea legătura de gemenitate a personajelor din literatura română cu oameni vii.

Dincolo de ordonarea lucidă a materiei după criteriul unor teme şi aspecte insolite, frapantă în sine, prevalentă este impresia de călătorie într-un labirint al memoriei omeneşti.

O memorie fabuloasă, cum aveau în mitica vârstă de aur aleşii primei generaţii de zei veniţi pe pământ. O memorie animată de o forţă străină condiţiei umane, cum era, de pildă, în

KRYTON 1 (6) / 2021

mitologia antichităţii greceşti, transfigurarea pământenilor ocrotiţi de muza Mnemosyne, fiica lui Zeus. Solaritatea cărţii la care ne referim aici se constituie dintr-o viziune coerentă, CRONICĂ 33

ingenioasă care mizează pe o ambiguitate a firului ideatic director: fie printr-un exerciţiu al studiului pasional, înţeles ca modalitate de a transcende limitele inerente vieţii de muritor, fie prin atingere divină, memoria umană şi-a învins fragilitatea şi evanescenţa. În acest sens, elocvente sunt absolut toate capitolele din care se constituie Minunata viaţă a personajelor, fie că urmărim, cu detalii halucinante, preferinţa personajelor pentru anumite jocuri de noroc, mijloace de transport arhaice şi moderne, patrupede, băuturi sau articole de vestimentaţie, porecle şi apelative, fie că citim pagini despre vocaţii, profesii, meşteşuguri, pasiuni şi patimi, violenţe, ucideri şi sinucideri.

Scris într-un limbaj de mare limpiditate, irizat de o fină ironie, lipsit complet de obositoare divagaţii, eseul recreează dominantele unor lumi, temperamente, caractere, gradul lor de cultură şi civilitate. De pildă, băuturile trădează tristeţea sau exuberanţa, măreţia sau decăderea, spiritul gregar sau elevaţia: „Să nu se creadă că personajele literaturii române consumă doar alcool. E drept, acesta e preponderent. Dar Ioanide bea ceai, văzând în el transparenţe.”

O parte substanţială a cărţii reconstruieşte formele erosului şi ale erotismului în raportul lor indisolubil cu suferinţa, violenţa şi moartea personajelor emblematice din literatura română veche, clasică, modernă şi contemporană. Personajele lui Rebreanu, 34 CRONICĂ

fie ei ţărani, ca în romanele Ion şi Răscoala, ori intelectuali, ca în Pădurea spânzuraţilor posedă, ucid şi se sinucid. Intelectualii Ştefan Gheorghidiu, Ladima, Fred Vasilescu transformă luciditatea într-un elixir erotic, Gelu Ruscanu e atras magnetic de trupul actriţei care a provocat sinuciderea tatălui său, Alta Gralla redescoperă voluptăţi uitate devenind amanta unui Don Juan de profesie. Personajele lui Creangă par asexuate, pudoarea şi castitatea protagoniştilor din romanele lui George Călinescu reprezintă antipodul erotismului juvenil precoce, imaginat de Ionel Teodoreanu. Marii nefericiţi sunt îndrăgostiţi de femei intangibile, în proza unor autori ca Anton Holban, Mihail Sebastian, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Ivasiuc. În contrapunct, e evidenţiată partea tenebroasă a pasiunilor umane, de la forma blândă a senzualităţii excesive a exoticei Maitreyi, la grotescul seducţiei unei femei aflate în cea mai târzie vârstă a sarcinii ei, cum se întâmplă în Craii de curte veche, până la patologicul incesturilor, întruchipat de personajele lui Caragiale sau Titus Popovici, al bisexualităţii şi pederastiei, suprinse atât de viu în romanele lui Gabriel Chifu. Se desprind chipuri de bărbaţi demni şi inumani, excentrici şi demenţi, comici şi tragici, predestinaţi solitudinii şi pribegiilor absurde, fericirii în cuplu şi patimilor, depravării întunecate ori sfârşitului prematur.

Ipostazele feminine trec din formă în formă, de la inocenţa primelor vâr1 (6) / 2021 KRYTON

ste, până la inocenţa ultragiată, de la magnetismul erotic, până la pulsiunile subterane, aducătoare de rău şi pierzanie.

Capitolele aşezate sub zodia violenţei şi a morţii revelează uimitorul arsenal de care dispun personajele atunci când sunt stăpânite de instincte primare, sunt nevoite să ucidă ori ucid cu voluptate: ciomagul, şicul de la baston, biciul, paloşul, hangerele, securea, baltagul, pumnalul, spada, puşca cu sare, pistolul, spada. Într-o sinteză ingenioasă, sunt redate ameninţări teatrale cu sinucideri (Zoe Trahanache, Lefter Popescu, Stănică Raţiu), sinucideri eşuate (Weissmann din Enigma Otiliei, Andrei Pietraru din Suflete tari, Pomponescu din Bietul Ioanide) sinucideri (intelectualii camilpetrescieni Ladima, Gelu Ruscanu, Fred Vasilescu, Silivestru din Cartea nunţii, Olguţa din La Medeleni, eroina din Jar, femeile lui Kiriţescu, împătimiţii jocului ruleta rusească din proza lui Mircea Cărtărescu), lupte corp la corp, asasinate şi dueluri, cu motivaţiile lor mărturisite ori tăcute, aparente ori ascunse, luminând abisalul şi fragilitatea graniţelor dintre inocenţi şi vinovaţi, victime şi călăi, lucizi şi nebuni: „Deciziile, cum ne asigură încă demult un cronicar, se luau la ospeţe unde voievodul se enerva şi tăia fără judeţ. Pedepsele sunt fanteziste şi depind doar de imaginaţia celui care deţine puterea şi dreptul de a judeca.

KRYTON 1 (6) / 2021

Ele merg de la trasul în ţeapă la simpla pălmuire a vinovatului. La Sadoveanu, boierul îşi vâră argatul cu picioarele în lăptocul îngheţat al morii ca să simtă zimţii gheţii. La Caragiale, un Ion este justiţiat ad-hoc printr-o bătaie zdravănă pentru că are opinii estetice diferite de ale surorii sale, ajunsă boieroaică, şi nu îi place interpretarea muzicală a unui măgar învăţat. În alte poveşti, cu haiduci şi nu numai, aceştia sunt puşi în butuci, ţinuţi cu faţa în fum de ardei, bătuţi cu harapnicul, etc .”

Există în cartea lui Horia Gârbea şi o acureteţea contextului istoric, menită să contureze întreaga stratificare şi dinamică a claselor sociale, mentalităţi, obiceiuri şi tipologii umane specifice unor epoci, de la eroii baladeşti, la voievozi, fanarioţi, miniştri: „Fanarioţii judecau după coduri proprii, pornind de la prezumţia de vinovăţie.

Princepele lui E . Barbu, prinzând un hoţ de codru, îl graţiază şi îl face spion. Inspirată decizie pentru că acesta îşi toarnă socrul care uneltea mazilirea Princepelui. Vodă convoacă divanul în ziua de Crăciun şi îl judecă pe ticălos pe bază de probatoriu scris.

Sentinţa: va fi scos din dregătorie şi în locul lui va fi numit calul bătrân de paradă al domnitorului.”

Un asemenea demers, atât de necesar exegezelor dedicate literaturii române, nu ar fi atât de bine articulat cum este, dacă nu ar fi fost creat de CRONICĂ 35

conştiinţa unui rafinat cunoscător al teatrului shakespearian, în întregimea şi complexitatea lui, în dimensiunile criptice şi fanice ale fiecărei piese, fie ea comedie, tragedie ori dramă.

Ori, ştim cu toţii că Horia Gârbea este unul dintre traducătorii integralei Shakespeare. Numai cine ştie cu precizie cât de importante sunt, de pildă, personaje ca spectrul bătrânului rege Hamlet ori actorii veniţi din depărtare la castelul Elsinor, Horaţiu, Polonius, Ofelia şi Laertes în Hamlet, prinţul Danemarcei, Gloucester, fraţii vitregi Edmund şi Edgar în Regele Lear, Cassius în Iulius Cezar, Iago în Othello, Tybalt şi Friar în Romeo şi Julieta, nebunii şi clovnii în Cum vă place, Visul unei nopţi de vară, Mult zgomot pentru nimic, putea scrie un eseu care fascinează prin similitudinea lui cu un spectacol grandios, hărăzit să aducă în acelaşi spaţiu scenic un număr deconcertant de personaje româneşti, provenite din genuri şi specii literare cuprinse între creaţiile anonime străvechi şi cele mai recente metamorfoze ale prozei postmoderniste de secol XXI. Sub ochiul uimit al cititorului, se perindă, ca în dramaturgia bătrânului Will, o galerie întreagă de personaje, cu vestimentaţia, gestica, mimica, vocea şi chiar apelativele lor, în locuinţe, în pădure, în trăsură, automobil, tren sau avion, în sate fără nume, oraşe provinciale sau în capitală: haiduci, păstori, meşteşugari, ţărani, hoţi, pribegi, spioni, lăutari, argaţi, vânători, 36 CRONICĂ

soldaţi, războinici, osândiţi, boieri, burghezi, aristocraţi, lăutari, profesori, avocaţi, medici, arhitecţi, constructori; servitoare, prostituate, hangiţe, actriţe, mame, soţii, amante, fiice, surori. Oameni placizi şi oameni spirituali. Fecioare şi femei angelice ori demonice, fecioare şi femei înzestrate cu intelect superior, spirit justiţiar sau har.

Covată cu flori / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

1 (6) / 2021 KRYTON

A LEXANDRA N ICULESCU

Jocul lui Horacio Oliveira Înainte să deschidă uşa, mama se uită pe ochean şi, dacă tocmai trece vreunul dintre cei cu ureche de elefant, aşteaptă toţi trei, chiar se dau câţiva paşi în spatele uşii, deşi mama le repetă că nu mai e nicio problemă.

Nu întotdeauna se vede clar pe vizor pentru că lumina nu se aprinde la timp şi pentru că urechea poate fi şi la spate, nu toţi o au în frunte, poate să fie şi pe un umăr sau la fund, uneori chiar aproape de călcâi şi atunci omul trebuie să fie atent tot timpul ca să n-o târşâie prea rău pe jos. Şi nu se vede nici nuanţa, chiar dacă acum au rămas doar cele deschise la culoare, dar tot o să mai fluture un timp. Ela şi Leo ştiu ce reprezintă fiecare, le-a explicat mama: gri deschis înseamnă că e spre bine, gri-gri e încă acceptabil, dar gri

KRYTON 1 (6) / 2021

închis înseamnă că Ela începe să se smiorcăie, pentru că l-a auzit deja pe Leo spunându-i cuiva la telefon despre ce e vorba.

Noi n-o s-avem ureche d-asta, nu? întreba la început Ela, sora cea mică, uitându-se spre mamă şi spre Leo, fratele mai mare. Maică-sa o mângâia pe cap: Nu, noi nu, dar mulţi au. De ce? De ce au? Sunt urâte şi dacă noi n-avem înseamnă că nu sunt bune.

Nu pot să şi le scoată? Mama îi aranja părul: Ba da, în casă şi le dezlipesc, dar afară n-au voie să iasă fără urechea de elefant, dac-o au. Bine, da’ promiţi tu că noi n-o s-avem? Da, da, sigur, stai liniştită, scumpo.

Tot mama le-a explicat în primele zile: oamenii în uniformă verifică actele celor care ies din casă, îi întreabă PROZĂ 37

unde merg, calculează cât de aproape sunt de casă, şi pe urmă scot o ureche de elefant albă, dar de un alb frumos, pur, exact ca o petală de floare de cireş alb, nu roz, şi o lipesc pe cei verificaţi, unde au ei chef, spun că ştiu ei de ce acolo şi nu dincolo, şi dacă nu stă, urechea adică, oamenii au voie să plece, sunt bine, dar dacă se lipeşte, n-o mai pot dezlipi decât în casă, pentru că oricum n-ar avea loc cu ea, la cât sunt de mici camerele, a spus şi copiii au râs, iar ea a fost sigură că Ela n-a priceput nimic. Şi pe urmă urechea îşi tot schimbă culoarea, dar să nu ne mai gândim la asta, le-a mai zis mama.

Ies toţi trei din casă, coboară scările cu atenţie, fetiţa nu se împiedică de data asta, cum i se întâmplă uneori, şi când sunt afară din clădire dau de primul liliac înflorit. Ela nu vrea să-i spună liliac, îi zice copac cu păr creţ mov, Leo îi spune liliac, dar nu se zgâieşte la el ca sor-sa. Fetiţa are o carte cu basme şi poze şi acolo apare un băieţel care se caţără în toţi copacii, aşa că vrea şi ea să încerce, dar mama n-o lasă niciodată: se rup hainele, iubito, te murdăreşti, poţi să cazi, o să te zgârii, nu e pentru fete, spune. Acum au voie să iasă din casă fără să mai apară oamenii în uniforme, dar încă li se pare ciudat, şi la fiecare pas se uită întrebător amândoi fraţii ca şi cum ar vrea să ştie: Sigur nu facem ceva rău? Sigur avem voie? Sigur putem să mergem unde vrem? Sigur putem s-o vizităm 38 PROZĂ

pe mătuşa? Sigur putem să intrăm în parc? Mama le răspunde şi zâmbeşte spre ei şi totuşi se uită puţin încruntată în toate părţile, pândind parcă ceva, aşteptând s-apară cineva sau să i se strige ceva. Ela ar vrea s-alerge, îi place s-alerge după câte o pisică sau spre o jucărie uitată de cineva sau după un căruţ de copii mici, dar mama o ţine strâns de mână şi spune: E voie, normal c-aveţi voie să faceţi toate astea, dar mai bine aşteptăm încă un timp să fim siguri. În faţa unei librării, Ela arată cu degetul în timp ce maică-sa are grijă ca fetiţa să stea departe de geam: Uite, poţi să-i iei o carte vie lu’ tata, spune ea, şi Leo râde. Cum adică vie? O carte nu-i un om. Ştiu asta, se înroşeşte ea, da’ e mai vie decât tableta lu’ tata.

Mama mijeşte ochii şi se uită înăuntrul librăriei, vede un cumpărător şi îi ia de mână pe copii: Mai bine nu intrăm azi, poate Mamei îi place să cumpere cărţi: le citeşte şi pe urmă le lasă pe noptieră sau pe birou, doar-doar Gus, tatăl copiilor, e curios şi citeşte, dar el întreabă mereu: E bună? Ţi-a plăcut? Şi o aşază în bibliotecă într-un loc ales la întâmplare. Când librăriile s-au închis, mama nu s-a lăsat: a început să comande cărţi pe internet şi iar încerca să-l convingă pe Gus: E extraordinară, iar el îi arunca o privire, îi arăta ecranul laptopului lui şi spunea: Da, da, peste tot dau numai de sloganul ăsta: Citeşte cărţi. Cine se gândeşte la cărţi acum? Mai ştii când au fost pros1 (6) / 2021 KRYTON

testele-alea şi a apărut un deştept cu lozinca asta: Nu veni la protest, stai acasă şi citeşte cărţi? Toţi au zis că e diliu, că neagă realitatea, dar acum, c-o spun toţi, e bine, şi ar trebui şi eu să pun mâna pe-o carte, zici? Dacă vreau să-mi distrag atenţia, mă uit la un film, n-o să mă oblige nimeni să citesc doar pentru că nu ies din casă.

Concentrează-te tu acum la o carte de Proust, dacă poţi.

De câte ori ne întoarcem acasă mama e cu gura pe noi: Spălarea pe mâini, ştiţi că dacă nu, vă creşte urechea de elefant. Ela aleargă prima la baie şi începe să-şi frece mâinile cum a învăţat-o mama.

Asta e cam tot ce face mama zilele astea, oricând o întreb ceva, e cu mâinile în chiuvetă şi-mi aruncă o privire încruntată care ştiu că înseamnă: Ureche de elefant. Nu mă las şi-i răspund: Ei şi ce-are? O ureche imensă şi gata, n-ai zis tu că nu trebuie să-i arătăm cu degetu’, că nu-i o ruşine, că aşa li s-a întâmplat? Ea dă din cap în timp ce se şterge pe mâini şi se uită pe geamul din baie (se uită mult pe geamul ăsta): se văd doi copaci şi uneori mă cheamă şi pe mine, n-ajung pentru că e sus de tot, aproape de tavan, şi mi-a pus un scăunel să ne uităm amândoi. Până acum câteva zile erau doar nişte beţe şi acum au înflorit - zice mama, stă şi priveşte de parc-ar număra frunzele şi florile care apar, pe urmă aranjează o cârpă

KRYTON 1 (6) / 2021

pe jos, oftează şi o ia de la-nceput cu spălatul pe mâini.

Nu-i o ruşine, spune mereu, dar s-a întâmplat şi din vina lor, nu trebuie să-i arătăm cu degetul, dar… N-o las să termine: Atunci de ce nu ieşim din casă când trec ei pe palier? Îşi şterge bine mâinile roşii: Deci nu fugim de ei, dar e mai bine să stăm departe încă o vreme. O vreme cât? Asta spui de la începutul lunii. Şi atunci îmi dau seama că mama aşteaptă să nu mai aibă oamenii urechile alea într-o zi, asta aşteaptă.

Abia aţi ieşit, bombăne tatăl şi se întoarce bosumflat la laptopul lui.

N-am avut timp nici să deschid un document, puteaţi să staţi la soare, acum e voie, ce v-aţi grăbit aşa, măi?

Du-te tu şi stai la soare, strigă din baie mama, în timp ce-şi freacă mâinile.

Bărbatul se apropie greoi şi se sprijină de tocul uşii. Nu trebuie să te mai speli atâta, a trecut. Auzi? Stând aşa şi lucrând, mi-am dat seama cine a pus toată treaba la cale, vrei să-ţi zic?

De la tine mi-a venit ideea, toată ziua fleaşc-fleaşc pe mâini, uite cum ţi se face pielea, am dreptate, da? Ea nu răspunde, doar trage cu ochiul spre geamul deschis. Bun şi atunci o să ai nevoie - tu şi toată lumea asta obsedată şi disperată care repetă gestul ăsta în neştire- de cremă, deci toţi o să dăm buzna să luăm creme, ăsţia au început totul, pentru că nu se mai cumpăra cremă de mâini, toţi luau doar pentru riduri şi celulită şi vergeturi PROZĂ 39

şi alte prostii, dar nimeni nu mai lua cremă de mâini. Ei, acum o să ia. Tu o să iei, toată lumea o să ia. Se apropie şi vrea s-o îmbrăţişeze, dar ea se retrage în faţa geamului.

Mama n-a ţinut niciodată vreun jurnal, am fi găsit noi, eu şi asta mică, pentru că deşi e mică şi nu prea pricepe nimic, are ea aşa o chestie încât găseşte lucruri prin casă despre care mama şi tata nu mai ştiau nimic de mult. Acum s-a apucat mama să scrie un jurnal. Scrie mai ales după prânz şi după masa de seară, după ce ne cicăleşte să ne culcăm. Ela crede că face mare scofală că se bagă singură-n pat şi adoarme înainte să ne verifice mama, dar eu mă plictisesc şi trec pe lângă tata, care e-n birou şi nu simte când sunt acolo şi mă uit pe furiş la ce face. Crede că nu ştiu că în loc să muncească stă şi trimite întruna mesaje pline de emojiuri şi gifuri şi râde singur pe-nfundate. Până de curând, dacă mă prindea că-i scriu unei fete, îmi dădea imediat una peste ceafă în joacă sau îmi ciufulea părul sau îmi făcea cu ochiul dacă era în toane mai bune şi spunea: Scrie-i ce vrei, dar fără zâmbete din-alea, sunt o prostie. Şi uite-l acum.

Mama nu e în dormitor, a ieşit pe balcon. Avem o ferigă mare, şi mama stă şi o tot aranjează şi udă de vreo douăzeci de ori pe zi. Voiam să mă trântesc în patul lor, fac asta câteodată pentru că-mi place, e mare şi elastic, şi pe perna ei am găsit caietul deschis.

Trebuia să-l ţină sub cheie, aşa se face, 40 PROZĂ

da’ nu prea-i înţeleg scrisul, se ia de mine că scriu cu picioarele da’ ea face nişte mâzgălituri că numai ea ştie ce scrie, poate chiar sunt în altă limbă. „Uneori seara cred că totul e doar în mintea mea, uneori chiar sunt sigură că ce se întâmplă nu se întâmplă în realitate. E doar o proiecţie a minţii mele pentru că am avut mereu obsesia asta cu microbii, exact ca Leo diCaprio în The Aviator - parcă ăsta era filmul, nu altul, că le mai confund, oricum în toate mi-a plăcut, ce să ziccând se freacă de zor pe mâini pentru că mama lui i-a zis de mic că lumea e plină de microbi. Vorbesc cu Gus despre asta, citesc ştiri şi totuşi mă întreb dacă e real sau e doar obsesia mea care a dospit. Şi nici măcar n-am înţeles cât de mult trebuie să ne ferim de ăştia cu ureche de elefant. Adevărul e că mulţi sunt nesimţiţi, n-au grijă de ele, ar putea şi ei să şi le ţină cu mâna când trec pe lângă oameni, nu să le lase să fâlfâie aşa, şi la fel, nu mi-e clar: de ce dacă urechea îl atinge pe unul pe haine, trebuie să se spele pe mâini, e ca şi cum totul ajunge la mâini, ca şi cum toţi am avut mâinile prea murdare prea mult timp sau nu ştiu, dar cum să-i fac pe Ela şi pe Leo să nu le fie frică dacă mă văd pe mine spălându-mă întruna? Ela nu înţelege mai nimic, e ca o poveste pentru ea şi dacă-i spun că e bine şi mă uit convingător la ea şi mai fac o glumă, da, ea mă crede, n-are de ce să nu mă creadă, dar Leo vrea 1 (6) / 2021 KRYTON

explicaţii logice, ca lumea, şi Gus vine doar cu teoriile lui anapoda. Gus e tot mai enervant - sper să nu citească: Hei, Gus, dacă citeşti, să ştii că nu vorbesc serios, ai puţin bun-simţ şi închide caietul pentru că n-ai voie să citeşti, ok?

Nici eu nu-ţi mai citesc mesajele. Să revin: dacă Gus stă în casă, ar putea şi el să mişte puţin, s-ajute, nu, totul eu, i-auzi-l cum strigă: Foo-mii-ţăă, crede că e tare simpatic, o să mă controlez şi o să fiu calmă, n-o să zic că pierde întruna timpul pe laptop, o să văd doar lucrurile frumoase, o să-mi amintesc doar lucrurile frumoase, o să-mi imaginez doar lucruri frumoase şi.

Am revenit: după cină, am rămas doar noi doi la masă, Ela a trecut imediat să coloreze - îmi place uneori să mă uit la ea cum apasă creionul şi încearcă să nu iasă din conturul desenului, iar când iese dă repede cu degetul ca şi cum ar vrea să bage culoarea rebelă la loc-, iar Leo s-a băgat în dormitor să-i scrie fetei ăleia. Nu vreau să fiu deja ca o soacră, dar fata asta e cam băgăcioasă şi-l pune să facă tot felul de lucruri pentru ea şi măcar de-ar fi mai frumuşică, mai dulce, dar e aşa colţuroasă şi prea înaltă pentru el. Despre altceva vreau totuşi să scriu, s-o iau de la capăt: Stăteam eu cu Gus la masă, cu toate firimiturile între noi, eu le-am suflat uşor spre el doar-doar s-o simţi să strângă el şi să spele vasele, vezi să nu, şi am tot trăncănit pentru că n-avea

KRYTON 1 (6) / 2021

chef să se ridice. Aşteptam să-l aud spunând ceva pentru care să-l admir la începuturile noastre spunea numai lucruri pe care eu nu le ştiam şi-mi plăcea să-l ascult întruna orice zicea, pentru că toate ideile lui erau nişte ferestre slipitoare care-mi fuseseră închise până atunci, iar acum el vorbea: că economia, că oamenii, că ecologiştii, că ruşii, dar nu ajungea la nimic din ce aşteptam eu şi totuşi continuam să dau din capul care se sprijinea în mâna care se spijinea pe masa pe care el bătea din când în când cu degetul ca să pară mai sigur de el.

E bine-e necesar-e important săţi placă mâinile celui cu care te măriţi, te uiţi mult la mâinile lui de-a lungul timpului, şi dacă din start gândeşti: nu-s ele cele mai frumoase mâini, sunt altfel decât aş fi vrut, eu ca ale lui K aş fi vrut să le aibă, te-ai fript pentru că după un timp o să-ţi atragă atenţia tot mai mult. Dar la Gus e bine, mi-au plăcut mereu, uite ce-am ajuns să scriu. Eram deci la dialogul nostru: el voia să-mi arate ce ştie şi ce crede, eu mai puneam câte o întrebare sau încercam să-l combat şi după vreo oră a zis: Ce bine c-am vorbit despre toate astea, mi-e totul mai clar, iar eu am zis: Mie mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva mai evoluat, care înţelege mai mult. Normal că am vrut să fie o glumă, şi-a dat şi el seama până la urmă şi a râs, dar pentru o clipă s-a uitat cu gura căscată la mine. Asta m-a distrat şi nu m-a mai deranjat deloc că tot eu PROZĂ 41

a trebuit să spăl vasele.

Cred că mă strigă cineva, ar trebui s-ascund jurnalul deşi nu scriu nicio grozăvie în el, poate chiar aş putea să inventez chestii şi să-l las pe Gus să-l găsească.

Am citit un morman de articole şi am început opt cărţi în saptămânile astea şi în loc să simt că mă ramific, na, ca să zic aşa, că mă extind, am ajuns să am un singur gând şi vis: să mă plimb din nou în parc.

Mâine au zis că se ridică restricţiile, dacă-i aşa, o să ieşim, dar nu chiar până la parc. Cum era în facultate când trebuia să îngurgităm sute de pagini fără logică şi simţeam efectiv că e o încercare de nivelare şi tembelizare a studentului şi totuşi continuam pentru că erau examene de luat, nu ştiu de ce am aceeaşi senzaţie cu toate măsurile astea pe care le repetă la radio din jumate-n jumate de oră şi pe care şi eu le execut roboticeşte şi de fapt n-am habar dacă e bine ce fac. Şi la fel cu toată lumea care deodată se crede guru în ce să faci în casă: dansaţi, gătiţi, mutaţi lucrurile, pictaţi, goblenaţi (e un cuvânt mişto ăsta, e al meu, adevărul e că n-am cusut niciodată un goblen şi mi se pare cea mai mare tâmpenie din lume, dar cine ştie, aşa am zis despre multe lucruri şi pe urmă le-am făcut) - ca şi cum asta ar fi adevărata problemă.

Iar mă strigă, ce-o vrea? Totul eu. Zilele astea m-am gândit mult la zoo-ul din Viena, nu doar din cauza 42 PROZĂ

urechii de elefant, din alt motiv: acolo erau păsări flamingo, au culoarea aia de bomboană fondantă din copilărie şi picioarele lungi şi ciocul exact ca nasul lui K. Aveau păsările astea mult spaţiu, ba chiar şi un fel de râuleţ, dar tigrul (poate era unul periculos adus de curând) avea doar câţiva metri şi se plimba, adică nu se plimba ci străbătea cei câţiva metri: stânga-dreapta şi-napoi şi de la capăt, întruna, deloc nu s-a oprit cât am stat şi m-am uitat la el. Aşa şi vecinul ăsta pe care-l văd când gătesc şi privesc pe geam: e la ultimul etaj şi are un balcon larg, mult mai mare decât al nostru şi nu e închis - toţi în blocul lui au balconul închis, chiar dacă se vede aşa urât, dar el nu.

Nu ştiu cât stă pe balcon, eu mereu îl văd când gătesc şi asta face: bate balconul dintr-o parte-ntr-alta, n-are nicio carte, nici mobil, nici căşti, nimic, doar el şi gluga lui pe cap şi mâinile în buzunare, nu se grăbeşte dar nici n-o lălăie, şi simt eu că e nervos. Aş vrea să am o idee trăsnet să-l ajut într-un fel, să fie el singurul om pe care să pot spune că l-am ajutat cu adevărat în tot vârtejul ăsta. Dar trebuie să fie ceva tare. M-am gândit la Şotronul lui Cortázar, când Horacio Oliveira inventează jocul cu unitul balcoanelor, dar aici e prea mare distanţa şi nici nu ne cunoaştem, altceva trebuie, nu ştiu, o s-aştept să-mi vină o idee”.

1 (6) / 2021 KRYTON

I GOR U RSENCO

Un zbor de-asupra cuiburilor părăsite de cuci

De îndată ce reușești să treci neobservat

de crematoriul Auschwitz și abatoarele planetare,

ți se despoaie în toată nuditatea lor

atracțiile erotice ale Civilizației

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 43

Profiler Terestru implantul de cord compensat de Civilizația cu viteze și circulație rutieră adverse. Pînă va veni Iluminarea Generală, supraviețuiesc cum pot în budoarul Adevărului Personal. Ca să fie produse cele mai pufoase perne au fost sacrificate penele de lebădă ce puteau contribui la anularea Evului Mediu. Iată de ce scriu, adică mă las hrană unui roi de albini să-și depună nectarul direct în creier

Ars Ambulatoria Am presărat cenușă peste ghilotina ce operează fără milă în Literatură1. Ca dovadă Inima mea sîngerînd nevăzută de nimeni. Ea alimentează în avans creierul asfixiat al celor pe care va trebui să-i întîlnesc după moarte, duelîndu-ne pentru toate nopțile eșapate sub formă de ani-lumină 1 „Am ghilotinat pe interior literatura”, expresie utilizată de către Paul Valéry într-o scrisoare adresată către Albert Thibaudet.

44

POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Portretul Artistului la Vîrsta Potrivită Peste materia în descompunere întind aceeași piele elastică zilnic. Imaginea Fotoshopată a Lumii e himenul benefic, menținându-mă în Circuitul Ecologic. Încă pot anula pe Amazon Delivery comenzile de enzime revitalizante înbuteliate în Tibet pentru colonul sensibil al castelor și ideologiilor oficiale. Previn cum pot afilierea automată Partidului Diabeticilor odată ajuns la Vîrsta Decisivă a Ireversibilității: onorat să fiu chiar eu Pirotehnicianul pe resturile de jar aruncînd pelicula ce-o tot caută fiecare Regizor ambițios la Început și Sfîrșit de Carieră. Creatorul căruia îi face trebuință Frumusețe Impecabilă și Ochi albaștri-albaștri pe Prim-planuri să moară pînă și Hollywoodul de invidie

Pădure la Corotișca / ulei pe pânză Constanța Abălașei Donosă

KRYTON 1 (6) / 2021

45

Christopher Okemwa este profesor de literatură la Universitatea Kisii din Kenya.

Fondator și director al Festivalului de Poezie Kistrech International. A publicat 12 volume de poezii. A fost tradus în poloneză, engleză, norvegiană, finlandeză, greacă, maghiara, și cehă. Și-a luat doctoratul în literatură la Moi University din Kenya.

Prezentare de Attila F. Balázs

46

1 (6) / 2021 KRYTON

C HRISTOPHER O KEMWA

Crezi că nu îmbătrânești Într-o zi te apuci si Te dezbraci gol În fața oglinzii dormitorului Și ce vezi?

- Minciuni!

Tipul proaspăt ras S-a transformat într-un urs cu trei picioare Un cimpanzeu înfricoșător Cu riduri si un Labirint de vase de sânge pe frunte Cu un arici gri pe piept Animal pletos, cu două fălci Un trunchi cu burtă.

O umbră Cu un picior pe pământ Celălalt în prăpastia pătrată.

Viaţă trecătoare scurtă temporară rapidă dispărândă n-o lua prea serios la urma urmelor nimeni nu a trăit niciodată pentru totdeauna

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 47

Africa Să privim Africa, ca pe o fecioară Oricine descoperă savana prolifică, Munții din care provin multe râuri Animalele frumoase care împodobesc pământul.

Imaginați-vă Africa ca o fată frumoasă Casa ființelor drepte, culturi vaste Adăpost unde vin turiștii albi Pentru a căuta lumina soarelui, frumusețea și experiența.

Africa, mina de aur pentru care Națiunile luptă să împărtășească Între lună și soare, Ambele strălucesc, să găzduiască toate speciile, să fie simbol al fiecărei fețe.

Să privim Africa și să o transformăm într-un stâlp Ce stabilizează națiunile lumii Care vindecă continentele, Toate creaturile lui Dumnezeu.

Imaginați-vă Africa ca sursa vieții Națiunile concurează pentru materiile prime Națiunile concurează pentru tot ce au: Ciulin, cactus, bambus, spini și trandafiri Elefant, leu, girafă și babuin Ploaie caldă, noapte liniștită și zi senină Iarbă moale și blândă în timp ce vă așezați pe marginea lagunei O stâncă din care poți admira peisajul însorit Africa, țara minunilor, frumusețea și măreția lumii.

Traducere de Attila F. Balázs 48 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

O VIDIU C ONSTANTIN C ORNILĂ

Cuvinte cuvinte din jar, amuțite țâșnite din oceanul cu care îmi adorm furtunile; cuvinte fără corpuri, soare incolor la firul ierbii, cuvinte în care te scriu supernove și te arunc între stele, între Casiopeea și Orion, să tragi coama infinitului după tine, să juri că mereu îți vei aminti iubire iubind a iubi; nunți din cuvinte să faci, să furi mistere de suflet răsare, de asfințituri fierbând a pastel, să mă ascunzi în oglinda din care, te privesc fără să știi... iar la ore târzii, să mă adormi în magicul unic al umbrei, aproape de visul cu vise amăgitor și uriaș ca un Phoenix de apă, grăbit și însetat, ca lumina

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 49

unui far, ca rostul unei duminici... asta ești, cuvânt, un alt fel de mireasmă albastră de toporași, singura zi în care m-am trezit la ora cu nori, cu vânt, din pământ un alt tu din alt gând...

Sonet de decembrie ninge între timpul dintre mine și tine; casele fumegă de visuri, pentru că lemnele din șemineu sunt numele noastre... și, peste pădurea bătrână de zăpadă, fumul din noi a înălțat strigătul zorilor; acolo m-ai învârtit, tăcută, ca o cometă pornită chiar din lună, când, aproape de înnoptat, ai aruncat în mine cu săgețile sufletului tău sângerând și însetat, te-ai zbătut ca un dragon pe boltă și apoi, apoi ai căzut ca un fulger peste așteptarea mea, ca un sărut fugar mi-ai căzut adânc și cert, precum o boare neauzită printre florile primăverii ce are să vină; eu înțeleg frica de a nu te vedea, merg ca o umbră a cuvintelor chiar pe urmele tale, statuie albă de fildeș, mijesc surâsuri și pictez șoapte, mă agăț de una dintre aripile tale 50 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

și mă ascund, să nu mă vezi că nu sunt, că nu pot, că nu înțeleg fără tine... numele tău îl fur de oriunde se pronunță, căci te trăiesc, în mica și albastra mea viață, lumea o străbat ca pe o poveste niciodată spusă, și, asemeni unui copil neascultăîtor, dansez în ploaie, fără frică, fără secrete... între buze și glas, ceva prinde viață: poate de aceea, numai la simplul gând că ești, inima mea se închide ca o floare de noapte...

Perfect compus ca o dimineață, mai întâi, sunetul vocii tale îmi susura mii de nume-frunze până în cele mai ferecate gânduri. ochii tăi îmi colorau pleoapele cu picături de atingeri -nimic din ce am cunoscut și tot ce am visat-... da, am îngenuncheat în fața ochilor tăi, a mâinilor tale,

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 51

ți-am cântat versul din roșul sufletului unde mă întâlneai să mă adii, blândă, ca prima răcoare de vară și timpurie ca o secundă a rațiunii că, de fapt, tu mă exiști, mă însoțești o umbră, apui și mă răsari... și totuși ești una singură, atât de singură încât mi-e frică să nu te pierzi printre cuvinte, prin zilele lor cu sori și mări târzii... ca un final, apoi, visez să te visez, așa cum pot, atât cât sunt: miraculos firesc nespus iubind într-un perfect compus.

52 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Umbre și zile plouă în insula gândurilor... vaierul unui pian se pierde în ziua dintre o clipă și vrerea ei; mută cade ruga privirilor înspre asfințit, și, ca o suită de amintiri se ascunde acolo unde ramurile almei cântă nocturne... suie în cercuri rotocoale de fum argintiu, și-n evadări mirate, prin replici albe, umbra rostește cuvinte inerte-n movul lor... acum, asemeni unei magii uitate plouă cu nori de jar, ninge cu spații printre picături... iar seara se-aude sosind... și-acolo în întâmplarea mea, în vorba împietrită, ating cu palma nordul și-ascult și rog lumina dintre un vis și simplul gest de-a fi...

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 53

S AVU P OPA

Ielele de ceaţă Ielele de ceaţă, aceste duhuri ale pădurii, se arătau rar oamenilor. Ultima dată când fuseseră văzute, Toboşarul, căruia i se mai spunea Dobarul, era copil şi nu va uita niciodată cum, atunci în plină noapte, cerul se lumină, de parcă cineva, în interiorul său, aprinsese dintr-o dată un chibrit.

El era crainicul Ocnei. Toba lui era doba, un instrument de percuţie, de formă cilindrică, din lemn, ornat cu tot felul de hârtii colorate, tăiate în franjuri.

Niculae Oanenoane mergea în fiecare zi, pe câte o stradă, se oprea la intrare şi începea să bată destul de agitat din dobă. Parcă anunţa începutul unui circ. După ce se făcea liniște în jur, lua poziţia de drepţi şi anunţa ştirile de la sfatul popular. Cine era chemat la sfat 54 PROZĂ

în zilele următoare, cine era căutat de miliţie, ce se mai întâmpla prin ţară.

Nu obosea deloc. În timp ce anunța toate acestea, își ținea o mână pe frunte, strungăreaţa de la dinții din față îi lucea scurt, iar bocancii lui păreau două monumente ale tinei. Se deprinse cu bătutul în dobă, încă de mic. Mai ales, de atunci, de când luase parte la acea întâmplare ciudată, ciudată, care îi înlesnise întâlnirea cu ielele.

Ori de câte ori, se afla cu doba prin sat şi îşi aducea aminte de ce se întâmplase, se oprea în plină stradă, nu mai bătea deloc. Stătea pe loc, devenea serios, îşi îndreapta privirea spre pâlcul de pădure întunecat, care se zărea în depărtare, din acel loc al Ocnei, căruia îi spuneau În tabără.

Auzise că ielele de ceaţă erau ace1 (6) / 2021 KRYTON

le fiinţe de fum care locuiau în inima pădurii. Nu aveau trup şi, în mintea celor care le întâlniseră, ele apăreau ca nişte spirite ieşite de sub haina groasă a aerului de pădure, care le ţinuse captive prea mult timp.

Pe vremea copilăriei Dobarului, bătrânii băteau în dobele lor cu linguroaiele de lemn, în noaptea sfântului Dumitru, când luna era din coajă de ou de struţ. Băteau aproape neîntrerupt, cu toată puterea, pe care o mai aveau, pentru dezlegarea farmecelor, rumenirea viilor şi întoarcerea tinereţii lor risipite.

Era în al doilea an de război şi noaptea aceea de Sfântul Dumitru îl prinse pe Niculae acasă, venit pentru sfârşitul de săptămână, de la şcoala de maiştri lăcătuşi, din Blaj.

Devenise un obicei, la miezul nopţii, câţiva tineri şi bătrâni să se adune în capătul uliţei Mici şi să pornească spre holde, adică în tabără, şi să înceapă bătaia în dobe. Printre bătăi, oamenii obişnuiau să mai povestească, să mai bea un pahar de rachiu, să mai guste ceva sau, pur şi simplu, dacă venea vreunul cu un instrument muzical, să cânte sau să danseze. Femeile se ocupau cu aranjarea bucatelor; ele erau şi cele care rosteau cu voce tare descântecele. În noaptea aceea, bunicul, tatăl şi unul dintre fraţii mai mici ai tatălui, porniră în procesiunea în care se găseau oameni veseli, îmbrăcaţi româ-

KRYTON 1 (6) / 2021

neşte, care îşi purtau dobele în spinare ca pe nişte fantastice greutăţi. Niculae, împreună cu alţi câţiva vecini de vârsta lui, rămăseseră în urmă şi râdeau că, în spatele oamenilor, dobele păreau nişte cochilii de melci, prea mari pentru spinările lor şi în care mintenaş ar fi intrat cu totul. De altfel, şi oamenii se mişcau cam încet. Afară, era timp frumos, nu foarte rece, iar luna, ca şi în alţi ani, avea forma unui ou lunguieţ.

Ajunseră la holde și după ce urcară panta, oamenii s-au oprit, răsuflând greoi, de la efort. Pentru că nu îşi pierdură veselia, au propus să guste direct din damigenele pe care le aduseră. Trecuse mai bine de o oră, până pregătiră cele de trebuinţă. O mămăligă, cârnaţi, vinuri, plăcinte, pe care le-au aşternut pe un chindeu mare, direct pe iarba lucioasă.

Se apropia miezul nopţii.

Aproape de ei era un zid compact de pădure, întunecat. Nu se auzea de nicăieri niciun zgomot, nicio tresărire.

A lu’ Santinel, cel care lucra paznic la gară, propusese să înceapă bătăile.

Oamenii au fost de acord, s-au sculat de pe iarbă, s-au adunat într-un cerc, au vorbit ceva, hotărâseră cine să dea tonul. Femeile, împreună cu cei mici, s-au aşezat pe iarbă. Astfel, au început.

Primele bătăi rare s-au auzit clar, dar parcă îndepărtat, venind de la o toacă, ce ar fi izbucnit în ceruri. Pe urmă, PROZĂ 55

după ce au găsit un anumit ritm, au început să bată tot mai tare. Nici unul dintre ei nu îşi pierduse îndemânarea! Se auzeau bătăile ca picurii grei ai unei ploi de vară bătând darabana pe un acoperiș de tablă.

Pe măsură ce se amplificau, zgomotele îi distrau pe copii, care îşi duceau mâinile la urechi, la ochi, iar cum somnul le pierise, s-au ridicat, au început să se agite, să râdă, să fugă printre ceilalți dobari. Din vocile hotărâte ale femeilor, amestecate între ele, rostind tot felul de versuri, săreau scântei.

La un moment dat, din zidul împădurit, aflat în faţa lor, a izbucnit ca o flacără puternică, un stol de păsări, ce s-a răsfirat prin toate colţurile cerului. Întreaga atmosfera fusese cuprinsă de o lumină clară, alburie, prin care puteai zări totul în jur. Şi ceea ce vedeai, îţi dădea fiori. Cel puţin, asta era şi senzaţia lui Niculae. (A doua zi, le povestise colegilor cam neîncrezători că, în plină noapte, acolo pe câmp, apăruse o dimineaţă senină, cât vedeai cu ochii.) După un timp, se lăsă tăcerea. Pe cer nu se mai zărea nicio pasăre. Când bărbaţii începuseră să îşi strângă beţele, din pădure se îndreptau spre ei, în pas domol, tăcut, nişte fiinţe transparente, încărcate cu un fel de ceaţă mişcătoare, după cum se exprimase mai încolo, Niculae. Cu toţii le zăriră şi nu le venea să creadă.

Nu băuseră peste măsură, însă s-au înspăimântat teribil, iar una dintre femeile încremenite de frică, şoptise ceva, despre ielele de ceaţă, care se 56 PROZĂ

aflau foarte aproape de ei. În vremea aceea, circula o legendă conform căreia, prin pădurile Apoldului, până în pădurile Ocnei şi ale Topârcii, ar locui ielele plămădite din ceaţa deasă a pădurii. O ceaţă care, la rândul ei, vine din interiorul pământului, iar haiducii din acele locuri, spuneau că în interiorul pădurilor ar fi existat un izvor blestemat, în care apa era amestecată cu sânge şi fiere. Nimeni, până atunci, nu mai văzuse ielele, însă se spunea că cine încerca să le privească mai mult timp, rămânea cu deochiul visătorului, adică, avea vedenii, un fel de vise care îi apăreau pe retine, treaz fiind. Visele se prindeau cu ghearele de realitate, se amestecau cu aceasta, iar cel în cauză fiind prins între lumi. Acest lucru îl înnebunea de cap, devenea un lunatec, care mergea tot pe două cărări și nu se mai înțelegea cu nimeni. Se mai spunea apoi, că pleoapele i se îngroșau, îi deveneau grele de vise ca nişte ugere grele de lapte. Ieşind din pădure, Ielele erau înconjurate de tot felul de păsări ciudate, ireale, care lăsau în urma lor rafale scurte de scântei. Acele păsări semănau cu dropiile.

După acea noapte, din fântâni, în loc de apă, oamenii au putut scoate un vin limpede şi dulce, cum nu s-a mai pomenit în alte părţi.

După întâlnirea cu ielele, în acea noapte, cei prezenți o luară la fugă spre case. Nicolae nu îşi mai adusese aminte mare lucru, căci căzu, imediat după ce le zărise, într-un somn adânc, 1 (6) / 2021 KRYTON

chiar acolo pe câmp, din care se trezise abia a doua zi, la el acasă. Ce îşi mai aminti din acel somn zdravăn, fusese doar senzaţia că se afla închis, nemișcat, într-o bucată de fier încins lovită din toate părţile de ciocane uriaşe. Și, cu fiecare lovitură, fierul se deforma tot mai tare, permițând ciocanului să pătrundă, să îl prindă și pe el, să-l izbească puternic.

De atunci, foarte rar mai vorbeau oamenii de ciudata întâmplare şi, când venea vorba, parcă se fereau să pomenească numele celor pe care nici nu le întâlniseră bine, că o și apucară la sănătoasa!

De la întâmplarea respectivă, trecură ani buni. Nicolae nu avea familie, stătea singur în casa părintească. Avea totuşi o mare dragoste: păunii. Ţinea vreo zece, care umblau toată ziua prin curte fără astâmpăr. De departe, se vedeau ca evantaie mişcătoare prin norii de praf şi pene. Aceştia dădeau o culoare vie gospodăriei sale vechi.

Uneori se întreba, stând pe prispă şi uitându-se la păuni, dacă ei existau de-a binelea, dacă nu visa cu ochii deschişi, după ce întâlnise și văzuse ielele și își cam simțea, de atunci, pleoapele grele.

La malul Dunării / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

KRYTON 1 (6) / 2021

PROZĂ 57

Etnograficul arcadic. Maternitatea între ceremonial și ambianță

S AVU P OPA Nostalgia eseniană a ambianței, în poezia din volumul Vaci ale Domnului (1), imprimă discursului o anumită gravitate generată de emoția puternică, pe care Dumitru Crudu o resimte în preajma reconstituirilor unor peripluri sau preumblări între lumea prezentului și cea a copilăriei, a așezărilor care țin de o geografie interioară, a unor portrete doar trecute în umbră, neumbrite definitiv. Acele timpuri sau peisaje de altădată sunt configurate evocator prin intermediul atmosferei propice timpului arcadic al copilăriei. În primul rând, obiectele nu rămân încremenite într-o realitate faptică, limitată afectiv sau ontologic. La fel ca și gesturile sau întâmplările, obiectele determină consecințele încurajatoare sau triste, grave sau ludice ale faptelor sau comportamentelor umane. În acest punct, poezia lui Dumitru se apropie de cea a unui Evgheni Evtușenko sau a unei Anna Ahmatova. În cadrul unei evocări din care se desprinde efectul cathartic atât al mărturisirii, cât și al rememorării, 1 Dumitru Crudu, Vaci ale Domnului, Editura Casa de pariuri literare, București, 2018.

58 CRONICĂ

ciupercile pot fi bune sau otrăvitoare, iar deosebirea dintre cele două aspecte implică responsabilitatea opțiunii, încercarea de a pătrunde misterul vegetal format din semne sau senzații care compun o hartă a apropierilor umane, cum se întâmplă în poemul următor, care amintește de Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiș: ,,mătușa mea vighea/ știa să/ distingă/ ciupercile bune/ de alea/ otrăvitoare mergea/ dimineața devreme după/ furtună la/ cules ciuperci când/ ploaia încă se/ scurgea pe/ ciuperci ca pe/ sticla ferestrei/ mătușa mea vighea nu/ era căsătorită/ bărba1 (6) / 2021 KRYTON

tul cu care/ urma să se/ căsătorească/ a părăsit-o când/ a rămas/ gravidă/ și ea mă/ lua cu/ ea în/ pădure/ la cules/ ciuperci după/ furtunile alea/ mari/ când toată/ noaptea tremuram de/ frică/ la cules/ ciuperci în/ pădurea din/ fundul grădinii/ știa să le/ deosebească/ Mă lua cu/ ea în/ pădure și mă/ învăța/ să le caut la/ poalele copacilor/ din care mai/ cădea câte un/ strop de ploaie/ să le/ deosebesc pe cele/ bune/ de cele/ otrăvitoare/ și era tare/ uimită că eu nu/ vedeam/ diferența” (ciuperci bune/ ciuperci otrăvitoare).

Reconstituirea chipului matern, în una dintre cele mai puternice poezii ale acestui volum, are o semnificație aparte, de reactivare afectivă a memoriei ce devine centrul ființei la care, conform lui Mircea Eliade, în cartea sa Drumul spre centru, se ajunge prin ,,intrarea sacrificială într-o zonă sacră”. De aceea, realitatea maternă devine o realitate atemporală, epurată de orice urmă de perisabil sau de perimare spirituală. Efectul auroral al amintirii duce la reconsolidarea unor punți afective și ajută la identificarea acelor repere ale geografiei interioare care, în lumina prezentului, pare redimensionată afectiv și ontologic: ,,Când vreau foarte tare să/ vorbesc cu mama mea/ iau autobuzul și cobor într-un/ mic sat de pe/ graniță/ dau roată autogării/ pe unde treceam de/ fiecare dată când/ veneam acasă./ Acolo aș fi putut-o întâlni/ și acum/ dacă mama mea ar mai fi/ în viață” sau ,,Deschid ușa și/ intru în casa ei

KRYTON 1 (6) / 2021

DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto).

Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii. https://humanitas.ro/autori/dumitru-crudu

CRONICĂ 59

din/ acel mic sat de pe/ graniță/ acum pustie/ și ating cu mâna/ toate obiectele/ pe care le-a atins mama mea/ ridic în jur un nor de praf/ un nor de praf atât de mare/ că nimeni nu/ m-ar putea vedea de/ afară/ dacă s-ar uita pe geam/ cu norul ăla de praf în jurul meu/trec dintr-o cameră în alta/ și intru în camera mea,/ din casa mamei din/ acel mic sat de pe/ graniță, unde/ mă bag în pat/ și aștept cu/ nerăbdare să adorm./ Măcar în somn/ poate/ o voi întâlni/ pe mama mea” (Într-un sat pe graniță).

Din recuzita aceluiași imaginar al etnograficului arcadic se desprind senzații, gesturi sau cuvinte care ,,învăluie” discursul și semnificațiile acestuia în aerul unei atmosfere încărcate de picturalitatea blândeții. Filonul insolit pare cuprins de o anumită arhaicitate cromatică într-o existență prezentă în care, ca la un război de țesut, firele se întrepătrund, senzațiile se recheamă, încordările se resorb și granițele dintre lumi se fluidizează. În acest mod, amintirea își reconfigurează periplul simfonic între sacru și profan, între prezent și trecut: ,,Doamne petalele albe din/ copaci sunt ca/ niște/ felii de/ pâine” (Doamne) sau ,,Florile de cireș din/ grădina/ tatălui meu/ De câțiva ani/ nu le mai/ privește/ Nimeni” (De câțiva ani) sau ,,moș vasile și/ mătușa Ileana se/ retrăgeau în camera vecină și/ șușoteau cu/ mama/ un/ zâmbet niște/ vorbe/ tărăgănate niște/ șoapte și o/ trâmbă de/ fum de/ țigară în/ camera vecină/ ,,oare dacă 60 CRONICĂ

aș/ Deschide/ Brusc/ ușa aș mai/ da de/ ei/ acolo?” (camera vecină). Întocmai ca niște stihii ale memoriei, amintirile năvălesc asupra prezentului cu o forță năvalnică, îl iau în stăpânire, îl remoldelează după matricea unei sensibilități suprarealiste, manifestate în cadrul unui peisaj străbătut de irizări melancolice, învăluit într-o blândețe a tardivului, care transfigurează întreaga atmosferă încordată: ,,în drum spre mama mea/ internată la spital treceam/ inevitabil pe lângă o/ casă cu un/ cireș în curte unde/ la o masă de/ lemn doi bătrâni jucau șah/ stând în picioare la/ marginea tablei ca la/ marginea/ unui râu cu/ mâinile scoase din/ buzunare și cu niște/ strigăte de albatros/ mutau cu/ repeziciune piesele/ albe și negre de/ parcă s-ar fi/ temut să nu el fure/ cineva câțiva ani nu am/ mai fost deloc pe/ strada aia dar când în/ sfârșit mi-am învins/ disperarea și tristețea/ și am trecut iar pe/ acolo casa aia nu/ mai era” (Mama mea). În alte texte, dincolo de spontaneitatea narațiunii (care amintește de Mușina) și de tonul ușor ironic al evocării unor întâmplări amoroase, redate cu o sinceritate nedisimulată, jovială, se remarcă oralitatea confesiunii, coloritul faptelor, verosimilitatea nostalgică a unor portrete picarești de-a dreptul: ,,De când ai plecat, Sandrina,/ aici nu se întâmplă nimic, Mivina,/ o pun la ore fixe/ de când Artion o pățise/ și a mers cu un tren galben de mucava/ într-o direcție total opusă, 1 (6) / 2021 KRYTON

pa, pa,/ ai să râzi în hohote, Sandrina,/ dar numai tu ai putea să știi a cui e vina/ că ai plecat cu soare cu nori și cu fum/ și m-ai lăsat să te caut acum/ dar nu mai pot nu mai pot să te întorc/ și mă îmbăt mă îmbăt mă îmbăt ca un porc” (Sandrina).

Realitatea de acasă nu este o realitate utopică, în care gesturile, eveni-

mentele sau consecințele acestora ar fi prinse și sufocate în pânza de păianjen a iluziei. Mai degrabă, întâlnim o realitate arcadică, un spațiu intim și securizat, în care devine posibilă reconcilierea dintre contrarii, iar chipul matern capătă dimensiune sau contur iconic.

Mesteceni iarna / ulei pe pânză Constanța Abălașei Donosă

KRYTON 1 (6) / 2021

CRONICĂ 61

L ĂCRIMIOARA I VA

Spirale Coada căluțului de mare urmează o perfectă spirală algoritmică. Șoimul se apropie de prada sa conform unei spirale logaritmice.

Unele galaxii au formă de spirală.

Spirala reprezintă mișcarea naturală a energiei universale.

Rugăciunea urcă spre cer pe o scară în formă de spirală?

Iubirea este un sentiment în formă de spirală?

Natura și inima nu au nevoie de liniar și compas.

Omul are nevoie de scara ADN-ului.

62 POEZIE

Secundo-transformare Astăzi, pentru câteva secunde, am fost un fulg de nea.

Am ales să am formă de prismă și am devenit un poliedru mărginit de fețe plane, dintre care două poligonale, egale și paralele, formau baza, iar celelalte, în formă de paralelogram, formau fețele laterale.

Nimeni nu a observat transformarea mea ulterioară!

Nimeni!

1 (6) / 2021 KRYTON

Victorie circulară Iarba crudă avea mișcări circulare, pe alocuri.

Circular era și mirosul acesteia, tot pe alocuri.

Gândeam circular.

Pielea îmi devenise ușor albăstruie, ochii îmi deveniseră încețoșați.

Urma să-mi dau jos masca tristă și să-mi iau una veselă. Însă,un fâlfâit de aripi m-a scos din starea circulară.

O limbă bifurcată, un șuier ușor, colți încovoiați din care ieșea o picătură de venin...

Lovituri de aripă, sărituri înainte și-napoi, lovituri de cioc,zvârcoliri și eu... nemișcată.

Câștigătorul acelei lupte?!

Circularul!

Fiecare amintire are frumusețea ei circulară..

Spre ieri privesc fără teamă, fără mânie.

Sunt ceea ce sunt! În garderobă sunt o mulțime de măști prăfuite, prăfuite circular.

KRYTON 1 (6) / 2021

Vanitate Modelarea caracterulului, a personalității mele, trasarea conturului la cele patru corpuri (precis sunt mai multe) pe care mi le știu, se realizează cu măiestrie, de-o mână invizibilă c-un șablon, invizibil și acesta. În cunoaşterea creştină, cele patru corpuri sunt: corp carnal, corp natural, corp spiritual și corp divin.

Contururile nagâților sunt trasate și fasonate la perfecțiune de aceeași mână invizibilă și cu același șablon invizibil.

De ce mă simt superioară unui nagâț?

De ce?

POEZIE 63

Doamne, ce n-aș da să fiu pasăre!

Amprentele de aripi de pe cer sunt ale lui Goya sau ale lui Caravaggio?

Vibrațiile pietrei sunt ale lui Rodin sau ale lui Brâncuși?

Prin ochii păsărilor lumea are un stol de dimensiuni.

Păsările știu diferența dintre vis și realitate, pe când eu stau pe o piatră, privesc cerul și-mi dau seama că nu sunt expertă în nimic. În ni-mic!

Doamne, ce n-aș da să fiu pasăre!

Căutare Din neatenție am alunecat pe panta tristeții.

Acum suport consecințele: sentimentele au cucui în frunte, gândurile sunt imobilizate în atele, speranțele au amputate aripile, dorințele au lapsus...

Visele?!

Visele, bietele mele vise, umblă bezmetice, căutându-te!

64 POEZIE

Febra pietrelor de râu Pietrele de râu pot imita bătăile inimii!

Nu mai putem fi siguri de sentimentele celuilalt: pot fi rodul unei imitații!

Nu mai putem fi siguri dacă, mergând la râu, vom păși peste pietre sau peste inimi!

Nu mai putem fi siguri dacă aruncăm unii în alții cu pietre sau cu inimi!

De dragul adrenalinei, tot mai mulți merg la râu în căutarea pietrelor care imită bătăile inimii.

Este un fel de febră a aurului. În curând vom ridica ziduri din inimi și vom crede în sentimentele unei pietre! În curând!

Despre pleonasm Racul este un fel de animalopleonasm, avansează înainte sau se retrage înapoi?

Fie este corigent la gramatică, fie este îndrăgostit.

Mai demult urcam sus pe scara invizibilă ce leagă pământul de cer.

Eram o îndrăgostitopleonasm.

Grea materie gramatica asta!

1 (6) / 2021 KRYTON

D RAGOȘ C OSMIN P OPA

oameni umbre ai să mă iubești așa şi dacă a trecut suficient timp încât să începi să mă urăști o să fie una dintre zile astea sau niciodată cum niciodată nu o să fiu cel din viziunea ta şi chiar eram priceput la imaginație dar nepotrivirile astea apar odată cu ridurile odată cu o palmă peste frunte cu o creangă crescută greșit ispita memoriei este ceva între înțelepciune și maturitate providențială doar că te saturi ca alții să se joace cu gândurile tale să mănânci mult rahat și să nu mai ai măsele să mesteci doar sinucigașii adevărați mai sunt liberi cei pe care încă îi vedem vagabondând pe străzi fără nici un destin, fără nici un domiciliu stabil cei care au iubit mai mult decât ar fi trebuit sunt oameni umbre sau zgomot de fond

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 65

linişte e așa, ca o scara care coboară din cer sau câteodată din pământ mă îndeamnă să-i calc treptele să reconsider o anumită direcție ca pe un adevăr absolut și cu o dorință sfâșietoare să mă îndepărtez de această lume ca o rană deschisă pe piele, fără piele fără aerul ăsta care se dovedește a fi veninos ca o fobie de locuri adânci sau un rău de înălțime niciodată nu am urât atât de mult depărtarea poate doar ca armă ca un genocid sau ochi mitraliere poate înecatul care stă cu piciorul in aer intelege mai bine toată liniștea și nisipul el nu vrea să te ascunzi de cuvinte într-o carapace de broască țestoasă care şi eu am locuit-o

în spatele lui Chirico în spatele manechinului fire dezlegate şi cordoane s-au legat de pământ ca un rău necesar cutii nedeschise şi hărtie pentru ambalat aminitirile libere ca un gaz toxic care nu se mai diluează niciodată pânze peste pereţi care servesc pentru a-ţi ascuţi unghiile oameni fără chip, fără nume, iubiri anonime, capricii o inimă mare care a zdrobit coastele într-o mansardă alungită alte câteva zâmbete pietrificate în ultima silabă 66 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

se hrănesc cu neamul îndărătnic care vine din lume realitate crudă, lăsată de izbelişte manechinul îşi plânge adesea talentul de a omorâ tot ceea ce atinge sau ce a mai rămas din frumuseţe cu toate că se surprinde când o întâlneşte şi surâde la fel ca după o victorie lacrimile ei sunt de mărimea unui bărbat, doi sau trei, a unei tăceri sau a unui vis întins pe şevalet manechinului îi lipsesc braţe pentru a îmbrăţişa şi urăşte florile când se usucă un frig necunoscut aduce mai devreme toamna sunt flori afară încă proaspete sunt arbori cu mâini şi aşchii sub covor sunt vise care încă par vii vise şi cuţite

e o casă în dimineața asta ai adormit cu perna în brațe fără să-ți spun nimic, m-am ridicat din așternuturi în care doar ieri se luptau iluziile sala de operaţii, câte un by pass am plecat să te caut să te salvez de drumurile necunoscute de privirile viclene ale barbarilor și de șerpii meduzelor sângele de pe mâini ți se curăță la fel ca și rănile tale vechi și cu puţină apă sfințită se fac minuni m-am rătăcit în atâtea labirinturi acum înțeleg de ce m-ai împins înăuntru

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 67

nopțile sunt mai scurte, somnul e de piatră ruga e adâncă şi noi, înainte prizonieri am început să construim o casă

dragostea e altceva te-aş fi putut iubi cum nimeni, niciodată nu a făcut-o pentru că unii s-au apropiat de nebunie dar totul a rezultat prea violent drame, vieţi, tragedii şi sângele scurs al micului arcaş astăzi şomer şi ocupat cu lucruri de mântuială dragostea e altceva, cum v-am mai spus înainte şi mâine va fi muncă de antropologi sau de vreo ştiinţă nouă care a rămas neinventată iubirea va fi eradicată, poate interzisă vreun caz izolat o să termine la spitalul de nebuni sau va ieşi în pagina de curiozităţi a vreunui ziar local fii or să-i întrebe pe părinţii şi părinţii pe bunici despre sălbăticiile care le făceau în acele timpuri şi or să le răspundă cu jumătate de gură: dragostea e altceva pierdere, obsesie, disperare şi departe idealul ca o caricatură poate o boală a sângelui care face să-ţi crească aripi dar totul este doar o iluzie iţi schimbă fizionomia, pielea şi te face să vezi în întuneric iţi corupe somnul şi iţi maltratează respiraţia te face să crezi că eşti Dumnezeu şi-ţi pierzi direcţia în melancolie cicatricile nu se închid şi o să uiţi de tine şi acest lucru, dragii mei acest lucru este de neiertat

68 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

B EGOÑA F ERNANDEZ C ABALEIRO El Juicio Final del monasterio de Voroneț, “capilla Sixtina” del cristianismo ortodoxo En la región de Bucovina, situada en Moldavia (Rumania) se desarrolló un fenómeno poco conocido en Occidente, la pintura exterior de las iglesias de la zona. Entre ellas destaca especialmente la Iglesia de Voronet, conocida como la “capilla Sixtina” de Europa del Este. Se considera la mayor representación que la pintura medieval pudo lograr en la Moldavia del siglo XVI. En la fachada oeste el fresco del Juicio Final, es una completa síntesis del Apocalipsis de San Juan. Además de su importancia histórica y artística, nos ofrece un amplio muestrario de las imágenes que han acompañado al hombre cuando ha tenido que afrontar la realidad de la muerte pero, en este caso, valiéndose del manto simbólico-alegórico propio de la pintura ortodoxa medieval.

Sumario. 1. Encuadre geográfico e histórico 2. Fe y muerte en el cristianismo 3. EL Juicio Final de Voronet 4. Referencias bibliográficas.

Begoña Fernandez Cabaleiro, prof dr. en la Universidad Complutense de Madrid. Facultad de Filosofía. Departamento de Filosofía y Sociedad. bfcabaleiro@filos.ucm.es ORCID: https://orcid.org/0000-0002-4644-5799

KRYTON 1 (6) / 2021

ESEU 69

Iglesia de Voronet.

Muro oeste con la escena del Juicio Final

1 Encuadre geográfico e histórico Moldavia Occidental, es una región histórica de Rumanía ubicada entre los Cárpatos y la República de Moldavia. Ambas Moldavias formaron parte del Principado de Moldavia, que en 1859 se unió al Principado de Valaquia para formar el Reino de Rumanía.

Bucovina, por su parte, es una región histórica mucho más pequeña que también formó parte de aquel principado medieval. Esta zona estuvo en manos de los austríacos desde 1774 hasta finalizar la Primera Guerra Mundial. Volvió entonces a ser rumana, pero al finalizar la Segunda Guerra Mundial la mitad del territorio se cedió a los soviéticos, por eso hoy Bucovina se divide entre los Estados de Ucrania y Rumanía.

70 ESEU

Las «Iglesias de Moldavia» se encuentran repartidas por diferentes puntos de los condados de Suceava, Iași y Neamț, en el noreste de Rumanía. Hay cerca de una veintena, aunque solo ocho de ellas son Patrimonio de la Humanidad. Estas iglesias, todas ortodoxas, suelen ubicarse en el centro de un monasterio y comparten varios rasgos comunes, destacando la decoración de sus muros exteriores e interiores. Todas fueron construidas entre los siglos XV y XVI. En este trabajo nos referiremos a Voronet, la más conocida de ellas, y concretamente a la representación del Juicio Final en su fachada oeste.

Voronet es el más importante de todos los monasterios de Bucovina.

Fue fundado en 1488 por el príncipe Esteban “El Grande” para conmemorar una importante victoria contra los turcos. Los frescos, de 1547, suelen ser 1 (6) / 2021 KRYTON

considerados como los mejores de la región y le valieron el sobrenombre de “Capilla Sixtina del Este”. En su composición cromática destaca el azul intenso de sus murales, conocido como “Azul de Voronet”. La composición de este azul sigue representando un elemento de estudio e investigación a día de hoy.

Ubicación geográfica. Mapa esquemático con los principales monasterios

2. Fe y muerte en el cristianismo La reflexión en torno al Juicio Final, en este caso el representado en la iglesia del Monasterio de Voronet, requiere hacer algunas consideraciones previas respecto al origen y significado religioso de este hecho.

El cristianismo tiene su origen en el judaísmo, religión en la que nació y

KRYTON 1 (6) / 2021

creció su fundador, Jesús de Nazaret, lo cual marca en gran medida su futura evolución dado que también se cree en la venida de un mesías, el Cristo, que fue anunciado por las escrituras.

La segunda venida del Cristo restablecería el nuevo mundo judaico, con la resurrección de los muertos y el juicio final, pasos previos para entrar en el universo del paraíso.

La Iglesia ortodoxa se considera la heredera de todas las comunidades cristianas de la mitad oriental del Mediterráneo. Su doctrina teológica se estableció en una serie de concilios, de los que los más importantes son los primeros Siete Concilios llamados “ecuménicos” que tuvieron lugar entre los siglos IV y VIII. Tras varios desencuentros y conflictos, la Iglesia ortodoxa y la Iglesia católica se separaron en el llamado “Cisma de Oriente y Occidente”, el 16 de julio de 1054.

El cristianismo ortodoxo se difundió por Europa Oriental gracias al prestigio del Imperio bizantino y a la labor de numerosos grupos misioneros.

Según los cristianos -católicos y ortodoxos- el hombre fue creado en perfecta comunión con Dios, pero se alejó de Dios por el pecado. La salvación de las torturas infernales después de la muerte y la adquisición de la vida eterna es posible por la mediación de Jesucristo tras su Encarnación y la unión en Él de dos naturalezas: una divina y la otra humana, que en el hombre había caído por lo que nace con el pecado original.

ESEU 71

La Encarnación, Pasión y Resurrección de Cristo permite la transformación de la naturaleza humana.

Desde entonces todo ser humano lleva ese potencial de transformación y obtención de la vida eterna que se revela, si cree que Jesucristo es el Salvador y sigue su doctrina expresada en los escritos que recogen testimonios de los apóstoles, evangelistas y padres de la iglesia.

Esta base sintetizada de las creencias cristianas, centrándonos solamente en católicos y ortodoxos, dio lugar históricamente al desarrollo de una imaginería relacionada con todas las creencias y verdades de fe del cristianismo y, entre ellas, la muerte y el paso de la vida humana a la vida eterna a través de la muerte. De acuerdo con lo inicialmente expuesto, el hombre al morir pasa por un juicio divino que determina su lugar en la eternidad.

Este juicio fue objeto de representaciones tanto en las creaciones artísticas del cristianismo católico como del ortodoxo. En occidente, la representación más famosa de este juicio se encuentra en el Vaticano, el Juicio Final de la Capilla Sixtina pintado por Miguel Ángel entre 1537 y 1541. Los frescos de la iglesia de Voronet, para muchos “la Sixtina del Este”, recogen también una representación del Juicio Final en su fachada oeste, pintada en 1547. Curiosamente, la cronología es casi coincidente, también el contenido, si bien varían muchas de 72 ESEU

sus características. Sería interesante realizar un estudio de comparación entre ambas creaciones, aunque por razones de espacio resulta imposible hacerlo en este trabajo que se centra en el análisis de las imágenes del juicio final o del “después de la muerte” realizado en el monasterio de Voronet.

3. El Juicio Final de Voronet

El Juicio Final de Voronet. Disposición en calles horizontales

La iglesia del actual monasterio de Voroneţ en el condado de Suceava, dedicada al Santo Gran Mártir Gheorghie, fue construida, según indica la inscripción1, en un corto período de 1 “Yo, Ştefan Voievod, por la misericordia de Dios Señor del país de Moldavia, hijo de Bogdan Voievod, comencé a construir este patrón en el Monasterio de Voroneţ, en nombre del Santo y Glorioso y el Gran Mártir y portador de la victoria Gheorghie, (1488) el 26 de

1 (6) / 2021 KRYTON

tiempo, entre mayo y septiembre de 1488.

Desde el punto de vista arquitectónico, pertenece a la primera etapa de estilo clásico moldavo. Los programas iconográficos de las construcciones están muy bien adaptados a la arquitectura de los edificios, incluido el sistema de bóvedas en el que se obtiene la reducción del diámetro y peso de la torre mediante la introducción de una fila adicional, estratificada, de arcos diagonales, proceso constructivo inevitable cuando el número de colgantes se duplica. Este sistema de bóvedas parece haber sido utilizado por primera vez en Pătrăuţi (1487) y en Milişăuţi (1487), siendo más tarde, brillantemente aplicado en el caso de Voroneţ.

La pintura de la nave y el altar de

das probablemente entre julio de 1496 y la primavera del año siguiente 1497.

La pintura del pórtico de Voroneţ así como la pintura exterior de las fachadas se realizaron en 1547, por iniciativa del metropolitano Grigore Roşca.

En la fachada oeste del monasterio de Voronet se encuentra el fresco del Juicio Final, síntesis del Apocalipsis de San Juan. De todas las representaciones citadas del Juicio Final, la de Voroneţ es la más monumental y la más rica en detalles sugerentes, en una enorme escena mural que consta de cuatro/cinco calles o registros dispuestos horizontalmente. En la primera escena, mirando de arriba a abajo, se describe el inminente fin de la historia. En los extremos laterales del primer registro cuatro ángeles, a ambos lados, envuelven el rollo del tiempo

Primera escena empezando por la parte superior. Celui Vechi de Zile

la iglesia de San Jorge pertenecen a la época de Esteban el Grande, realizamayo, lunes, después de la venida del Espíritu Santo, y se finalizó en el mismo año, el 14 de septiembre”. Citado en Elena Simionovici, El Monasterio Santo Voroneţ. Un hogar de historia rumana y espiritualidad ortodoxa, (Sibiu: Editura Thausib, 2001),

KRYTON 1 (6) / 2021

que termina. En la superficie del rollo está representado el cielo estrellado con los doce signos del Zodíaco. Junto con los signos del zodíaco aparecen también los ángeles que componen el cielo estrellado.

Las puertas del Cielo en el centro ESEU 73

son abiertas por dos ángeles alados y en el espacio libre -formado entre las dos alas- aparece la majestuosa y grisfigura del “Viejo de los Días”2 . Esta imagen representa una clara referencia al bíblico Libro de Daniel 7, 9-10: 9 Estuve mirando hasta que fueron puestos tronos, y se sentó un Anciano de días, cuyo vestido era blanco como la nieve, y el pelo de su cabeza como lana limpia; su trono llama de fuego, y las ruedas del mismo, fuego ardiente.

10 Un río de fuego procedía y salía de delante de él; millares de millares le servían, y millones de millones asistían delante de él; el Juez se sentó, y los libros fueron abiertos.

Un haz de rayos comienza desde el “Viejo”, el Anciano o Dios Padre, hasta el siguiente registro horizontal, en el centro del cual hay una imagen desarrollada del tema Déesis3 , “oración o mediación”.

En el centro de esta Déesis, rodeado de huestes angelicales y enmarcado en un medallón del que brotan rayos, como Juez del Universo, aparece Jesucristo. La imagen de Cristo está acompañada por la representación de dos intercesores: la Virgen María y Juan el Bautista. Ambos intervienen ante el Salvador, pidiéndole que perdone a la humanidad. En el mismo registro están representados los doce apóstoles, sentados seis en bancos alargados,

Segunda escena. Detalle. Déesis central

a ambos lados de la imagen de Déesis, junto a la madre de Dios (izquierda) y

2 Se trata de una traducción literal de la expresión figura maiestuoasă şi căruntă a Celui Vechi de Zile, forma común en la lengua rumana para referirse a Dios Padre, con pelo blanco y nombrado como el “batrín”, el Viejo o el Anciano, el Padre, y que puede tener su origen en el texto del Profeta Daniel citado.

74 ESEU

3 La Déesis, término griego que significa “plegaria o súplica” es una representación iconográfica de Cristo en Majestad o Cristo Pantocrátor entronizado, con la Virgen y San Juan Apóstol, uno a cada lado. A veces también aparece acompañado por ángeles y santos.

1 (6) / 2021 KRYTON

San Juan Bautista (derecha)4. El nimbo dorado sobre los apóstoles indica la presencia de legiones de ángeles en el fondo del registro. En el centro del tercer registro está el Trono de Etimasia , un tema iconográfico que representa un trono vacío con los símbolos de Cristo. El trono es el de Jesús, que será ocupado cuando venga de nuevo a la tierra para el juicio final. En su superficie horizontal, frente a la Cruz y a los instrumentos de la Pasión, vemos la imagen del Espíritu Santo en forma de paloma. Flanqueando el trono, simétricamente, Adán y Eva están de rodillas y vestidos.

gráfico que representa un trono vacío con los símbolos de Cristo. El trono es el de Jesús, que será ocupado cuando venga de nuevo a la tierra para el juicio final. En su superficie horizontal, frente a la Cruz y a los instrumentos de la Pasión, vemos la imagen del Espíritu Santo en forma de paloma.

Flanqueando el trono, simétricamente, Adán y Eva están de rodillas y vestidos.

Según el Génesis, Adán y Eva antes del pecado iban desnudos y sin vergüenza (Génesis 2,25), pero luego se vestirían con pieles de animales (Génesis 3,21). Si Adán fue creado a

Tercera escena. En el centro el Trono de Etimasia.

semejanza de Dios, entonces sus primeros vestidos tenían que ver con los descritos en el Salmo 104, 1-2: “Te has

En el centro del tercer registro está el Trono de Etimasia5, un tema icono4 Los términos “derecha” e “izquierda” en este texto, se utilizan tomando como referencia al espectador que se sitúa frente al conjunto pictórico.

5 «Etimasia» es una palabra griega que significa “trono de preparación” o “trono vacío”. El arte y la arquitectura cristianos representaron el Trono de la Preparación ya en el siglo IV d.C. Era un símbolo utilizado por el primer

KRYTON 1 (6) / 2021

emperador romano cristiano, Constantino, para mostrar que incluso en su ausencia, aún conservaba su autoridad y que sus súbditos debían estar preparados para su regreso. En el arte cristiano, quizás incluso antes de su uso en el Primer Concilio de Éfeso en 431 d. C, simbolizaba que mientras Cristo había ido a preparar un lugar para nosotros, un día regresará en la Segunda Venida, y debemos estar preparados para ella.

ESEU 75

vestido de esplendor y de majestad, cubriéndote de luz como con un manto”. Este esplendor divino, sin embargo, se pierde con el pecado. O como dirá Gregorio de Nacianceno, “En un mismo momento [Adán y Eva] fueron expulsados del árbol de la vida y…vestidos de carne” (Oration 38,12).

los sacerdotes que se confeccionan de manera distinta de acuerdo al grado de santidad o aproximación al santo de los santos. Así, el sacerdote común vestía vestidos que le permitían servir en las habitaciones exteriores del tabernáculo; cuando el sacerdote servía en el tabernáculo vestía cuatro piezas especiales (Ex 28); el sumo sacerdote

Izquierda de la tercera escena. A la izquierda los justos.

Derecha de la tercera escena. A la derecha los pecadores

Ahora bien, la vida litúrgica de la Iglesia, ya desde los primeros años, entendió que con Jesús, el segundo Adán, esta suerte se revertía definitivamente, “Porque todos los que fuisteis bautizados en Cristo, de Cristo os habéis revestido” (Gal 3, 27). Y la misma resurrección se entiende como el vestirse de inmortalidad que expone San Pablo (1Cor 15,53).

A partir de aquí se puede establecer una relación de esta vestimenta de Adán y Eva con la de los sacerdotes y santos que aparecen en la escena. De acuerdo con los salmos solo “aquellos que tengan limpias sus manos y puros sus corazones” (24,3-4) pueden subir al templo. Este estado de pureza tiene correlación con los vestidos de

vestía vestidos magníficos que le permitían entrar en las habitaciones interiores; y luego, una vez al año, vestidos especiales para entrar en el santo de los santos (Lv 16).

Lo mismo que decimos de la pureza y de los vestidos en la medida que nos acercamos a grados de mayor santidad en el templo, lo podemos señalar sobre Adán en el Jardín del Edén.

En el Edén, Adán y Eva estaban vestidos como “sacerdotes” en el momento de la creación, “Te has vestido de esplendor y de majestad, cubriéndote de luz como con un manto” (Salmo 104, 1-2), pero una vez que pecaron, sus vestidos originales fueron reemplazados por vestidos de carne.

Siguiendo la lectura del tercer re-

76 ESEU

1 (6) / 2021 KRYTON

gistro de la pintura del Juicio Final, desde la izquierda, instados por el apóstol Pablo, las multitudes de los justos se acercan al trono: los profetas, los jerarcas, los mártires y los hombres de fe. A la derecha, Moisés, como el apóstol Pablo, lleva a los grupos de pecadores al juicio: judíos, turcos, tártaros, armenios, etíopes. Los respectivos grupos étnicos están indicados por la vestimenta de los personajes y por las inscripciones explicativas sobre las cabezas de cada grupo. Es importante señalar que el mensaje del fresco debe ser leído y valorado en el contexto de la época en que se realiza. Los pintores insistían en las particularidades étnicas, nacionales y confesionales de los condenados, hecho que no es casual. A diferencia de la tradición iconográfica de los últi-

Escena central de Etimasia. Balanza sostenida por la Mano de Dios. Conduce a las escenas inferiores, asimétricas del mundo de los muertos condenados y salvados

pecados estaba determinado por los vicios morales, el juicio de Voroneţ destaca en primer plano los pecados resultantes de la pertenencia a otros pueblos conquistadores, dominadores o con los que lucharon históricamente y descargan en ellos los pecados generados por los enfrentamientos nacionales.

A diferencia de los registros supe-

Escena inferior izquierda. Inicio del río de fuego

Escena inferior derecha. El río de fuego y figuras alegóricas del mar y la tierra

mos juicios bizantinos, donde el papel preponderante en la ilustración de los

riores, los dos registros inferiores del Juicio Final son asimétricos. Su diná-

KRYTON 1 (6) / 2021

ESEU 77

Escena inferior. La muerte de los pecadores

mica gira en torno a la imagen del equilibrio, sostenida por la Mano de Dios.

Esta Mano aparece debajo del Trono de Etimasia.

El río de fuego, las figuras alegóricas del mar y la tierra, las fieras de cuyas bocas salen los muertos que se levantan de los ataúdes, los ángeles del Apocalipsis tocando trompetas, todas estas imágenes están pintadas en el lado derecho de la pared y en la superficie del contrafuerte sur. La imaginación y fantasía de los pintores diversificó significativamente los textos teológicos y la iconografía consagrada del Juicio Final. De particular interés es el Río de Fuego, que, como lava volcánica, fluye de los pies de Cristo sentado en el centro del icono de Déeisis (pintado en el segundo registro). Dentro de este río vemos los rostros torcidos de los pecadores.

Los nombres de los principales herejes y perseguidores del cristianismo están escritos aquí con pintura blanca: Arrio, Herodes, Judas, Diocleciano, Maximiano Lichinius, Julian (Apóstata). Para un ejemplo aún más sugerente de las brasas del infierno, los pintores de Voroneţ también introdujeron una inscripción explicativa, en lengua 78 ESEU

eslava, tomada del Evangelio según Lucas (16, 24): “Padre Abraham... envía a Lázaro a mojar su punta poner mi dedo en el agua y refrescar mi lengua, porque estoy atormentado en esta llama”.

En el centro del registro inferior del Juicio -relacionado temáticamente con la imagen ya mencionada de la balanza en la Mano de Dios- están la escena de la muerte de los justos y la representación de la muerte de los pecadores empujados por los demonios a los que el Arcángel trata de vencer.

Aquí, sobre una filacteria desplegada, a la derecha del ángel que perfora con la lanza el cuerpo del condenado al tormento eterno, Paul Henry observa una pseudo-inscripción extremadamente curiosa, que ha permanecido incomprensible hasta ahora6. Cerca del mismo ángel, entre las representaciones de las dos parábolas, 6. Paul Henry, Monumentele din Moldova de nord..., fig. 80, p. 223. Sobre la importancia de las pseudoinscripciones en la pintura medieval de Moldavia, Constantin Ciobanu, “Tradiţia “pseudoinscripţiilor” din pictura murală moldavă în contextul artei bizantine şi postbizantine”. (Chişinău, Arta-2004, 2004),13-22.

1 (6) / 2021 KRYTON

podemos ver la figura del rey David cantando mientras toca la cobza7.

Escena inferior

La ciudad del cielo, a la que se dirigen las bandas de creyentes conducidas por el apóstol Pedro, está a la izquierda de la parábola de la muerte de los justos. Más a la izquierda, en la parte norte del muro y en el contrafuerte norte, se despliega la imagen simbólica del Seno de Abraham.

Entre las imágenes de Abraham y Jacob, el historiador Ion I. Solcanu descubrió la diminuta y enigmática inscripción eslava “Ionasko Kiril”, interpretada por él como la firma autógrafa del pintor8. Esta firma, junto con la firma de „Pristav Marcu”9 -reproducida por Eugen Kozak10 - generó 7.La cobza es un instrumento de cuerdas múltiples de la familia de laúdes de origen popular en el folclore rumano y moldavo. En esta representación de Voroneţ sustituye al arpa tradicional propia de la iconografía bizantina de esta imagen inspirada en el Salterio.

8. Read Biserica Voroneţ, Mănăstirea Neamţ, 58.

9. Debajo del retrato del metropolitano Grigore Roşca en la fachada sur.

10. Eugen Kozak. Die Inschriften aus der Bukovina, (Viena: 1903) 210. El texto de la inscripción, traducido del eslavo, es el siguiente: “El siervo de Dios Marcos, el sacerdote que sirvió

KRYTON 1 (6) / 2021

una acalorada discusión, destinada a establecer el nombre exacto del autor de los frescos. Desafortunadamente y a diferencia de la pintura de Bălineşti, donde la firma del hieromonk Gavriil -descubierta por Sorin Ulea- está acompañada del verbo eslavo “pisal” (“pintado”)11, en Voroneţ falta esta importante aclaración.

Esta semblanza del Juicio Final del Monasterio de Voronet, es solo un acercamiento somero a una iconografía poco tratada en Occidente que puede llevar a establecer un nuevo campo de estudio y reflexión ante la información aquí esbozada. Las imágenes de después de la muerte, el encuentro con el Juicio Divino, la paz ante la gloria eterna y el río de fuego que contiene los rostros torcidos de los pecadores están cargados

Escena inferior izquierda.

Hacia la Ciudad del Cielo en este lugar santo y este monasterio de San Jorge Mártir “.

11 Read “Gavriil ieromonahul autorul frescelor de la Bălineşti, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare”. 419.

ESEU 79

de símbolos donde el lenguaje de los cuerpos, la composición y el especial color conseguido, el azul de Voronet, transmiten el mensaje con un fuerza diferente. Quedan muchos campos abiertos a la reflexión sobre esta forma de representar las imágenes del

“después de la muerte” dentro de todo lo que se ha producido en el conjunto de la creación artística y cristiana, de la humanidad. En este caso, vestidos con el manto simbólico-alegórico del lenguaje de la pintura ortodoxa medieval.

Referencias bibliográficas Anderson, Gary. The Genesis of Perfection, Adam and Eve in Jewish and Christian Imagination, Louisville, Kentucky (USA): Westminster John Knox Press, 2003.

Ciobanu, Constantin. “Tradiţia “pseudoinscripţiilor” din pictura murală moldavă în contextul artei bizantine şi postbizantine”. Arta-2004, (2004): 13-22.

Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, by Drăguţ, Vasile. București: Editura Stintifica si Enciclopedica, 1976.

Drăguţ, Vasile. Pictura murală din Moldova. Sec. XV-XVI, Bucureşti, Meridiane, 1982.

Grecu, Vasile. “Influenţe sârbeşti în vechea iconografie bisericească a Moldovei”.

Codrul Cosminului IX, Cernăuţi: Institutul de Arte Grafice şi ed. Glasul Bucovinei, 1935.

Henry, Paul. Monumentele din Moldova de Nord. De la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Contribuţie la studiul civilizaţiei moldave, Bucureşti: 1984. (Traducción del francés, ed. Ernest Leroux, París, 1930).

Millet, Gabriel. David Talbot Rice, Byzantine Painting at Trebizond, London: Allen & Unwin, 1936.

Simionovici, monahia Elena. Sfânta mănăstire Voroneţ. O vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă, Sibiu: Editura Thausib, 2001.

Solcanu Ion I., Pr. Buzdugan Costache. Biserica Voroneţ, Mănăstirea Neamţ, Moldavia: Editura Mitropoliei Moldovei si Sucevei, 1984.

Solcanu, Ion I. “Voroneţ. Tradiţie şi adevăr istoric”. In Arta istoriei. Istoria artei.

Academicianul Răzvan Theodorescu la 65 de ani. Bucureşti: Enciclopedică, 2004.

Ulea, Sorin. The Origin and Ideological Significance of Moldovan Exterior Painting I, București: SCIA, T. X, 1935.

Ulea, Sorin. “Gavriil ieromonahul autorul frescelor de la Bălineşti, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare”. In Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, București: Editura Academiei Republicii Populare Romine, 1964.

Millet, Gabriel. Talbot Rice, David. Byzantine Painting at Trebizond, London: George Allen and Unwin Ltd. 1935.

80 ESEU

1 (6) / 2021 KRYTON

C ARMEN F IRAN

Ceri puțin timp când orologiile răgușite bat disperate și clopotele bubuie în turn când gurile de canal bolborosesc desfundate sisifii pedalează pe loc cu bolovanii în spate vrei puțin timp să-ți tragi sufletul să-ți închei nasturii până sus să ațipești cu o carte pe piept în fotoliu ca în vremurile bune când nimeni nu se grăbea niciunde pentru că nimeni nu avea unde să ajungă timpul câștigat era doar timp pierdut la ruletă bila se rostogolea năucă unii furau puțin timp și îl ascundeau sub haină pentru când vor putea să-l savureze în tihnă alții omorau timpul cu ochii pe cer de unde fugiseră toți norii și păsările călătoare cereau azil în colivii la soare acum ai tot timpul din lume și nu ai cu el ce să faci ultimii treizeci de ani s-au scurs într-o lună orologiile sparte bat a furtună

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 81

Tot ce era atingere adiere de vânt sudoare dulce sărată Lumânarea arsă pe jumatate în briza serii la mare Săruturi furate miros de tei și puf de gutui E acum goliciune amară Ard pădurile și fumul se amestecă în aroma Pâinii prăjite din copilărie când o bunică Deschidea borcanul cu dulceață de trandafiri Pentru vreun vecin căzut pe nepusă masă Apa era limpede îți puteai potrivi pălăria în luciul ei Nostalgia nu vine cu vârsta ci cu amenințarea fitilului Aprins peste noapte de clovnul strecurat în palat Apa a rupt digurile mâlul ne-a ajuns în pat Plutesc sarcofage pe străzile orașului Peste ruine flutură corbii urlă un câine turbat O fi gol împăratul dar clovnul e nebun Căluș în gură bilet fără întoarcere celor ce-o spun Pe tabelul lui Mendeleev Copiii mileniului desenează păsări fără aripi În pătrățele cu inimi găurite de gloanțe.

Sunt aici, Și mâine voi fi tot aici Mai obosită decât ieri Nerăbdătoare să văd Cumva va arată lumea Pe ecranele celor și mai nerăbdători Să-i grăbească sfârșitul Din ecran vocea comandorului Culcă iarba la pământ Înainte ca firul de iarbă să plesnească tânăr Și ne promite viață fără de moarte În timp ce nouă ne îmbătrânesc visele Pe caldarâm Sunt aici Sfântă ironie a sorții Să retrăiesc toate cele de care odată am fugit Să acopăr în oglindă chipul diavolului primenit

82 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Într-o bună dimineață balaurul ne-a furat timpul tot și l-a îndesat într-o cutie de iphone mai deștept decât toți înțelepții din antichitate mai sumbru decât toți filosofii la un loc mi-e frică de viitor, scâncește un copil al erei digitalizate, așa cum ți-e frică de întuneric când ești mic, ce ne așteaptă? mai bine dormi, răspunde Siri, din visuri nu se alege nimic

Când se termină timpul ăsta vine alt timp și mai crud ascuțitorul de cuțite prinde aer în aripi roata și focul sunt reinventate pe loc distanțele se așază cuminți în limitele lor fetițele sar cercul pe marginea gravitației bătrânul anticar își mângâie barba mucalit își îndeasă biblioteca în buzunar ce nu a fost scris nu poate fi nicicând citit, totul e în zadar, zice un orb, au pierdut cheia ușile ferecate nu se mai deschid când se termină timpul ăsta alte timpuri vin istoria își curăță capcanele și le așază la loc pentru căutătorii de aur rătăcitori în no man’s land până când din dreptul inimii va răsări un copac timpul își va intra în drepturi din nou cu fiecare viață mai scurt și mai sărac

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 83

Augusto Monterosso, cunoscut ca Tito Monterosso, scriitor din Honduras, este considerat unul din maeștrii de minipovestiri care abordează teme complexe și fascinante. Tradus în mai multe limbi, opera lui cuprinde titluri ca: El concierto y el eclipse (1947), Uno de cada tres y El centenario (1952), Obras completas y otros cuentos (1959), La oveja negra y demás fábulas (1969), Movimiento perpetuo (1969), Animales y hombres (1971), Antología personal (1975), Lo demás es silencio (1978), Las ilusiones perdidas (1985), Esa fauna (1992) o La vaca (1998).

Recunoașterea internațională i-a fost răsplătită prin mai multe premii: premiul național de povestiri Saker-Ti (Guatemala, 1952),premiul de literatură Magda Donato (México, 1970), premiul Xavier Villaurrutia (México, 1975), Ordinul Águila Azteca (México, 1988), premiul literar al Institutului Ítalo-Latinoamericano (Roma, 1993), premiul Național de Literatură Miguel Ángel Asturias (Guatemala, 1997), premiul Príncipe de Asturias (España, 2000) y Juan Rulfo (México, 2000).

84

1 (6) / 2021 KRYTON

AUGUSTO MONTEROSSO

Concertul În câteva minute va ocupa elegant locul său înaintea pianului. Va primi cu o înclinare aproape imperceptibilă gălăgiosul tribut al publicului. Rochia sa, acoperită cu paiete, va străluci ca și când lumina reflectă asupra ei aplauzele accelerate ale celor o sută șaptespezece persoane care umplu această mică și exclusivă sală, în care prietenii mei vor aproba sau respinge - nu voi ști niciodată - încercările sale de a reproduce cea mai frumoasă muzică, cred, din lume.

Cred, nu știu. Bach, Mozart, Beethoven. Sunt obișnuit să aud că sunt de neîntrecut și chiar eu am ajuns sămi imaginez acest lucru. Și să spun că așa sunt. Aș prefera în mod special să nu mă regăsesc într-un astfel de caz. În sinea mea sunt sigur că nu-mi plac

KRYTON 1 (6) / 2021

și bănuiesc că toată lumea îmi ghicește entuziasmul mincinos.

Nu am fost niciodată un iubitor de artă. Dacă fiicei mele nu i-ar fi venit ideea să fie pianistă eu nu aș avea acum această problemă. Dar sunt tatăl ei și îmi cunosc datoria, trebuie să o aud și să o susțin. Sunt om de afaceri și mă simt fericit doar când gestionez finanțele. Repet, nu sunt un artist.

Dacă există o artă în acumularea unei averi, în exercitarea dominării pieței mondiale și în zdrobirea concurenților, cer primul loc în acea artă.

Muzica este frumoasă, corect. Dar nu știu dacă fiica mea este capabilă să recreeze această frumusețe. Chiar ea se îndoiește de ea însăși. Adeseori am văzut-o plângând după concerte, în ciuda aplauzelor. Pe de altă parte, dacă PROZĂ 85

vreunul aplaudă fără entuziasm, fiica mea are capacitatea de a-l descoperi în mulțime, iar acest lucru este suficient pentru a o face să sufere și să-l urască cu înverșunare pe viitor. Dar este rar ca cineva să aplaude cu răceală. Prietenii mei cei mai apropiați au învățat direct că răceala bătăilor din palme este periculoasă și îi poate distruge.

Dacă ea nu a făcut un semn prin care să dea de înțeles că ovațiile sunt suficiente, ar continua să bată din palme toată noaptea de teama pe care o simte primul care încetează a face acest lucru. Uneori așteaptă să obosesc eu pentru a nu mai bate din palme și apoi îi văd urmărindu-mi mâinile, temându-se să mă depășească în inițierea tăcerii. La început m-au păcălit și i-am crezut sincer entuziasmați. Timpul nu a trecut în zadar și am terminat cunoscându-i. M-a apucat o ură continuă și în creștere. Dar eu însumi sunt fals și derutant. Aplaud fără convingere. Nu sunt un artist. Muzica este frumoasă, dar în adâncul meu nu-mi pasă dacă este frumoasă și mă plictisește. Nici prietenii mei nu sunt artiști. Îmi place să-i mortific, dar nu-mi pasă de ei.

Alții mă irită. Se așează întotdeauna în rândurile din față și în fiecare clipă notează ceva în carnețel. Ei primesc invitații gratuite pe care fiica mea le scrie cu atenție și le trimite personal. De asemenea, îi urăsc. Sunt jurnaliști. Sigur că se tem de mine și adeseori îi pot cumpăra. Totuși, insolența a doi sau trei dintre ei nu are limite și, uneori, au îndrăznit să spu86 PROZĂ

nă că fiica mea este o slabă interpretă.

Fiica mea nu este o pianistă rea. Îmi spun proprii profesori. A studiat încă din copilărie și își mișcă degetele cu mai multă ușurință și agilitate decât oricare dintre secretarele mele. Este adevărat că rar înțeleg execuțiile sale, dar eu nu sunt artist și ea o știe bine.

Invidia este un păcat detestabil.

Acest viciu al dușmanilor mei poate fi factorul ascuns al acestor critici negative. Nu ar fi ciudat dacă unul dintre cei care în acest moment zâmbesc și care în câteva momente vor aplauda, vor lansa acele judecăți adverse. A avea un tată puternic a fost atât favorabil, cât și nefericit în același timp pentru ea. Mă întreb care ar fi părerea presei dacă nu ar fi fiica mea. Cred cu convingere că nu ar fi trebuit niciodată să aibă pretenții artistice. Acest lucru nu ne-a adus decât incertitudine și insomnie. Dar nimeni nu putea să viseze, acum douăzeci de ani, că aș ajunge acolo unde am ajuns. Nu putem ști niciodată cu certitudine, nici ea, nici eu, ce este cu adevărat, ce ceea ce într-adevăr merită. Este ridicolă, la un om ca mine, preocuparea asta.

Dacă nu ar fi fiica mea, aș mărturisi că o urăsc. Când o văd apărând pe scenă, un resentiment persistent fierbe în pieptul meu, împotriva ei și împotriva mea, pentru că i-am permis să urmeze o astfel de cale atât de greșită.

Ea este fiica mea, desigur, și din acest motiv nu avea dreptul să-mi facă asta.

Mâine numele său va apărea în ziare și aplauzele se vor înmulți cu 1 (6) / 2021 KRYTON

litere mari. Ea se va umple de mândrie și îmi va citi cu voce tare părerea criticilor lăudători. Cu toate acestea, când ajunge la ultimii, poate la cei în care lauda este mai admirativă și mai exaltată, voi putea observa cum se vor uda ochii săi și cum vocea i se va stinge până când va deveni un sunet slab și cum, în cele din urmă, va ajunge să plângă cu un strigăt sfâșietor și infinit.

Iar eu mă voi simți, cu toată puterea

mea, incapabil să o fac să creadă că este cu adevărat o bună pianistă și că Bach, Mozart și Beethoven ar fi mulțumiți de priceperea cu care menține viu mesajul lor.

S-a făcut deja o liniște care anunță începerea concertului. Imediat degetele ei lungi și armonioase se vor mișca pe clapele pianului, sala se va umple de muzică, iar eu voi suferi încă o dată.

Traducere de Cornel Drinovan

Casa lui Moșescu / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

KRYTON 1 (6) / 2021

PROZĂ 87

A DRIANA W EIMER

Sărut infinit Neţărmurită iubire Neţărmurită-i iubirea la ţărmul tău fără sfârşit...

Seninul tău e acum şi al meu, zbuciumul meu e acum doar al tău val după val ne spunem bucuria revederii.

Adun scoici colorate şi nisipul sărat îmi măsoară paşii alături de-ai tăi.

Libertate, sentimentul Mării celei mari mă cuprinde, îmi cuprinde iubirea, gleznele, mijlocul, faţa, ca-ntr-un sărut infinit.

88 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Îţi ating cerul În largul tău, în largul meu, te cuprind în priviri Mare… şi valul tău mă înalţă

Energie vie – Marea

şi seninul tău mă cuprinde.

Energie vie – Marea mă cuprinde-n priviri, o cuprind în priviri,

Îţi ating cerul cu inima, cu iubirea.

mă cunoaşte ca fiind a ei – energie vie din energie vie –

Iubirea mea Iubirea mea, sunt aici întru tine, cu tot soarele şi seninul în suflet.

Iubirea mea, eşti aici întru mine,

îmi cunoaşte paşii pe nisipu-i sărat şi fierbinte cu miile de scoici răscolite de valuri, îmi cunoaşte iubirea, şi seninul, şi cuvântul renăscut înspre ea.

cu tot verdele Mării în priviri.

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 89

Suflet-iubire Clepsidra cuvântului Măsor timpul prin clepsidra cuvântului şi tot nisipul Mării îl măsoară curgând – scoici sfărâmate sub talpa timpului, şi a mea, sub umbra timpului, şi a mea.

E-o contopire de mări – o mare de cer, una de apă şi una de nisip – şi zbuciumul timpului – val după val, clipă după clipă, trecere după trecere – dincolo de clepsidre şi cuvânt.

Mare-smarald cu suflet-mister dragostea mea renaşte cu fiecare senzaţie a valului tău, a scoicilor frânte sub talpă…

Suflet-iubire cu privire smarald.

Dulcea lumină Am adunat în priviri, și în suflet, și în minte, fascinația pietrelor spălate de valuri, Marea Egee – piatră din trupul muntelui, (val din trupul mării și nesfârșitul zbucium din ochii tăi albaștri…)

Mă vei chema cândva în brațele tale să pot să gust din însorita Cretă a Greciei dulcea lumină?

90 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

A DINA V ELCEA

Sclipăt în palmă pulsa o inimă albastră încet ca o rugă uitată și nu știu cum dintr-odată a devenit cer un cer care se zbătea și-au început să cânte clopote de fier iar în palmă creșteau rădăcini și crengi albastre se agățau cu degete ca niște spini pământul se rupea de gleznă cădea din el o pulbere gălbuie un aluat livresc desprins parcă din beznă până la granița sortită învierii în care-acest albastru funebru rece și inert așteaptă salvatorul ascuns într-o scânteie

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 91

Palimpsestul poeziei Plutește în derivă corabia cu morți, un val atinge pupa cu buzele livide, în labirintul rece atâția mateloți s-au rătăcit spre ceruri cu brațele deschise.

Pe-nșelătorul luciu al umbrelor din radă sclipesc epave albe încremenite-n noapte, cu fruntea aplecată, un pescăruș clipește când în adânc un pește începe să înoate. Încet, din nefirescul tablou al morții lente se nasc perfide alge cu adn-ul mistic, miriapozi telurici încep să se alerge prin scoicile rănite, sub sternul spart al lunii. Îngândurată, noaptea își stinge felinarul și un ocean de stele adoarme liniștit, spre țărmuri taciturne corabia cu vele plutește lin în zare, pe coame de rechin.

Opac am obosit de-atâta primăvară agățată de crengile copacilor strivită de sticla opacă a geamului peste care o răsuflare înghețată desenează adevărul nimic nu este mai real ca întunericul din noi 92 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

Irosire am ajuns atât de departe încât privind în urmă nu se mai zărește nimic mă pregătesc de moarte golul din jurul meu m-a înghițit de mult de când am început să merg tot înainte a mestecat meticulos fiecare os tendon fibră iar trupul mi-a devenit o pastă în care cuvintele pe care le-aș fi scris s-au dizolvat fără să știu

Câine de asfalt într-o zi însorită am desenat un om pe asfalt iar lângă el un câine fără zgardă lătratul lui abia se auzea prin zgomotul infernal și scrâșnetul de roți alături o maternitate de frunze uscate opera parodic un copac lipsit de rădăcini într-o zi însorită o pasăre care uitase să zboare trăgea cu pușca în nori pe liniile de înaltă tensiune cuvinte bătrâne expirate își expuneau nuditatea apoi se transformau într-o cenușă sarcastică purtată de semne de întrebare pe asfaltul unde un om s-a oprit să mângâie un câine

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 93

Univers static niște pete sunt casele pe orizontul tulbure și tu asculți undeva ascuns de ziduri monotonia ce a pătruns peste tot până și în viața ta lăuntrică unde nu mai are loc decât un schopenhauer nebun de ferestre s-a lipit întunericul și te ține captiv în penumbra asumată doar cuvintele îți clădesc existența dorită cuvintele gândurilor prin care un soare stins învață iar să respire și te așezi alături de ficțiune și sondezi ființa cu întâmplări niciodată reale în care intenția este doar o literă mereu alta cuprinsă între alfa și omega altfel înțelese iar orizontul acesta monoton unde explorezi cunoașterea se modelează în valuri la cântecul unui canar de afară

Colivii priveam pasărea aceea cum se plimbă prin colivie cum încerca un zbor uitat în micul ei univers unde totul se reduce la semințe și apă la stropii de ploaie care ajung căteodată prin zăbrele pasărea aceea mă privea scurt și aștepta căteodată cânta iar cântecul ei se prelingea pe pereții coliviei și-l auzea numai ea pasărea aceea care uitase să zboare mă privea în timp ce alte păsări se roteau în lumină și mureau

94 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

M IHAI C ABA

„Numai poetul, ca păsări ce zboară...” În peisajul actualităţii noastre literare româneşti apariţia recentului volum de versuri „Păsările inimii”, Editura Armonii Culturale, 2021, semnat de Gheorghe A.Stroia, nimeni altul decât poetul şi scriitorul prolific al ultimului deceniu scriptoricesc, care-şi impresionează cititorii de fiecare dată printr-un discurs liric inconfundabil, izvorât, după propria-i declaraţie în „motto”-ul cărţii, din vibraţiile inimii sale aflate mereu în consonaţa trăirilor dornice de înălţate în zbor: „Doar inima ştie ce este zborul, / doar zborul ştie cum să ajungă la inimă, / fiecare dintre noi este dator unui zbor, / dar mai ales unei inimi...”. Desigur, prin generozitatea mesajului transmis în conţinutul său, poetul oferă cu dărnicie celor ce-l vor citi un nesperat „vaccin” pentru ie-

KRYTON 1 (6) / 2021

şirea cu bine din colapsul „pandemic” înfricoşător al lumii înconjurătoare. Şi câtă nevoie avem cu toţii, mai ales acum la vreme potrivnică, de o astfel de alinare sufletească...!

Privindu-i coperta cartonată, atrăgătoare prin lumină şi culoare şi titlul său deosebit inspirat, incitând curiozitatea, volumul „Păsările inimii” , frumos înfăţişat doritorilor, face şi o subtilă „trimitere de gând” către înaltul... univers poetic eminescian: „Numai poetul / Ca păsări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului, / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări.”

Intrând sfios, cu precauţia cititorului avid de poezie, în conţinutul celui de al 23 –lea volum liric (!) al autoruCRONICĂ 95

lui Gheorghe A. Stroia, mă surprinde plăcut „autoprefaţarea” acestuia, care vine cu inima deschisă în întâmpinarea celor care vor dori să-l lectureze, supunându-i mai întâi unei interogaţii de mare acuitate sufletească: „De ce mai avem nevoie de poezie?”. Într-adevăr, întrebarea aceasta vine într-un moment „de cumpănă”, când viaţa OMULUI pare că merge tot mai poticnit în ciclicitatea perpetuă a anotimpurilor, fără să aibă măcar zăbava „ascultării propriei respiraţii, fără răgazul clipei de a-şi lua inima în palme, ascultându-i vibraţiile...”

Autorăspunsul dat este unul pe o aceeaşi măsură a propriei simţiri: „După chipul şi asemănarea Sa, EL ne-a dat POEZIA, puterea de a o simţi, puterea de a ne regăsi prin poezie!” Iar nuanţarea poetică a acestuia este una de mare sensibilitate, din care citez spre exemplificare doar un...”eşantion” de lirism: „Dacă Poezie n-ar fi, / Nici Oameni n-ar fi, / Nici Vise, Trăire, / Nici Şoaptă, Vorbire, / Nici Glas de vioară, / Nici Dorul de ţară.” Să recunoaştem, dară: un răspuns-receptare ce merge direct la inima iubitorului de poezie şi nu numai...

Demn de reţinut ar fi şi faptul deloc întâmplător că eseul-prefaţă „De ce mai avem nevoie de poezie?” este datat de autor în chiar 21 Martie 2021 96 CRONICĂ

– Ziua Mondială a Poeziei!

De aici încolo drumul lecturii volumului de poezie este netezit de însuşi poetul printr-o aleasă nuanţare a invitaţiei sale: Cineva m-a întrebat odată: / „De ce să visăm?” / „Ca să putem trăi”, i-am răspuns. / VĂ INVIT LA VISARE!... Şi cine n-ar da curs unei asemenea îmbietoare chemări, atâta vreme cât „foamea” noastră de poezie îşi are aseamănare întrutotul celei „a unei lumini grăbite / de o foame / de întuneric... / apăsătoare” ?

(Foame).

Scenele pline de lirism sufletesc se succed în continuare cu repeziciunea „vitezei I cosmice”, în ipostaze inedite: „Simt / că mă preschimb / în păpădie!...” (Virus ucigaş), „Sunt verdele ierbii / ce tremură în vânt...”

(Apăsare), „Ne jucăm / cu alţii, / cu noi înşine (Jocul), „Pe aripi de Timp, zburăm / mai sus, tot mai sus (...) dar, / din păcate, nu mai avem TIMP!..”

(Timpul), „ne topim în neant, / fără să fi învăţat / pe deplin lecţia / dansului cu viaţa...” (Dansul cu viaţa), „rămân / un trandafir / prin ploi...” (Trandafiriu 1), „M-agăţ cu / inima de vară, / de-aroma / şi culoarea ei” (Trandafiriu 2), „rămân zbor, / prin plutirile / aripilor mele.../ abastre.” (Albastru), „Îmi ninge-o iarnă-n / fulgi de rouă, /.../ ninge-n al lumânării seu, / al iernii 1 (6) / 2021 KRYTON

dulce Dumnezeu.” (Îmi ninge-o iarnă), „Primăvară, fă din suflet / Câmp întins de mărgărit, / Să devin al tău răsunet, / Dor, pe ram de tei iubit!” (Primăvară, tu mă iartă).

Uneori poetul cade într-o profundă meditaţie a „descărcării de sine” cu celeste răscoliri sufleteşti: „M-am descărcat / de furia lumii, /.../ mi-am descărcat / neputinţele, / le-am legat de cer, / cu aţă de timp. / Numai de Tine, / Doamne, / cum să mă descarc? / Îmi curgi în sânge / senin de ghiocei!...” (Mam descărcat), iar alteori este cuprins în respiraţia-i lirică de suflul proaspăt al câte unui „cub de aer” inspirator: „Cântă-mi, iubito, / melodia noastră, / pe strunele viorii / din lacrima ta / dulce-sărată...” (Noapte de foc), „Stele mii îţi şoptesc, / supuse, / Iubirea îmbrăcată în galaxii./.../ Fă-ne, Doamne, stele! / Atinge-ne!...” (Stele).

Mereu inamorat şi statornic fidel „adoratei sale” muze, nimeni alta decât iubita sa soţie, Maricica, considerată simţit şi declarativ „steaua mea norocoasă”, poetul îi închină în volum numeroase poezii, una mai drăgăstoasă ca alta: „eşti imaginea mea / în oglindă, / zorii stelelor, / cărările solare ale vântului / din care se naşte lumina; /.../ eşti...” (Îngemănare), „Nimic nu / seamănă cu tine, / Nici cerul şi / nici lutul alb, / doar totul pare / că în tine / a pus culoare-n / suflet dalb.” (Femeie), „La mulţi ani / Adorata mea, / iubita mea, cerul meu, universul meu” (Steaua mea norocoasă), „Azi este despre noi /.../ Despre fiecare zâmbet, / des-

KRYTON 1 (6) / 2021

pre fiecare îmbrăţişare, / despre fiecare puls al imimii unuia / în pieptul celuilalt. / Despre jumătăţile de cer / pe care le-am unit într-un rai, / cu arome de flori.” (Primii 22), „Unde să-ţi pictez / nopţile, / pe ce să-ţi sprijin / cerul, / cu ce / să-ţi încalţ vântul? // - Pe tine! Cu tine! În tine!...” (Aş desena), „Pe tine / te-aş ascunde / în ochii mei, / în care se ridică / altarul jertfei, / într-o naivă / joacă a nemuririi!..” (Am ascuns). Să recunoaştem: E greu să mai afli astăzi asemenea mărturisiri de iubire curată!

După cum consemnează în „Repere biobibliografice”, poetul autor, Gheorghe A. Stroia, „fiul lui Andrei şi al Auricăi Stroia, fiind al 7-lea dintre cei 11 copii ai familiei”, n-ar fi putut să nu îndrepte zborul „păsărilor inimii” sale şi către „adorata sa familie” , căreia îi dăruieşte „culoarea vie / pe inimi blând / să vă mângâie, / să vă aducă / pace, fericire / şi dulce, dulce / Mântuire!...” (Maci de gând). În acelaşi registru familial sufletesc de mare sensibilitate, amintirile părinţilor săi, „topiţi demult în Veşnicie”, sunt pentru poet la fel de „vii” şi „cutremurătoare” , iar dorul de ei rămâne neostoit în ciuda trecerii anilor: „Sunt ani de când / plecat-a printre îngeri, / pe drumul cel etern, / ca un pribeag. / Tăicuţul nostru / harnic şi puternic, / tăicuţul nostru - / cerul nostru drag.” (În amintirea ta), „Rămâi, măicuţo, / Vino din neanturi, / primeşte dorul meu / ca pe-o ofrandă, / trimite mâna ta / cea blândă, / să mângâie privirea / mea cea caldă!” (Am spus mereu), CRONICĂ 97

„Un glas aud / de dincolo de stele, / numi amintesc / sau poate nu mai ştiu / de ce îmi e mereu, / mereu, mai drag, / un glas din depărtare / ce sună-atât de viu.” (Dincolo de stele).

Ca lector, trebuie să recunosc că aceste neasemuite „triluri de păsări cântătoare”, înălţate ca „o dulce suspinare” din inima poetului George Stroia către nemuritorii săi părinţi, îmi produc reverberaţia în „extenso” a unor neuitate „stihuri” închinate amintirii iubitei mele mame: „O, mamă ce mi-ai dat viaţa / Şi m-ai ferit de-orice necaz, / Spre tine-mi întorc mereu faţa / Cu lacrimi calde pe obraz.”

Familist convins şi iubitor, poetul nu-şi uită nici îndrăgitele sale surori, Rodica şi Cristina, cărora le trimite în dar din cuibul inimii sale „drăgăstoase păsărele”: „Eşti câmp / de flori, / în roşu, / alb şi verde, / paletă / de culori / din viaţa / ce ne vede.” (Câmp cu flori), „Mândră floare / de câmpie, / Surioara mea / cea dragă, /clipa stă / ca să aleagă / ce să-ţi / dăruiască ţie.” (Floare mândră). Un gând duios şi pentru neuitata soră, Dorina, cea plecată prea devreme către ceruri: „Care-i calea către tine, / nu e azi, dar va fi mâine, / În Lumină ne-om vedea, / Dulce surioara mea?...” (Frunză verde de salcâm).

Pe parcursul lecturării volumului „Păsările inimii” a poetului Gheorghe A.Stroia mi-a făcut plăcere să descopăr cu uimire şi câteva „similitudini” ale unor preferinţe comune, între care, floarea preferată - macul, la el: „S-au strâns / în mine / gândurile voastre, / în 98 CRONICĂ

ale inimii / chilii sihastre, / s-au adunat / cu mâini / de rugăciune / în macul roşu / din timpul / de tăciune...” (Macul), la mine: „ I-am îndrăgit şi orişice s-ar spune, / Iubirii mele n-am cum a-i pune frâu, / Că-ntre spice ei par dulce minune, / Macii roşii din lanurile de grâu...” (Macii roşii); culoarea preferată – albastru, la el: „nopţi albastre, / gânduri albastre, / visuri albastre, /.../ rămân zbor / prin plutirile / aripilor mele.../ albastre.” (Albastru), la mine: „Privesc ades în fapt de seară / Spre ceru-nalt şi plin de aştri, / Din care stelele-mi pogoară / Superbii trandafiri albaştri...” (Trandafiri albaştri).

Câteodată poetul se lasă ademenit de îndrăzneala propriului gând: „Te-ai gândit, / vreodată, / Poetule, că, / Muritor fiind, / ai putea deveni / Nemuritor? /.../ Că vei avea puterea / de a alinta vântul, / de a stinge / sau aprinde soarele, / de a potoli marea, / de a astâmpăra / setea sufletului / de lumină?” (Te-ai gândit?) sau de profunzimea acestuia: „doar clipa / poate privi destinul, / fără ca inima / să-şi plângă iubirea; // doar iubirea / poate privi înainte, / fără ca sufletul / să-şi plângă poezia.” (Doar).

Până şi „tăcerea” poetului, rareori exteriorizată, capătă un farmec şi un colorit aparte: „Tac mov şi alb / şi albastru, / în cerul de culori / ce-i înmuiat în floare, / aripi de îngeri sinilii / peste tăcerea mea / să zboare.” (Tac).

Dobândind din familie credinţa creştină strămoşească şi împărtăşindu-i crezul acesteia în lăuntrul fiinţei 1 (6) / 2021 KRYTON

sale, e firesc ca poetul mărturisitor să înalţe Divinităţii Cerului toată slava şi închinăciunea sa: „De undeva de dincolo de stele, / Veghează Domnul dintre aştri, / plângând cu lacrimi mari, tăcute, / vărsate pe norii sihaştri. (Stele), „Măicuţă Sfântă, pururea Fecioară, / Cu ale Tale lacrimi, rugi fierbinţi, / Dă lumii pace şi credinţă mare, / Pe oameni fă-i copiii Tăi cuminţi.” (Măicuţă Sfântă). Ca mirean bine cumpănit în cuget şi simţire, nu se sfiieşte să dea semnalul „trezirii” co-naţionalilor săi: „E ceasul / al douăsprezecelea, / bat clopotele Sufletului, / strigând cu glasul / sacrei euharistii: / Treziţi-vă!” (Poarta Timpului), dar şi să-şi reitereze propria-i misiune: „Voi pune rugăciunea în suflet ca balsam, / voi strânge-n braţe iarăşi pacea, prietenia, / iar zilele le-oi umple cu binefaceri noi / şi voi iubi mai tare curajul, omenia.” (Pro) misiune.

Poet–cetăţean, participant activ la viaţa şi tradiţiile comunităţii, promotor al mişcării culturale româneşti, Gheorghe A. Stroia nu pridideşte nicio clipă pentru a-şi acorda şi armoniza „strunele lirice” ale scriiturii sale la momentele însemnate, înălţătoare în spirit, din actualitatea socio-culturală a României. Atunci „păsările inimii” sale aduc în zbor dezinvolt mesajul său poetic pentru 15 ianuarie – Ziua Poetului şi a Culturii Naţionale (Spre care lumi, Eminului, Eminescul nostru), 24 ianuarie – Ziua Naţională a Unirii Principatelor Române ( Noi vrem să ne unim cu ţara, Slavă ţie,

KRYTON 1 (6) / 2021

Cuza Domn), 31 august – Ziua Limbii Române (Îţi simt).

Din cele 126 de pagini ale volumului, încadrate fiecare într-un filigranat chenar cu motive florale, răzbat simţitoare suspine la momentul trist al plecării în Veşnicie a îndrăgitei actriţe Draga Olteanu Matei: „plâng, / lăcrimez, / mi-amintesc, / mă tânguiesc, / din drag, / pentru DRAGA!” ( Pe curând, DRAGA), dar şi chiote de bucurie la tradiţia sărbătorii de Dragobete: „Foaie verde toporaşi, / Veniţi, mândri românaşi, În hora de Dragobete / Să unim flăcăi cu fete!” (Strigă dragostea pe luncă). Însă, pare că cel mai melodios sună cântul de sfinţenie al colindelor străbune, îngânate într-un refren cu totul copleşitor: „Colinde, colinde sfinte, / Fulgi albi din zări venind, / Colinde, colinde sfinte, / Îngerii se-aud cântând!” (Colinde, colinde sfinte).

Pe deplin extaziat sufleteşte la încheierea lecturii volumului liric „Păsările inimii”, nu-mi mai rămâne de făcut nimic altceva decât să adresez calde felicitări autorului Gheorghe A.Stroia, prieten drag, urându-i pe mai departe, răstălmăcind un vers dintr-un catren al poetului: „vânt bun din pupă, poeziei” , dar şi recomandarea unei lecturi agreabile, tonifiante, pentru cititorii împătimiţi de poezie, ca păsări ce zboară...

CRONICĂ 99

N ICOLAE S ILADE

zăpezile de la stâna de vale (VI) la felinar toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada zăpada care acoperă totul. iar după ninsoare după neîntrerupta ninsoare care ne-a albit pe de-a-ntregul după viscolul care a spulberat nenorocirile și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii. și nu mai topește nimic și nu mai încălzește pe nimeni. și nu e o nouă zi. e chiar ziua. ziua noastră cea de toate zilele. nesfârșita zi. e soarele dreptății care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. da. să ieși singur din singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul. unde totul e să fii. pe acoperișul lumii. și lumea de jos și lumea de sus să fie o singură lume. și să fie o întindere albă. o nesfârșită întindere. peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă. urmele pașilor tăi către tine însuți

100 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

chilia sfântului ioan de la prislop (I) se pare că a fost spus totul despre tot. dar nimeni nu a spus totul despre tot cum voi spune eu. de aceea scriu. de aceea poeții. de aceea eu. și spunerea aceasta se poate face în câteva cuvinte și se poate face într-o infinitate de cuvinte. dar pentru a elogia miracolul acest miracol care este viața nu sunt niciodată destule cuvinte. pentru că miracolul nu poate fi descris. miracolul nu poate fi înțeles. miracolul se cuvine a fi trăit la maximum și elogiat până peste poate. eu eram acasă și când nu eram. și mă simt acasă și acum când sunt. și voi fi acasă mai ales când nu voi mai fi. când nu voi mai fi printre voi. dar unde veți fi voi când eu voi fi acasă? când eu sunt acasă dintotdeauna pentru totdeauna. nu e un miracol oare că pot pune asemenea întrebări acum când sunt acasă printre voi iar nu când sunt acasă doar cu mine însumi? eu nu vă întreb. eu vă rog să vă întrebați. și mai ales vă rog să vă răspundeți. cât mai aveți timp. cât vă îngăduie timpul. timpul care vă are pe voi. pentru că voi nu aveți destul timp să-l aveți. și pentru că există viață după viață și viață deasupra vieții de după viață cel mai bine ar fi să nu vă puneți întrebări. cel mai bine ar fi să trăiți. să trăiți din plin miracolul. să-l elogiați din plin. la nesfârșit. pentru ca el să dureze la nesfârșit pentru voi. și iubiți-vă! iubiți-vă unii pe alții! nu pe voi înșivă! căci pe voi vă iubește îndestul viața. când dumnezeu m-a întrebat: cine ești tu? cine vrei să fii? n-am știut să-i răspund. mă gândeam să fiu apa. pământul. sau despărțirea apelor de pământ. mă gândeam să fiu focul. să fiu cerul. sau toate laolaltă. lumina care luminează în lume și întunericul n-a biruit-o. mai târziu i-am zis: doamne vreau să fiu eu însumi? și dumnezeu mi-a zis: să fii! iată-mă așadar printre voi. bucurându-mă de miracolul fiirii. de puterea cuvântului care zice: să fii! și dintr-odată totul este. bucurându-mă că sunt aici și acum printre voi și că sunteți și voi odată cu mine. cerul înstelat deasupra fie! și un cer de stele dedesubt!

KRYTON 1 (6) / 2021

POEZIE 101

m-am născut ca să mă văd pe mine. cel care este. m-am născut ca să scriu despre mine. cel care voi fi. să nu credeți că nu există ceea ce nu se vede. pentru că tocmai ce nu se vede face să fie ceea ce există. ceea ce se vede. dar cum se fac nevăzute cele ce se văd și cum se fac văzute nevăzutele să nu vă întrebați. pentru că e un miracol. iar miracolul nu poate fi înțeles. miracolul se cuvine a fi trăit la maximum și elogiat până peste poate. cu dragoste. cu foarte multă dragoste.

everest (II) ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar pentru o întâlnire cu dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai oameni decât oamenii și nu nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu

102 POEZIE

1 (6) / 2021 KRYTON

M ILENA M UNTEANU

Punți de comunicare și înțelegere Când părăsești Țara, îi porți în suflet icoana, iar Ea rămâne inevitabil o sursă de dor. Rămâne o sursă de inspirație, o porți cu tine, te bucură și te doare, și în mod curios, deși e purtată în tine, continui să îi simți lipsa oriunde ai fi. Cel plecat de-acasă scrie să-și aline tristețile, singurătățile, să-și apropie depărtările, scrie de dor.

El poartă mentalul de acasă, care, la confluența cu lumea în care migrează, crează cros-polinări, uneori nemaiauzite până la el. De exemplu, întâlnirea improbabilă dintre sculptura de la Hobița și cea a lui Rodin s-a realizat prin Brâncuși, un exponent al românismului, influențat și de curentele pariziene ale timpului, dar mai ales de minunea artei populare românești. Rezultanta e cunoscută, ea a dus la “contribuții

KRYTON 1 (6) / 2021

covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană”. Brâncuși a ajuns la o simplificare a mesajului până la modernizarea completă și radicală a expresiei artistice. Francezii l-au venerat drept revoluționar al sculpturii, chiar dacă la timpul respectiv unii intelectuali respectabili din țară i-au negat valoarea, spunând că nu ar fi creat nimic mai mult decât ar fi putut face un ucenic neinstruit. Te întrebi dacă asta a fost doar o neînțelegere, sau poate o reavoință, un refuz de a recunoaște valoarea creată afară, sau poate o frică justificată în acele vremuri? Indiferent ce a fost, e clar că relația dintre cei plecați și Țara nu e întotdeauna simplă. Doi dintre cei mai iluștri ambasadori ai noștri în lume, Brâncuși și Enescu, șiPROZĂ 103

au lăsat creațiile lor moștenire Franței, deși au rămas legați suflește de casă.

Yehudi Menuhin avea să spună despre Enescu că “…a fost un mare patriot.

Sentimentul a fost mereu viu în el”.

Enescu a murit singur, departe de tot ce i-a fost drag și de tot ce l-a inspirat.

Deși fusese părăsit de toți si de toate, totuși Enescu a iubit până la capăt, el nu s-a dezis de dragostele sale… in ciuda suferinței, a inimii sfâșiate, doar știa că nu va mai revedea vreodată locurile și oamenii dragi!

Alteori memoria celor plecați s-a șters deliberat, ca ei să nu mai fie pomeniți, ba unii au fost chiar interziși.

Aflu astfel deabia acum despre mulți artiști, scriitori și oameni de știință necunoscuți acasă sau demult uitați, chiar dacă ei ar fi meritat sa fie reținuți ca modele pentru comunitate, căci au fost buni români, precum și remarcabili în domeniul lor de activitate. Astfel, din păcate, creația lor nu ajunge să fertilizeze pământul și cultura Țării.

De aceea apreciez și mai mult eforturile (unele tacite, altele cu asumarea de riscuri personale) pe care câțiva intelectuali le-au făcut pe timpul comunismului, pentru a-i face cunoscuți pe unii monștri sacri din afara granițelor țării. Am văzut de curând o înregistrare în care doamna acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga vorbea despre eforturile aproape eroice ce trebuiau depuse în acea vreme pentru a aduce la cunoștința publicului cititor spiri104 PROZĂ

tualitatea noastră, mai ales dacă ea nu era în pas cu exigențele cenzurii timpului. Domnia sa se referea la titluri strecurate pe șest spre publicare, ce au ajuns ca astfel să vadă lumina tiparului. În același interviu amintea despre un album de o ținută grafică excepțională ce fusese în pregătire în acei ani, în care se investise și timp și bani, numai ca proiectul să fie anulat chiar înainte de publicare, după ce un activist a atras atenția asupra conținutului religios al graficii în cauză. Era vorba despre pictura lui Picu Pătruț. Conform wikipediei, “Oprea (Picu) „Procopie” Pătruț, pe numele său de mirean Oprea Pătruț, supranumit și călugărul-țăran, artistul-țăran sau „Anton Pann” al Ardealului, a fost un călugăr, imnograf, imnolog, caligraf, copist bisericesc, miniaturist, poet și misionar român transilvănean din secolul al XIX-lea, considerat ultimul mare miniaturist al lumii”. Se întâmplă să știu despre Picu Pătruț, căci era Săliștean, de lângă Sibiu, din același sat în care trăiau ai mei. Săliștea, în paranteză fie spus, a dat multe minți luminate, câțiva academicieni, dar multe alte nume de mare rezonanță, iar săliștenii tare se mai mândresc cu asta! Și eu scrisesem despre Săliștea Sibiului. Vorbisem despre diversele obiceiuri mărginene, despre celebrarea ciclurilor vieții ce merg din leagăn până în mormânt, despre frumusețea și “cuviința” costumului popular, 1 (6) / 2021 KRYTON

alb-negru, despre magia locurilor, despre demnitatea localnicilor și despre vorbele lor de duh. Când am plecat în Canada am luat cu mine volumul lui Onisifor Ghibu “Oameni între oameni”, ce-mi fusese recomandat, să nu uit cumva, din greșeală, din cauza distanței sau a trecerii grăbite a timpului, despre conaționalii și consătenii de vază, despre acei uriași (prezentați însă în carte doar ca “oameni între oameni”, tocmai ca cititorul să realizeze statura ce-o aveau, dar și importanța și semnificația prezenței lor printre ceilalți).

Din interviul doamnei Bușulenga aflu că în publicarea albumului Picu Pătruț fusese implicat și Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor Ghibu – asta ca să vedeți că sângele (de Săliștean) apă nu se face, indiferent după câtă vreme de la plecarea din sat… asta m-a dus din nou cu gândul la complicata relație dintre cel plecat și locul lui de suflet. Poate influențată și de sugestiile doamnei Bușulenga, am gândit din nou la puntea necesară peste timp și spații, care o dată realizată îl beneficiază și pe cel plecat, dar mai important e că el poate astfel restitui ceva locului în care s-a format, îmbogățindu-l.

Totuși, am impresia că în practică legăturile sunt greu de continuat, menținut sau restabilit. De multe ori nici nu există interes pentru asta, iar când este, puțini pași concreți sunt luați în această direcție. La urma urmei, cine să știe ce au mai făcut cei plecați, pe

KRYTON 1 (6) / 2021

unde au umblat ei? Cine și de ce și-ar bate capul?

Poate tocmai de aceea, am fost încântată să aflu de la domnul Doru Dinu Glăvan, Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), despre o întălnire recentă cu savantul Denis Buican, căruia i-a fost decernat titlul de Membru de Onoare al UZPR. Domnul Buican este scriitor, poet, biolog, doctor în genetică, profesor, filozof și istoric al științelor, autor al Teoriei sinergice a evoluției, a Biognoseologiei: evoluție și revoluție în cunoaștere. Printre altele, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze, asta, să mă refer doar la câteva repere biografice.

Pe linie Sălișteană, sunt de-a dreptul emoționată să văd că în interviul domnului Buican, înțelepciunea tradițională e reflectată în gândirea vârfurilor noastre de lance, ce ajung să aducă lumii largi, noi înțelegeri și frumuseți... Dumnealui făcea frecvente referiri la marii gânditori occidentali, dar strecura la fiecare pas și câte o vorbă de duh neaoșă, într-o limbă bogată, superb articulată, încă o dovadă că a continuat să poarte mentalul și înțelepciunea românească ce l-au ghidat în lungile decenii departe de casă. Apoi, am remarcat verticalitatea lui, o altă caracteristică moștenită din Mărginime, care nu putea fi hrănită decât de o comunitate bazată pe cinste, merit, demnitate, pe niște repere PROZĂ 105

etice fundamentale ce nu se trădează, oriunde face umbră pământului. Vorbim aici despre niște norme morale imprimate de comunitatea care l-a influențat. Ca și alți oameni de știință și artă, Denis Buican este un exponent al românismului care a îngemănat gândirea de acasă cu ideile întâlnite în cale, de unde a rezultat o nouă privire-înainte, o nouă înțelegere, pe care o oferă acum lumii de acasă (aceeași ce

îi modelase și cizelase idealurile și îi influențase evoluția).

Mă bucur să constat că unele valori ale noastre sunt aduse înapoi în spirit și în conștiința publicului de acasă și făcute cunoscute lumii noastre. Este o formă de a învăța unii de la alții, de a crea noi punți de comunicare și cunoaștere. Este, cred, și un act reparatoriu necesar, pe care ni-l datorăm nouă înșine.

Pădure la lacul Sărat / acuarelă Constanța Abălașei Donosă

106 PROZĂ

1 (6) / 2021 KRYTON

R OXANA L AZĂR

Nefiresc de curat Copilul cu bucle blonde merge cu doi pași în urma tatălui său. Omul calcă greu caldarâmul prăfuit , căutând în amintirile proprii ceva ce să fie asemănător cu zilele pe care le trăiesc de ceva timp încoace. Nu descoperă nimic în memoriile sale, dar știe că totul este complet schimbat și că nimic nu va mai fi ca înainte. Mintea îl obligă să-și calculeze fiecare acțiune, să o analizeze în detaliu și să îi dea o formă acceptabilă realității. Inima îl îndeamnă să facă altceva. Simte acolo, în piept, o bucurie ascunsă, un freamăt de neliniște asemănător emoției pe care o simțea atunci când se îndrăgostise de Laura, mama puștiului cu bucle blonde din spatele lui.

- Felix, vino lângă mine. De ce rămâi în spatele meu?

KRYTON 1 (6) / 2021

Bărbatul s-a oprit. Se uită cu uimire la ființa ce-i seamănă izbitor: aceiași ochi albaștri, aceeași frunte lată, același păr blond, cu bucle rebele. Când Laura îi spusese, cu șapte ani în urmă, că urma să aibă un copil, el se speriase atât de tare încât dispăruse din oraș pentru mai mult de un an și jumătate. Când se întorsese, Felix avea deja șase luni și era cel mai frumos copil pe care îl văzuse vreodată. Își ceruse iertare Laurei pentru lașitatea de care dăduse dovadă și se aruncase cu capul înainte într-o relație bazată pe iubire și respect reciproc. Laura demonstrase a fi mult mai matură decât el. Nu fusese supărată și nici nu luase decizii priprite cum ar fi făcut celelalte colege de facultate. Își asumase răspunderea creșterii unui copil fără tată. ÎntoarPROZĂ 107

cerea lui Paul o tulburase enorm. Nu uitase tandrețea tânărului care o fermecase și o făcuse să anuleze toaate barierele pe care le ridica între sufletul ei și cel al semenilor săi.

Copilul se demonstrase fericit împreună cu tatăl lui și Paul, la rândul său, își dădea toată osteneala pentru a-i demonstra Laurei că este un tată bun.

- De ce ești atât de tăcut, dragul meu? îl întrebă Paul pe copil.

- Tati, nu știu de ce, dar îmi este tare frică. Știi, așa ca atunci când eram mic și îmi era teamă să cobor noaptea din pat ca să mă duc la baie. Atunci îmi era frică de baubaul de sub pat, dar acum îmi este frică de altceva. Nu știu, simt o durere aici! zise copilul indicând porțiunea pieptului unde își are locul inima.

- De ce îți este frică, Felix? Ți-a făcut cineva ceva rău la școală?

- Nu, tati. Nu putem să ne facem rău la școală, Totul este așezat, numerotat, semnat. Avem fiecare pătrățelul propriu în care să stăm, în care să ne facem lecțiile și să ascultăm ceea ce ne spune doamna învățătoare. Nu putem să vorbim neîntrebați și nici nu putem să ne apropiem de doamnă. De multe ori ne spune lucruri interesante, dar de cele mai multe ori mă plictisesc și aș vrea să mă pot întoarce acasă. Dar nu se poate. Când se termină orele, ne așează în șir indian și nu ne putem ține de mână. Nu putem să ne apropiem deloc unul de celălalt. Azi am 108 PROZĂ

dus la școală dinozaurul pe care mi l-a cumpărat mama ieri. Nu am putut să îl arăt nimănui. Niciunul dintre colegii mei au vrut să se uite spre mine atunci când l-am scos din ghiozdan.

Le este frică tuturor, chiar dacă doamna nu ne pedepsește niciodată. Cred că părinții lor sunt altfel decât voi. Nu știu ce le spun acasă, însă știu că nu vor să se apropie unul de celălalt.

Omului i se umpluseră ochii de lacrimi. Era mândru de fiul său și de nivelul de conștiință pe care îl demonstra clar în fiecare zi. Ei făceau parte din acea categorie de părinți, extrem de redusă dealtfel, care ofereau copiilor învățămintele pe care ei înșiși le primiseră de la părinții lor atunci când lumea încă mai era umană.

După perioada de clauzură impusă de virusul pe care unii îl numeau ”ucigaș”, lumea fusese obligată să traiască în întunericul creat prin instaurarea fricii de moarte iminentă. Copii fuseseră obligați să stea închiși în case, fiecare cu câte un dispozitiv electronic în față, și să urmărească ecranele electronice unde se desfășurau interminabilele schimonosiri distorsionate ale celor ce ar fi trebuit să îi educe dar care erau, la rândul lor, teribil de speriați. Urmaseră perioade absurde, de hotărâri lipsite de orice logică, dictate doar de teama de moarte. Virusul se răspândea rapid, ce-i drept, dar nu era atât de letal precum voiau să îl deseneze cei cărora le plăcea atât de mult să miște, doar în favoarea lor, piesele pe tabla de șah.

1 (6) / 2021 KRYTON

Paul și Laura înțelegeau că ceva nu era în regulă. Continuaseră să-l învețe pe Felix ce înseamnă libertatea, iubirea de semeni și respectul reciproc.

Copilul era dornic să se joace, să experimenteze contactul cu ceilalți copii și să arate acestora ceea ce el știa să facă. Dar acum înțelegea chiar și el că ceva nu era în regulă. Nu își putea explica de ce ceilalți copii erau atât de încadrați în regulile prea stricte ce fuseseră impuse în momentul în care fusese permis accesul la școală.

- Tati, noi suntem copii. Trebuie să ne jucăm. Nu putem sta doar în pătrățelul nostru, liniștiți și ascultători.

Altfel, cum vom putea înțelege dacă greșim ceva?

-Ai dreptate, fiule. Ca să înțelegi căderea și durerea ce urmează căderii, trebuie să o experimentezi. Ca să înțelegi legătura cu pământul, trebuie să atingi pământul. Ca să accepți calitățile ploii, trebuie să stai sub picăturile calde atunci când plouă vara.

Ca să experimentezi puterea vântului, trebuie să simți adierea moale dintr-o zi însorită și rafalele puternice din perioada furtunii. Ca să îți dai seama de beneficiile luminii, trebuie să experimentezi întunericul total, fără nicio sursă de lumină. Fiul meu, să nu îți fie frică niciodată. Din frică se nasc monștrii oribili de care nu vei putea scăpa niciodată . Ascultă! Auzi zgomotul avionului care trece deasupra noastră acum? Se află la mii de chilometri de distanță. Nu-i niciun pericol iminent.

Uite! Vezi umbra asta imensă care îți

KRYTON 1 (6) / 2021

acoperă corpul? O vezi?

Copilul se uită uimit la vasta umbră care-i ascundea aproape complet umbra-i proprie.

- Ce crezi că poate fi? Nu te uita în sus. Gândește-te și răspunde-mi!

- Ar putea să fie că soarele se joacă de-a v-ați ascunselea?

- Da și nu! răspunse Paul. Soarele este foarte puternic. Străbate cu curaj tot cerul, fără să-și ascundă niciodată fața. Când pleacă de pe tărâmul nostru, după ce apune, continuă să ilumineze alte tărâmuri, bucurând alte persoane și încălzindu-le sufletele și viața. Și tot cu puterea soarelui cresc și plantele. Sigur, este necesară apa și pământul, și semințele. Este necesară, uneori, mâna omului. Sunt extrem de importante albinuțele care polenizează plantele. Fără ele nu ar mai exista biodiversitatea. Sunt atât de multe lucruri în natură care ne pot oferi multe învățături, fiul meu! Dar să revenim la umbra noastră. Soarele își trimite razele binefăcătoare spre pământ, folosind văzduhul. Dar în aer își eliberează toată forța lor vitală păsările.

Unele sunt mici, mici, iar altele sunt foarte mari, cu o deschizătură a aripilor care le fac să pară niște mici avioane, atunci când le vedem de jos și ele se află la o înălțime considerabilă.

Acum, tu aproape ai înțeles că ființa care îți umbrea umbra ta este o pasăre.

Tu crezi că este o pasăre mare sau o pasăre mică?

- Cred că este cea mai mare pasăre din lume, tati. Nu vezi ce umbră PROZĂ 109

imensă proiectează deasupra mea?

- Atunci ridică-ți ochii spre cer și zi-mi ce vezi!

Felix se uită în sus, urmărind cu uimire o pasăre mică, frumos colorată, ce își zbătea aripile rapid în timp ce rămâne nemișcată din traiectoria ei, în aer.

- Wow, tati! Această pasăre minusculă a reușit să creeze o umbră așa de mare? Cum este posibil?

- Simplu, fiule. Dacă în acest moment soarele se află în spatele tău, umbra proiectată este mult mai lungă, mai acoperitoare decât dacă soarele s-ar afla exact deasupra ta. Pentru a-ți lăsa în urmă umbrele ar trebui să te întorci cu fața spre soare. Sigur, ai vedea și pasărea mică ce zboară deasupra ta și ai avea o viziune mai clară asupra tuturor temerilor tale. Frica ar dispărea, ar pierde din consistența ei ce naște din necunoștință. De asta, fiul meu, uită-te mereu în sus, spre cer. Răspunsul la orice fel de întrebare îți va ajunge de acolo. Știi, acolo sus se află Dumnezeu, creatorul a tot ceea ce este văzut și nevăzut. Este unicul sprijin pe care omenirea poate să îl aibă, mai ales acum, în perioada asta atât de ciudată. Să nu îți fie frică, fiule. Să nu îți fie frică nici măcar de întuneric. Ai văzut când mama deschide ferestrele noaptea și în casă este lumina aprinsă? Lumina se extinde, iese din casă și predomină peste întuneric, dar întunericul nu poate intra în casă. Mare este puterea 110 PROZĂ

binelui și a luminii asupra răului și a întunericului! Vei vedea că Dumnezeu va birui și tot acest joc de umbre ce a fost pus în mișcare de către cei ce se închină în fața prințului întunecat se va termina. Ce final trist va avea acest joc oribil!

Ai văzut cum reacționează copiii de la școală? Totul a fost pregătit în minimul detaliu de către acești oameni răi. Colegii tăi, la fel ca și părinții și celelalte rude ale lor, nu știu că sunt manipulați, că nu sunt liberi, ci că se află într-o capcană teribilă.

Ce frumos ar fi dacă toți am deveni muți! Ce bine ar fi dacă am înțelege că toți demonii care conduc de milenii lumea noastră nu sunt vizibili și că sunt mult mai răi și mai urâți decât ne-am putea închipui vreodată. Să devenim mai tăcuți, mai corecți și să nu mai judecăm pe ceilalți. Ființele necurate, care conduc lumea, încearcă să ne dezbine, să ne îndepărteze unii de ceilalți. Tu va trebui să rămâi corect, curajos și bun. Dacă vreun coleg va avea nevoie de ajutorul tău, să nu te retragi niciodată. Va trebui să ajuți pe oricine va avea nevoie de tine. Doar în acest fel vei rămâne cu soarele în suflet și vei fi mereu învingător.

Copilul, care până cu o secundă în urmă se uita la pasărea ce zbura pe loc bătând aripile în mod intermitent, întoarse capul către Paul. Avea ochii mari și albaștri plini de nedumerire.

- De ce ar trebui ca cineva rău să 1 (6) / 2021 KRYTON

conducă lumea și să dorească ca întreaga omenire să sufere, tată? La școală ni se spun alte chestii: doamna ne vorbește despre o nouă societate în care toți vom fi egali în drepturi și vom fi foarte fericiți. Ni se spune că nu vom mai avea niciun fel de lipsuri și că vom putea să ne bucurăm de ajutorul pe care statul ni-l va da în curând. Ce ar putea fi rău în asta, tati? Doar ai rămas fără serviciu imediat după ce a fost declarată starea de urgență. Ce vom face doar cu salariul mamei?

Paul vorbea cu Laura despre greutățile prin care treceau fără să se ascundă de Felix. Nu aveau de ce să se ascundă, iar copilul era extrem de inteligent și înțelegea mult mai mult decât ceilalți copii de o vârstă cu el. Trebuia, totuși, să găsească un răspuns mai ușor. În urma urmei, Felix era doar un copil.

- Doamna învățatoare îți dă vreun zece la matematică fără ca tu să te fi străduit să îți faci lecțiile sau să rezolvi corect toate exercițiile și problemele?

Nu este nevoie să îți bați capul și să te străduiești pentru a avea rezultate bune? Cine ne ajută pe noi doar din plăcerea de a o face, fără să aștepte vreo recompensă, mai mult sau mai puțin explicită? Vezi tu, copilul meu, în viața asta pe care o trăim noi acum, toți suntem supuși unor serii de încercări, mai mult sau mai puțin dificile.

Se spune că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce, adică încercările la care ești pus nu sunt mai gre-

KRYTON 1 (6) / 2021

le decât ai putea tu să suporți. Totuși, acum, încercările acestea sunt foarte viclene: ni se spune că este ceva bun pentru noi, dar, în realitate ar putea să fie doar începutul unui sfârșit fără sfârșit. Cum ar fi dacă ar trebui să trăim pentru eternitate pe acest pământ, cu toate grijile și durerile pe care le întâmpinăm acum? Fără să avem posibilitatea de a ne cunoaște mai bine, fără să putem sta împreună, obligați să trăim separați, fiecare în pătrățelul lui, așa cum mi-ai zis tu mai devreme. Nu ar fi îngrozitor să îți vezi fratele cum cade și se lovește fără să poți interveni în vreun fel? Ni s-au propus multe soluții și s-au făcut probe pentru a se observa care este reacția oamenilor la tot ce înseamnă disperare, teamă, răutate.

Cum ar fi trebuit să reacționeze oameni? Poate ar fi trebuit să facă ceea ce fac eu acum: să se despoaie de toate prejudecățile, să se analizeze amănunțit și să descopere care este adevăratul scop pentru care s-au născut și pentru care se află pe această planetă.

Cum au reacționat? Au avut frică, s-au închis în case și au început să arate cu degetul către unul și altul: este vina Chinei pentru că au lăsat să fugă virusul ucigaș pe care tot ei l-au creat în laboratoarele de la Wuhan, este vina lui Bill Gates care dorește diminuarea populației globului și a creat vaccinul ce nu este un vaccin, dar a creat el însuși virusul – împreună cu chinezii -, este vina lui Obama și a PROZĂ 111

elitei mondiale, este vina noii ordini mondiale și a cinci-ge-ului, este vina reptilienilor și a cabaliștilor, este vina extratereștrilor ce vor să cucerească pământul, este vina încălzirii globale și, poate, este vina rockerilor sataniști.

Iată, fiule, cum omul găsește mereu ceva pe care să dea vina, fără să se uite adânc în sufletul său și să se lepede de tot ce este rău: invidie, ură, frică, neascultare, lipsă de smerenie. Acum două mii de ani am avut aici, printre noi, pe Fiul lui Dumnezeu care ne-a explicat cum trebuie să facem pentru a ne lepăda de tot răul ce ne condiționează existența. Ba chiar mai mult, s-a jertfit pentru noi, a suferit foarte mult și a murit pentru cea mai nobilă cauză ce poate fi imaginată: salvarea și mântuirea oamenilor. Iar noi, oamenii, ce am făcut? Am continuat să greșim, să încălcăm poruncile Tatălui și să ne închinăm în fața răului. Nu am învățat lecția și am rămas repetenți, an după an, secol după secol, mileniu după mileniu. Dar acum, acum a ajuns momentul să decidem ce dorim să facem: vrem să rămânem aici sau ne întoarcem la Dumnezeu Tatăl? Vezi, până și firele de iarbă sunt mai înțe-

112 PROZĂ

lepte decât noi: își extrag nutrimentul din pământ, se alimentează cu lumina soarelui și se ridică spre cer. Noi de ce nu luăm exemplu de la ele? De ce ne agităm mereu pentru tot ce se află pe plan teren, fără să dăm importanță la ceea ce este cu adevărat important?

Paul termină de spus aceste ultime cuvinte cu lacrimi în ochi. Ridică ochii spre cer, cerând milă și ajutor.

Felix se apropie mai mult de tatăl său și îl îmbrățișează.

- Tati, hai să ne ducem la mama.

Vreau să îi spun cât de mult o iubesc și să o asigur că voi fi un demn urmaș al Fiului lui Dumnezeu Tatăl, atât cât el ne va permite să stăm aici.

Paul și micul om, Felix, se întorc spre casă, ținându-se de mână. Ei știu că frica nu-i va separa niciodată și că va fi pace în sufletul lor, mereu. Pe cerul nefiresc de curat, o pasăre mică, viu colorată, se înalță spre casa Tatălui. Până cu câteva clipe în urmă își zbătuse aripile deasupra capului unui copil care asculta vorbele tatălui pământean.

1 (6) / 2021 KRYTON

ANTONIO TABUCCHI este considerat cel mai bun scriitor italian al generației sale și se bucură de un prestigiu internațional larg. Aparte, a fost profesor universitar de Literatură portugheză la Universitatea din Geneva, director al Institutului Italian din Lisabona, traducător a mai multor autori lusitani, îndeosebi a marelui poet Fernando Pessoa. A fost distins cu cele mai prestigioase premii, printre care PEN Club, Campiello și Viareggio-Rèpaci din Italia; Premiul Medicis, Premiul European de Literatură sau Méditerranée în Franța; Aristerionul în Grecia; Nossak în Germania și Premiul European de Literatură în Austria. Și în Spania a primit numeroase premii, precum Premiul pentru Jurnalism Francisco Cerecedo, Premiul Arcebispo Juan de San Clemente, Premiul Hidalgo și Pluma de Planta. De asemenea, a fost numit Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor în Franța și Comandant al Ordinului Infantelui Don Enrique în Portugalia. Printre operele sale se numără Piața Italiei, Jocul pe dos, Nocturna indiană, Mici greșeli fără importanță, Linia orizontului, Îngerul negru, Recviem, Capul pierdut a lui Damasceno Monteiro, Se face tot mai târziu, Tristano moare, Călătorii și alte călătorii, Pentru Isabel.

Prezentare și traducere de Mihaela Petrache

KRYTON 1 (6) / 2021

113

A NTONIO T ABUCCHI

Bucureștiul nu s-a schimbat deloc* Și de altfel, se simțea bine acolo, chiar prea bine. Exagera? Nu, cum să exagereze, mă simt mai bine ca la mine acasă, spunea el, mâncare de-a gata, patul făcut, cearșafurile schimbate o dată la săptămână, și o cameră doar pentru mine, avem până și un balconaș, e drept că vederea nu e cine știe ce, o suprafață cu clădiri din ciment, dar pe partea din fața clădirii, de pe balconul comun cu măsuțe și scaune din nuiele împletite, te poți bucura de o panoramă splendidă, tot orașul, iar la dreapta, marea; nu e un azil, ci un hotel. O spunea aproape cu ciudă, așa cum vorbesc bătrânii câteodată, dar fiul lui nu îndrăznea să îl contrazică.

Tată, murmură, nu te agita, știu că îți este bine aici, îmi dau seama. Nu știi nimic, bolborosi ăl bătrân, ce știi tu, o spui numai așa, ca să-mi faci pe plac, tu ai avut norocul să te naști în țara asta, când maică-ta și cu mine am reușit să fugim avea o burtă așa de mare.

Te-ai gândit vreodată că dacă nu reușeam poate ai fi ajuns să fi un tinerel înflăcărat de idealuri cu cravată roșie la gât, unul dintre acei boy scouts ce formau alaiul de-a lungul străzii când măreața pereche trecea cu mașina prezidențială binecuvântând mulțimea? Știi ce ai fi strigat în timp ce ai fi fluturat stegulețul? Viață lungă Tovarășului ce conduce poporul nostru

* În original, Bucarest non è cambiata per niente. Constituie una dintre cele nouă povestiri cuprinse în volumul Timpul îmbătrânește în pripă (Il tempo invecchia in fretta), publicat în anul 2009.

114 PROZĂ

1 (6) / 2021 KRYTON

spre un viitor strălucitor. Și așa ai fi crescut, uită de limbile străine pe care le-ai învățat aici și toată cultura ta și de lingvistică, uită de lingvistică, ăia îți coseau limba dacă nu erai un tânăr supus idealurilor măreței perechi conducătoare care conducea poporul spre un viitor strălucitor.

Poate a terminat, se gândi fiul lui, acum și-a spus oful, o fi obosit, ar fi vrut să spună ceva ca să nu repete ceea ce era evident de la vizita anterioară, e-n regulă, tată, nu te enerva, tocmai ai spus că te simți foarte bine aici, mai bine ca acasă, și eu cred la fel, lasă trecutul în pace, nu te mai gândi la el, a fost demult, te rog, tată. Dar nu era în stare să găsească alte cuvinte: te-nțeleg, tată, nu te enerva, tocmai ai spus că te simți foarte bine aici, mai bine ca la tine acasă, și eu cred la fel, lasă trecutul în urmă, nu te mai gândi la el. Bătrânul nu-l lăsă să termine, era rândul lui să vorbească, era normal să fie așa, acum privea în gol, își mângâia genunchii ca și cum ar fi vrut să își îndrepte dunga pantalonilor, stătea așezat în fotoliul acela căptușit cu o perinuță albă la ceafă privind fix o fotografie într-o ramă de argint pe care o ținea pe noptieră. Era imaginea unui băiat și-a unei fete ce se îmbrățișau, el o ținea strâns de talie cu brațul drept, iar ea-și ținea o mână pe umărul lui aproape fără să-l atingă, ca și cum i-ar fi fost rușine să fie fotografiată, purta o bentiță în păr, o frizură vaporoasă și o rochie modestă, cu o croială ce lui îi amintea de anumite filme de dinain-

KRYTON 1 (6) / 2021

te de război, ce ciudat, acea fotografie o văzuse mereu acasă pe comoda din dormitorul părinților lui, odată, când era mic, o întrebă pe maică-sa cine erau, iar ea îi răspunse: persoane pe care nu le-ai cunoscut.

Așa-i că nu știi că acea pereche oribilă a fost primită peste tot cu toate onorurile până ieri?, continuă bătrânul fără să piardă șirul gândurilor lui, știi sau nu știi? El nu îi răspundea, se limita la a afirma ușor cu capul, n-a fost ieri, tată, îndrăznea să șușotească, i-au omorât acum mai bine de cincisprezece ani, tată. Bătrânul nu-l auzi. Îi dădeau marii femei de știință titluri honoris causa una într-una, continuă, inventase o poțiune magică, o gelatină care te făcea să întinerești, oprea timpul în loc, glandele maimuței, ale celuilalt șarlatan rus sunt nimic, niște găluște de griș, lăptișor de matcă și nămol din Marea Neagră, și pentru acea descoperire minunată președinții de Stat ai țărilor pe care tu acum le vizitezi o primeau ca pe o binefăcătoare a umanității, tone de titluri onorifice, în Franța, în Italia, în Germania, nu-mi amintesc bine, oricum, în Europa aia a ta, tu acum unde predai? La Roma?

Nu uita că legile rasiale au fost inventate tocmai acolo; în țara asta frumoasă în care am ținut să te naști, merg în vizită personaje sinistre, fasciști în toată regula, și sunt primiți cu toate onorurile, totul de-a-ndoaselea, în țara unde ne-am născut eu și mama ta veneau în schimb devoții viitorului strălucitor, îi atrăgea păpica tinereții PROZĂ 115

veșnice a falsei femei de știință, bătrâni ca mine care nu se resemnau, se instalau într-un hotel pe țărmul Mării Negre, petreceau pe cinste, dar în fiecare dimineață pe stomacul gol luau două linguri din lăptișorul de matcă cel miraculos, apoi mergeau fără niciun fel de jenă pe plaja rezervată, progresiști și naturiști, pentru a verifica sub burțile lor să vadă dacă remediul tovarășei își făcea efectul. Era infiermieră, și-a început cariera de om de știință băgând ploștile sub cururile bătrânilor în locuri ca acesta, apoi s-a căsătorit cu conducătorul poporului și a ajuns om de știință, ai zis că mâine mergi la Roma?, dacă ai ocazia, transmite-i salutări tipului ăluia, când iasă la fereastră, l-au arătat la televizor când mergea în excursie prin acele locuri pe unde mă duceau pe mine în vacanță când eram copil, și-a pus niște papuci tare drăguți și haine albe, culoarea cea mai potrivită pentru acele locuri, inocența, măcar de își punea o tunică, care e un veșmânt serios pentru anumite ocazii, și de parcă n-ar fi fost de-ajuns, ce-i trecu prin minte să zică cu vocea aia de castrat?, nici mai mult nici mai puțin decât să-l întrebe pe Domnul, pe Domnul lui, desigur, de ce era absent, de ce nu era acolo, și unde era. Dar ce naiba de întrebări sunt astea? Gott mit uns, fiule, acolo era, era cu ei, era acolo, alături de santinelele ce păzeau poarta din sârmă ghimpată, nu care cumva vreunuia din noi să-i fi dat prin cap să fugă, chiar dacă abia ne țineam pe picioare.

116 PROZĂ

Își aprinse o țigară ce-o ascunsese sub un șervețel în sertarul unde păstra medicamentele. Când pleci, să deschizi fereastra, spuse, dacă-și dă seama asistenta, îmi face o scenă, e o femeie tare de treabă, dar nu se abate de la regulă, aici sunt toți niște maniatici ai regulamentului, oricum mi-e mult mai bine aici decât acasă, în rest nu că ar fi un palat, și, pe deasupra, îți amintești de asistenta socială pe care mi-au dat-o de la primărie, ca să mă îngrijească patru ore pe săptămână? Imaginează-ți, ucraineana aceea căpoasă se uita la mine de parcă eram cine știe ce, și nu tu un cuvânt pe românește, pe deasupra unor persoane ca noi, acum mă gândesc la familia mamei tale, care în Ucraina au trecut prin ce-au trecut, nu ai o idee mai bună decât să le dai o ucraineană ca asistentă socială, o încăpățânată căreia dacă îi vorbești în românește se face că nu te înțelege și îți răspunde pe limba ei? El ar fi vrut să-i spună: tată, te rog, nu vorbi aiurea, ea nu-ți vorbea pe limba ei, îți vorbea în ebraică, și nu că se făcea că nu te înțelege, chiar nu te înțelegea, tu ești cel care nu vrea nicicum să învețe ebraica cum trebuie, întotdeauna te-ai încăpățânat să vorbești românește, inclusiv cu mine, eu îți sunt recunoscător pentru asta, că mi-ai dat limba ta, dar nu poți să faci din asta o chestiune națională, înțeleg problema pe care ai avut-o, când tu și mama ați ajuns aici aveați peste patruzeci de ani, sigur n-a fost ușor, dar nu poți să dai vina pe asistenta socială că nu îți vorbește în 1 (6) / 2021 KRYTON

limba română. În schimb, a preferat să nu spună nimic pentru că, între timp, așa cum îi era obiceiul, bătrânul reluă solilocviul său întorcându-se la un subiect aparent încheiat. Te-aș ruga să nu mă faci să îți repet, spuse, aici e ca și la un hotel, și dacă vrei să rămâi în Roma să predai materiile alea ale tale, să nu începi cu probleme de conștiință, nu vezi camera asta minunată?, de așa hotel n-am avut parte niciodată, nu îți poți imagina când eu și mama ta am reușit să ieșim târâș din cloaca aia, nu îți poți imagina locul în care l-am lăsat pe fratele meu, după boala lui, ăla nu era un azil, era un lagăr de concentrare, lagărul de concentrare al marelui conducător al poporului român, l-am lăsat într-un scaun cu rotile pe coridor, a încercat să ne conducă dar nu s-a mișcat nici un milimetru, scaunele cu rotile ale ospiciilor Tovarășului erau bătute în cuie, și atunci începu să se roage cu voce tare, mă striga și recita Talmud-ul, ca să ne oprească din drum, înțelegi?, iar maică-ta și cu mine plecam, nimeni nu avea să-l mai viziteze vreodată, să aibă grijă de el, dar în acel moment, în timp ce eu plângeam și încercam să îmi ascund lacrimile, în prezența vrăjitoarelor ălora în halate albe care se holbau la mine, toate spioane în haine de asistente, zic, în acel moment, toate ca toate, un frate nu poate fi tratat în așa hal, tu i-ai face așa ceva unui frate deși nu ai?, și-atunci m-am întors și-am zis cu voce tare ca să mă audă bine spioanele cu halat alb: de lagărele

KRYTON 1 (6) / 2021

lui Codreanu am scăpat amândoi, dar de acesta, al marelui conducător am trecut doar eu singur, timp de cinci ani, dragul meu frate, și cum m-au reeducat, acum pot să plec, pentru că reeducaților câteodată li se dă viză de ieșire, și voi păstra o amintire cu totul personală a reeducării mele.

A amuțit, ca și cum ar fi terminat, dar nu terminase, nu era decât o pauză, doar că avea nevoie să ia din nou aer în piept. Știi, fiule, continuă, oricât de mult simți nevoia să-ți povestești amintirile celor din jur, te pot asculta și poate chiar înțeleg totul până în cele mai mici detalii, dar acea amintire va continua să fie numai a ta și doar a ta, nu va deveni amintirea altcuiva doar pentru că tu le-ai povestit-o, amintirile se povestesc, dar nu se transmit. În acel moment, cum i se păru că era momentul potrivit, zise: apropo de memorie, tată, mi-a spus medicul tău că nu vrei să-ți iei medicamentele, asistenta și-a dat seama că te faci că înghiți pastilele, apoi le arunci în chiuvetă, de ce faci una ca asta? Numi plac medicii ăștia, murmură bătrânul, nu înțeleg nimic, crede-mă, nu sunt decât niște atotștiutori ignoranți.

Nu cred că sunt multe de înțeles, tată, răspunse el, încearcă doar să ajute o persoană de vârsta ta, asta e tot, în rest diagnosticul e încurajator, nu ai nici o patologie gravă cum ne temeam, altfel atitudinea ta ar fi de înțeles pentru că nu ar fi o atitudine, ci indiciul unei patologii progresive, deși în cazul tău e vorba despre atitudine, sau un fapt PROZĂ 117

pur psihologic, așa zic medicii, de aia ți-au prescris pastilele astea, e un psihotrop foarte ușor, nimic deosebit, ca să te ajute un pic. Bătrânul îl privi cu o expresie ce i se păru ca de compătimire, poate vocea lui avu un ton ironic.

Să te ajute, spuse, bine-nțeles, desigur, să te ajute, ceea ce vor ăștia este să îți facă memoria ca oglinda, asta-i treaba, ca să poată funcționa nu cum vrea ea, ci cum vor ei, să nu se mai supună ei înșiși, propriei sale naturi, că nu are formă geometrică, memoria nu o poți reprezenta cu un desen geometric frumușel, ea ia forma care-i place cel mai mult în funcție de clipă, de timp, în funcție de cine știe ce, iar ei, doctorașii ăia, vor să o trigonometrizeze, ăsta-i cuvântul potrivit, în așa fel încât să rezulte perfect măsurabilă, ca niște zaruri, asta-i liniștește, un zar are șase fețe, îl arunci să se rotească și îi vezi toate fețele, tu vezi memoria ca pe un zar? Făcu un semn cu mâna de parcă ar fi dat să alunge o muscă. Tăcu. Mâinile sale încetară să mai îndrepte dunga pantalonilor. Cu ochii închiși, capul lăsat pe perinuța din fotoliu, dădu impresia că a adormit. Sunt mulți ani de atunci, șopti, aveam un vis recurent, am început să-l visez la cincisprezece ani, în lagărul de concentrare, și jumătate din viață l-am purtat cu mine, rar era să treacă o noapte în care să nu-l visez, la drept vorbind nici măcar nu era vis, pentru că visele, inclusiv cele mai dezlânate, au o istorie, în tot cazul, iar al meu era mai degrabă o imagine, ca o fotografie, mai bine zis, era 118 PROZĂ

căpățâna mea cea care scotea acea fotografie, dacă se poate spune așa, pentru că eu eram acolo în picioare, uitându-mă la ceață și într-un moment anume, clic, creierul meu făcea o poză și în fața mea se desfășura un peisaj, mai bine zis, nu era nici un peisaj, era un peisaj făcut din nimic, era în special o poartă, o poartă albă frumoasă, deschisă larg către un peisaj care nu exista, doar acea imagine, visul era îndeosebi ceea ce eu simțeam când priveam acea imagine pe care creierul meu o fotografiase, pentru că visele nu constă atât în ceea ce se întâmplă cât în emoția pe care o simți când trăiești ceea ce se întâmplă, și n-aș ști să îți explic bine emoția pe care o simțeam, pentru că emoțiile nu se pot explica, ca să le explici trebuie să le transformi în sentimente, asta a înțeles-o foarte bine Baruch, dar visul nu este locul adecvat pentru a transforma emoțiile în sentimente, ceea ce pot să îți spun este că era un mare zbucium, pentru că în timp ce tânjeam să o iau la fugă, să trec dincolo de poarta larg deschisă și să mă arunc în necunoscutul ce se deschidea dincolo de ea, să fug către nu știu ce, în același timp experimentam o senzație de rușine, ca o vină pentru ceva ce n-am făcut, teama de a auzi vocea tatălui meu certându-mă pentru ceva, deși nu era nici o voce în acel vis, era un vis mut, cu frica de a auzi vreo voce. Acel vis a pierit fără urmă în prima noapte când am ajuns aici. Am dormit în Jaffa în casa unor prieteni pe care n-ai apucat 1 (6) / 2021 KRYTON

să-i cunoști, au murit puțin după aceea, maică-tii nu-i mai veneau hainele, aveam doar două valize și se anunțau vremuri de război, de altfel în țara asta mereu se simt în aer vremuri de război, am dormit pe terasă, pe două paturi improvizate din paie, era cald, se auzeau sirene în depărtare iar din stradă veneau zgomote deloc reconfortante pentru cei ce eram obișnuiți cu liniștea nopților din București, și cu toate acestea în noaptea aceea am dormit ca un copil, iar acea formă de vis n-a mai apărut niciodată.

Se opri. Deschise ochii o clipă și-apoi îi închise. Începu din nou să vorbească cu o voce atât de stinsă, încât fiu-su trebui să se aplece ca să îl audă. Săptămâna trecută a apărut din nou, șopti, exact la fel, aceeași poartă de fier, albă-albă, se pare că visele nu ruginesc, și nici emoțiile care îl însoțesc, e exact la fel cum simțeam odinioară, același zbucium, dorința de a o lua la fugă și de a trece dincolo de ea, să alerg ca să văd ce ascunde și unde duce, dar ceva mă reține, și nu e vocea tatălui meu, filmul meu e mut așa cum fotografiile sunt mute, nu e vocea tatălui meu, măcar de-i auzeam vocea, ci frica de-a o auzi, dar acum gata cu asta.

Deschise ochii și cu voce fermă întrebă: când pleci? El răspunse: miercuri, tată, dar o să vin să te vizitez din nou peste o lună. Nu-ți cheltui banii, spuse bătrânul, cine știe cât o fi de scump un bilet de avion de la Roma până aici. Tată, zise el pregătin-

KRYTON 1 (6) / 2021

du-se de plecare, nu fi un bătrân evreu zgârcit, te rog eu frumos. Eu sunt un bătrân evreu zgârcit, spuse bătrânul, ce altceva aș putea fi decât un bătrân evreu zgârcit? Înainte de a pleca deschide fereastra, te rog eu frumos, dacă simte asistenta mirosul de fum, se enervează.

Din fericire, avea doar un bagaj de mână, strictul necesar pentru un sfârșit de săptămână, altfel, așteptarea bagajelor la banda rulantă l-ar fi făcut să piardă cine știe cât timp, știa asta prea bine. Când ieși din sala de sosiri în holul principal al aeroportului, îi dădu în ochi o lumină orbitoare mult mai nemiloasă decât cea de la Roma, și mai ales simți căldura care aproape îl șocase, de parcă ar fi uitat că la sfârșitul lui aprilie în Tel Aviv e ca și vară, și adulmecă arome bine cunoscute care îi deschiseră apetitul. Sigur era pe acolo vreun vânzător ambulant cu căruciorul, frigând falafel, se uită de jur-împrejur pentru că îi veni ideea de a cumpăra un pachețel pentru a i-l duce tatălui său, știa foarte bine că urma să îi spună că falafelurile nu se pot compara cu acei covrigi românești pe care maică-sa i-a făcut toată viața ei, dar în aeroportul Ben Gurion nu putea spera să dea de covrigi, ar fi putut să-i găsească în vreun bistrou românesc aproape de Piața Carmel, dar cine știe cât timp ar fi pierdut din cauza traficului. Îl ochi pe omul care vindea falafel și cumpără un coif mic, ieși la lumină, care îl deranja la ochi, și se puse la coadă pentru a lua un taxi.

PROZĂ 119

A nimerit unul condus de un tânăr palestinian, un băiețandru imberb cu un fir de mustăcioară deasupra buzei superioare care așa, la o primă vedere, nici măcar nu părea a fi major. Îi vorbi în arabă ca să nu îl oblige să vorbească în ebraică. Ai carnet?, îl întrebă.

Băiețandrul îl privi cu ochii cât cepele. Credeți că vreau să mă aresteze, domnule?, răspunse, oamenii ăștia îi arestează pe toți, ajungi la închisoare pentru mai nimic. Răspunsul îl intrigă: oamenii ăștia îi arestează pe toți, oamenii ăștia? cine?, că doar e țara lor, gândi, „oamenii ăștia” erau țara lui. Îi indică destinația cu aproximație. Aproape de Ben Yehuda, spuse, îți explic mai încolo locul exact. Un loc elegant, semnală băiețandrul cu un zâmbet șugubăț. Foarte elegant, zise el, e un azil de bătrâni. Taximetristul tocmai intrase în trafic când lui îi veni o idee. Cunoști vreo cofetărie palestiniană ca lumea? Avea deja falafel, covrigi nu avea chef să meargă să caute, de ce să nu-i ducă lui taică-su o specialitate palestiniană?, toată copilăria lui îl auzise zicând că evreii români sunt ceilalți palestinieni ai Israelului. Știu una super, răspunse taximetristul cu entuziasm, unde lucrează fratele meu, fac inclusiv o baklava pe care n-o mai găsiți nicăieri în ziua de azi. Baklavaua nu e palestiniană, e irachiană, zise el, nu te supăra, dar e irachiană, nu vreau să te jignesc. Cum să fie irachiană, răspunse băiatul scandalizat, asta-i bună!

Asistenta de la poartă îi spuse că probabil tatăl lui era pe terasa comu120 PROZĂ

nă, la ora aceea li se oferea un ceai bătrânilor din azil. Îl găsi așezat la o măsuță cu alți trei prieteni. Lângă ceașca lui de ceai era un set de cărți, poate au jucat o partidă. Aproape că rămase surprins când văzu că se ridică și vine să îl întâmpine cu brațele deschise și bine dispus.

Se așezară la o măsuță retrasă, el lăsă cele două pachețele pe masă, nu avu timp să zică nici un cuvânt înainte ca taică-su să îl întrebe dacă vrea un ceai sau o cafea, niciodată nu-l văzu atât de amabil. Cum te simți?, îl întrebă. Excelent, răspunse bătrânul, niciodată nu m-am simțit atât de bine. Avea o expresie șugubeață în ochi, aproape că făcea cu ochiul, ca și cum ar fi cerut complicitate în ceva. Dormi bine?, îl întrebă. Mai bine ca un copil mic, răspunse bătrânul. La ultimul etaj terasa ocolea întreaga clădire, dar de la masa unde se așezaseră nu se vedea marea, se vedea orașul strălucitor sub soarele de după-amiază. Stătură în tăcere.

Taică-su îi ceru o țigară. El nu fuma, dar cumpărase un pachet de țigări în aeroport, cumpăra întotdeauna când mergea să îl viziteze. Bătrânul se lăsă pe speteaza scaunului, trase un fum, plin de satisfacție, și cu o mișcare amplă a brațului, ca cineva care îi arată unui musafir ceva de-al lui, arătă spre orașul care se întindea la picioarele lor. Mă bucur mult că te-ai întors în țara mea, spuse, era vremea. Repetă mișcarea amplă cu brațul în aer. În toți anii ăștia Bucureștiul nu s-a schimbat deloc, spuse zâmbind, nu ți se pare?

1 (6) / 2021 KRYTON

Colaborări la revista Kryton Revista Kryton este deschisă autorilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii.

Revista apare semestrial, în lunile iunie și decembrie. Se iau în considerare materialele care ajung la redacție până la data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei.

Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact.

Preferăm materiale care nu au mai fost publicate.

Adresa pe care trebuie trimise textele este:

revistakryton@gmail.com

Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți spre prezentare în revistă adresa este următoarea: Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania, Dacă doriți prezentarea în revistă a cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg și, desigur, conținutul în formatul pdf.

Materialele trebuie să fie: Proză: max. 5 pagini Poezie: max. 8-10 poeme Fotografii: formatul jpg, min. 200 pixeli Dacă un text are fotografii vă rugăm să trimiteți și separat fotografiile.

KRYTON 1 (6) / 2021

121

122

1 (6) / 2021 KRYTON

Am primit la redacție:

Me ha atraído desde el primer momento por él título... que todos somos „en busca del amor”. Leí el libro en un solo fin de semana y me di cuenta que este libro es más profundo que me esperaba, que no se trata solo de un cuento de amor, sino del dolor, perdón, nuestros sueños y deseos... es sobre la VIDA... una vida que guiada por el amor puede ser maravillosa.

Recomendaria el libro como mejor regalo para amigos, padres, novios..., porque cada uno puede aprender algo de este libro.

Felicidades a la autora y espero un otro éxito suyo!!!

Daniela Corduman

KRYTON 1 (6) / 2021

123

MIRCEA DAN DUȚĂ ELA IAKAB CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ CARMEN FIRAN LĂCRIMIOARA IVA ADRIAN GRAUENFELS IGOR URSENCO OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ SAVU POPA MILENA MUNTEANU BEGOÑA FERNANDEZ CABALEIRO DRAGOS COSMIN POPA 124

CHRISTOPHER OKEMWA LOUCAS ARISTODEMOU GEORGETA RESTEMAN ALEXANDRA NICULESCU AUGUSTO MONTEROSSO ADRIANA WEIMER ADINA VELCEA MIHAI CABA NICOLAE SILADE ROXANA LAZĂR ANTONIO TABUCCHI CORNEL DRINOVAN

ISSN: 2659-3599

Semnează în acest număr :

1 (6) / 2021 KRYTON