kryton 2(7)

Fondată la Madrid în 2018

KRYTON Revistă de cultură

rK KRYTON 2 (7) / 2021

SERIE NOUĂ

Anul IV, nr. 2 (7) / 2021

1

KRYTON Revistă de cultură revistakryton@gmail.com Fondată la Madrid în 2018 Fondatori: Gelu Vlașin & Cornel Drinovan

Director: Cornel Drinovan Tel: 0034 642 455 951 E-mail: cdrinovan@gmail.com Editor: ASOCIAȚIA CULTURALĂ ORIZONTURI ROMANEȘTI (ACOR) președinte: Cornel Drinovan

orizonturiromanesti@yahoo.es

Consiliul editorial: Chris Tănăsescu Margento (Canada) Mario Castro (Suedia) Enrique Nogueras (Spania) Robert Șerban (Romania) Angela Nache Mamier (Franța) Adrian Grauenfels (Israel) Bogdan Suceavă (SUA) Redacția: c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania Secretar de redacție: Mihaela Petrache (0034 671 461 064) Foto coperta 1: Matei Schinteie / Sfinții inchisorilor / Icoană Foto coperta 1V: Matei Schinteie / Iisus cu apostolii / Icoană Ilustrațiile interioare: Matei Schinteie și Kornelia Schinteie / Icoane Fotografii în texte: autorii textelor Concepția grafică: Cornel Drinovan Tehnoredactare, coperta & design: Cornel Drinovan Tiparul: Waldpress, Timisoara (0040 722 328 672) Depósito legal: M-42008-2018 ISSN: 2659-3599

Facebook: https://www.facebook.com/revistakryton/ 2

2 (7) / 2021 KRYTON

SUMAR EDITORIAL CORNEL DRINOVAN Icoana: Credință și artă/ 5 POEZIE

MIRCEA DAN DUȚĂ / 9 traducerea de Kateřina Kozlovská / 12 ATILLA F. BALÁSZ / 21 GÁBOR ISTVÁN ÖRDÖG / 25 traducerea de Atilla F. Balász OLGA STEHLÍKOVÁ / 29 traducerea de Dan Mircea Duță CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ / 42 GABRIELA SCHUSTER / 59 MILAN OHNISKO / 63 traducerea de Dan Mircea Duță ADINA VELCEA / 79 ADRIANA WEIMER / 82 ALBERTO SEVILLANO MONTAÑA / 89 OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ / 98 LILIANA BADEA-CÂRSTEA / 101 NICOLAE SILADE / 117 TOMÁŠ MÍKA / 121 traducerea de Dan Mircea Duță DORIAN STOILESCU / 134 LĂCRIMIOARA IVA / 137 ELA IAKAB / 141 IONUȚA - NATALIA N. IORGA / 144 ADRIAN SÂNGEORZAN / 147 MARIAN VIȘESCU / 157 ISTORIE DUMITRU TOMONI Traian Vuia, inventator, publicist și patriot / 49 CRONICĂ IONUȚ CALOTĂ Reinventarea teatrului / 152

KRYTON 2 (7) / 2021

SUMAR

3

ESEU ADRIAN GRAUENFELS Claude Cahun Profet homosexual suprarealist / 16 CONSTANTIN TUFAN STAN Tiberiu Brediceanu și sentimentul românesc al dorului / 68 EMILIA IVANCU Paradoxul vieții și al morții în romanul „Moartea cotidiană”, de Dinu Pillat / 105 PROZĂ MIRCEA DAN DUȚĂ Scrisoare neterminată pentru traducătoarea mea / 9 Zbor plăcut /10 ALEXANDRA NICULESCU Candelabrul / 35 CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ Octombrie la Sucevița / 45 SAVU POPA Păzitorul / 54 Ceață amară / 56 MILENA MUNTEANU Lecţia de română / 71 CARMEN FIRAN Aici și Acolo / 73 ALINA POPESCU Acasă de sărbători.

Un covrig, un măr și-o nucă. / 84 ROXANA LAZĂR Un fluture pe tangențială / 93 HOREA PORUMB Cioburi de caleidoscop / 125 RADU RUBA O clipire a limbii române / 161 CATRINA DAVIES Către soarele de miazănoapte / 165 Traducere a Mihaela Petrache

Colaborări la revista Kryton / 170 4

SUMAR

2 (7) / 2021 KRYTON

C ORNEL D RINOVAN

Icoana: Credință și artă Motto: „Inspiraţia divină este însuşi principiul artei liturgice.”

Leonid Uspensky Nu există Biserică în lumea ortodoxă care, pe lângă celelalte obiecte de cult, să nu fie împodobită cu icoane.

Dar nu a fost așa de la început ci a trebuit să treacă secole până să se ajungă la ceea ce cunoaștem noi astăzi.

Opoziția față de icoane a fost de când au apărut primele manifestari ale artei sacre până după perioada iconoclastă când s-a ajuns la vârful conflictului între iconoclaști și iconofili, soluționat în favoarea cultului icoanelor care s-a impus în toată lumea ortodoxă. Asta nu înseamnă că iconoclaștii au îmbrățișat noile idei ci KRYTON 2 (7) / 2021

mai degrabă, putem spune, că ideilele lor continuă până în zilele noastre sub o formă sau alta.

Aversiunea față de imagini s-ar datora în primul rând faptului că cei convertiți veneau din lumea iudaică după cum afirmă savantul englez Edward Gibbon, iar creștinismul ca moștenitor al iudaismului s-a opus idolatriei, cât și datorită scrierilor unor „Părinți ai Bisericii”, potrivnici imaginilor ca, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen și Eusebiu din Cezareea pe care Biserica însă nu-i consideră pe deplin ortodocși. Iisus 5

din Nazaret nu a făcut nicio referire la creația artistică ci ca israelit a lăsat curentul vremii, a Legii mozaice, care se ghida după expresia „Să nu-ți faci chip cioplit...” (Ex 20,4; Lev 19,4; 26,1; Dt 4,15-20; Sab 15,4-5). Teama de idolatrie i-a făcut pe liderii spirituali și pe profeți să se opună reprezentărilor figurative. Cu siguranță primii creștini nutreau o aversiune totală față de imagini. Totuși, arta sacră se va dezvolta în primele comunități creștine adoptând însă un limbaj simbolic pe care îl putea sustrage din tradiția israelită care avea un bogat alfabet de simboluri. Dar și arta reprezentativă își va face loc mai ales în coloniile creștine din diaspora sub influența culturii elenistice, un exemplu fiind imaginile de la Dura Europos.

Primele expresii artistice ale artei creștine au apărut acolo unde a apărut și s-a dezvoltat creștinismul primitiv: Siria și Palestina. Odată cu extinderea creștinismului în centrele importante din jurul Mării Mediterane influențate de cultura elenistică apar alte centre în care se dezvoltă pe lângă artele ornamentale, portretele de zei și regi, portrete religioase ca cele din Fayum care vor influența foarte mult în primele icoane bizantine. Portretele din Fayum, o sinteză între concepțiile plastice din Orient și realismul occidental prezintă „trăsături regulate și individuale ale feței asemănătoare naturalismului elenic; în schimb ochii măriți diproporționat și frontalitatea impresionează prin intensitatea senti6

mentului interior. Este o pictură realistă care, în același timp, anunță spiritualitatea icoanelor bizantine.”

Dacă ne referim la icoană ca obiect de cult și venerare, și nu doar la imagini, putem spune că abia în secolul IV apar primele creații de acest fel. În arta iconică din perioada paleo-creștină artistul invita privitorul să-și concentreze atenția doar asupra figurii sau portretului unei persoane.

Figurile pe care le întălnim pe pereții catacombelor și reliefurile de pe sarcofage sunt aproape toate figuri simbolice și alegorice. „Marea majoritate a monumentelor artei sacre din primele veacuri – mai ales în partea răsăriteană a creştinătăţii – au fost distruse de iconoclaşti, mai târziu de către cruciaţi, sau pur şi simplu de timp.

Se păstrează mai ales frescele din catacombe, în special la Roma.” Aici, în catacombele cunoscute cu numele de Calixto, Domitila, Pretéxtate y Priscila, „se află pe pereții înalți și înguști ai galeriilor, alături de o infinitate de inscripții, unde s-a născut prima artă creștină, o artă simplă, naivă și aproape domestică. Imaginile pe care acei artiști au început să le schițeze par mai degrabă o «rugăciune figurativă» decât o cateheză sau o expunere doctrinară.”

Subiectele noii arte creștine reflectau o nouă atitudine față de religie căutând simboluri în Biblie. Maeștrii gândirii creștine și-au însușit povestirile biblice văzând în ele tipuri și figuri care anunțau evenimente și personaje 2 (7) / 2021 KRYTON

din Noul Testament. În ce privește viața lui Iisus, arta catacombelor și sarcofagelor se limitează la câteva miracole: orbul din naștere, paraliticul, salvarea lui Lazăr.

Spre sfârșitul secolului III și începutul secolului IV se observă o pictură care tinde spre un portret mai personalizat al defunctului, stilul pictoric devine mai liniar cum se poate observa în catacombele Domitila și Priscila. În catacombe primii creștini folosea o serie de simboluri biblice: mielul, arca, vița de vie și multe altele.

Adevărata artă a icoanei, în conceptul pe care îl cunoaștem astăzi, începe după „Pacea Bisericii” în urma edictului de la Milan, semnat de împărații Constantin și Licino, instaurându-se toleranța și pacea religioasă, precum și fundarea unei noi capitale pe malul Mării Negre. Chiar dacă perioada unei Biserici clandestine a trecut, liderii religioși erau încă suspicioși cu imaginile, mai ales cu cele care provocau un sentiment de venerație în rândul credincioșilor. Chiar Sfântul Augustin, în toate scrierile sale face doar o mențiune referitoare la o pictură cu martiriul Sfântului Ștefan considerând că adoratorii acestor picturi sunt mai degrabă superstițioși decât instruiți. În această epocă se ia conștință de dogmele fundamentale, Trinitate, divinitatea Cuvântului, uniunea personală a lui Iisus cu Cuvântul, perfecta natură umană a lui Iisus și se stabilește Crezul la conciliile din Nicea (325) și KRYTON 2 (7) / 2021

Constantinopol (381). Toate acestea fac ca imaginile din secolele IV și V să reprezinte corespondența între artă și credință. „Evoluția artei iconografice în acest secol reflectă, așadar, modul de a simți figura lui Hristos în fiecare moment. Interesul pentru a arăta misiunea mântuitoare a lui Isus, miraculos evlavios pentru adepții săi loiali (așa cum era evident în arta primelor trei secole), se trece la misterul persoanei sale.” „Arta trebuie, pe de o parte, să transmită adevărurile formulate dogmatic, iar pe de altă parte, să comunice experienţa trăită acestor adevăruri, experienţa spirituală a sfinţilor – acel creştinism viu în care dogma şi viaţa se confundă.” Tot în această epocă au fost stabilite marile sărbători cu icoanele aferente, o epocă în care au trăit „marii sfinţi ai Ortodoxiei precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom, Grigorie de Nyssa, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Marcu, Isaia și mulţi alţii.” Biserica a acordat și acordă o mare importanță icoanei fiind o mărturisire de credință. „În ce priveşte imaginea lui Hristos ea respinge iconografia elenistică potrivit căreia Domnul apărea sub trăsăturile unui tânăr zeu imberb şi elegant, de genul lui Apollo; ea preferă iconografia palestiniană a bărbatului cu barbă întunecată, cu părul lung – tipul realist, deopotrivă portretistic şi maiestuos. La fel în cazul Fecioarei: arta elenistică îi conferise tunica, cerceii şi coafura marilor doamne din Alexandria sau Roma.”

7

Până la începerea perioadei iconoclaste icoana și-a găsit locul în Biserică, suportul dogmatic și canoanele de reprezentare chiar dacă în această epocă aveau loc multe „bătăi” doctrinare și acțiuni de distrugere fizică a icoanelor din partea iconoclaștilor. „Sensul şi conţinutul icoanei reies din învăţătura pe care Biserica a formulat-o ca răspuns dat iconoclasmului.”

Perioada iconoclastă în lumea ortodoxă, care durează mai bine de o sută de ani, începe din inițiativa Statului cu împăratul Leon III Isaurul, influențat de mulți episcopi ostili cultului icoanelor. Prima etapă durează până la Sinodul de la Niceea din 787 unde s-a restabilit venerarea icoanelor

însă pacea nu a durat decât 27 de ani. „Războiul” icoanelor v-a continua până la moartea împăratului Teofil în 842 când cultul icoanelor s-a impus și a fost restabilit. Asta nu a dus însă la o dispariție a iconoclasmului care continuă chiar și în zilele noastre fără violența din perioada iconoclastă. „... în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea Întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Iată de ce, atunci când Biserica apără imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic şi nici aspectul lor estetic, ci însăşi temelia credinţei creştine.”

Icoană sculptată Sf. Sofia cu ficele Schinteie Art

8

2 (7) / 2021 KRYTON

M IRCEA D AN D UȚĂ

Scrisoare neterminată pentru traducătoarea mea Dragă Kasia, Mă bucur să te anunț că anul acesta nu voi mai fi singur de Crăciun: mi-am făcut un selfie! Eu și selfieul meu ne iubim foarte mult. O să vezi… Fiindcă o să fac un selfie cu noi doi, cu mine și cu selfie-ul meu, și o să-l postez pe Facebook, ca să vezi și tu ce bine ne stă împreună mie și selfie-ului meu. Vom petrece împreună Crăciunul, Revelionul și poate și Paștele, dacă relația noastră va dura până atunci. Dar probabil că va dura. Știi, eu și selfie-ul meu ne potrivim foarte bine unul cu celălalt. Avem gusturi similare, opinii similare și, în general, semănăm atât de mult, încât îmi spun uneori că faptul că ne-am întâlnit este KRYTON 2 (7) / 2021

aproape un miracol. Pe scurt, sunt fericit și sunt convins că te vei bucura și tu de fericirea mea. Există însă aici o mică problemă. Sper că vei înțelege, că nu te vei supăra și că vei lua lucrurile în mod sportiv și realist. Acum, că nu mai sunt singur, acum, când există cineva în viața mea, am niște obligații, o anumită responsabilitate care până acum nu exista. De exemplu, nu-mi mai pot permite să-mi scriu oricând, cu oricine, despre orice. Știi, selfie-ul meu e un pic gelos și nu-i place să fac corespondență cu oameni străini. Știu că tu nu ești o străină pentru mine, doar ești traducătoarea mea, dar selfie-ul meu vede lucrurile altfel. Mai mult, ar putea să nu înțeleagă că o scrisoare neterminată înseamnă au9

tomat și o scrisoare neexpediată și m-ar putea suspecta, de exemplu, că ți-aș trimite scrisoarea de față, deși eu nici măcar nu am terminat-o. Noi doi, adică tu și cu mine, știm că nu se pune problema în acest fel, dar nu este obligatoriu ca toată lumea să gândească la fel ca noi. Pe de altă parte, probabil că nici de traduceri nu voi mai avea nevoie, întrucât selfie-ul meu înțelege tocmai limba în care tac eu.

Pe scurt, trebuie să mă dedic mai mult celor apropiați, nu-mi mai pot permite o relație dezordonată. Având în vedere toat acestea, vreau să te anunț că de-acum încolo nu-ți voi mai scrie niciodată nicio scrisoare neterminată, aceasta este ultima. Repet, sper că vei înțelege și că nu o vei lua ca pe o ofensă personală. De fapt, uite, m-am gândit chiar acum că, dacă mi-ai urma

exemplul și te-ai hotărî și tu să-ți faci ordine în viață, am putea chiar rămâne prieteni. De exemplu, dacă ți-ai face și tu un selfie, am putea din când în când să ne întâlnim toți patru, să stăm de vorbă, să ne petrecem vacanța împreună în Polonia sau poate chiar să ne mutăm definitiv acolo. Dar toate acestea sunt încă departe. Deocamdată, tot ce am este selfie-ul meu, și tot ce ai tu este scrisoarea mea neterminată.

Așa că și tu, și eu avem parte de câte o mică licărire de speranță. Depinde numai de noi ce vom face în continuare, cum vom ști să ne bucurăm de ea. Îți doresc să ai și tu parte de fericirea mea de acum.

Din toată inima, al tău, eu.

Zbor plăcut Căpitanul zice Vi vișiu ă plezânt flait; sunt surprins; pentru prima oară în viață, aud un pilot de pe ČSA care chiar știe englezește. Sub noi se află Bucureștii, ni se face instructajul privind siguranța la bordul aeronavei, stewardesa poartă o uniformă albastru-închis, nu e cine știe ce, o siluetă banală, treizeci și ceva, picioare scurte, curu´ mare, dar oricum atrăgătoare pentru un nef la patruzeci și, așa că urmăresc instructajul de siguranță cu un interes libidinos. Ni se oferă 10

băuturi reci, sub noi se află Brașovul, stewardesa poartă pantofi roșii, cred că n-o să dorm în timpul zborului.

Ni se oferă sandvișuri calde, sub noi este Clujul, am zburat cinci sute de kilometri, stewardesa poartă ciorapi transparenti, cred că nu-mi voi pierde vremea nici cu cititul României Literare. Ni se oferă băuturi calde, sub noi este Timișoara, temperatura exterioară este de cincizeci și trei de grade sub zero, transpir cumplit, stewardesa face un semn discret cu mâna, apoi dispare 2 (7) / 2021 KRYTON

în cabina îngustă purpurie de la coada avionului. Dintr-odată mă apucă și pe mine pișarea, îi cer grăsanului de lângă mine să-mi facă loc, ca să ajung mai repede la culoarul dintre scaune și la cabina purpurie, stewardesa poartă sutien alb. Nu ni se oferă băuturi energizante, cică la bord sunt interzise, dar terminăm noi și fără ele călătoria asta.

Stewardesa are sfârcuri roz, sub noi este Budapesta, zburăm la o înălțime de zece mii de metri, probabil că deaia m-a apucat amețeala. Stewardesa poartă chiloți negri, sub noi este Bratislava, căpitanul zice fastân ior sitbelţ, mai târziu, don´ căpitan, deocamdată aici suntem foarte strâns legați și în deplină siguranță. Străbatem o zonă cu turbulențe intense, motorul trepidează cumplit, aripile trepidează cumplit, fuzelajul trepidează cumplit, tot avionul trepidează cumplit, cabina îngustă purpurie de la coada avionului trepidează cumplit, pasagerii trepidează cumplit, stewardesele trepidează cumplit, probabil că și căpitanul și primul ofițer, dar p-ăștia nu-i văd, așa că nu pot să zic, de fapt nu mai văd nimic și pe nimeni, de parcă am fi primit marijuana, care precis e interzisă la bord, dar cine mai are nevoie de ea...

Sub noi este Brno, încep manevrele de aterizare, de-acu´ să mă închei și eu la pantaloni... Stewardesa are un zâmbet viclean și de-abia acum observ că poartă insigna Me too, ce mă fac dacă jigodia asta mă reclamă că am hărțuit-o în timpul zborului? Mă rog, n-are decât, mi se rupe, oricum a fost mișKRYTON 2 (7) / 2021

to. Am aterizat la Praga; câțiva bărbați în uniformă se apropie de mine, stewardesa îi însoțește, poartă un fâș negru, cel mai înalt dintre caralii a început să-mi vorbească: Vă salut, domnule. Să-mi bag, caraliii ăștia cehi mai sunt și politicoși, înainte să te bage la zdup te mai și salută, i-am întins mâinile, ca să-i ușurez munca, doar tot o să-mi pună cătușele, dar dintr-odată individul a început să-mi strângă mâna, în timp ce stewardesa mi-o mângâia pe cealaltă: Stimate domn, în numele Poliției Cehe, vă adresăm calde mulțumiri că ați apărat-o pe domnișoara stewardesă aici de față, atunci când unul dintre pasageri, care din păcate a fugit și ne-a scăpat, a încercat să o hărțuiască. Vă suntem foarte recunoscători și apreciem foarte mult curajul dumneavoastră. După primul șoc m-am scuturat imediat și le-am răspuns: Este normal, domnilor, orice bărbat adevărat ar fi procedat la fel.

M-au însoțit cu toții până la terminalul Sosiri, unde mă așteptau nevasta și copiii. Stewardesa avea lacrimi în ochi când i-a depănat nevesti-mii toată povestea despre curajul meu: Stimată doamnă, vă felicit și vă și invidiez un pic. În timpul zborului de la București la Praga, soțul dumneavoastră s-a comportat ca un bărbat adevărat. Ciudat, a răspuns nevastă-mea. Are dreptate, cu ea n-am mai fost bărbat de multă vreme. Stewardesa are un bilețel în mână: Acesta este numărul meu de telefon, sunați-mă, poate ne întâlnim să stăm de vorbă la un pahar de 11

vin. Nevastă-mea i-a mulțumit: Cred că tot eu o să vă sun, că al meu precis uită, dar lăsați că-i amintesc eu, că el e așa, mai cu capu-n nori. Nicio problemă, stimată doamnă, așa suntem toți din când în când, mai ales când lucrăm pentru o companie aviatică,

a adăugat stewardesa înainte de a ne despărți, apoi m-a privit adânc în ochi și i-a zâmbit cu eleganță nevesti-mii.

Nu regret decât că nu l-am întâlnit pe căpitan, ca să-l felicit din toată inima pentru modul deosebit de corect în care a pronunțat plezânt flait.

Decolare plăcută Tânăra dansatoare îmbrăcată în albastru își ridică mâinile spre tavan, de parcă s-ar ruga pentru ajutor și apărare către Marele său Zeu care ne vorbește din difuzoare cu vocea unui actor invizibil.

Tânăra dansatoare îmbrăcată în albastru își deschide larg brațele, ca și cum ar vrea să îmbrățișeze întreaga lume.

Tânăra dansatoare îmbrăcată în albastru întinde mâinile către noi, de parcă ar invoca Soarele și Luna, cerându-le pentru noi fericire și cer senin.

Tânăra dansatoare îmbrăcată în albastru arată cu mâinile către scena din spatele său și o luminează prin puterea-i magică, spre a ne destăinui căile către lumea de afară.

Dar nimeni nu vrea afară, căci lumea de acolo este atât de rece, 53 de grade sub zero, în schimb aici ne încălzesc mișcările cadențate și legănate ale tinerei dansatoare îmbrăcate în albastru 12

2 (7) / 2021 KRYTON

și vocea actorului invizibil.

Numai pe nevastă-mea n-o prea convinge acest spectacol sublim.

Mă înghiontește încruntată: Șterge-ți balele, pune-ți pofta-n cui și leagă-ți centura de siguranță.

Instructajul de securitate s-a terminat.

Gata, decolăm.

Dictarea nr. 34: Invitație Institutul nostru cultural vă invită la o seară culturală complexă literar-muzical-teatrală.

Buget pentru cântăreți, actori și dansatori profesioniști n-avem, așa că va recita directorul institutului, va cânta directoarea adjunctă și vor dansa referentele.

Dacă spectacolul nostru nu vă convinge, îl avem oricând la îndemână pe post de public pe nea Bazil Vasilică portarul, care se pricepe foarte bine să aplaude.

Așadar, poftiți în sală. În cinci minute începem.

Intrarea liberă

KRYTON 2 (7) / 2021

13

Satelitizare Luna este un sat mai mare în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, totul este aproape de toate și nimic nu este prea diferit de orice altceva, lumina Soarelui se învecinează cu partea întunecată a locului, Valea Armstrong continuă cu Muntele Gagarin și ambele sunt zone ideale pentru a schia alături de un selfie al propriei stafii.

Cei care se pricep numesc asta complex suburban de inferioritate.

Expresia se folosește și în legătură cu Bratislava, Praga, Viena, Pământul însuși și planetele Venus și Pluto.

Dar numai pe Pământ ne temem că Luna ne-ar putea cădea în cap.

Dictarea nr. 43: Produse chinezești nemulțumiți de lutul moale din care fuseseră creați bolnavii i s-au plâns marelui zeu yü-di acesta i-a ascultat i-a cercetat a înțeles că sunt rebuturi și a decis să-i retransforme în lut mai repede decât pe ceilalți

14

2 (7) / 2021 KRYTON

Citat nocturn Sunt străin și acum trăiesc în România.

Urmez cursuri de limbă și civilizație românească. Mâine avem test din formarea și utilizarea genitivului, iar eu nu am cu ce să-mi cumpăr de mâncare.

Când am spart geamu’ la merțanu’ ăla și-am ciordit playeru’ de sclipea pe bord, m-au prins doi caralii.

Nu mișca!!

Normal că n-am mișcat.

Ce faci aici?!

N-avea sens să-ncerc să-i duc de nas.

Arată!

Le-am arătat, ce era să fac?!

Băi, și era un player așa mișto...

Ne vom ocupa în detaliu de acest caz!

Apoi mi-au strecurat în palmă o bătrână.

Iar tu ține-ți gura și dispari, labă tristă!

Sunt străin și acum trăiesc în România.

Urmez cursuri de cultură și civilizație românească.

Mâine avem test din formarea și utilizarea genitivului, iar eu n-aveam cu ce să-mi cumpăr de mâncare.

Băi, uite de-aia-mi place-n țara asta: aici poliția chiar înseamnă siguranță și încredere.

Traducerea din cehă în română de Kateřina Kozlovská

KRYTON 2 (7) / 2021

15

A DRIAN G RAUENFELS

Claude Cahun Profet homosexual suprarealist Fotograf, scriitoare și activistă politic, Claude Cahun s-a născut în 1894 la Nantes, Franța, într-o familie de intelectuali evrei. Inițial, Lucy Renee Mathilde Schwob, a adoptat ulterior numele unisex Claude Cahun. Mama lor a fost internată într-un centru psihiatric când aveau doar 4 ani, iar ei au fost crescuți de bunica lor. Întâlnirea cu un tovarăș și colaborator artistic de-o viață.

self-portrait, c.1921,MOMA

Claude Cahun, iată o zicala a sa: „Masculin? Feminin? Depinde de situație. Neutru este singurul gen care mi se potrivește întotdeauna.”

16 POEZIE

La vârsta de 15 ani l-a întâlnit pe Marcel Moore (cunoscut anterior sub numele de Suzanne Alberte Malherbe) și au devenit tovarășe de viață.

Colaborarea romantică și creativă a durat o viață întreagă. De fapt, mama văduvă a lui Moore s-a căsătorit cu tatăl divorțat al lui Cahun în 1917, așa că au fost surori vitrege, dar și iubite.

2 (7) / 2021 KRYTON

Opera lui Cahun este în mod clar un predecesor foarte timpuriu al autoportretelor lui Cindy Sherman. Înainte de a deveni laureată a premiului Turner, Gillian Wearing a descoperit fotografia lui Cahun. Folosirea măștilor, a personalităților și a identităților fluide a fascinat-o pe Wearing, iar în 2017 a organizat o expoziție la National Portrait Gallery folosind propriile lucrări alături de cele ale lui Cahun.

Fotograf necunoscut, Claude Cahun și Marcel Moore la lansarea cărții lui Cahun Aveux non Avenus, Franța, sursa: Jersey Heritage Collection.

Andre Breton și Man Ray După ce a urmat cursurile Universității franceze Sorbona, Cahun s-a stabilit la Paris împreună cu Moore. Cahun a început să realizeze autoportrete (puse în scenă) la doar 18 ani, iar acest lucru a continuat timp de mulți ani. Portretele înfățișează pe artistă privind direct la privitor, purtând costume și machiaj, schimbând și amestecând genurile. Cuplul a organizat „saloane” literare și artistice în casa lor pariziană, iar printre vizitatori s-au numărat Andre Breton și Sylvia Beach. Man Ray a fost unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori ai celor doi. Breton l-a numit pe Cahun „unul dintre cele mai curioase spirite ale timpului nostru”.

KRYTON 2 (7) / 2021

Claude Cahun, Sunt în formare, nu mă săruta Claude Cahun, I am in training, don’t kiss me, 1927, Jersey Heritage Collection, Jersey.

17

Scriitor și jurnalist Deși fotografia a fost în mod clar o activitate artistică foarte iubită, Claude Cahun a fost, de asemenea, scriitoare, jurnalistă, eseistă, poet și sculptor. A lucrat în teatru și a participat la mai multe expoziții suprarealiste la Londra și Paris. Poate că cea mai faimoasă lucrare literară a lor a fost Disavowels, publicată în 1930. Cu toate acestea, Heroines, publicată mai devreme, în 1925, are un cadru unic de personaje feminine, scoase dintr-un basm, amestecate cu femei din zilele noastre.

tribuit literatură antinazistă. În 1937, în urma căderii Franței și a creșterii antisemitismului, s-au mutat pe insula Jersey, situată în largul coastei franceze. Revenind la numele lor originale, Lucy Schwob și Suzanne Malherbe, s-au declarat surori și și-au continuat eforturile politice din Jersey.

Claude Cahun, Fără titlu, 1936, Tate, Londra, Marea Britanie.

Scriitor și jurnalist Atât Cahun, cât și Moore au fost activiste din punct de vedere politic.

Ca parte a Rezistenței, au scris și dis18

Cu toate acestea, Jersey a fost invadat de Germania în 1940, iar cele două au fost în pericol iminent. Distribuția de materiale antinaziste a fost cu siguranță politică, iar cuplul era vehement antifascist. Dar, într-un fel, protestul lor a devenit și o aventură artistică.

2 (7) / 2021 KRYTON

Aruncau pliante mototolite în vehiculele care treceau, le ascundeau în cutii de țigări și chiar le strecurau în buzunarele soldaților! Dar eforturile lor au fost pedepsite brutal când, patru ani

mai târziu, în 1944, atât Moore, cât și Cahun au fost arestate și condamnate la moarte. Au fost închise, casa lor a fost confiscată, iar o mare parte din operele lor de artă au fost distruse.

Marcel Moore și Claude Cahun, Autoportrete Marcel Moore (stânga) și Claude Cahun (dreapta), autoportrete fără titlu, 1928, Jersey Heritage Collection, St Helier, Jersey.

Eliberare și moarte Jersey a fost eliberată de Aliați în 1945, iar cele doua femei au fost salvate, însă sănătatea lui Cahun s-a deteriorat grav în închisoare, ambele au murit la scurt timp după aceea. Un Moore devastat s-a mutat într-o casă mică din Jersey, trăind singura până la sinucidere, în 1972.

Sunt îngropate împreună în biserica St Brelade din Jersey.

KRYTON 2 (7) / 2021

Politica de gen Dar acesta nu este sfârșitul poveștii. În anii 1990 a existat o creștere bruscă a interesului pentru Cahun și Moore. Acele autoportrete uimitoare și atent puse în scenă, în care artistele își asumau diferite personalități, au dobândit un statut de cult. Artiștii care confundau stereotipurile binare bărbat/femeie au prins în totalitate zeitgeispoliticii de gen.

19

imagine în special, „I am in training, don’t kiss me” , a devenit una dintre cele mai îndrăgite și copiate imagini din iconografia homosexuală a secolului XX. În 2018, Dior a lansat o colecție de modă inspirată de Cahun.

Cahun a spus: „Rolul meu a fost să-mi întruchipez propria revoltă și să-mi accept, la momentul potrivit, destinul, oricare ar fi el.”

Cahun a îmbrățișat fluiditatea sexului cu zeci de ani înainte ca acest termen să fie folosit în mod curent. Dar nici Cahun, nici Moore nu și-au dorit celebritatea în sensul în care o promovăm acum. Munca lor a fost personală și politică, subminând conceptele tradiționale de gen, sexualitate și frumusețe.

Claude Cahun, Que me veux-tu? [What do you want from me?],1928

În 1994, Institutul de Arte Contemporane din Londra a organizat o expoziție de autoportrete ale lui Cahun. În 2007, David Bowie a realizat o expoziție multimedia cu lucrările lui Cahun la Festivalul Highline din New York. O 20

Este posibil ca ele să nu fi fost deloc îngrijorate de modul în care sunt acum adorațe de istoricii de artă și de membrii comunităților de homosexuali, lesbiene, trans-sexuali, bisexuali, și persoane care pun întrebări legate de gen. Arta lor a fost arma lor, nu calea lor spre celebritate. În acest sens, ele sunt la fel de revoluționare azi ca și acum 100 de ani.

Via Cerasela Tofan traducere de Adrian Grauenfels

2 (7) / 2021 KRYTON

A TTILA F.B ALÁZS

Rugăciune au fost zile când n-am putut comunica cu nimeni nu era o întoarcere spre interior mai mult m-au deranjat toate afirmatiile umane depresie – ai spune dar eram bine dispus m-am distrat cu pisicile mele am tăiat trandafiri m-am simțit ușor ca un acrobat care nu cunoaște gravitația codroșul de munte cu coada ruginita privea fiecare miscare în timp ce zbura ici-colo graurii s-au ridicat și m-au spionat dintre crengi

KRYTON 2 (7) / 2021

Clip S-a terminat si vara asta rândunelele au dus căldura sub aripile lor sub picioarele tale sângele frunzelor căzute tineri rătăcitori fără scop tot mai puțini pe străzi trandafirii nu s-au ofilit încă sunt în linie dreaptă: gardă decorativă umbra îmbrățișează pentru ultima oară lumina soarelui descurajată dar ziua s-a predat ursuzului nopți

21

tu dragă în sălaşul ascuns al conştiinţei mele ai asteptat cu răbdare până când îmi termin rugăciunea comună cu creaturi

Poveste Cândva din lut se făcea cărămidă el a făcut cărămizi din singurătate și a clădit zid din cărămizi în jurul lui noaptea își acoperi coliba cu cerul înstelat ziua cu nori și țesătura albastră a cerului între timp femeia făcea fire din singurătate și a tricotat vise cântând bărbatul ascultând cântarea a meditat: norii deși prind multe forme și culoare totuși mișcarea lor este previzibilă cerul nopții este infinit de adânc cu nenumărate stele dar secretul lui nu-l poți descifra și atunci brusc se uită la pereți și-a imaginat o fereastră și ușă prin care intră femeia a cărei voce asculta de o vreme în mâini cu vise tricotate cu care se vor acoperi în noptile răcoroase...

22

2 (7) / 2021 KRYTON

Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil Schinteie Art

KRYTON 2 (7) / 2021

23

G ÁBOR I STVÁN Ö RDÖG REZOLUȚIE PICTURALĂ A muri încet, cu răbdare, așteptînd ultima mișcare ușoară, după ce neantul te eliberează din păcatele tale, Și cu o anumită precizie treci mai departe.

Inexorabil.

DEPRESIE Neajutorare, ca Greutate excesiva.

Gaură neagră, unde Se pierde totul.

Simplu și Definitiv.

ANONIMUL EMIGRARE Trebuie să pleci să știi De ce să te întorci.

Dacă te întorci Inexistența va fi mai severă Decât prezentul.

24

Țara lui se întinde De la scaun pân’ la pat, De la pat pân’ la scaun.

Acei doi sau trei pași.

Beznă, o mişcare De la pahar la gură, De la gură la pahar Și cei doi-trei pași Până la moarte.

2 (7) / 2021 KRYTON

CINA UNUI BEATNIK Mă uit la tine, oraș al meu, Cluj.

Spatiul iubirilor mele.

Vis suburban a somnului pe o viață.

Zâmbet de plumb.

Peisaj urban care preschimbă creierul și narcoza pierdută și regăsită a persoanelor care transformă orașul.

Realizarea a tot ceea ce înseamnă prezent descântecul orașului și grimasa desfrânată, a trecutului.

Mă uit la tine, oraș al meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Nume ascunse între nervii mei, vibrațiile mele, aparițiile mele îmblânzite în noapte, secretele dezvelite care s-au dovedit în cele din urmă, neînsemnate, și începuturile la șapte dimineață.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

De la piața centrală pîn la gară, urmărind lumea, să descoperi cunoscuții, și locurile cunoscute, strada unde stătea iubita de odinioară și casele unde am stat eu în gazdă, acolo și acolo, și fumul cârciumilor și stația unde ajungi și de unde pleci.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Tabăra celor fără glas, așteptând o formă a rezultatului final, în cele din urmă, pleacă într-o cârciumă din centru și se îmbată prostește, KRYTON 2 (7) / 2021

25

dă cu piciorul în fund durerii cuiva, și hai mai departe.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Parcul central, unde te ai culcat cu câteva fete, și ai rămas acolo până în zori ca apoi să pleci să dai examenul până la plictiseală și să spui din nou că nu-ți pasă deloc, să asculti poveștile prietenilor și în cele din urmă spre casă îmblânzind gândul că a pierit drumul.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Ucigașul de alături. Ucigașul de alături, străin. Anonimul.

Case anonime, orașul anonim, anonimul din noi, etc.

Cunoscutul, cel ce apare mereu, perfectul jenant mă sufocă cu plictiseala, ca orice ființă umană creatoare, parte a vieții unei camere dintr-un bloc.

Povestind despre tot.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Cu teatre, cu zâmbete de scenă, Romeo fluturându-se ici și colo, ținându-se de mână cu iubita, umblând prin ani, așteptând aplauze, sau altceva, ce nu îneacă rolul de vis într-o plăcere extremă, ieșind în lumea modei si de acolo mai departe… să povestest sentimentul acela din trecut care te a împins din pat în pat, nu de puține ori tercând de zori, 26

2 (7) / 2021 KRYTON

și pălăvrăgeala generației următoare care începe totul din nou cu aceleași dorințe.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Scena viselor care se ascund în spatele ecranelor cinematografice, Titanic, cu aspect colorat schimbător, astept la mai bine, și după scenariu aprinzi o țigară și agăti femeia ta, ori altă femeie, cumperi un vin, iar orașul plictisit privește totul, de bună voie sau numai prin constrângerea instinctului, neagă tot ce este evident iar mai târziu, își dă seama de greșelile sale, se căiește de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mă uit la tine, orașul meu, Cluj.

Scena iubirilor mele.

Unul ca eu, care a trăit aici, si care va merge mai departe, pe care l-ai primit și l-ai transformat într-un fel prin plimbări de la Mănăstur la Mărăsti, fiind un rezultat parțial, remarcat ici colo, ori nu, mă numesc István Gábor Ördög, mă trezesc, incerc să aflu unde-s, oraș al meu, scena iubirilor mele, Cluj.

Traducere de F. Attila Balázs

Gábor István Ördög, 1977, Sfântu Gheorghe, studii universitare la Cluj-Napoca și Brașov.

A publicat două volume de poezie.

KRYTON 2 (7) / 2021

27

Olga Stehlíková (* 1977) este poetă, redactor de revistă și de carte, editor și critic literar. S-a născut în Příbram și a studiat boemistica și lingvistica la Facultatea de Științe Umaniste (Litere) a Universității Caroline din Praga și jurnalistica la Școala de Publicistică din cadrul aceleiași instituții de învățământ superior. Se concentrează în principal asupra poeziei și prozei cehe contemporane. A participat la alcătuirea Antologiei Poeziei Cehe, partea I, 1986-2006 (apărute în 2007), a anuarului Cele mai frumoase poeme cehești ale anului 2014 (alături de coordonatorul juriului, poetul Petr Hruška, lucrare apărută în același an) și la pregătirea multor altor volume de poezie și de proză. Volumul de debut, intitulat Săptămâni, a fost răsplătit cu Premiul Magnesia Litera Pentru Poezie1. Trei ani mai târziu, a scris împreună cu muzicianul Tomáš Braun volumul experimental ouă / eggs, alcătuit din 101 distihuri și îmbinând poezia, arta traducerii și muzica. În 2018 i-au apărut volumele Din perspectiva subiectului liric și Un semn al exclamării ca un catarg, primul dintre ele fiind scris împreună cu poetul Milan Ohnisko sub pseudonimul Jaroslava Oválská iar cel de-al doilea având-o drept autoare exclusivă. După un an, Olina Stehlíková a venit cu o compoziție poetică provocatoare, intitulată Despre ce vorbește Maica atunci când tace și care reprezintă o contribuție extrem de personală a autoarei la discuțiile despre criza globală a mediului, prăbușirea biodiversității și schimbările climatice.

Personajul principal al cărții, care, printre altele, vorbește la persoana întâi, este însăși ”Maica Primordială”, planeta Pământ. Anul 2019 a fost neobișnuit de bogat pentru Olga Stehlíková: pe lângă Maica, a publicat și nuvela Băieții nu dansează!, poveste dintr-un mediu coregrafic care li se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, ne învață cum să luptăm împotriva prejudecăților de gender, să învățăm să ne cunoaștem și să ne acceptăm alteritatea – pe a noastră și pe a altora, precum și narațiunea absurdă fără sens Kařut și Řabach, o poveste pentru copii și tineri, al cărei personaj principal - în afară de cei doi gemeni deja menționați în titlu – este litera cehească Ř2 : ea pare a avea o mare însemnătate nu numai în Republica Cehă, ci și pe misterioasa planetă Praminda.

1 Premiile Magnesia Litera sunt în Cehia echivalentele unor premii naționale pentru literatură.

2 Literă specific cehească, sunet care se pronubță ca o combinație stranie între ”r” și ”j”, ř este în același timp o inepuizabilă sursă de (auto)ironii la adresa ”specificului național ceh”, zice-se anodin, imitativ și lipsit de originalitate: ”nu avem nimic cu adevărat al nostru în afară de ř ”.

Prezentare și traducere din cehă în română de Dan Mircea Duță

28

2 (7) / 2021 KRYTON

O LGA S TEHLÍKOVÁ

Blocaj de trafic Îmi petrec timpul în blocaje de trafic.

Mereu merg pe undeva cu mașina. Îmi petrec timpul printre blocajele de circulație: el își va încetini trecerea, petru o vreme totul se va opri din obișnuita agitație cotidiană.

Atunci timpul se odihnește, încremenește, își sfâșie stomacul și își dezvăluie intestinele, din care încă iese fum.

Acestea sunt momentele când îmi realizez finitudinea, când, în sfârșit, știu unde să-mi plasez mâinile - pielea din care este făcut volanul seamănă cu pielea umană - când mă regăsesc în oglinda retrovizoare, deși privesc înainte.

Te sun, îți cer să mă suni, în automobilul gol pronunț cu voce tare numele tău, sunet după sunet, dar nici nu mă suni, nici nu ridici, pentru că ești la volan, nu ești blocată în trafic KRYTON 2 (7) / 2021

29

pe strada ta, traficul este fluid, ai trecut demult în viteza a cincea și nu ai niciun motiv să o reduci.

Acestea sunt clipele când văd ce se întâmplă în vehiculele din jur se află atât de aproape, o mică mașină mare înăuntru o mică fetiță mare, steluțe ca niște semnalizatoare Preadelicate amânări furioase.

Cehii nu se pricep să strângă cureaua, și în fond este atât de simplu.

Acestea sunt clipe ale contemplării, când timpul se relativizează, când pe neașteptate și în ocoluri necunoscute se ivesc din adâncuri amintirile, precum focile din copcile scobite-n gheață, când îmi amintesc că ar trebui să merg la mormântul tău, că drumul tău e lin, ca am apucat să fac atât de putin, că nu am reușit nici măcar să iau cina. Îmi petrec timpul în blocaje de trafic.

Pe bancheta in spate, copiii luau viața la rost, la vârsta asta, viața încă ascultă când o iei la rost. Pe mine mă ascultă numai Google pe baza cuvântului-cheie.

Asigurați ireproșabil, ei se simt cel mai bine acolo, printre firimituri, în scaunele anatomice, într-o zi își vor ieși urlând din sine, sau poate chiar acum stau îmbibați în propria urină.

Pielea din care este făcut volanul seamănă cu pielea umană -mă regăsesc în oglinda retrovizoare: o bătrână sălbatică de șaptesprezece ani, cu centura de siguranță legată ireproșabil, cu documentele la purtător, 30

2 (7) / 2021 KRYTON

cu o cană preferată în mână și cu rezervorul plin.

Nu, astăzi nu vom apuca s-o facem.

Dar timpul meu e unul singur, e așadar o raritate pe care n-o poți prevedea. Îmi dedic timpul, îl dăruiesc, ambalat în pachete drăgălașe, este vorba despre o activitate caritabilă invizibilă, pe care o voi bifa cu succes.

Fotografia mea se află pe toate legitimațiile mele.

Privește cât de adânc este plasată cutia de viteze sub bord. Parcă ar fi prăpastia Macocha3 .

Ce-arunci în ea, este pierdut pentru vecie.

Cândva mi-am depus acolo încrederea într-o hârtie cu antet.

Blocaj în trafic precum o constipație în mațele de certuri înfundate Nu voi scăpa nicicând de-această-asemuire.

Acționează schimbătorul de viteze!!

Din coloana de pe banda paralelă, mă privește insistent un bărbat care conduce un jeep de oraș: poate că nu-mi funcționează farurile sau am probleme când pornesc din loc mașina sau nu știu să lucrez cu ambreiajul - individul este în permanență lângă mine.

Profiluri ireproșabile din stânga și din dreapta.

Luxul privirilor în ochii celuilalt ni-l permitem doar înaintea coliziunii frontale.

Privește toate aceste lumini de control, sunt tot atâtea lucruri de care trebuie să le am grija, - copiii să-mi crească, nimeni să nu-i bârfească - dar luminile tot se mai aprind o dată, ca spre-a mă avertiza.

Nu, dragilor, azi nu vom apuca mergând doar înainte ca motorul.

Limitatoarele de viteză tenteză mai mult decât tortulețul Oreo, Sunt mai negre decât asfaltul.

Nu departe, dincolo de ele, KRYTON 2 (7) / 2021

31

orașul străin în care trăim din care încercăm să evadăm zgâriind pereții în mici, periculoase căsuțe rulante ce au parte de un service ireproșabil.

Nu departe, în spatele lor, se află tufele sălbatice, acolo se-ascund puii acelor păsări ce vor zbura curând, de la bun început, peste șase benzi de autostradă dintr-o dată. mi-e drag mi-e drag ca de la geamul meu să observ cum dispar speciile de animale încălzirea globală și topirea ghețarilor să văd cum treci prin spațiul porții cu o felie de pâine unsă cu ceva și părul ciufulit mi-ești drag de parc-ai fi mort iar tu ești 3 Macocha (”Maștera”) - Prăpastie de natură carstică din apropierea orașului Brno, loc în care, conform unei legende locale, o mamă vitregă ar fi încercat să își ucidă fiica, gest zădărnicit de intervenția sătenilor, alarmați de țipetele disperate ale copilei.

pădure Te duci pe gât, fierbinte lună plină, tu, pâine ce n-ai prins nici a te naște și-alergi prin noaptea ce cinstește un legământ de taină rară.

Te năpustești asupra pulpei, ca de Crăciun un bici de Paște, în coșul rariștei preapline de alb de ochi de căprioară.

Nu-i codrul tău.

Silueta șade, turn vechi și rău al amintirii, puțind a rom și a velință bătută în proțap de-a rândul.

Va fi.

Tainice gâze-n cioareci te vor ciupi precum vampirii.

32

2 (7) / 2021 KRYTON

Lucesc grămezi de iepuri. Aripi de buhă oare-ți cere gândul?

Să nu le-auzi precum frunzișul ce poartă râul, fremătându-l? În urmă-i, noaptea-ncremenește în zori promisa arătare, în care credem toți; încă zaci pe spate-n mușchiul umed cât mai poți până ferigile cu frunza-n jos deasupra frunții au să-ți zboare făr´ de-a descrie-n aer negri spori străvechi în veșnică mișcare.

gorgona diftină deasupra mesei cocoașa bunicii din haná părul ei negru acum mai rigid primul, al doilea, al treilea război, acum păi fătucă dragă asupra vieții pe care o duci chiar în spatele ușii bobițe de naftalină împotriva moliilor pe scări un preparat din caise în saramură cu o etichetă din 1981 scrisă de mâna ta când aveai patru ani încăpățânată incapacitate de a distinge oare unde o fi iar ei se gândesc deja la zestre din mașina de cusut curge o gorgonă: mătase, satin, țesături de damasc și lână flaușată batist, șifon, flanelă și brocart rips, serj, tafta, tricoturi, crep și olandă poplin, muselină, organdi și diftină coloanele masive ale coapselor îmcristate în adâncul unui scaun supică ești cadavrul a ceea ce ar fi trebuit să fii

KRYTON 2 (7) / 2021

33

Martiriul Sfinților uciși de perși SchinteieArt

34

2 (7) / 2021 KRYTON

A LEXANDRA N ICULESCU

Candelabrul Am ajuns acasă, am lăsat cele trei sacoşe lângă uşă şi am scotocit prin buzunarul rucsacului după chei, ca să n-o deranjez pe Mia. Zornăiau cheile de la maşină, alea de la birou, de la boxă, am nimerit o bomboană prăfuită de marţipan, aproape m-am tăiat la un deget în foaia unei agende, m-am speriat când am dat de ceva prea lipicios, şi am scos mâna. S-a deschis uşa şi a apărut Mia. N-am vrut să te deranjez, trebuie să fie pe aici, pe undeva şi cheile, i-am spus.

Da, sigur, am auzit din bucătărie cum foşnea ceva la uşă, şi mi-am zis: Andu scormoneşte după chei.

Am intrat şi am aşezat plasele pe două scaune, iar ea s-a întors să spele vasele mai departe. Îşi prinsese părul într-o coadă în vârful capului. Avea o pereche de pantaloni largi, strânşi pe KRYTON 2 (7) / 2021

glezne, şi peste ei o fustă subţire de voal. Am început să aranjez făina, laptele şi roşiile în spaţiul prea mic din bucătărie, chiar dacă ştiam c-o enervează să mă mişc prin spatele ei.

De ce te-ai apucat să speli vasele dacai zis că nu ieşi ca să termini de învăţat pentru examen?

A ridicat din umeri şi a continuat să frece o farfurie. Întotdeauna pune prea mult detergent şi se umple toată chiuveta de spumă.

Nu sunt un robot. Ai luat lămâi?

M-am uitat spre plase, am scos cele cinci lămâi şi le-am dat drumul în coşul cu fructe. I le-am arătat. Ea s-a încruntat, şi-a scuturat o mână şi le-a pipăit.

Tot d-astea?

Am aşezat coşul la loc.

Numai d-astea se găsesc.

35

Lăsase apa să curgă peste farfurii şi pahare şi peste o linguriţă şi acum apa sărea în toate părţile, dar ea nu era atentă şi ofta uitându-se la galbenul-portocaliu al fructelor.

De ce le-au schimbat în ce-or fi astea? Nu mai miros a lămâi, dar nu sunt nici clementine, nici minole, nici mandarine. De ce n-au putut să lase lămâile lămâi?

Am crezut că glumeşte, cum face mereu, pentru că s-a întors la vase şi le spăla cu migală, parcă le mângâia şi dădăcea şi le mai şoptea câte ceva.

Ce-i? i-am spus.

A zâmbit.

Când eram mică credeam că asta însemnă să fii căsătorită: să speli vasele pentru cineva. Eram aşa fericită la gândul că într-o zi un băiat o să mă pună să-i spăl vasele. Uite, n-am cârpă să le şterg, am aruncat-o pe aia albă că era prea veche.

Cu o zi înaintea examenului ei m-am dus iar să fac piaţa. Am întrebat de ce sunt altfel lămâile, dar nimeni nu mi-a răspuns.

Nu sunt cum erau, coaja aia, pielea lor şi mirosul de lămâie, nu mai sunt la fel, n-au cum să se numească tot lămâi, le-am spus eu, gândindu-mă că ea ar aprecia încercarea mea.

S-au strâmbat, s-au uitat unii la alţii şi şi-au văzut de ale lor. Până la urmă n-am mai luat deloc, să nu se supere. Era obosită, stătuse toată noaptea să înveţe şi, cu voalul ei, părea că 36

pluteşte prin cameră când am intrat.

S-a uitat în ochii mei cu speranţă.

Nu mai aveau nicăieri, au zis că de luni primesc marfă nouă, poate ai noroc, dar uite ce ţi-am adus, i-am zis şi i-am arătat un ciorchine de struguri. Ştiam că o nemulţumeşte povestea cu lămâile, dar n-am înţeles de ce şi-a dus mâinile la faţă şi s-a zgâlţâit de plâns. Când s-a potolit, m-am închis în camera mea şi am mai mâzgălit în caiet. Pentru că era septembrie, m-am gândit să scriu despre primăvară: Primăvara dintâi. Se aude venind spre mine. Spărtură în zidul tristeţii, cât de mică, dar odată ce există, zidul nu mai e de netrecut. Spărtura mică şubrezeşte zidul, începe cu ce-i în jurul ei şi îl destramă fără ca el să-i dea crezare până când se va fi infiltrat în tot. O să găsească firimituri de bolovani jos, la picioarele primei spărturi.

Primăvara dintâi. Se simte mângâindu-mi creştetul capului. Strop de alb în negrul disperării, cât de mic, dar odată ce s-a aşezat, negrul nu mai e total. Stropul alb se întinde uşor, moale, tot mai plin, cu pumnii tot mai mari, deschide larg palmele şi apucă din negru, îl sfâşie şi îl dispare, încet-încet, tot mai repede până când ajunge la capetele lui şi răsuflă uşurat.

Primăvara dintâi. Se miroase desfunzându-mi sufletul. Pui de limbă de soare pe gheaţa ce lâncezeşte cu indiferenţă. Cât de mic, dar odată ce-a 2 (7) / 2021 KRYTON

sărutat-o, gheaţa nu mai poate fi indiferentă. Puiul de limbă de soare prinde curaj, e tot mai neruşinat, pătrunde în toate colţurile, tot mai roşu, mai puternic, gheaţa se fâstâceşte, dar n-are scăpare, se topeşte înainte de a fi atinsă, se preface în apă hrănitoare, nu mai e nimic din ce era înainte de. Puiul de limbă de soare nu mai e pui.

Mia n-a luat examenul, a coborât să ia metroul, şi a dat peste un miros greu de la valurile de transpiraţie care umpluseră peroanele, scările şi pasajele atâta timp, şi s-a gândit de ce nu se aeriseşte mai bine la metrou, de ce nu ies mirosurile. Era duminica dimineaţa şi era linişte. Panoul arăta Gara de Nord: 12 minute. Doar într-un capăt al peronului mai era o familie: părinţii şi un copil. Nu-şi dădea seama dacă era fată sau băiat, se lăsa pe spate spre maică-sa, ea îl ţinea de subraţ, îl trăgea câţiva centimetri şi lui îi plăcea probabil cum îşi târşâia pantofii pentru că râdea. Mai era un porumbel sau guguştiuc, nu ştia să-i deosebească, avea ciocul subţire şi ascuţit, încadrat de două bile negre mici, lăsa brusc capul în jos şi apuca câte o firimitură de pâine. O dată găsise două vrăbiuţe care se ciorovăiau pe o bucată de covrig cu mac, altă dată apăruse chiar o pisică, trecea pe la picioarele oamenilor şi se ascundea sub câte un scaun aşteptând să-i arunce cineva de mâncare. Voia să iasă la Eroilor, doar că să simtă aroma. Era KRYTON 2 (7) / 2021

staţia care mirosea cel mai tare a patiserie. Se tot mişca pe loc şi îşi ridica ochii spre panoul care arăta ora 12:03 şi metroul spre Gara de Nord 12:05.

Din când în când se auzea ca un ecou vocea copilului din capătul peronului.

Cineva i-a şoptit foarte aproape de ureche: Ce ţi-aş face eu ţie.

Nu s-a întors să se uite cine e. Era o voce de bărbat, nu putea să îi dea o vârstă şi nici să-i pună o faţă. S-a îndepărtat şi s-a uitat iar la panou, metroul trebuia să ajungă. Îi simţise prezenţa aşa aproape, căldura unui corp străin o atinsese fără ca ea să vrea, şi s-a întrebat de ce i-a spus ce i-a spus. Nici el n-o văzuse la faţă, văzuse o rochie încreţită de la mijloc în jos, un cordon cu ciucuri roşii şi mâneci strânse. Nu mirosea a băutură şi totuşi prezenţa lui o speriase. A intuit că e mult mai înalt decât ea şi poate gras. Metroul a ajuns, ea a intrat şi a crezut că n-o să-i mai transpire palmele. Erau doar două bătrâne aşezate pe scaune, se ţineau de braţ, aveau capetele aproape lipite şi şuşoteau între ele. Mia l-a căutat cu privirea pe bodyguard: se ţinea de bară cu o mână şi mişca degetele celeilalte mâini pe ecranul telefonului. Cu coada ochiului, Mia a încercat să-şi dea seama dacă urcase şi bărbatul sau nu. Ar fi trebuit să se întoarcă de tot, dar n-a vrut, a rămas la una dintre uşi, uitându-se în geam.

El a ajuns lângă ea, i-a văzut imaginea în geam, era cu un cap mai înalt. Fără 37

să se aplece, i-a spus aceleaşi cuvinte: Ce ţi-aş face eu ţie.

Pe urmă a făcut câţiva paşi în spate şi s-a postat în uşa de vizavi. Cu o mână nervoasă Mia şi-a scos mobilul din geantă şi a început să vorbească singură. S-a gândit la vocea ei obişnuită, subţire şi miorlăită şi a încercat să o schimbe.

Deci mă aştepţi la ieşirea din metrou, da? Credeam că are antrenament azi, bine, deci vine şi el, da, vin şi eu, să fiţi chiar la ieşire, da?

Când s-au deschis uşile, bărbatul a ieşit fără s-o privească.

Miei i s-a părut liniştitoare poza bodyguardului care se ţine de bară şi se joacă pe telefon. A coborât la următoarea staţie, a mers un timp pe strada Sfântul Elefterie fără să-şi ridice ochii de pe asfalt, a continuat până a ajuns pe Louis Pasteur şi a trecut pe lângă o casă cu flori la balcon. Trei ghivece atârnau şi dansau când bătea vântul, fără să se sincronizeze, fiecare dintre ele voia să atragă atenţia, şi atunci se ciocneau, se îmbufnau şi se retrăgeau în spaţiul lor, chiar se întorceau, nu-şi mai vorbeau, şi pe urmă o luau de la început, pe aceeaşi muzică de jazz, care îi amintea Miei de începutul unui film, pe care nu ştia de ce nu îl urmărise, pentru că i-ar fi plăcut, după scena de deschidere: era o femeie tânără, înaltă şi subţire, cu ochii alungiţi şi creionaţi exagerat, cu părul strâns într-un coc lejer din care ieşeau şuviţe, cu un ruj roşu strident şi o rochie lungă verde, intra 38

într-un fel de bar sau sală de biliard sau oricum o încăpere cu un patefon, camera de filmat trecea brusc de pe femeie pe patefon şi arăta discul cum se rotea, şi Mia se întreba de ce îi atrage aşa de mult pe oameni un disc care se învârte, trebuie să însemne ceva mai profund, să existe o asociere în capul lor pentru care toţi rămân hipnotizaţi când acul atinge uşor discul şi el începe să se rotească. Şi mai era un fel de fum în încăpere, părea un fum dulce, poate şi praf, care n-o deranja deloc pe femeie şi începuse muzica să inunde camera şi s-o inunde şi pe ea, rămăsese în pragul uşii şi se unduia încet de tot, doar puţin şoldurile înainte şi înapoi, în stânga şi în dreapta, puţin în diagonală şi zâmbea fără să-şi mişte buzele, doar din unduire şi din lumina feţei şi din genele negre şi grele. Mia simţise toată tristeţea femeii şi ar fi vrut să afle de unde venea, ce i se întâmplase, sigur era o poveste de dragoste acolo şi ei îi plăceau, dar nuşi dădea seama de ce nu văzuse filmul până la capăt, ce îl întrerupsese.

La intrarea în bloc Mia s-a oprit pentru că a văzut o frunză. Era prima frunză portocalie pe anul 2015, care zbura aşa nepăsător, nu cădea ci aluneca spre stânga şi spre dreapta şi se ridica în loc să se apropie de asfalt.

Era un lănţişor folosit la o şedinţă de hipnoză, aşa lin se ducea într-o parte şi într-alta şi ea rămăsese cu gura întredeschisă şi cu mâna îndreptată spre geantă. În spatele frunzei au apărut 2 (7) / 2021 KRYTON

doi ochi cenuşii care i-au adus aminte de facultate. Se continuau cu trăsături cu miros de aule şi săli de seminar şi auzea clar cuvintele: când o să studiaţi drept umanitar, o să înţelegeţi. Rânjetul mustăcios era ascuns de frunza nehotărâtă, omul a căpătat o mustaţă portocalie care dansa, Mia şi-a dus mâna la gură şi a râs. Bărbatul nici n-a văzut frunza sau nu i-a păsat, a trecut zdrobind tot farmecul alunecării, dar a recunoscut-o pe Mia şi i-a zâmbit.

Bună ziua, l-a salutat ea.

Bună, stai aici? a întrebat şi şi-a ridicat privirea înspre etajele de sus ale blocului. Cum merge la facultate? Nu ne-am mai văzut, eu am fost plecat, mi-a luat locul Onescu. E bun, am auzit că v-a pus la treabă, ce alţi asistenţi aţi mai avut voi ca mine? Aţi huzurit-o şi v-am dat şi două puncte la toţi deşi unii chiuleau pe rupte.

Ea se ţinea de geantă, a încercat să tragă cu coada ochiului spre frunză, dar trupul din faţa ei o bloca.

Aşa e, domnu’ Liteanu, aveţi dreptate.

Ei, spune-mi Sami, că nu mai eşti studenta mea, poate mă întorc la catedră la anul, nu ştiu, am şi alte propuneri, i-a spus şi a atins-o pe umăr. Tu ce eşti aşa abătută? Probleme?

Mia s-a gândit la seminariile lui, la bancurile pe care le spunea, nu-şi amintea niciunul, ştia doar că toată lumea râdea şi el spunea bun, la treabă acum, cine a rezolvat speţa? şi se făcea brusc linişte, feţele studenţilor se înroşeau şi fiecare se uita la ceilalţi KRYTON 2 (7) / 2021

şi pe foile din faţă, era multă linişte, o ceaţă de linişte se făcea, s-a gândit ea, el începea să se plimbe printre ei şi să întrebe: vrei dumneata să răspunzi?

Am avut o restanţă şi credeam c-o s-o iau, dar nu, nu ştiu de ce.

S-a mai apropiat cu un pas de ea.

La cine?

Nu contează, o să-ncerc data viitoare.

A bătut-o uşor pe un braţ.

Hai, spune, poate te-ajut, nu sunt toţi balaurii din imaginaţia studenţilor.

Fără să se uite spre el, ci spre trotuarul plin de chiştoace de ţigări i-a zis: La doamna Viga, ne-a dat trei întrebări la teorie şi două speţe şi chiar nu ştiu ce-am putut să scriu aşa greşit, că totuşi am învăţat.

Da, o ştiu, o ştiu, are toane, ce vrei, e femeia divorţată, dar suntem prieteni. Aici stai, nu?

Ea a încuviinţat din cap şi cineva a ieşit din bloc, era o mamă cu doi copii care ţipau şi se băteau pe un Spiderman. Mama a salutat-o pe Mia, şi a lăsat uşa deschisă.

Da, aici, cu un amic.

Păi invită-mă la o cafea şi vorbim despre Viga. Soluţii sunt întodeauna, e păcat să stai cu stresul ăsta.

L-a lăsat să intre şi-au urcat. L-a strigat pe Andu şi n-a răspuns nimeni.

Sami a rămas în uşă câteva clipe.

Aştept, n-apare nicio pisică, nimic? Ştii cum e: toate fetele au pisica lor. N-ai?

39

Nu, nu, a râs ea şi a descoperit imaginea caloriferului din sufragerie.

Pe doi dintre elemenţi se depusese rugina şi nu-l mai vopsiseră, şi într-un capăt erau aşezate, unele peste altele, aproape mototolite, trei perechi de chiloţi albi de bumbac ai lui Andu. Şi-a dat seama că şi el văzuse acelaşi lucru şi au zâmbit, ea apucat în grabă chiloţii şi i-a dus în altă cameră. Când să se întoarcă, Sami era lângă ea, încercând să tragă cu ochiul peste umărul ei.

Dormitorul tău?

Ea a închis uşa.

Nu…nu.

Când venea cineva în casă - şi nu mai veniseră decât administratoarea, instalatorul şi părinţii ei, niciun prieten de-ai lui Andu, nicio prietenă de-ale ei-, Mia privea casa ca pentru prima dată.

Voia să ştie ce percepe un nou venit, ce-i atrage atenţia, ştia că de data asta fuseseră chiloţii lui Andu, dar ar fi putut totuşi să fie taburetele pe care erau pictate portocale sau candelabrul vechi pe care se hotărau în fiecare zi să-l schimbe, dar pentru asta cineva ar fi trebuit să se suie pe un scaun, să îl dea jos, aşa plin de praf cum era, şi mai erau şi toate firele alea la care nu se pricepeau şi de ce să facă pocinogul fără să fie nevoie, uneori chiar se mişcau graţios braţele lui încărcate şi se vedea curcubeul în sticlă în câte o dimineaţă cu soare, ce dacă era cam jos şi parcă se lăsa tot mai mult cu fiecare zi, poate o să ajungă la 40

podea şi atunci nu mai era nevoie de ei dacă tot se descurca singur. Ar mai fi fost măsuţa cu hârtii şi reviste străine de când fuseseră plecaţi, fiecare în altă parte, pentru că unul tânjea după ţări civilizate şi una după căldura oamenilor, şi s-a întrebat de ce trebuiau să fi rămas acolo papucii rupţi la un vârf ai lui Andu, aşa îi plăcea lui să lase fiecare lucru să-şi urmeze drumul şi să nu mişte un deget să-l schimbe.

Era şi biblioteca, aruncaseră toate bibelourile proprietarului într-un sac în debara, puţin şi bun, spuseseră, aşa că doar două rafturi erau ocupate de cărţi, iar restul era pentru aşternut şi şters praful, şi, între cele două momente, era locul de desen al Miei, câte o figură în fiecare zi sau câte un cuvânt care ar fi trebuit să-l amuze pe Andu, dar el apărea mereu cu o cârpă: Mai bine pui mâna şi ştergi decât să fii nesimţită, nu? Şi mai era canapeau lată unde se lăfăiau seara şi ea îl lăsa pe el să ţină telecomanda şi să schimbe program după program până ajungea la 60, din care unele se repetau şi iar o lua de la început şi, când ea, când Andu, spuneau: neah, altceva, nu, nu vreau cu lupte, dă de-aici, un film, găseşte şi tu un film. Imaginea apărea şi dispărea, ei se aşezau mai bine şi lăsau televizorul să meargă, uneori lăsau deschis şi radioul de pe hol, şi moţăiau cu capetele lipite, tresărind la câte un zgomot, până când el îşi lua avânt, se ridica şi o trăgea şi pe ea, apoi o 2 (7) / 2021 KRYTON

îmbrâncea spre camera ei, şi de multe ori uitau de televizor şi de radio, şi le plăcea sa le găsească aşa dimineaţa: erau voci acolo, oameni care existaseră sau încă existau şi se auzeau în casa lor, amândurora le plăcea, deşi nu recunoşteau şi se învinovăţeau reciproc: iar ai uitat astea aprinse, ba tu le-ai uitat.

Canapeaua era goală până când Sami s-a cufundat în ea şi i-a făcut semn să stea lânga el. A privit-o încruntat. Ştii că semeni cu…nu contează, eşti ceva mai tânără şi măcar n-ai buclele alea şi nici nu foloseşti diminutive, asta contează. A pupat-o zgomotos pe gât şi pe umeri şi i-a mirosit părul.

Ea l-a împins şi s-a îndepărtat.

De pe tavan şi-a mutat privirea pe geam, n-a găsit frunza portocalie, ar fi vrut să deschidă fereastra, să inspire aerul plin de praf care amintea încă de vară, dar în care ghicea deja ploile de toamnă. Sami începuse să miroasă urât, aşa i s-a părut, părul îi puţea, şi pielea şi ochii miroseau tare şi mai ales mustaţa hidoasă.

Am găsit-o pe Mia pe canapea, cu genunchii la piept şi capul sprijinit de ei. Am crezut că adormise aşa pentru că nu s-a mişcat când am intrat.

Ai uitat să-nchizi uşa, i-am zis.

Am lăsat sacoşele jos, la intrare şi m-am dus la ea.

Ce faci acolo?

O urmăresc.

M-am uitat împrejur, nu era niKRYTON 2 (7) / 2021

mic, acelaşi parchet de plastic sau ce-o fi. I se luase oja de pe degetele de la picioare şi două vene se îmbrăţişau sub pielea piciorului drept.

Ce urmăreşti?

M-am întors o secundă spre plase, înăuntru erau şi iaurturi şi trebuia să le bag în frigider.

Lacrima de pe gleznă: uite-o, se mişcă foarte, foarte încet, nu e ca celelalte care sunt împinse de la spate, asta nu se grăbeşte, ştie că n-are unde s-ajungă sau că oricum tot acolo o s-ajungă şi aproape a adormit pe drum, dar nu s-a uscat, e la fel de durdulie ca atunci când a căzut. Nu mai ştiu când am mai văzut aşa ceva, aştept să văd ce face la denivelarea aia, vezi acolo - şi a arătat cu bărbia partea dinspre interior unde începea talpa -, cum o să se descurce ea.

Era transpirată şi a ridicat o clipă ochii spre mine.

Nu, n-aveau lămâi, ce să-i faci, obişnuieşte-te cu ce e.

I-am dat un cidru de mere, a uitat de ce avea pe gleznă şi imediat şi-a lăsat jos picioarele. Avea nişte urme roşii pe coapse şi m-am gândit că se scărpinase. O apucă uneori şi se scarpină ba pe spate, ba pe braţe. Am vrut s-o îmbrăţişez şi m-a împins.

41

C ONSTANȚA A BĂLAȘEI-D ONOSĂ

Sonata dorului apus Ploaie mută, ploaie mută, roșu trandafir și spin; Zi albastră cu-ntuneric, bucurii ce nu mai vin.

Voi rămâne, voi atinge, ploaie mută strop ce-aduce Al tău chip verde-n privire, vorbe tandre de iubire.

Precum dorul stropilor închiși sub taina ploilor.

Trup în trup tu ploaie mută, rătăcești alene Ești aici iar vei atinge trupu mi-l sărută!

Sonată de suflet Cerul meu privea prin stele, stele mari și stele mici.

Mă privea cu ochii fixi astrul meu Brail numit.

Cerul meu iartă cu ploaia, ploaie repede înfrântăPloaia-mi cântă tot prin stropul muzică necunoscută.

Muntele simțea prin ram, ramuri verzi, ramuri uscate...

Eu vedeam cu ochii minții, muzică șoptită-n șoapte.

42

2 (7) / 2021 KRYTON

Sonată de toamnă târzie Strugurii vineții, raze azurii Frunze coapte-n nuc, Citron galben de pe camp.

Stropi albaștri de pe ram Voi ați adormit pădurea, Păsările-ați amorțit Vântule ce plângi într-una!

Fructe pârguite, nori violacei, Voi veniți cu ploaia-n mană Peste grădinile din toamnă.

Vreascuri putrede-n pădure Cad din crengile uscate, Iarna-ncepe să murmure Pe cărări să se arate!

Sonată fulguindă Iarnă, iarnă fulguindă Cer umbros și nesfârșit, Iarnă, iarnă violetă Lungi troiene măturând.

Iarnă goală dezbrăcat-ai Crengile pân-la pământ, Frunze, trist decolorate Sub nămeți ai pus plângând.

Iarnă, iarnă aștept clipa Cu o rază să mă mângâi, Iarnă, iarnă violet C-o pictură am să te sâcâi!

Sonata începutului de vară Iubesc cerul clopot mut, Iubesc luna trădătoare, Iubesc plantele ce plâng În lumina schimbătoare.

Iubesc iarba răsărită Primăvara în câmpie, Iubesc stele strălucind...

Chipul tău, ce mi-e drag mie!

KRYTON 2 (7) / 2021

Sonata ploii albe Au curs din cer atâtea stele Scântâietoare licărind.

Au curs încet și rânduite Aatâtea stele mici, sclipind.

Nu pleca; pictează ploaia, Ploaia dalbă ca mătasea.

Ploaia limpede ce-mi spală Chipul, trupul, apoi pașii..

43

Sonata norilor Sonata anotimpurilor românești Mi-e dor de primăvara crudă Cu verde prins ca la cercel, Când totul naște prinde viață Mi-e dor de primul ghiocel.

Mi-e dor de frunza de mesteacăn Din verdele-ntins al pădurii, De grânele pictate-n aur De coronițele cu frunze de laur.

Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă Când stropii ploii albăstrui Spală tot foșnetul pădurii Lăsând boarea mirului!

Mi-e dor de Dunărea ce-și lasă Malurile pictate cu dor, De ciocârlia românească Ce cântă pe-al Bărăganului ogor.

Nor albastru cenușiu Tu ai năvălit văzduhul, Nor de ploaie argintiu Ai întunecat pământul.

Nor albastru cenușiu Nor văzut de ochii mei, Nor în dans pe muzica Stropilor cu clopoței.

Sonata ploii mute Vânt zglobiu și ploaie surdă Zgomot straniu, strop pripeag , Bați la geamuri să te-audă Sterpul dor, al celui drag.

M-am închis între pereți Voia voastră-i mai tăcută, Și murim închiși în noi Eu, tu vânt și ploaie mută.

Mi-e dor când toamna poposește Pe tot meleagul românesc, Cu frunzele pictate-n codru Și holde-n pârguri, cum alții jânduiesc!

Mi-e dor de cerul iernii sidefii Cu-albastru-n zare sau violet smălțat, Mi-e dor de fulgii mlădioși ce cad încet Pe pământul românesc în ropot cadențat.

Mi-e dor de focul care arde în vatra românească, Din casa bunicilor cerul să-l privesc.

Un ochi, un suflet ce să-și mai dorească?

Să văd cum ninge afară pe plai românesc!

44

2 (7) / 2021 KRYTON

Sonata ochilor Iubesc ochii orice culoare ar avea; Cei care văd lumea pentru mine Și-mi descriu natura românească; Cu nume de ținuturi, munți și ape De Sfinți și mănăstiri aproape.

Cu nume de flori și păsări cântătoare Cu nume de dansuri și jocuri horitoare.

Cu nume de câmpii cu maci Și ploile de mai cu roade și strai.

Cu nume de îngheț-dezgheț Cu nume românesc, iubesc!

Octombrie la Sucevița Începutul lui Brumărel. De la fereastră privesc tot mai mirată la trupurile cicatrizate ale frunzelor căzute de-avalma pe jos, ca și cum ele ar fi fost lovite de sabie. Soarele dimineții se arăta precum o spuză, preluat de amiaza zilei. Salcâmii din grădina lui Tudor, stau melancolici spre soare, îmbrăcați în straie galbene. Culoarea frunzelor lor mi-a atras privirea. Bolta de trandafiri s-a întins pe caldarâmul din fața casei, odată cu noaptea care a trecut. Îmi amintesc de pădurile galbene, portocalii, violete ori verzi din Nordul Bucovinei. Privindu-le când eram în apropierea lor, toamna uneori, mi se păreau ca niște Scripturi din cărțile vechi și legendare. Odată cu amurgul, ele îmi păpreau și mai pline de culoare, de parcă ar fi fost niște înKRYTON 2 (7) / 2021

geri îmbrăcați în culorile văzduhului, al apelor și al pământului. Anul trecut în aceiași lună a lui Brumărel, m-am așezat la marginea pădurii de la Sucevița și-am ascultat în liniște murmurul frunzelor ce păreau a plânge rând pe rând, prin lacrimi colorate.

Altă dată, tot la marginea acestei păduri, am fost pe timpul primăverii și vara toată. Pădurea-mi cânta odată cu păsările de prin ea, iarăși eu, nu știam ce să-i răspund. Frunzele și coroanele copacilor țineau frunțile sus de parcă priveau numai cerul! Cum să pot uita starea lor?

Acum în toamnă, comparația nu este o desfătare, este o tristețe pictată prin cuvinte pentru timpul care a marcat verdele primăverii. Privesc pădurea cu copacii ei. Ei sunt o forță 45

pentru mine. Mestecenii, arțarii, platanii au o forță interminabilă în trupul lor, fiind ca o esență plină de energie pentru oricare dintre noi. De privești toamna de la începutul și până la sfârșitul anotimpului ei, simți că te afli în templul naturii îndumnezeit sub lumina ochilor tăi. Culorile toamnei se arată precum o minune sub lumina cerului. La început de toamnă petele colorate apar mai întâi ca o linie, apoi continuă tot mai accentuat cu oricare respirație a bătăii de vânt sau prin iluziile boabelor de ploaie ce cad tăcute cu răcoarea strânsă în ele. Atât vântul cât și ploaia, deschide strălucire în sufletukl frunzelor uscate. Dacă privești anotimpul de toamnă sub frontispiciul ei, universul de culoare pusă pe frunze, pe flori, pe fructe și-n zare, te simți strivit de aceste minuni trimise de departe. Trimise de înălțimi ori din

46

infinitul luminii. La răsăritul de zi ori la apusul ei, fiecare pată din culoarea toamnei, are un sens cosmic în vibrația nașterii ei. Dimineața la început de zi totul ți se pare generator de fantezie, seara la apus, totul este un decor de poezie, dincolo de timpul și gândul șerpuitor. Toamna este o desfătare colorată rostogolindu-se prin sufletul fiecăruia. Dacă în fața mea îmi închipui că este turnul de veghe al timpului, la stânga este muntele și la dreapta valea în care cad toate strâmtorile cerului unindu-se cu apele șrpuitoare, în spatele meu se află propiul destin care se naște cu fiecare anotimp. Privesc copacii toamna. Le invoc suferința, dar rămân complet uimită! Toamna, dar mai ales iarna, copacii sunt lipsiți de putere dar au permanent în ei Lumină! În caligrafia anotuimpurilor, toamna este cel mai original pictor!

2 (7) / 2021 KRYTON

SF. MINA Schinteie Art

KRYTON 2 (7) / 2021

47

D UMITRU T OMONI

Traian Vuia

Inventator, Publicist și Patriot Aşezarea inventatorului, gânditorului, publicistului şi patriotului bănăţean Traian Vuia în galeria personalităţilor naţionale şi europene presupune atât cercetarea şi reconstituirea biografiei acestuia, cât şi cunoaşterea multiplelor sale preocupări.

Descendent dintr-o modestă familie din zona Făgetului bănăţean, dar înzestrat cu geniu, ambiţie şi tenacitate, Traian Vuia a crescut la şcoala militantismului pentru cauza naţională, a cunoscut mai multe limbi străine şi curentele ideologice ale epocii sale, a studiat mecanica şi dreptul, a publicat reflecţii şi atitudini faţă de lumea în care trăia şi a realizat invenţii ce i-au asigurat nemurirea.

Traian Vuia s-a născut la 17 august 48

1872, în satul bănăţean Surducu Mic, comuna Bujor (azi Traian Vuia). Părinţi i-au fost preotul Simeon Popescu şi cea de-a doua soţie a acestuia, Ana Vuia din Ticvaniul Mare (Caraş), nepoata protopopului Lipovei. Simeon Popescu, fiu de ţăran din localitatea Dobreşti (zona Făgetului bănăţean), a urmat teologia la Vârşeţ, secţia română, şi din 1864 funcţiona ca preot în Surducu Mic. În toamna anului 1881 este înscris la Şcoala germană din Făget, la învăţătorul Anton Mahler, sub numele de Traian Popescu,unde a frecventat clasele a II-a şi a III-a. La Făget va fi fascinat pentru prima dată de ideea zborului, aşa cum va mărturisi peste ani într-o schiţă autobiografică: “La 2 (7) / 2021 KRYTON

vârsta de zece ani, pe timpul când frecventam şcoala germană din Făget, în 1881, învăţătorul Mahler construise pentru băiatul şi pentru un camarad al acestuia un smeu. Am urmărit cu curiozitatea obişnuită la această vârstă, toată construcţia smeului. Era de dimensiuni mari. Am urmărit cu multă atenţie procedeul echilibrării. (...) Acest smeu, îmbrăcat în hârtie albastră, se putea vedea din orice parte a orăşelului” În 1883 a fost transferat la Lugoj, unde urmează clasa a IV-a şi apoi Gimnaziul maghiar de stat, între anii 1884 şi 1892. La Lugoj, în toate matricolele şcolare, este înregistrat cu numele de Vuia Traian. A fost un elev eminent, aşa cum reiese din situaţia sa şcolară, inclusiv din rezultatele obţinute la examenul de bacalaureat.

După absolvirea liceului, s-a înscris la Politehnica din Budapesta, secţia de mecanică. După un an, datorită greutăţilor materiale, abandonează studiile tehnice şi se transferă la Facultatea de Drept, unde frecvenţa nu era obligatorie. În timpul facultăţii ţinea conferinţe cu subiecte din domeniul tehnicii, dar şi al filosofiei, având o cultură vastă şi temeinică.

Revenit la Lugoj Vuia şi-a aprofundat studiile filozofice şi sociologice.

Citea cu pasiune lucrările filozofului englez H. Spencer, studia în limba latină operele lui Spinoza şi se străduia să înţeleagă sistemul filozofic a lui Hegel. Fire sociabilă şi prietenoasă, Vuia era nelipsit de la întâlnirile intelectuKRYTON 2 (7) / 2021

alilor români din oraşul de pe malul Timişului, în special a celor ţinute în vestitul restaurant „Concordia”, unde se discutau cu predilecţie aspecte ale mişcării naţionale româneşti. În 1901 Traian Vuia va obţine titlul de doctor în drept cu distincţia “Magna cum laude”, în urma susţinerii disertaţiei: “Militarism şi industrialism, regimul de status şi contractus”.

Fascinat încă de pe băncile şcolii de ideea zborului cu aparate mai grele decât aerul, pleacă în 27 iunie 1902 la Paris pentru a-şi realiza visul. La 16 februarie 1903, anterior zborului fraţilor Wright, Traian Vuia a prezentat Academiei de Ştiinţe din Paris un “Proiect de aeroplan-automobil” în care a demonstrat cu argumente tehnico-ştiinţifice că zborul unui aparat mai greu decât aerul este posibil. El expunea problema zborului într-un mod cu totul original, deosebindu-se radical de concepţiile epocii care se bazau numai pe aparate mai uşoare decât aerul. În ciuda argumentelor expuse în proiect, rezoluţia Comisiei Academiei de Ştiinţe din Paris era categorică: “Realizarea şi soluţionarea problemei zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră. Această concepţie nu poate izvorî decât dintr-un creier bolnav”. În ciuda sentinţei dată de Academia franceză, Vuia perseverează şi în toamna anului 1903 începe construirea aeroplanului. Acesta avea, pentru prima dată în istoria aviaţiei, un tren de aterizare (căruciorul purtător), 49

care mijlocea câştigarea vitezei necesare pentru decolare. Spre deosebire de predecesorii săi, Vuia a adoptat formula monoplan, principiul unei singure elice şi a realizat un sistem pendular, care asigura aparatului o mare stabilitate de zbor. Motorul folosit pentru aparat era alimentat cu anhidrie carbonică, gaz obţinut prin arderea completă a cărbunelui de lemn. În ciuda experienţelor nereuşite din decembrie 1905, 5 februarie şi 6 martie 1906, la 18 martie 1906 visul său devine realitate. Aeroplanul său a rulat mai întâi pe pământ, aproximativ pe o distanţă de 50 m, apoi a pierdut contactul cu pământul şi a parcurs în zbor o distanţă de 12 m, la o înălţime de 0,6-1m. Vuia era primul om care s-a desprins de pe pământ cu un aparat mai greu decât aerul, cu mijloace proprii de bord.

După alte experienţe de zbor efectuate în anii 1906-1907, Vuia şi-a orientat cercetările pentru realizarea unui elicopter, în ciuda neîncrederii specialiştilor epocii, care considerau drept utopie realizarea zborului vertical. El s-a convins de posibilitatea realizării acestei performanţe prin experimentarea la 18 martie 1922 a elicopterului „Vuia nr. 2”. Din păcate, lipsa mijloacelor financiare l-a obligat pe Vuia să-şi întrerupă cercetările, dar nu peste mult timp profeţia sa devenea realitate.

După aceste realizări remarcabile, Vuia şi-a orientat cercetările în domeniului ştiinţei termice şi termodina50

mice inventând un generator de abur cu combustie internă şi cu valorizare aproape instantaneea, care a revoluţionat mijloacele producătoare de abur.

Paralel cu activitatea ştiinţifică, ce-l va consacra, ce-i drept târziu şi anevoios, drept unul dintre marii inventatori ai secolului XX, Traian Vuia a desfăşurat şi o bogată activitate social-politică. În timpul primului război mondial, Traian Vuia şi-a folosit inteligenţa şi condeiul pentru a sprijini eliberarea popoarelor asuprite. El a acceptat să lucreze la Biroul de Invenţii al Ministerului Apărării Naţionale din Franţa, contribuind la descoperirea şi perfecţionarea unor arme folosite în timpul războiului de armatele Antantei. În acelaşi timp, a scris manifeste adresate ostaşilor români, sârbi, cehi, slovaci etc. din armata austro-ungară, cu îndemnul de a nu-şi vărsa sângele pentru o cauză străină intereselor lor şi de a lupta pentru libertate.

O activitate remarcabilă a desfăşurat Traian Vuia în cadrul Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, constituit la 30 aprilie 1918 la Paris. Prin funcţiile îndeplinite – preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general – şi prin activitatea desfăşurată, Vuia a militat pentru organizarea unei legiuni de voluntari transilvăneni şi constituirea unui comitet unic al românilor stabiliţi în Franţa şi Italia. Din iniţiativa sa, la 15 mai 1918, comitetul a editat revista bilunară de propagandă “La Transylvanie”. Mo2 (7) / 2021 KRYTON

mentul culminant al activităţii social-politice desfăşurate de Traian Vuia în timpul primului război mondial îl constituie prezenţa sa la Conferinţa de Pace de la Paris, unde a pledat pentru recunoaşterea României Mari.

Pentru meritele sale în înfăptuirea Unirii, Comitetul Partidului Naţional Român al judeţului Caraş-Severin i-a propus candidatura în cercul electoral nr. 11 Răcăjdia pentru primul Parlament al României Mari. Din păcate, unii reprezentanţi ai Partidului Naţional Român i-au contestat dreptul de a candida pe motivul că a fost socialist, determinându-l să-şi retragă candidatura.

Genialul inventator a fost o personalitate complexă. Crescut şi educat în climatul efortului general pentru cultivarea solidarităţii şi libertăţii naţionale, Vuia s-a preocupat constant de sensul şi direcţia de evoluţie a lumii în care trăia, de soarta popoaKRYTON 2 (7) / 2021

relor oprimate şi în special de cea a poporului său, găsind răgazul de a-şi exprima opiniile atunci când împrejurările istorice o cereau. Stau mărturie în acest sens cele peste 90 de articole – identificate de noi – publicate de fiul preotului din Surducu Mic, în cunoscutele publicaţii din ţară şi nu numai: “Drapelul” (Lugoj), “Viaţa socială” (Bucureşti), “La Transylvanie” (Paris), “Orizontul” (Bucureşti), “Sămănătorul” (Braşov), “Fruncea” (Timişoara) şi “Luceafărul”(Timişoara). Dacă adăugăm la acestea şi broşura “Le Banat (Timishana)”, care a servit ca material documentar pentru susţinerea cauzei româneşti în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, avem imaginea unui intelectual omniprezent ce a slujit cu patriotism, credinţă, dar şi cu probitate ştiinţifică idei generoase – libertate, unitate, democraţie – şi aspiraţii legitime. Încă de la început, Traian Vuia s-a 51

alăturat românilor bănăţeni grupaţi în jurul ziarului Drapelul din Lugoj, tribună reprezentativă a mişcării naţionale din Banat şi Ardeal. În primul an de apariţie a ziarului, Traian Vuia publică o serie de patru articole intitulate: ,,Capitalismul naţional şi ideea naţională” şi studiul politic intitulat Viitorul. Până la plecarea sa la Paris, 27 iunie 1902, mai publică o serie de zece articole intitulate ,,Industrie de mână’’, considerate pe bună dreptate încercări de sociologie juridică. Articolele trimise din Franţa sunt reflexii asupra civilizaţiei franceze şi asupra realităţilor social-economice şi politice premergătoare răboiului.

Mai multe articole publicate de Vuia în Drapelul abordează politica externă a marilor puteri la începutul secolului al XX-lea şi pregătirea lor pentru declanşarea primului război mondial. Cele 70 de articole publicate în Drapelul ne dezvăluie un Traian Vuia racordat la realităţile lumii în care trăia, preocupat de a identifica cauzalitatea fenomenelor social-politice, sensurile şi direcţia de evoluţie.

După declanşarea primului război mondial Traian Vuia întrerupe definitiv colaborarea cu Drapelul, dar nu şi activitatea publicistică. În presa franceză şi a refugiaţilor cehi, Traian Vuia a publicat o serie de articole referitoare la situaţia popoarelor asuprite din monarhia austro-ungară şi la justeţea mişcării de eliberare.

O activitate publicistică remarcabilă a desfăşurat Vuia în paginile revistei 52

bilunare La Transylvanie, editată la Paris de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, din iniţiativa sa şi sub patronajul unor personalităţi franceze ştiinţifice, politice şi militare, ce susţineau cauza popoarelor oprimate. Prin cele 12 articole publicate Traian Vuia susţinea necesitatea eliberării popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar, dreptul acestora la autodeterminare şi la constituirea de state naţionale, prezenţa opiniei publice europene, situaţia reală din imperiu, cerându-i să combată orice încercare de justificare a necesităţii menţinerii acestuia.

Amintirile lui Traian Vuia din anii primului război mondial – desfăşurarea operaţiunilor militare pe fronturile româneşti, nerespectarea obligaţiilor de către aliaţi, îngrijorarea românilor de la Paris şi acţiunile lor de susţinere a cauzei româneşti etc.- au fost publicate cu multă satisfacţie de revista braşoveană Sămănătorul, pe parcursul a trei numere consecutive.

Alte amintiri legate de activitatea fruntaşilor mişcării naţionale din Banat sau de sprijinul acordat lui Aurel Vlaicu pentru achiziţionarea unui motor de avion au fost publicate în revistele culturale timişorene Luceafărul şi Fruncea.

Activitatea publicistică întregeşte profilul intelectual, spiritual şi moral al modestului bănăţean, patriotului român şi democratului european Traian Vuia.

2 (7) / 2021 KRYTON

Prof. Dr. Dumitru Tomoni s-a născut la 2 februarie 1956, în comuna Făget, jud. Timiş. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Bucureşti (1981). După absolvire, a lucrat la Liceul Agroindustrial Calafat, jud. Dolj, Liceului Teoretic „Traian Vuia” Făget (profesor de Istorie-Filosofie, director-adj., director) și Inspectoratul Școlar Județean Timiș (inspector școlar general, inspector școlar general-adj). Concomitent, a activat şi la Universitatea „Tibiscus” Timișoara, Colegiul de Institutori și la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. În 2005, a devenit doctor în istorie, la Institutul de istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca.

A publicat peste 400 de articole și studii în diferite reviste din țară.

Președinte colegiu de redacție la: „Restituiri bănățene”.

Redactor șef-adjunct la: „Gazeta Făgetului”.

Coordonator la: „Școala Noastră” „Vremea Noastră”, „Restitutio”, „Confluențe”, „Restituiri bănățene”.

Membru în colegiu de redacție sau științific la: „Studii și articole de istorie”, „Caietele Revoluţiei”, „Analele Aradului”, „Morisena”, „Columna 2000”, „Gazeta Făgetului”, „Lugojul”, „Făgeţeanul”, „La curţile dorului”, „Studii și cercetări istorice bănățene”.

De-a lungul anilor a publicat 12 cărți de autor, 14 cărți în colaborare, 10 volume coordonate și 3 ediții îngrijite.

Vicepreședinte al Societății de Științe Istorice din România și președinte al filialei Lugoj a SȘIR.

KRYTON 2 (7) / 2021

53

S AVU P OPA

Păzitorul Primi un beep scurt. Acesta era semnalul. Închise laptopul, se ridică de la masă, merse în hol, îmbrăcă un hanorac, luă de pe pervaz cheia, ieși în curte, ajunse la poartă, o deschise. Nu era nimeni. Ieși în stradă, se uită în toate părțile.

Nimeni. Era doar în șlapi, totuși păși în drum.

O mașină se apropie încet. Opri lângă el. Din mașină se dădu jos musafirul. Era îmbrăcat ca un detectiv de pe vremuri. Pardesiu cenușiu, înalt, o pălărie neagră, ochelari de soare. Părea încordat. Ducea în mâna dreaptă o valiză grea. Închise cu grijă ușa, mașina plecă.

Cei doi se priviră o clipă, își strânseră mâna și intrară în curte. Îl conduse pe musafir în casă, pă54

trunseră în prima camera, unde se afla biroul, îl pofti să ia loc la o măsuță. Acesta nu se dezbrăcă de pardesiu. Nu-și dădu jos nici pălăria, nici ochelarii.

Pe măsuță se aflau deja două cafele. Musafirului îi puse un șervețel, o linguriță și doar un singur pliculeț de zahăr. El își puse două. Se așezară unul în fața celuilalt. Își zâmbiră, își amestecară zahărul, vreo câteva secunde. Sorbiră din cafeaua nu foarte fierbinte. Lăsară cănile jos în același timp.

- Ai citit cu atenție clauzele contractului pe care ți l-am trimis aseară?

- Cu cea mai mare atenție.

- Sper că nu au existat neclarități?

Mă rog, nu știu cum ți s-a părut textul, îți spun sincer, am ajuns târziu ieri, nu am avut timp să ți-l scanez, drept să-ți 2 (7) / 2021 KRYTON

spun, mi-am și uitat, așa că, aseară, cum am ajuns, am mers unde aveam lumină bună, am scos telefonul, am aprins camera și am făcut vreo două, trei poze. Le-am tot privit, până la urmă ți-am trimis-o pe ultima, care mi s-a părut mai clară.

- Da, repet, a fost totul în regulă, îi spuse el pe un ton ferm.

- Mă bucur. Ai reușit să semnezi?

- Da, sper că nu e o problemă dacă am folosit semnătura digitală?

- Nicidecum. Doar ne-am digitalizat și noi...

- Perfect.

- Spune-mi, acum, dacă ești de acord să începem, sper eu, fructuoasa noastră colaborare, nu mai târziu de mâine?

- Putem și de astăzi, din partea mea, e ok oricând!

- Bun, știu, conform contractului, colaborarea ar debuta abia săptămâna viitoare, luni, dar eu spun că e mai bine așa. Să avem câteva zile înainte, un răgaz necesar să ne cunoaștem mai bine, să vezi cum sunt, ce fac, cum mă comport, cum privesc eu anumite lucruri. Să nu fie un șoc pentru tine. Să te iau prea din scurt. De aceea, e numai bine dacă începem de mâine.

- Și eu spun la fel.

- Uite, îți mai spun ceva. Nu este stipulat în contract. Un sfat prietenos.

Nici măcar un sfat, ci, mai mult, o opinie!

- Ascult.

- Să încerci să îți cultivi răbdarea cât pentru două vieți. Chiar și când te KRYTON 2 (7) / 2021

simți epuizat, când abia poți mișca, să nu cedezi, să nu te lași pradă gândurilor, îndoielii. Forțează-te, ridică-te, continuă, în ciuda oricăror rezistențe! Știu că poți! Nu degeaba ai apelat la noi. Nu degeaba ai ales această meserie, nouă în listă, apărută de vreo două luni încoace.

- Am înțeles. Nu am ce să adaug.

- Îți trebuie o răbdare de fier și plumb, amestecate bine!

- Bun, aș dori să încerc aripile, să mi le montez acum, să văd cum îmi vin, cum ar trebui să stau cu ele, în ce poziție?

- Exact, e bine vrei să le încerci din prima. Stai puțin.

Musafirul se ridică, puse valiza pe masa care fusese repede eliberată de cele două căni, formă un cifru, așteptă, din interiorul valizei se auzi o scurtă melodie psaltică, o ascultă până la capăt, după ce se termină, valiza se deschise cu un pocnet. Își băgă mâinile, apucă din ea, cu grijă, două obiecte învelite în foi albe, care păreau două vaze. Așteptă cu ele, până ce gazda luă valiza și o lăsă jos. Musafirul puse apoi, cu cea mai mare grijă, cele două obiecte pe masa și le despachetă. Ieșiră la iveală două aripi de înger, împachetate în două pungi cu bule.

Capetele erau lipite, le desfăcu, scoase, pe rând, aripile care erau de mărimi medii, de un alb cam cenușiu, suflă asupra lor, ieși puțin praf, se întoarse spre el și i le dădu. Acesta le luă cu grijă, merse în baie cu ele, se întoarse după câteva minute, înaripat.

55

Îi stăteau bine. Nu le simțea ca pe o povară. Făceau parte, în mod natural acum, din corpul său. Musafirul se arătă satisfăcut. Dădură mâinile și plecă. El îl conduse și se întoarse după puțin timp. Merse direct la oglinda din hol, făcu o piruetă și se arătă mulțumit. Îi stăteau mai mult decât bine.

Ar trebui să se facă un comerț cu aripi de înger! La costume fancy, o pereche

de aripi de înger! Ar deveni, repede, o modă.

Intră în camera de zi, se puse în fotoliu și dădu drumul la televizor.

Vârfurile aripilor, unite, îi înconjurau acum capul ca o aură.

Azi era încă liber. Dar de mâine avea să-și ia în primire postul obținut, acela de păzitor al propriului înger.

Ceață amară Își pierdu cumpătul, se apropie de ea, ridică mâna, însă, până să lovească, afară, în plin soarele de mai, se lăsă o ceață, ca și cum, din cer, pe întregul pământ s-ar fi prăbușit un animal imens, transparent, însă, rănit, agonizând neîncetat.

Depărtările fuseseră acoperite de straturile masive, alburii. Fântânile se umpluseră de ceața care se revărsa sub forma unor fuioare reci, aspre. Cerul abia se zărea dincolo de o pâclă plumburie, fremătătoare pe alocuri. Avea să țină ceața aceasta nesfârșită care parcă înlocuise și timpul, căci de când apăru, toate ceasurile încremeniră. Iar oamenilor, le cam pieiră glasurile.

Totul porni de la o neînțelegere dintre soții Crâmparu. În urmă cu o săptămână trecură prin cel mai mare necaz al vieții lor. Singura lor fată, 56

Mălina, studia limbi străine la facultatea din oraș. Stătea la cămin și venea acasă, doar weekendurile.

Se îmbolnăvi de covid, în urmă cu trei săptămâni. Deși era sănătoasă, nu se știa cu alte probleme, începu să nu mai respire cum trebuie, să-i scadă oxigenul, să facă temperatură și să se simtă foarte amețită. În câteva zile căzu la pat, apoi, într-o dimineață nu se mai trezise. Cei de la cămin chemară ambulanța, o duseră la spital, o conectară la aparate. În cele din urmă își reveni, dar oxigenul îi tot scădea, febra nu contenea, intră în comă, iar vineri seara murise.

Părinții, care tot timpul i-au fost alături, au încremenit de durere. Lacrimile le alunecau pe fețele care căpătaseră o asprime înghețată, inumană.

O înmormântară în sat. Participase 2 (7) / 2021 KRYTON

foarte multă lume, jalea imensă deveni un trup care se mișca pretutindeni, fără odihnă, umbrind totul în jur. Înainte de cearta celor doi, Maria, mama fetei, începuse să aibă, de două nopți, același vis. Se făcea că fata ei era vie, dar nu putea să facă sau să spună ceva, căci tot trupul îi era învăluit într-o foaie de șmirghel, plină de țepi pe dinăuntru, care o strângea din ce în ce mai tare. Dincolo de strania arătare, mai vedea în vis că trupul fetei nu se mai afla în groapa în care o puseseră, ci fusese depus pe fundul adânc al unei găuri de sobol, unde nimeni și nimic nu ar fi ajuns ca s-o salveze.

Târându-se pe pereții de pământ, venea un sobol cu trupul plin de solzi, clești de rac și cap de șarpe, care se apropia încet, sâsâind, de trupul fetei. Ea nu putea, însă, să vadă sau să simtă ceva, întrucât foaia de șmirghel, la cea mai mică mișcare, îi strângea și mai tare trupul, țepii îi intrau și mai adânc în carne. Între timp, în spațiul strâmt în care se aflau fata și sobolul, țâșnea din nevăzut un fel de cerneală deschisă la culoare, care acoperea totul, într-o clipă și, atunci, femeia se trezea țipând.

După ce visul se repetă în a doua noapte, dimineața femeia se sculă agitată, parcă-și pierduse mințile, merse direct în grajdul unde bărbatul ei, Pavel, dădea de mâncare la porci, deschise ușa, trântind-o de pereți, se postă în fața lui și îi spuse că ceva nu era curat la mijloc, de ea putea avea un asemenea vis, că fata lor nu avea KRYTON 2 (7) / 2021

parte de odihnă ca lumea, că ceva sau cineva o muncea pe sărăcuța, acolo unde se afla ea și că, de grabă, trebuie să meargă-n cimitir, cu două lopeți, să-l cheme pe popa, să fie numai ei, să dezgroape fata, să vadă ce-i s-o întâmplat de când e acolo, să-i înfigă ceva-n inimă, de-o fi cazul! Pavel o privi livid, își făcu de câteva ori cruce, apoi scuipă o dată zdravăn, în direcția ei, spunându-i că s-o tâmpit de-a binelea, că nu au nicio legătură biata fată înțepenită, fără viață, și visul ei de femeie fără o doagă, să facă bine să stea în loc, să meargă-n casă, să se liniștească, de nu avea s-o ducă chiar el la popa, să-i citească vreo câteva. Bine, mă omule, dară știi povestea din sat, că doară s-o mai întâmplat astfel de treburi, cu Marin lui Cocoș, cel pe care, la nici o săptămână de la îngropăciune, l-or dezgropat, de față o fost tot satul, și l-or găsit în sicriu întors pe burtă, de o trebuit, suportând mirosuri groaznice, că era-n plină vară, să-l întoarcă și să-i înfigă-n inimă un țăruș. Doar după ce-or înfăptuit ce or trebuit să înfăptuiască, în dimineața următoare, vacile și-or revenit din amorțeală, copilul cel mic al lui Marin își recăpătase cunoștința, muierea lui dădea din nou lapte din sâni, nu fiere cum zicea ea că îi ieșise, fiere în toată regula, gălbuie, acidă, de se înecă cel mic și își pierdu simțurile!

Văzând că nu are cu cine răzbi și că femeia e hotărâtă să facă un asemenea lucru, simți că-l ia cu amețeli.

El, care rar, se mânie, din pricina 57

traumei prin care treceau, își pierdu dintr-o dată cumpătul, trăsăturile feței i se schimonosiră, vocea îi deveni metalică, se apropie de ea, ridică mâna, însă nu apucă să lovească. Auzise, cum afară, ceva greu, o fâșie plumburie dintr-un sfârșit de lume, se prăbuși

cu un zgomot strident. Ieșiră imediat și zăriră ceața care cuprindea totul în jur. Respirând-o, te cuprindea pe dinăuntru un iz vâscos, amar.

Amuțiră. Stătură așa mult timp.

Bărbatul nu avea curajul să-și privească palmele.

PRAZNICAR BELGIA 1 - cu foiță de aur SchinteieArt

58

2 (7) / 2021 KRYTON

G ABRIELA S CHUSTER

Potop Absolutul este metodic moartea e şi mai perversă aşa e ea îngropat în minciună adevărul râde la rădăcina caninului de lapte devine tot mai palid pleacă... în huruitul roţilor masca îndoielii îşi răsuceşte zulufi mă uit peste umărul prea ars de viaţă potopul din valuri albe a inundat marea neagră descojind malurile de stânci şi case seara în Bosfor cu clinchete trudite ţiglele se lovesc de praguri ferestrele de uşi le simt sub pielea tălpilor câteodată un craniu poartă încă basma se lasă întunericul veacurilor

KRYTON 2 (7) / 2021

59

Împacă-te Neputinţă Nu mai e nimic de spus cuvintele s-au împerecheat şi au dat semne că îşi fac cuiburi doar durerea ne coboară în adânc am plâns şi am scrâşnit din dinţi am trecut de la real la imaginar şi înapoi simplu fără împestriţări fără gânduri ascunse fără nici un plan limitele nu le descoperi, cu încetul ele cresc cu încetul din neputinţele tale din dezbrăcarea de verde din consecinţa îngerului vestitor de moarte

Fiecare chip În spatele fiecărui chip ghemuit un animal speriat stă nu ştie ce i se întâmplă nu înţelege ce-i cu lumea asta se caută pe sine în toate chipurile trecătoare în fiecare chip speriat zace şi pacea şi războiul şi mila şi nepăsarea şi iubirea şi ura şi generozitatea şi lăcomia 60

Lângă fiecare mirare un ciorchine de cuiburi pe care iarna le zgârie cu fulgi de zăpadă îmi ascut dorul pe cureaua pentru brici şi zăngăne şi zăngăne de parcă liniştea din lume s-a ascuns de frică împacă-te cu moartea nu ai nici o putere fiţi prieteni împacă-te cu trupul putrezeşte-l de viu distruge-l cu sex şi alcool ca să uiţi mă strânge moartea din mine plesneşte la încheieturi câtă să fie deasupra noastră să încăpem toţi, pentru fiecare sau pentru Unu? Unu care ne cuprinde cât nu putem înţelege cât nu avem răspuns

în spatele fiecărui chip este un ţipăt o suferinţă o moarte o spaimă o lume un zeu 2 (7) / 2021 KRYTON

Linia fără capete Într-o noapte ca asta se poate muri în liniştea picăturii de întuneric între cer şi pământ urlă doar vulpea o jumătate de lună se uită cu ochiul din dreapta restul se ascunde în umbra pământului doar vântul palid aduce mişcare în gânduri pic...pic turnul bisericii se clatină sub clopot e ora 3 miezul întrebărilor se lasă descărnat până la taina opacă de unde nu se întoarce nimic bezna se scurge din ochiul minţii ca o păcură din măruntaiele timpului cât de greu este un suflet dacă trage jos toată bolta până la linia fără capete

Ultima Primăvara vine dinspre iarnă şi de fiecare dată mă arată cu degetul sângele umple în forţă ţevile albastre o văd cu coji de gheaţă pe trup nu m-a ales moartea ca un gheţar plutitor mă înconjoară deplin viaţa umblă ca o roată în jurul osiei privesc stelele până cad şi intru în noaptea adâncă să mă satur de veghe strada se lăbărţează neagră printre case nopţile fără zile luminează slab aud apa plouă sub roată osia e spartă timpul dispare

unde mi-e locul? între pleoapele fără privire sunt linia însăşi KRYTON 2 (7) / 2021

61

Poetul, editorul, redactorul și jurnalistul cultural Milan Ohnisko, diyident și semnatar al Cartei 77 în timpul Normalizării, s-a născut la Brno pe 16 iulie 1965). Din cauza convingerilor sale anticomuniste timpurii, a fost nevoit să părăsească prematur gimnaziul în 1981 și, cu un an mai târziu, și Școala Medie de Biblioteconomie. În timpul normalizării, a lucrat ca muncitor în construcții, recuziter, cititor de contoare pentru apă, paznic de șantier etc. După căderea comunismului, a devenit corespondent al filialei cehe a Agenției de Informare din Europa de Est (VIA). Apoi a înființat la Brno editura G (a.k.a. Ohnisko) și o librărie, care au funcționat până în 1997. Între anni 2001 și 2005 a fost angajat la editura Petrov (mai târziu Druhé město), apoi mult timp a colaborat cu diverse de edituri în calitate de redactor de carteindependent. S-a mutat la Praga în 2012 iar acum este redactor-șef adjunct al reputatei reviste literare Tvar.

Evident că opera sa timpurie nu a putut apărea în timpul Normalizării, astfel încât autorul a publicat în samizdat (revistele anticomuniste underground Vokno, Edice Petlice, Fragment K, Magazín SPUSA) și în revista diasporei cehe Listy. Este prezent în numeroase almanahuri și antologii de prestigiu. În străinătate, poeziile sale s-au bucurat de mare succes mai ales în Franța, Polonia și Germania.

Trupele Já jsem poznal…, , Nahoru po schodišti dolů band, Putrescin și Hm... au preluat unele dintre textele sale și le-au pus pe muzică.

Ohnisko este, de asemenea, autorul unui text poetic-reflexiv din catalogul Women’s Yard, care a însoțit în anul 2013 proiectul cu același titlu al artistei plastice și psihanalistei Kamila Ženatá. Aceasta a organiat cu patru ani mai târziu și expoziția multimedia Orizontul evenimentelor (finală) găzduită de Centrul pentru Artă Conte mporană DOX din Praga, Ohnisko fiind curator al expoziției și artist în rezidență.

Activitatea sa redactorială și editoriale este de asemenea foarte bogată.

Mai puțin se știe însă că, ocazional, Ohnisko a lucrat și ca traducător: de exemplu, a tradus împreună cu Vanda Senko Ohnisková, romanul Insula de Aldous Huxley.

Volumul său Lumina din rană a fost distins în 2017 cu prestigiosul premiu național Magnesia Litera pentru Poezie.

Prezentare și traducere din cehă în română de Dan Mircea Duță

62

2 (7) / 2021 KRYTON

M ILAN O HNISKO

POEZIE bat cu degetele în mașina de scris ciocănitoare înfruptându-se din sine confuze cuvintele se înghesuie printre rânduri habar n-au ce-i aia viață

AZI ÎN DRUM SPRE SERVICIU Azi în drum spre serviciu am văzut un om cu un demon pe chip Se săruta cu întunericul Am luat tramvaiul am uitat de toate omul acela a rămas acolo Demonul a venit cu mine Poeziile prezentate fac parte dintr-o antologie de autor care îi va apărea la Școala Ardeleană în traducerea lui Dan Mircea Duță.

KRYTON 2 (7) / 2021

63

GERUNZIU CĂTRE NEANT Cum să înghesui într-o poezie realitatea că dorința mi se mulează pe suflet precum cearșaful ud pe trupul gol?

Cum să înghesui într-o poezie realitatea că peste douăzeci treizeci cincizeci de ani eu flacăra mă voi transforma în cenușă?

Cum să înghesui într-o poezie realitatea că vou fiind dorm într-una iar mort fiind voi adormi definitiv?

poezie Pe bancă stă o fată citește zâmbește are picioarele dezgolite o constelație de pistrui in decolteu căștile pe urechi Un puf fin pe brațe e frumoasă și îmi place chiar dacă ar putea să-mi fie și așa mai departe Se scarpină în cap - și uite încheietura mâinii ei are memorie Domnișoară această poezie este pentru dumneavoastră

64

2 (7) / 2021 KRYTON

zăcea acolo un om Pe lume sunt atâtea lucruri ciudate De exemplu când spunem zăcea acolo un om cui i-ar trece prin cap că ar putea fi vorba despre o femeie

vară Stăteam pe o bancă în Curtea Paradisului de la Spitalului Militar1 beam cafea râdeam și ne sărutam iar eu vedeam peste umărul tău cum se aducea încă un cadavru la morgă

cântăreața Astăzi stând pe veceu acasă la ai mei am citit că tipa se dă în vânt după fursecurile de Crăciun dar că în ziua de Ajun în loc de crap mănâncă șnițele2 Mi s-a părut destul de interesant

Areal purtând această denumire din complexul Spitalului Militar din Praga 2 În Cehia, atât friptura de crap, cât și fursecurile sunt specialități tradiționale de Crăciun.

1

KRYTON 2 (7) / 2021

65

te-am cunoscut Ești viață și moarte ești și rău și bine și pasăre și plasă pentru păsări străine Ești totul și nu ești nimic ești regină cu toane dar hojnărești printre tomberoane ești zeiță dumnezeu și ai coarne ascuțite și la picioare copite ești absolutul și vierme-n țărână îți spun Te-am cunoscut Și-acum îmi iau rămas bun

ultime Fiecare poezie e un pic de vertige fiecare sărut o fărâmă de vis fiecare cină e măcar un pic cina cea de taină Ce să înțelegi?

Căror reguli să te conformezi?

După zile alte zile.

66

2 (7) / 2021 KRYTON

BRANCOVENI - BELGIA SchinteieArt

KRYTON 2 (7) / 2021

67

C ONSTANTIN T UFAN S TAN Tiberiu Brediceanu și sentimentul românesc al dorului* Contemporan cu realităţile sociale şi politice ale românilor bănăţeni şi transilvăneni, Tiberiu Brediceanu şi-a sublimat fireştile sensibilităţi naţionale în pagini muzicale inspirate din ancestralul melos ţărănesc. Prolificitatea sa s-a împlinit într-un amplu şi generos registru teoretic (articole, studii, eseuri, cronici, comunicări ştiinţifice), dar mai ales componistic, prin cântece, doine şi balade (reunite, în 1927, în cele zece caiete cuprinzând Doine, cântece şi balade româneşti pe teme popolare, pentru voce şi pian), creaţii instrumentale (jocuri, valsuri, opusuri camerale), care au avut darul să cultive spiritualitatea românească în

momente de restrişte şi să însufleţească manifestările de afirmare identitară, prefigurând statuarea unor genuri muzicale, în special miniaturi, aflate încă într-un proces de cristalizare în muzica românească: liedul, creația corală, suita instrumentală şi muzica de teatru. Poemul muzical etnografic „Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec” (1905), amplificat ulterior (România în port, joc şi cântec, 1920), La şezătoare, icoană de la ţară într-un act (1908), Seara Mare, scene lirice în trei acte pe versuri de Adrian Maniu (1924), Învierea (1936), pantomimă în patru tablouri după un text de Lucian Blaga (cumna-

*Prezentare rostită cu prilejul concertului in memoriam Tiberiu Brediceanu – 140, susținut, la 27 mai 2017, în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara.

68

2 (7) / 2021 KRYTON

tul său), au reprezentat tot atâţia paşi pentru structurarea ca gen a baletului românesc.

Membru al Marelui Sfat Naţional, director al Resortului Ocrotiri Sociale din subordinea Consiliului Dirigent din Cluj (resort care includea şi secţiunea Arte) în primii ani de după Marea Unire, T. Brediceanu s-a consacrat înfăptuirii unor generoase proiecte culturale de anvergură naţională: fondarea Operei Române, a Teatrului Naţional şi a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, a Arhivei Fonogramice a Ministerului Artelor din Bucureşti, înfiinţarea Conservatorului ASTREI din Braşov, înjghebarea unei prime orchestre proprii a Operei Române bucureştene, fondarea Societăţii Compozitorilor Români.

Continuând tradiţia familială, artistul bănăţean şi-a exercitat, episodic, până în 1920, mandatul de deputat în Parlamentul României în prima legislatură de după Unire. În toamna anului următor a iniţiat un amplu turneu dedicat culegerii de folclor muzical în spaţiul bănăţean, finalizat, în 1925, prin reunirea a 810 melodii populare româneşti din Banat (între care şi variante ale baladei Mioriţa, una dintre temele predilecte ale investigaţiilor sale folcloristice), culese în 82 de comune, tom premiat de Societatea Compozitorilor Români printr-un comitet prezidat de George Enescu.

Modalitatea de prelucrare a melosului popular, oarecum simplistă, idilică, de factură „sămănătoristă” (utiKRYTON 2 (7) / 2021

Tiberiu Brediceanu

lizarea cvasiexclusivă a intonaţiilor major-minorului apusean, eludarea latenţelor armonice modale ale ductului melodic, o viziune reducţionistă asupra metricii folclorului românesc, încorsetat în straiele ritmurilor consacrate ale muzicii clasice), au impietat, într-o oarecare măsură, asupra afirmării plenare, nealterate a esenţei folclorului ţărănesc românesc, într-o perioadă marcată de cercetările lui Sabin Drăgoi, Béla Bartók, Constantin Brăiloiu și, ceva mai târziu, Nicolae Ursu, dar şi de noile direcţii şi acumulări în componistică. Cu toate acestea, cântecele şi doinele lui Tiberiu Brediceanu au cunoscut un neaşteptat, uimitor succes pe cele mai importante scene naţionale şi europene începând cu prima decadă a secolului XX şi până în zilele noastre: în perioada antebelică, cântecele lui Brediceanu răsunau pe scena Ateneului Român 69

din Bucureşti, în interpretarea Veturiei Triteanu, iar în capitala valsului, în anii interbelici, selectul public vienez era entuziasmat de antrenul şi inefabila expresie ale sonorităţilor doinelor bănăţene şi ardelene cântate cu patos de Traian Grozăvescu, tiparul ritmico-melodic şi armonic al muzicii europene nereuşind să estompeze sau să altereze imaginea unui autentic „parfum” românesc implantat în structura intimă a muzicii, apreciată şi savurată pe toate meridianele. Supleţea conturului melodic, rafinamentul expresiilor dinamice şi agogice (asemănările cu harul lui Ioan Vidu, care a creat adevărate nestemate vocale având la dispoziţie mijloace tehnice limitate, sunt evidente!) reuşesc să impresioneze şi astăzi publicul meloman de pretutindeni, oferind, poate, o anumită perspectivă a compatibilităţii spiritualităţii româneşti (o atipică insulă de latinitate), aflată într-un sui-generis spaţiu confiniar (la porţile Orientului), cu valorile fundamentale ale Apusului.

Câteva nestemate din tezaurul de doine şi cântece lăsate moştenire de Tiberiu Brediceanu sunt puse astăzi în valoare graţie mezzosopranei Aura Twarowska, fiică a Lugojului (perfecţionată vocal la Timişoara şi Bucureşti), cu o îndelungată prezență solistică la Wiener Staatsoper, posesoarea unui impresionant palmares, filomela cu „voce de aur” (sintagmă cu care o alintă, în ultimii ani, simpli melomani, dar şi specialişti în dome70

niu). Prin salba de doine şi cântece selectate din cuprinsul celor zece caiete de Doine şi cântece popolare (Bagă, Doamne, Luna-n nor, Știi tu, bade, Vai, bădiță, dragi ne-avem), precum şi ariile extrase din muzica de scenă a lui Tiberiu Brediceanu (Pe sub flori mă legănai, Floricică de pe apă şi Doina Stăncuţei), primadona Banatului oferă melomanilor o imagine idilică, de o delicată ingenuitate, a folclorului românesc. Aura Twarowska, posesoare a unei impecabile tehnici interpretative, calităţi subordonate unei voci de o amplă şi nuanţată bogăţie timbrală, și Manuela Iana-Mihăilescu, o pianistă rafinată, cu certificate disponibilităţi și împliniri solistice și camerale (reliefate, în această seară, în Brâu, Pe loc, Măzărica și Ardeleana), recompun atmosfera unei epoci revolute, încărcate de gingăşia celor mai pure sentimente, născute dintr-un preaplin sufletesc şi un neostoit sentiment românesc al dorului.

Cunoscătoare ale arabescurilor melodice şi a structurii ritmice specifice folclorului bănăţean, cele două interprete redau cu șarm și antren alternanța metrică a jocurilor, intuind cele mai rafinate inflexiuni în desfăşurarea discursului sonor. Concertul aniversar Tiberiu Brediceanu (140 de ani de la naștere) se constituie într-un dar de preţ oferit melomanilor lugojeni, exprimat sub semnul inefabilului sentiment românesc al dorului, o perpetuă şi neîmplinită dorinţă de a apropia depărtările fizice şi spirituale.

2 (7) / 2021 KRYTON

M ILENA M UNTEANU

Lecţia de română Intru în anticamera doctorului Munteanu din Toronto; acolo aştepta un tânăr.

Mă uit lung la el, arată ca orice tânăr de pe aici, să fie român sau să nu fie?

Dau totuşi bineţe cu: – Bună seara!

Se uită lung la mine, înţeleg că nu e român. Totuşi, într-un târziu, răspunde: – Bună seara! Aha, deci este.

Un tinerel lung şi slab, m-am gândit eu că trebuie să fie foarte tânăr. Zic: – Eu sunt Milena şi tu eşti?

– Mihai.

Frumos. Trebuie să fie mai tânăr decât Alexandru meu, mi-am zis. Şi intrăm în vorbă: – Ce faci?

– La dentist…

– Da, ştiu. … şi până la urmă începe să-mi spună că tată-sau e un „engineer” şi mamă-sa lucrează la un „hospital”…. hmm, îmi zic: ori e născut aici, ori e KRYTON 2 (7) / 2021

venit de când e foarte mic… Aflu că e venit de când avea 2 ani şi jumătate, dar că părinţii îl ‘force’ să ‘practice’, adică îl obligă să exerseze româna. E, totuşi, fluent, ceea ce e o performanţă în sine. În plus, pare doritor să-şi vorbească limba maternă. Întreb: – Dar de scris, scrii româneşte?

– Nu, nu scriu.

– Cum nu scrii? Cine ştie vorbi, ştie să şi scrie, i-am zis.

Mi-am adus aminte că deşi Alexandru meu nu a făcut o singură clasă de limba română, citeşte şi scrie foarte bine.

Tot ce a trebuit să îl învăţ e alfabetul. Îl întreb: – Alfabetul îl stii? Zice: – Nu îl stiu, dar şi tata mi-a zis că se scrie exact cum se citeşte.

71

– Păi vezi?, zic, hai să te învăţ să scrii româneşte. Până aştepţi în anticamera dentistului, ai şi învăţat!…

Se uită la mine: – ?!?

Totuşi, pare interesat, zâmbeşte, şi fără să-i cer, se mută pe un scaun lângă mine. Eu iau un creion şi o hârtie şi încep să scriu alfabetul: – ‘a’, pe ăsta îl citeşti ca în ‘acasă’, nu îl citeşti ‘ei’, ne-am înţeles?

– Da. – ‘b’. Pe ăsta îl citeşti ca în ‘barcă’, zic, spune-mi tu un cuvant cu ‘c’.

– ‘Casă’.

– Foarte bine, ai văzut? Acum cu ‘d’.

– ‘Dulap’.

– Splendid. Cu ‘e’.

– ‘Elephant’.

– Foarte bine, numai că dacă citim f îl şi scriem ‘f ’, aşa că scriem elefant…

Ajungem apoi la grupurile: ce, ci, che, chi… câteva caractere speciale, româneşti: ă, î, â, ş, ţ, cam astea-s toate!

– Cum ţi se pare?

– Vreau să mai ‘practice’.

– Adică vrei să mai exersezi?

– Da. – Ai vrea să îţi fac cadou o carte în română?

– Nu, că am.

– Bine.

– Dar câţi ani are băiatul tău? mă întreabă el.

Aici am gândit că îi trebuie o altă lecţie de română, despre pronumele de politeţe, dar n-am spus nimic, nu cred că asta e o problemă. Răspund: – 23.

72

– 23???

In gândul meu: E mult, nu-i aşa? Asta mă dă de gol pe mine!

– E mult!

– Dar tu câţi ani ai? îl intreb, 16?

– 16???, mă întreabă înapoi….

Oare şi asta i se pare mult?

– Am 14, îmi spune. Vai, ce tânăr, un copil! Un copil într-un corp de tânăr deşirat. Un copil curios, drăguţ, doritor să afle. Îmi venea sa îi spun să scrie mesaje la prieteni pe Messenger, în română.

Poate se învaţă unii pe altii, se corectează unii pe alţii, se iau unii după alţii, până devine ‘cool’.

Asta îmi aduce aminte că am văzut un reportaj despre delfinii care învăţau să vorbească de la oameni…. şi antrenorii ar fi vrut ca ei, delfinii, să ajungă să se înveţe unii pe alţii! Dacă ar fi aşa uşor, la ora asta oceanul ar fi plin de delfini vorbind englezeşte, dar cum nu e, mă gândesc că e totuşi nevoie de mai mult ‘practice’, de mai mult exerciţiu, adică, pentru a fi fluenţi în orice limbă.

Cam aşa şi aici…. Cred că Mihai avea dreptate, el avea nevoie să ‘practice’!

Cum însă trăim într-o lume străină în care toţi suntem ocupaţi, ocaziile nu sunt multe. Totuşi, chiar şi câte o oră ici şi colo, poate pune câte o carte românească în braţele câte unui tânăr.

La fel cum şi alţii au făcut-o pentru noi. La urma urmei, frumoasa limbă română ne-a fost încredinţată nouă, să o dăm mai departe!

2 (7) / 2021 KRYTON

C ARMEN F IRAN

Aici și Acolo* Lui Mimi îi era frică de întuneric. La fel de teamă cum îi era de o fereastră deschisă. Nu pentru că Fred se aruncase în gol de la fereastră, prin ea i se părea că putea oricând intra o pasăre în casă. Îi spusese mama ei în copliărie, după moartea bunicului, că timp de patruzeci de zile sufletul mortului se întoarce uneori acolo unde a trăit, de cele mai multe ori întrupat într-o pasăre. Își ia la revedere, înainte să se piardă în straturile superioare din eter. Există și explicații esoterice mai elaborate despre sufletul care călătorește după ce a ieșit din trup: Isus s-a înalțat la cer după 40 de zile de la Înviere; Sufletul ar fi esența ființei, concentrația de informație căpătată prin experiența pământeană care se

întoarce de unde a venit, doar că trebuie să adune și să predea Acolo tot ce a învățat pe parcursul vieții. Folosește cele 40 de zile să treacă prin toate locurile unde a trăit, să adune tot ce a acumulat în timpul lăsat să se manifeste pe pământ. În Cartea morților tibetani sau egipteni se vorbșete de 49 de zile cât îi ia sufletului să se reîncarneze. Ceea ce, conform speculațiilor unora, ar duce la ideea că omul e trimis Aici cu un program pe care se străduiește să-l împlinească. Nu a reușit, mai vine o dată, și încă o dată, până își termină treaba. Cam așa i s-a spus lui Mimi la ședințele de spiritualitate pe care și le-a luat după moartea lui Fred pentru a se împăca întrucâtva, cu pierderea

*Textul face parte din romanul în pregătire, Singurătatea bărbaților.

KRYTON 2 (7) / 2021

73

lui. Sau asta a înțeles ea. Mă rog, să fie oamenii niște extra-pământeni care și-au făcut Aici un laborator prin care adună informații și le redirecționează Acolo?Acolo unde toate se pun la cale... Încurcate sunt căile cerului, a conchis Mimi și a renunțat să mai plătească orele de inițiere în tainele universului. Ce mai tura-vura, Fred s-a dus și înapoi tot nu se va mai întoarce, nici după 40, nici după 49 de zile. Moartea lui era până la urmă o realitate dureroasă de care nu putea nimeni s-o învețe cum să scape.

“Moartea e umilitoare prin anularea ființei, e de o imaterialitate sfâșietoare”, scria Fred cândva în tinerețe, cu mult timp înainte ca ea să-i dea târcoale.

Da, e umilitor, contempla Mimi, dar cel mai umilitor e faptul că Fred și-a luat zilele tocmai când ea era în vârful carierei, nu i-a lăsat nici măcar bucuria să-și savureze triumful. Sinucigașii sunt egoiști, nu se gândesc la ce lasă în urmă. Lor să le fie bine, ei să scape de Aici, și după ei, potopul!

Jocul ăsta cu Aici și Acolo fusese preferatul lui Fred. Aici, unde emigrase, și unde și-a căutat locul până la sfârșit; Acolo, de unde fugise, și unde nu și-a mai regăsit niciodată locul pierdut. Celălalt Aici, unde oameni, animale, insecte și păsări forfotesc săși facă datoria, să-și încheie cu bine contractul pentru a fi acceptați înapoi Acolo și lăsați să se odihnească în pace.

74

Pentru scurt timp, jocul Aici-Acolo o prinsese și pe Mimi în plasa lui, doar că ea se salvase repede în materialitatea vieții.

— Lasă-mă, dragă cu prostiile astea, aici sau acolo e tot una dacă muncești și-ți vezi de treabă. Eu am plecat de acolo mâncând pământul și oricât mi-ar spune unii și alții că s-au schimbat lucrurile, că acum e bine, așa și pe dincolo, pe mine nu mă interesează să mă întorc, nici măcar în vizită. Nu mai am pe nimeni acolo și nici vreo curiozitate, eu mi-am crescut aici alte rădăcini, mult mai adânci, ca să vorbesc ca tine, și mă simt în apele mele. Cât despre lumea cealaltă, mă lasă rece.

S-a întors vreunul să ne spună cum e?

Dacă e? N-am timp de chestii de-asta care pot suci doar mințile. Așa că să ne bucurăm acum, aici. Nu ziceai tu că nu există decât acum? Sau grecii spuneau asta? Ei bine, știau ei ce știau.

Că dacă grecii n-au știut, atunci cine?!

Nu te puteai pune cu Mimi. Simplifica sănătos orice șaradă, învăța repede orice joc, presimțea cacialmaua și găsea scurtătura să căștige din prima sau să se retragă la timp păstrând ce-a câștigat. Fred o privea resemnat, uneori dezamăgit, dar de fiecare dată cu o bucurie ascunsă. Mimi nu se lăsa intimidată nici de eternitate, nici de lipsa ei. Intuise impermanența așa cum țăranii presimțeau pe vremuri venirea ploii, dar nici impermanența nu o putea opri din drum. Dacă s-ar fi ținut bine de fusta lui Mimi, poate că Fred ar mai fi și acum în viață.

2 (7) / 2021 KRYTON

În primele nopți după înmormântare, Mimi îi văzuse umbra ghemuită în fotoliul în care își petrecuse ultimii ani, citind sau scriind la cartea aceea blestemată. Sau fumându-și pipa privind cărțile rânduite în rafturi de la podea până-n tavan. După câteva zile Mimi chemase portarul blocului și îi ceruse să scoată fotoliul afară. L-au cărat trei oameni. Era mai greu decât un simplu fotoliu părăsit. Poate că Fred se ascunsese în el. Mimi îl arunca și pe Fred, odată cu bucata aceea de mobilă cu pernele desfundate de stat.

Tot încerca să și-l scoată din minte, dar umbra lui revenea încăpățânată serile, după ce soarele se topea prin colțuri trăgându-și ultimele pâlpâiri după el. O umbră uneori disproporționat de mare proiectată pe zidul din fața biroului, alteori inexplicabil de mică, reflectată în oglinda din hol. Poate Fred murise neîmpăcat, sau poate Mimi nu se putea împăca să nu-l mai vadă, cu fiecare zi tot mai mic, îngropat în fotoliul lui cu o carte pe genunchi. „Nu doar entitățile lasă umbră, îi spusese odată Fred, ci și absența. Disparițiile au umbrele lor, așa după cum tăcerea ascunde sunete, iar întunericul, partea lui de lumină.”

Cine suferă mai mult, o văduvă sau o femeie divorțată? Se întreba Mimi trecând din cameră în cameră, verificând ca toate ferestrele să fie bine închise și storurile lăsate. Suferința din dragoste e una. Dar poți să suferi și din orgoliu, și de frica singurătății, KRYTON 2 (7) / 2021

din abandon sau din trădare. Tot suferință e. Poate mai mare, știindu-ți bărbatul cu alta, începând o viață nouă.

Pe o scară de la 1 la 10, cam unde s-ar situa durerea după moartea bărbatului, și unde după un divorț urât sau o despărțire furtunoasă?

O pierdere e o pierdere, oricum a-i lua-o. Mimi știa bine asta, doar trecuse și prin alte momente dramatice, a fost un timp când i se prăbușiseră stocurile la bursă, businessul ei fusese investigat de garda financiară, pierduse aproape un milion pe avocați, experți financiari și taxe, dar uite că își revenise, era în continuare patroana unui imperiu de frumusețe pe Fifth Avenue, o Clinică prosperă de întinerire, frecventată de lumea bună și promovată în publicații de modă și stil.

Mimi își înghiți pastila de xanax ca în fiecare seară, își turnă un pahar de șampanie și mai făcu o dată turul apartamentului spațios cu ferestre spre Central Park West. De când murise Fred, începuse să ia anxiolitice. În primele săptămâni pilula o liniștea.

Doar că după ce se liniștise și lucrurile intraseră oarecum în obișnuit, devenise o adicție. Nu mai putea să adoarmă fără ea. Uneori înghițea și două, dacă avusese vreo zi tensionată, ori dacă era urmărită de cine știe ce griji ori remușcări. Și trei. Nimic rău, jumate din America e pe xanax. O adicție care până la urmă putea fi ținută sub control. Iar Mimi ținea tot universul sub control. Toate îi ieșiseră cum și-a dorit. Doar Fred eșuase din tiparul ei 75

de succes. El nu-și găsise locul în nicio schemă. Nici în patria natală, nici în lumea nouă. Nici Aici, nici Acolo.

— Emigranții sunt de mai multe feluri, de pământ, de foc, de apă și de aer, îi citise odată Fred din cartea lui pe care Mimi nici acum nu ajunsese s-o citească. Era prea ocupată, ziua supraveghea bussinesul la Spa-ul ei de lux din Manhattan, iar serile îi erau pline de evenimente, recepții și partyuri. Nu avea timp, și nici curajul s-o deschidă. Lasă, nu se strică. Dacă lui i-a luat câțiva ani s-o scrie, îi va lua și ei câțiva s-o citească, s-a gândit Mimi cu ciudă. Mai mult ca sigur, despre ea nu scrisese nimic.

Cartea îi supraviețuise lui Fred, dar rămasese înțepenită pe biroul lui din lemn de trandafir, comandă specială făcută de Mimi la un magazin din Soho.

— Emigranții de pământ sunt telurici, prind rădăcini viguroase oriunde i-ai transplanta. Cei de foc țintesc în stele, și ele le cad cuminți în farfurie, sunt luptători neobosiți, dar și oportuniști, nu se dau în lături de la nimic pentru a reuși.

— Atunci, eu sunt de foc?, îl întrerupsese Mimi.

— De foc și pară, i-a răspuns Fred amuzat. Emigranții de apă iau forma locului în care se află, sunt ușor adaptabili și flexibili. Iar cei de aer, asemeni copacilor cu rădăcinile în eter, etern rătăcitori, căutându-și obsesiv casa, și pe pământ, și în cer.

— Tu ești ăsta. Aerian!, i-a replicat 76

Mimi.

Când a intrat în dormitor, Mimi a auzit clar un sunet care venea din biroul lui Fred, ca și cum o un obiect ar fi fost trântit pe podea. A stat o secundă nemișcată, și-a făcut curaj, și-a înghițit somniferul, și-a pus dopuri în urechi și în cele din urmă a adormit cu veioza aprinsă.

A doua zi dimineața când a intrat în biroul lui Fred, a găsit manuscrisul cărții pe jos. N-a căutat nicio explicație. Nici nu s-a mirat.

— Cărțile au viața lor, îi spusese el odată, se revoltă, contrariază, provoacă, fac valuri și epatează, sau își așteaptă cuminți timpul. Există o energie a cărților, dată de personajele care continuă să trăiască și după ce povestea a fost încheiată. Eroii își duc destinul mai departe, chiar după moartea autorului. Un creator nu are în totalitate controlul creației lui.

Hm, nici Dumnezeu nu mai avea control total asupra creației lui. Uite cum lumea a luat-o razna! Plină de falsuri și înlocuitori, de șmecheri și intermediari. Nu mai ai unde să te ascunzi, unde să fugi, aici Fred avea dreptate, nici trecutul nu-ți mai aparține, e permanent alterat de amintiri trucate, viitorul e dat cu repezitorul, iar pentru prezent nu ai niciodată timp.

Dacă n-ar fi fost atât de complicat, măcinat de întrebări și dileme, Fred ar fi putut fi un bărbat strașnic și un scriitor de succes, se înduioșă Mimi, dar 2 (7) / 2021 KRYTON

imediat îi veni în minte un alt pasaj pe care cândva i-l citise, cu toată ironia lui ascunsă: — Nu există cuvânt mai obsedant în America decât succesul. Fericirea e o datorie. Iar prin fericire se înțelege de obicei să ai fun. Sinonime precum a fi mulțumit, bucuros, împăcat au fost înghițite de trimfalismul sfintei treimi: Love, Happiness, Succes. Și să nu-l uităm pe Sfântul Duh, Banul.

El face legătura între provăduitorul evanghelist și mulțimile care intră în transă în săli uriașe, cât trei stadioane.

Niciunde în lume nevoia de miracol și autosugestia n-au prins mai bine.

O fi, dar tot mai bine așa decât să te smiorcăi toată ziua. Dincolo de mintea lui sofisticată și de atitudinea critică la adresa grandorii americane, Fred nu-și putuse depăși mentalitatea țării natale în care lamentația „se poate și mai rău” era dublată de fatalism și contemplația dezastrului. Mimi era o ființă de acțiune, nu avea timp de filosofie, ea emigrase cu un scop, și-l urmărise cu orice preț, iar scopul, nu-i așa, scuză mijloacele.

— Toate încercările de a defini timpul fizic sau metafizic au eșuat în formulări parțiale din care esența este lăsată pe dinafară. O dimensiune a naturii sau o măsură a ireversibilității, un flux continuu sau o spațialitate, definiții care nu doar că nu clarifică

KRYTON 2 (7) / 2021

noțiunea de timp, dar îi adâncesc misterul. Cred că timpul se naște și moare odată cu fiecare din noi. Vorbim despre timpul care ne este dat, sau altfel spus, lăsat, ca despre durata vieții. Frica de a nu mai avea timp se traduce în frica de moarte.

— Dragă, eu tot ce pot să spun e că time is money, l-a întrerupt Mimi.

Panseurile astea or fi fost apreciate în România pe vremuri unde oricât te-ai fi grăbit n-ai fi ajuns oricum nicunde, dar aici nu fac doi bani. Mă scuzi, dar trebuie să fug, sunt așteptată la o ședință de marketing. Însă poate încerci ceva mai simplu, să înțeleagă și oamenii. Nu-ți dau eu lecții cum să scrii, dar să știi că pe calea asta nu ajungi departe. Nimeni nu are timp pentru chestii de-asta. Dacă ar fi după mine, aș scoate fragmentul ăsta din carte. Și altele asemănătoare. Eseurile astea obosesc citiorul. Am citit într-o revistă recent, nu-ți spun care ca să nu mă iei peste picior, că rețeta de succes într-o roman e simplă: sex, crimă, religie. Sau o autobiografie cinstită. Cum, de pildă, am scris eu. Mergi la sigur.

Te pup, am dispărut.

Ieșise trântind ușa după ea și țopăind mulțumită pe tocurile înalte care îi dădeau și mai multă prestanță și siguranță de sine. Fred s-a uitat amuzat după ea. Vorbeau limbi diferite. El una veche, pe cale de dispariție.

77

Femeia Samarineancă SchinteieArt

78

2 (7) / 2021 KRYTON

A DINA V ELCEA

Acuarelă azi sunt la modă joint-urile privirile reci la trecerea unei tipe trăznet și textele scurte citite dintr-o răsuflare în stația de metrou sub reclama la McDonald’s de pe coloana îmbibată cu urina cea de toate zilele azi sunt la modă dezinhibările lipsa de sentiment șutul în tot ce ai tu mai sfânt ca să faci pe plac celorlalți să fii cool rece și mai ales poet azi poezia nu mai e la modă doar niște versuri se uită trist la tine și nu înțelegi că AZI nu mai exiști decât prin ce scrii atât de lipsit de culoare de sentiment încât nu va rămâne nimic din jointul tras pe fugă în goana spre moarte

KRYTON 2 (7) / 2021

79

Încremenirea unei clipe țin strâns în palme mugurii tăcerii dorite două păsări își unesc zborul și acustica gândurilor destramă noaptea de unde această explozie de soare înecată în verde? te-am ascuns în spatele unui fir de iarbă timid și clipa se prelinge pe tăișul lui ca ultimul cuvânt dintr-o carte sfârșitul își strigă dimineața pe țărmul invadat de pașii cuvintelor de plumb

Cu noaptea pe umeri Se aud stelele plângând.

Noaptea se decide destinul zilei în care tu visezi mai departe.

La o masă murdară, un bătrân cerșetor își numără zilele.

- Încă un rând, băiete!

Reflexii prima inoculare cu serotonină a fost un experiment ratat la 20 de ani răsuceam pe deget suvițele nopții speriam câinii dimineții și ascundeam în buzunare visuri acum nu am nevoie de stimulenți ca să râd de imaginea din oglinda crăpată a bunicii în care se ascund atâtea eșecuri 80

2 (7) / 2021 KRYTON

De vorbă cu tine țin minte acea seară în care zâmbetul tău era atât de tangibil mă simțeam protejată și lumea era un cerc de fier undeva departe licuricii dansau în jurul nostru risipind lumină un adam acvatic prins în capcana algelor elibera anotimpul iubirilor verzi mă luai de mână și alergam fluid prin apa întunecată până la marea eliberare în timp ce fluturi în costum de scafandru explorau adâncuri nerostite

Sssst Pe sulul nopții este scris „tăcere”.

Pocnește mobila în casă, o lună moartă-n depărtare piere și tot mai mult, văzduhul mă apasă, cu gheara lui, vopsită-n negru, îmi smulge cartea de pe masă.

Tăcere, vers, nimic, e noapte. Și peste-ncremenita fire apare-ncet, dintr-o poveste, un licurici dansând de fericire.

KRYTON 2 (7) / 2021

81

A DRIANA W EIMER

Drum de stele

La infinit

Am ales cu sufletul o stea care-mi seamănă

Împărţită în patru, inima stelei – şi a mea se divide la infinit lumină.

– lumină de stea să vă fiu.

Pe drum de stele paşii mei au redevenit zbor.

Am ales cu inima cerul la care să urc în Lumină.

Lumina-n vitralii Vitraliile – ochi-curcubeu deschişi Luminii.

82

Talantul Am înmulţit înmiit Talantul primit la venirea mea-n lume !

L-am rescris în Lumină şi dăruindu-l mereu mi s-a întors înapoi înmiit – cum dar din dar, cum lumină din lumină !

2 (7) / 2021 KRYTON

Trecem Trec anii peste noi măsurându-ne umbra şi lumina din ochi, şi lumina din suflet.

Noi trecem prin timp măsurându-ne anii, şi lumina vieţii, şi lumina spre-apus.

Sunet sacru al orgii Sunet sacru al orgii: cu trup de lumină în Lumină vibrezi…

– îndumnezeire, credinţă, mister…

Glas de Lumină înalţi către Cer, spre Cuvânt înspre suflet şi gând...

Lumină de suflet Se va întoarce drumul la mine, precum pământul în brazda de toamnă…

– bumerang înspre suflet.

Voi apune-n lumină, în lumină voi trece, lumină de suflet să vă fiu – cum lumina-n vitralii îndumnezeită-n Altare.

KRYTON 2 (7) / 2021

Sufletul stelei E legea universului în noi şi în lucruri, în iubirea noastră e mai presus ca-n orice.

Deschide sufletul stelei să intre Lumina !

83

A LINA P OPESCU

Acasă de sărbători.

Un covrig, un măr și-o nucă.

Dragă mamaie, Îți scriu scrisoarea asta ca și cum ai primi-o și ai citi-o peste câteva zile.

Mai bine zis ca și cum ți-ar citi-o tataie, pentru că tălică nu știai să citești. N-ai învățat carte, nu te-ai dus la școală, aveai frați mulți și era nevoie de mână de lucru la câmp și-n casă.

Dar tare ți-ar fi plăcut să primești vești de la mine. De fapt... nu ți-ar fi plăcut să mă vezi plecată departe, aici unde sunt acum. De atâta amar de vreme, ai zice nu fără o urmă de tristețe în glas...

Nu ai fi fost de acord să-mi fac o altă acasă, să am două acase. Una acolo, pe Vlașca sufletului meu, și alta aici, pe malurile Pisuergii, într-o Castilie care are oarece și din câmpiile argeșene.

84

Sunt bine, mamaie, cu două acase, mă simt bogată și fericită. Chiar dacă una îmi lipsește mai mult. Dar, mamaie, țiar fi plăcut să auzi cum Tatăl nostru tot pe românește îl îngân atunci când merg la slujba spaniolilor în sat. Și țiar mai fi plăcut să auzi și cum îmi dau în vileag rădăcinile, cu gura mare și fruntea cât pot eu de sus. Pentru că e un pic ciudat: în toți anii ăștia m-am simțit și mă simt mult mai româncă decât m-am simțit vreodată în țara mea. O fi dorul, cuvântul ăla greu de tradus în alte limbi? O fi nevoia de a mă agăța de rădăcini? De rădăcinile mele alea pure și frumoase, mamaie?

O fi dorința de nestăpânit de a arăta 2 (7) / 2021 KRYTON

lumii cum e România mea? Aia adevărată și frumoasă?

Sunt așa de fericită, mamaie, fiindcă nu mai fusesem acasă de Crăciun, la acasa mea din România, de câțiva ani. Merg vara mereu, și mă odihnesc la țara mea, la țara copilăriei mele.

Angela îmi dă lapte proaspăt muls, ea încă are vacă și cal și animale, mă-ndop de pâine caldă abia scoasă din țest sau din cuptor, ca aia pe care-o făceai tălică, cu brânză și usturoi, pentru că și a mamei iese la fel de minunată. Țața Dumitra îmi aduce dovleac copt, dulce și bun. Ies seara la poartă, la chilău, în așteptarea oilor și caprelor. Și dacă nu sunt țânțari, stau pe scara casei, în grădinița colorată, și serile acolo sunt o feerie: am concert de greieri fără bilet de intrare, se-aud tocmai de la lacul din izlaz, concert de miresme, pentru că și florile dau concerte, mai ales noaptea, când zăpușeala nu le mai pârjolește așa de tare, și concert de stele. În nicio altă parte nu e cerul mai plin de stele ca acolo...

Copiii mei și-ai Dianei, mamaie, adică strănepoții lu’ tălică, trăiesc și ei parte din copilăria noastră, așa ne-am dorit amândouă, și vara merg la țara noastră frumoasă și simplă, și Andrés și Mara și Zoe de prin aprilie-mai încep să spună că le miroase a România.

Le place acolo, pe ulițele pe care asfaltul din ultimii ani le-a modernizat, dar cărora le-a răpit din farmec, căci nu mai au bălți în care să se bălăcărească după ploaie. Pe ulițele unde eu îmi juleam genunchii și coatele când KRYTON 2 (7) / 2021

eram mică, și tălică îmi puneai o frunză de pătlagină și mă legai cu un crac de ștramp rupt și-mi ștergeai lacrimile cu dosul palmei; îmi trecea ca prin minune durerea, și-mi luam un colcovan de mămăligă rece, că mie și-acumi place mămăliga rece, și ieșeam iar la drum. Ulița unde plâng în fiecare vară, când găsesc câte un vecin, doi mai puțin și mă simt mai schiloadă.

Au trecut mulți ani, prea mulți ani de la vacanțele noastre grozave de prichinduțe care așteptau cu mare nerăbdare iarna și sărbătorile. Iarna aia pe uliță exact ca-n poezia lu’ Coșbuc.

Pentru că veneam la voi, mamaie, și ne așteptați mereu, tălică și tataie, cu brațele deschise și zâmbetul pe buze. Nici acum nu știu cum ne îngrămădeam toate trei în patul ăla, că tataie dormea singur în tindă, și eu dormeam cu capul la sobă și-ncercam să scot din când în când din plapumă vârful degetelor ca să mă răcoresc un pic. Multe ierni cealaltă jumătate a odăii și-așa micuțe era ocupată de războiul la care lucrai cu moașa Georgeta, cumnata lu’ tălică cu care așa de bine te aveai. Să știi că mi-am adus cu mine un macat colorat, ca să te am mai aproape.

Când nu ne tăcea gura, seara, înainte de culcare, tataie ne păcălea zicându-ne că Moș Gerilă ne ascultă pe la geam, și noi fuga ne lipeam năsucurile și nu vedeam nimic. Hai, mă, tataie, că nu e niciun Moș Gerilă... Da’ ce, credeți că stă să-l vedeți voi? Se face mic-mic. Și-l credeam, și-ncercam să facem mai puțină gălăgie.

85

Emoția creștea si mai tare atunci când gândul ne zbura la traista pe care ne-o coseai în fiecare an, cu o dibăcie formidabilă, că așa de bine coseai și țeseai de parcă aveai mâini de aur, și de atâtea ori m-am gândit cum de nu am moștenit și eu măcar un pic din priceperea asta a lu’ tălică... Mai ții minte cum nu voiai să ne-o arăți până în ziua de colindețe, ca să nu ne strici surpriza? Cred că de-acolo ne vine treaba cu toate la timpul lor. Dar de ciomagele pregătite de tataie, ți-aduci aminte? Ni le făcea să ne apărăm de câini. Niciodată n-aveam nevoie de ele, dar tare ne erau dragi, și ne veneau bine mai ales când nămeții ajungeau până la jumătatea gardului sau chiar și mai sus. Ne dădeam cu toții mari, care mai de care, ba cu traistele colorate, ba cu ciomegele frumos cioplite. În ziua de colindețe, emoția atingea apogeul când sosea după amiaza, pentru că de fapt după amiaza era deja întuneric pe timp de iarnă, așa că de pe la patru stăteam cu nasul lipit de geamul aburit al ușii și, pe furiș, o mai și deschideam din când în când, atunci când credeam noi că nu ne vezi, că ieșea căldura din casă, dar noi voiam să încercăm să auzim în zare ceva ce încă nu se auzea. Nu care cumva să iasă alți copii cu mult înaintea noastră. Și în sfârșit se făcea ora de plecare.

Ne strângeam cu toții la poartă. Mici și mari, da, că mergeau și mari cu noi, de obicei tatai, că mamaile rămâneați 86

acasă, să primiți colindătorii cu coșul de covrigi. Cam câte un tataie de căciulă, sau de două, sau de trei, depinde de numărul de nepoți din casă.

Când în sfârșit se forma grupul, plecam. Întâi intram la vecini. Cooolindeeețe, băăă, coooolindeeețe, băăă. Ăsta era strigătul nostru de război. Nu tu Foaie verde portocală, nu tu Domn, domn să-nălțăm... Nu cântam colinde propriu zise. Ăsta era obiceiul din țara mea de pe Vlașca argeșeană, lipită de Teleormanul lui Marin Preda. Dar strigam tare, mai ales când tataii ne îndemnau, la intrarea într-o curte, pe motiv că gazda era mai bătrână sau mai surdă. Cooolindeeețe, băăă, se-auzea din zeci de piepturi de copii. Glăscioare care voiau să pară voci puternice, și care se întreceau între ele. Să vedem cine strigă mai tare. Ieșea gazda cu coșul de covrigi. Dacă aveam noroc, mai primeam și câte-un măr sau o nucă, mai ales de la rude sau vecini. Stăteam frumos la rând, doar câte unul mai răsărit mai stătea o dată, cu căciula bine înfundată pe frunte ca să nu-l recunoască femeia și să-i mai dea un covrig. Că a doua zi ne lăudam cu numărul de covrigi primiți, și-i înșiram pe o sârmă, și-i înmuiam dimineața în ceai cald de tei cât ținea vacanța. Ăsta era mic dejunul nostru, și Raul s-a învățat cu obiceiul pe care îl mai reînviez din când în când, pentru că spaniolii beau ceai de tei doar când vor să se liniștească, mamaie, și li se pare 2 (7) / 2021 KRYTON

ciudat când le povestesc că eu îl beam în fiecare dimineață doar pentru că aveam un tei un curte. Când se nimerea ca gazda să fie rudă cu vreunul din noi, mai scotea și câte un pahar de vin sau de țuică fiartă pentru tatai, ca să se mai încălzească și ei nițel. Nu prea ne convenea nouă, colindătorilor, pentru că ne cam ținea în loc. Și noi voiam să colindăm cât mai multe din ulițele din sat. Hai, tataie, bea vinul și hai să mergem... Aceeași frază, cu puține variații de lexic sau ton de voce, se înmulțește la trei, sau la cinci, sau la zece, și adesea era însoțită de o ușoară tragere de mânecă. Până când tataii lăsau ceștile de lut cu un mulțumesc din ce în ce mai veseli, și supărarea era uitată repede atunci când ieșeam din nou în uliță și auzeam scârțâitul stratului gros de omăt sub cizme. Mâinile ne înghețau, cu mănuși cu tot, pe ciomegele alea frumos meșteșugite, și abia mai simțeam buricele degetelor de la picioare, deși purtam cu toții șosete groase de lână împletite tot de tălică și de celelalte mamai.

Ajungeam acasă înghețați și cu bujori în obrăjori, vorba cântecului, și ne lipeam mâinile și picioarele de soba fierbinte, și adormeam cu gândul la traista plină de covrigi...

Treizeci de ani mai târziu, mamaie, copilele de atunci sunt femei care au, la rândul lor, copii. Și se încăpățânează ca și micuții lor să simtă un pic din ceea ce ele trăiau pe vremuri în fiecare seară de douăzeci și trei deKRYTON 2 (7) / 2021

cembrie. Acum ele sunt cele care au primit să se încălzească cu puțin vin fiert cu zahăr și scorțișoară când nora lu’ țața Tudorița le-a îmbiat. Emoția a fost diferită, dar nu mai puțin intensă.

Până când Andrés va termina de construit acea mașină a timpului pe care a inventat-o la doar trei anișori, nu ne rămâne decât să recurgem la trucuri șirete, și treizeci de ani au dispărut ca prin magie. Și ne-am desfătat din nou cu scârțâiala caracteristică a omătului sub cizme. Când eram copile puteam să colindăm doar în seara aceea, restul tradițiilor erau rezervate, într-o împărțeală nedreaptă și irațională, de atâtea ori ne-am gândit, exclusiv pentru băieți. Nu mai e așa, mamaie, acum și fetițele ies în seara de ajun cu Steaua.

Dacă m-ai fi văzut purtând țanțoșă nevoie mare coroana de hârtie pe care au confecționat-o Monica și Laura! Nu râde, a trebuit să fac pe Melchior, pentru că s-a retras un membru fix în după amiaza evenimentului. Și da, mi-a plăcut, mi-a plăcut mult. Și tot așa m-am văzut avantajată și înfofolită în macatul cu pătrățele mov și grena țesut de tălică care mi-a ținut drept pelerină. Îmi vedeam umbra pe zăpadă, în lumina de la stâlpi. Știi senzația aia pe care o ai atunci când te simți copil? Când parcă n-au trecut anii și poți să faci ce vrei fără ca nimeni să se uite ciudat la tine?

Da, da, senzația aia care nu se poate plăti cu nimic în lume. Senzația care 87

luptă corp la corp pentru a câștiga primul loc pe podiumul acestei minunate vacanțe de iarnă, cu efectul pe care l-a avut asupra mea construirea unui om de zăpadă, sau trasul saniei celor mici.

M-am bucurat ca un copil cu omul de zăpadă, preț de trei ore de muncă pe care am luat-o în serios. Mintea mi s-a golit complet, și grijile și rutina obositoare din fiecare zi au rămas undeva, departe. Tata mă încuraja de pe sală, zicându-mi că-l fac trainic și că n-o să se topească până la primăvară. Copiii m-au părăsit, așa sunt ei în ziua de azi, dacă dau un pic de greu, dau bir cu fugiții...

Mai era o seară de colinde, mamaie: am fost cu capra! Nu te mira, știu că pe vremea lu’ tălică numai băieții mergeau, dar uite că vremurile s-au schimbat. Ți-aduci aminte de Fetița, capra aia roșcată și obraznică cu care mă trimiteai la câmp? Eu îmi luam cu mine o carte, dar nu mă lăsa să citesc, mereu voia să-și schimbe locul și mă lua târâș pe câmp în căutarea unui mănunchi de iarbă mai verde și mai proaspătă. Capra din colindă e roșie

88

și ea. Da, exact, e capul ăla de capră făcut din lemn de tataie și pe care tata l-a vopsit roșu într-o zi, ce coincidență. O figură destul de reușită, cu ochi, gură și coarne, niște coarne mândre care împung fără milă dacă nu ești atent și pe care noi le-am împodobit cu mărgele ieftine cumpărate de la bazarul chinezesc.

Să zic drept, n-aș fi ieșit din casă, pentru că, așa s-a nimerit, a fost cel mai geros Revelion din ultimii cincizeci de ani, dar cei mici nu m-au lăsat și în cele din urmă a trebuit să-i însoțesc. De frig ce era mi se lipeau nările când respiram, și încă o dată am călătorit în timp fără mașini speciale. Cât de speciale sunt clipele în care reușim să ne întoarcem în copilărie, mamaie. În copilăria în care o să vă găsesc mereu pe voi, toți cei din eternitate. În copilăria de la țara mea frumoasă, din prima mea acasă, unde sunteți chiar și atunci când nu mai sunteți de fapt.

Te îmbrățișez din depărtata și însorita Spanie, mamaie.

Cu dor și drag, Alina

2 (7) / 2021 KRYTON

A LBERTO S EVILLANO M ONTAÑA Prolog Evei Când mohorâte zile își întorc privirea și totul se apropie de sfârșit; când un răstimp nostalgic se isprăvește, iar drumul se încheie și-ncontro mergi nu știi; când trecutul în văpaie se topește și nimic din ce-am trăit nu mai e; când în curând poate lumea va să-și schimbe chipul și ce-i înlăuntrul meu n-o să mai recunosc; când simt că ceva o să înceapă mâine și încă nu sunt sigur dacă vreau să plec, cuvine-se vremea de dinainte-a prețui tot ce-am visat, tot ce cândva am fost, toți cei care în luptă m-au însoțit contemplând înfrângeri, victorii pierdute, lumini și umbre ce-n casă mi-au sălășluit, amintiri de-o viață, tristeți, fericiri. Îmi las – parte din suflet – testament: -pentru ce va să vină, ce sigur va veni.

Versuri aici așternute, vă las.

Atât am izbutit să scriu, cu ușurință.

KRYTON 2 (7) / 2021

89

Autoportret fictiv Lui David (Draki) Marginal și gânditor diferit și nu prea liber, plăcut și-nțelegător trist și neîncrezător.

În ore invernale II Pacăi După multă vreme a vrut zăpada pe străzi să se arate, să-mpodobeasc-orașul cu albul ei etern, să-i dăruiască zilei o altă ambianță, subtil s-aducă aminte o temă de conversații, de mult uitată, să smulgă zâmbete în curtea școlilor.

Ani treizeci și păr brunet, metru optzeci, ochi luminoși, blugi, cămașă și cojoc, valiză, pahar, trabuc.

Bancă, piață, lume multă, ora șase, cu mult frig, duminică, brumărel, răceală, somn și plictis.

Un om cu iluzii pierdute ce drumul rătăcește.

Și a mai dorit – poate chiar fără voie – să pătrundă-n amiezile geroase ale copilăriei, amiezi domoale, când, fulg cu fulg, era protagonista jocurilor toate și schimba în năstrușnicie viața noastră.

Azi, de prezența-i sănătoasă se bucură copiii cum și eu acum câțiva ani m-am bucurat făcând oameni de zăpadă ori bulgări înghețați și aruncându-i după fetele din clasă. În ceea ce privește timpul și meteorologia, lucrurile nu s-au schimbat de-atunci prea mult: și-acum zăpada e vizita aia ciudată care ne-nvelește, la răstimpuri, acoperișurile înlăturând tristețea, cu iarna odată apărută.

90

2 (7) / 2021 KRYTON

III Lui José Ramón Tot mai leneșe sunt ale iernii zile pustii și triste străzile se trezesc și-orașu-ntreg în mohorât gri se-nveșmântă.

Siluetele ce-apar la intersecții de sus par singuratice păpuși cu chipuri ce dezvăluie o netăgăduită dramă. În aste zile nimic nu-i care să nu transmită amărăciune, nimic pe străzile-astea, care să nu sune a liniște nimic în oameni, care să nu fie părăsire.

Iarna nu e nimic: doar frig și ploaie, doar vânt și-omăt, doar speranța că în curând se va sfârși.

Din cartea Între lumini și umbre, Premiul Național de Poezie „Fundația Culturală Miguel Hernández” 2010.

Prezentare și traducere de

Alina Daniela Popescu, Luminița Voina-Răuț.

Alberto Sevillano Montaña s-a născut în Valladolid în 1980. Este licențiat în Filologie Hispanică (1998-2003) și Teoria literaturii și literaturii comparate (2003-2005) la Universitatea din Valladolid și în prezent lucrează ca profesor de limbă spaniolă și Literatură.

A colaborat la diverse reviste universitare și a participat la mai multe concursuri literare, fiind câștigătorul celui de-al VI-lea Concurs de poezie „Walking knowing” (Navas del Marqués, 1999) și finalist la Premiul Ateneului Valladolid (la categoria Poezie) în 2004 și 2007.

A publicat cartea Între lumini și umbre (Devenir, 2010), cu care a obținut „Premiul Național de Poezie Fundația Culturală Miguel Hernández 2010”.

KRYTON 2 (7) / 2021

91

Sfinți Ortodocși Olandezi SchinteieArt

92

2 (7) / 2021 KRYTON

R OXANA L AZĂR

Un fluture pe tangențială Ce-ar fi dacă nebunia ar lua locul rațiunii, doar pentru o lună, sau pentru o săptămână, doar pentru o zi sau măcar pentru o clipă?

Ce-ar fi dacă oamenii ar înceta să mai tremure în fața mocirlei spurcate care este vomitată în continuare peste ei?

Ce-ar fi dacă lumea s-ar întoarce cu susul în jos și și-ar da seama că astfel s-ar face voia Tatălui?

Ce-ar fi dacă sufletul s-ar trezi deodată, fără să-i mai fie rușine de trupul temporar pe care-l îmbracă și ar începe să se piardă în gloata cotidianității fără hainele impuse, ci așa, gol și luminos ca înainte de culegerea mărului din pomul Edenului?

Ce-ar fi dacă în spațiul subțire care desparte omenirea de restul Adevărului, s-ar întâlni din ce în ce mai multe KRYTON 2 (7) / 2021

suflete despuiate de greutățile impuse printr-o rețea draconică, descătușate și libere?

Ce-ar fi dacă Omul, ființă creată după chipul și asemănarea Lui, ar începe să se iubească? Într-un fel oarecare, ar începe să-l iubească de Dumnezeu, nu-i așa?

Ce-ar fi dacă noi, oamenii, am pune toate întrebările deoparte, neam înarma cu puțină smerenie și am porni către eliberarea totală din temnița pe care am creat-o în ani de întuneric?

Ce-ar fi dacă, atunci când ne uităm înspre cer, am simți cum inima ne bate mai să sară din piept și dacă neam îndrăgosti zilnic de această aventură numită viață? Știi, ieri i-am spus Laurei că ar trebui să vedem ziua ca pe o nouă aven93

tură și că aventurile sunt pline de obstacole și de pericole pe care trebuie să le trecem, dar că avem acea capacitate supranaturală de a deschide inima noastră spre cele mai incredibile soluții pe care, în mod normal, cel ce este încadrat într-o lume calculată, nu le va găsi nicicând. Ea a surâs și m-a rugat să am încredere în ea. Cum să nu am încredere? De ce ar trebui să-i frâng aripile care s-au deschis largi pentru a o ajuta să sondeze infinitul ceresc?

Suntem fluturi, trăim o clipă această experiență, ne transformăm și ne luăm zborul către eternitate, dar rămânem, doar dacă vrem, cu o mică strălucire pe care o primim cu capetele plecate.

Un fluture pe tangențială Mă gândesc la tine cu emoția pe care o simțeam la prima noastră întâlnire, ca și când ai fi aici, la o zecime de pași, ascuns în spatele tulpinii baobabului ce mi-a crescut în inimă. Te văd cu ochii minții cum stai aplecat deasupra pământului afânat, cum miroși florile albe ale plantelor pe care le-ai însămânțat cu dăruire și cum sute de fluturi albi îți roiesc deasupra capului.

Din ușă privesc într-acolo și am impresia de a vedea tricoul tău verde, aura ta luminoasă și imensa ta iubire ce iluminează întreaga mea viață. Numi aduc aminte de vocea ta, și a trecut atât de puțin timp de când stai ascuns în spatele tulpinii baobabului ce mi-a 94

crescut în inimă! Atunci ridic privirea spre cer și îmi pierd privirea spre norii învolburați care întunecă albastrul cu care eram obișnuită când tu erai lângă mine. Ochii fug de colo colo în căutare, dar nu zăresc nimic altceva decât neliniște, tulburare, incertitudine, durere și disperare. Mă doare ceafa, părul a devenit greu, atârnă precum șerpii din capul Meduzei. Trebuie sămi cobor privirea spre pământ, pare mai ușor așa, mai natural…

Un fluture mare, cu aripi colorate, se apropie de mine și se așează timid pe umărul meu greu. Inima îmi devine un cazan sub presiune, bate și se oprește… bate și se oprește… și simt mirosul tău.

Apoi pleci, îți iei zborul către înaltul cerurilor unde, o rază de soare a reușit să străbată negura omniprezentă. Plec din loc cu impresia că am început să delirez... și-mi iau ziua de piept. Nu am soluții, dar mă las ghidată de intuiție și de șoaptele pe care le primesc, din când în când în urechea stângă, aia cu care nu aud prea bine.

Al patrulea cilindru nu funcționează, benzina costă aproape un euro și optzeci, nu găsesc de muncă, tu nu ești și s-a stricat mașina de spălat, și tu nu ești ca să mă îmbrățișezi, ca să mă ții strânsă lângă inima ta. Ah, mașina tremură, și mâna îmi tremură când scriu aceste gânduri, și sufletu-mi plânge, gol, despuiat de siguranța pe care ne-au inoculat-o, o siguranță falsă, imperfectă.

Aș vrea să-ți aud vocea, încă o 2 (7) / 2021 KRYTON

dată.

Mașina tremură pe tangențială, înainte să cotească spre autostradă.

Mă gândesc intens la tine, mergând cu optzeci la oră, pentru că mașina are un cilindru care a murit. Uite-l, același fluture mare, incredibil de frumos colorat, coboară pentru o clipă, se apropie de parbriz și alunecă ușor în partea stângă, spre urechea cu care nu aud prea bine. Lacrimi de bucurie își fac locul pe sub pleoapele pe care le șterg imediat, doar sunt pe tangențială și nu-mi pot permite vreun accident.

Inima o ia din loc, ca în prima zi în care ne-am întâlnit, pentru că știu că tu ești acolo, în spațiul subțire al sufletului meu și nu m-ai părăsit.

Silvia a ajuns acasă, aseară, și plângea în hohote: ”Mama, m-am împiedicat pe stradă, m-am dezechilibrat și era să-mi rup nasul, dar am simțit cum m-a prins de haină, pe la spate, și m-a redresat. Mama, știu că era el!”

Mi-e dor de vocea ta, de mâinile tale, de îmbrățișările tale protectoare.

Ieri ți-am scris un mesaj și ți l-am trimis pe WhatsApp. Aștept să-mi răspunzi, este o speranță oarecum nebunească. Mi-au trimis mesaj de la secția de terapie intensivă, ne invită să luăm o pungă cu câteva lucruri pe care le avei pe tine când ai plecat de acasă.

Când am insistat să pleci, pentru că nu te simțeai bine… pentru că nu mă simțeam bine. Am greșit, nu trebuia să se întâmple așa, nu trebuia să las să se KRYTON 2 (7) / 2021

întâmple acest lucru. Tu ai luptat toată viața pentru noi, iar eu ce am făcut?

Am căzut exact atunci când aveai mai multă nevoie de mine, atunci când ar fi trebuit să fiu o adevărată spartană. În salvare nu ai zis nimic, eu te țineam de mână, îți spuneam că va fi totul bine.

Până la urmă, nu eram nici primi și nici ultimi în această situație. Am simțit o teroare profundă atunci când ne puneau întrebări în sistem inchizitoriu. Am decis să nu răspund. Apoi neau despărțit, pe tine te-au dus într-un salon, pe mine m-au ținut în sala de gardă. Fără un paracetamol, doar cu oxigenul la jumătate. Urlam de durere, iar tu nu erai lângă mine, așa cum ai fost o viață întreagă. Spre dimineață mi-ai trimis un mesaj, erai preocupat pentru mine. Ți-am răspuns, am agravat poate situația ta. Eram speriată și singură. M-au transferat într-un alt spital, după 24 de ore. Bineînțeles, plămânii mei au simțit cum se agravează situația, au ajuns aproape de colaps. În mașina cu care m-au transportat, nu o pot numi ”salvare”, nu le funcționa oxigenul. Și nici personalul nu funcționa! Am tăcut, nu am spus nimic. Aveam febră, 39.6. Am ajuns în salon, m-au dezbrăcat și au început să-mi administreze terapia. Tu nu erai lângă mine, să mă ții de mână. Plămânii nu funcționau deloc, aerul se lupta spasmodic pentru a-și face loc în alveolele de acolo. Oxigenul încerca și el să pătrundă, dar totul părea inutil. Între timp, tu erai în alt spital, în partea cealaltă a Romei. Te luptai cu aerul, 95

cu grija pentru mine, cu preocuparea pentru fii noștri rămași singuri acasă, bolnavi și ei. Te luptai cu tastatura telefonului, cu mesajele. ”Ce faci? Cum te simți? Respiri?”, iar eu eram terorizată, nu respiram și credeam că tu ești mai bine. Îmi scriai că ești mai bine, că încerci să fii mai bine. Nu puteam să ne sunăm, nu am mai auzit vocea ta.

Vocea ta a dispărut înaintea ta. Silvia îmi scria, încercând să mă încurajeze, eu nu am înțeles mesajul. Mă rugam la toți sfinții din calendar, invocam toate puterile divine. Nu-mi aduceam aminte Tatăl Nostru!

Apoi, mi-ai scris noaptea, mi-ai spus că mă iubești! Eu tot nu am înțeles, eram prea agățată în situația mea complicată, prea speriată ca să înțeleg.

Tu nu-mi spuneai niciodată că mă iubești, nu erai tipul ăla de om care să cadă în banalitate prin declarații siropoase. Tu erai stânca de care ne puteam agăța în caz de furtună, erai pământul afânat din care luau naștere plantele pe care le cultivai. Nu îmi spuneai Te Iubesc, pentru că eu eram pentru tine Iubirea. Ar fi fost o afirmație negativă, nu-i așa? De ce ai ales să-mi spui că mă iubești? De ce nu ai întârziat acest moment? ”Mama, pe tati l-au intubat!”mi-a scris Silvia.

Poate este mai bine așa, doar au fost și alții intubați și au ieșit teferi, mi-am zis eu. Nu voiam ca tu să suferi, nu aș fi acceptat acest lucru. Au trecut câteva ore, două zile sau poate trei, nu știu. Era după amiază și aveam 96

telefonul lângă mine. Respiram mai bine, mă simțeam mult mai bine. Am simțit dintr-odată o străfulgerare extazică, esența iubirii pure, traversându-mi pieptul. În acea clipă am știut că erai acolo, în mine. Am simțit că mă iubești, nu mai erau necesare cuvintele.

Silvia m-a sunat după o jumătate de oră și mi-a confirmat ceea ce știam deja: plecaseși din lumea materială, transformându-te în lumină. Ultimul tău salut din această dimensiune mi l-ai dat mie, fără să ai nevoie de vocea ta materială.

Acum te visez mereu, te simt lângă mine. Ești picătură de eter fără margini, fără limite. Aștept momentul în care mă voi uni cu tine, dar nu pot să o spun fiilor noștri, nu ar înțelege.

Ce să fac? Ar trebui să mă duc să iau o grămăjoară de lucruri pe care le-ai îmbrăcat în ultimele momente petrecute în această dimensiune, îmbibate în frica de necunoscut și de durere sau să te țin în pieptul meu, esență pură a Iubirii?

Este mai bine așa, nu ai fi suportat zilele pe care le trăim acum. Minciuni, durere, discriminare, dictatură și totalitarism. Lumea nu mai este ca înainte, marea s-a despicat în formă biblică la trecerea noastră. Urmăresc cu uimire crescândă tot ceee ce se întâmplă. Știi cum spunea bunica, și-au dat arama pe față. Este atât de clar totul, atât de limpede, încât freamătul acela, ca cel dinaintea unui examen, îl simt în 2 (7) / 2021 KRYTON

fiecare clipă de respirație. Acum știu câtă valoare are aerul, ce importanță are fiecare celulă a corpului meu. Am luptat și nu știu dacă am învins, dar știu că sunt conștientă de greșelile mele. Oare ceilalți sunt conștienți de ce se întâmplă? În toată lumea există o replică: o facem pentru a ne întoarce la normalitate! Care normalitate, fraților? La sclavia în care am fost supuși de milenii? Treziți-vă! Acum este perioada oportună, momentul (r)evoluției.

Este minunat faptul că îmi apar în cale persoane minunate, care, într-un fel sau altul, se află pe o treaptă evolutivă superioară. Energia pe care o emană este debordantă, palpabilă, aproape la fel ca aceea pe care o simțeam în prezența ta, Iubire.

KRYTON 2 (7) / 2021

Acum nu mai scriu la fel ca înainte, nu reușesc. Dar scriu pentru tine, în fiecare zi, chiar dacă ceea ce scriu nu se transformă în cuvinte imprimate pe o pagină ci rămân urme adânc sculptate în suflet. Tu erai criticul meu, doar tu îmi spuneai fără reținere cum ți se par textele mele. Despre această scrisoare ce părere ai?

Crezi că ar trebui să împărtășesc cu restul omenirii ceea ce știu și ceea ce simt, sau ar fi mai bine să mă ascund într-un ungher al sufletului meu și să las tăcerea a mă încânta cu combinațiile de note și acorduri ce nu au fost niciodată auzite înainte de acest moment?

Ce-ar fi dacă am lăsa doar pentru o clipă să ne ghideze nebunia iubirii?

Oare ne-am salva?

97

O VIDIU C ONSTANTIN C ORNILĂ

departe… departe de orice anotimp, ești atât de aproape… de primăvară, viu de viață, mă chemi prin toamna brațelor tale, aromă de verde, mă ningi cu fulgii privirii tale de decembrie, viu, aproape, anotimpul meu… mă șoptești în fiecare an ca o uitare amintită, aprinsă, una singură, de unde îmi ești, de unde îți sunt, început și niciodată sfârșit, eu ție, tu mie… departe și-atât de aproape că mi te pot visa unde ne-am regăsit, în lumi de noi, edenuri palpitânde…

98

2 (7) / 2021 KRYTON

atingere ridic mâna spre mai departe. soarele meu te vorbește de bine. merg către bolta degetelor tale răsărit de așteptare. tremur de frigul tău și-mi înlănțui Atlașii de muntele cuvântului tău… dorm vise demult. strig așteptări cu părul, mă prefac statuia ta de veșnicie; așa vrei tu… cred nu numai să doresc. rostesc până la epuizare. mă doare carnea sufletului de fața ta săpată în carnea glasului meu mut… îmi fură neantul de înghețate pustii… tună a zi… și mugurul de sunet îmi mângâi vaporos… eu îți ating cuvântul cu felul meu de-a te surâde… te scriu pe zilele de aprilie până târziu…

KRYTON 2 (7) / 2021

dintr-o visare ceva nescris, nespus, imaginabil doar îmi vâjâie prin fața ochilor pierduți; ajunge și se duce și cheamă și învie un amalgam de cânturi și mistere… în sinea ei, cu o simțire, una – din cele ce nu mor nicicând – iubirea caută și doare, mușcând din piatră, aer și visare ca să supună timpul gol… mi-e dor, mi-e dor ridică glasul către cer o voce de prin lume; iar dintr-o altă parte altcineva-i răspunde: suntem un rost noi doi, acum, aici, oriunde… din miazăzi, din veci ascunși o stea e în ivire; și, ca o eră plină de-nțeles într-un ocean de umbre spune: nimic nu va fi fost, nici va să fie între noi doi decât iubire…

99

de tine… cerul deschis din ochi pleacă spre mine cu mult numele tău de mirare, cu nu știu ce ești, acum și aici… eu nu m-ascund, nu plâng în ploaie nori de uitări, nu calc secunde cu gândul, n-aștept să-mi fugi… stau lângă tine, ție, pretutindeni și-albastru, verdele de ochi îl dor să-l mint într-o visare de privire o stea dintr-un catren de neclintire…

cuvinte întoarse eu pe o bancă, tu pe un scaun. mă-ntrebi dacă-s bine cu ochii la cer, eu îți răspund cu o umbră de vers: mă aflu aici, la un metru și sper… mă-nchizi în lumină de hău, și plângi, cum că n-ai fost în gând, mereu, amăgit… eu îți răspund cu o voce invers: unde-ai fost tu, lumină, când te-am dorit? acu-i târziu, aș vrea să mi te-ating, aș vrea să te chem poveste de seară, tu îmi răspunzi la privirea de vers și-mi spui la auz o șoaptă amară… nu știu cât timp a trecut pe de rost, nici dacă mai ești lângă mine în vis, dar îți răspund la privirea de vers: eu unul, sunt mut, tu, cuvântul nescris…

100

2 (7) / 2021 KRYTON

L ILIANA B ADEA-C ÂRSTEA Noi Noaptea Pe raza de lună Fluturi de lumină Se scurg pe pământ Topind întunericul.

Tăcerea mă doare.

Ascult departe lumea, Natura Mă învăluie nevăzută Şi dispar...

Mâine Este ziua de astăzi Care nu s-a născut încă.

Astăzi Este ziua de ieri Care va fi.

Noi suntem astăzi, ieri Şi mâine, astăzi Şi nu ne vedem Niciodată...

Cu adevărat.

Îndepărtare Cineva a bătut La uşa mea.

Cu sufletul l-am auzit Cu aerul l-am văzut Cu mâna l-am alungat Astăzi plâng...

KRYTON 2 (7) / 2021

101

Se-adună ceasu-n veacuri Mi-e sufletul oglindă în noaptea fără sunet, Mi-e gândul zvon de aripi în tumult de furtună.

Mă-ntorc către lumină și zbaterea de pleoape Adună mii de raze ce se întorc în noapte.

Mi-adună norul negru întreaga răsuflare În fulgerul din ‘nalturi ce mă aruncă-n vis.

E tot mai rece clipa ce vine-n depărtare Şi tot mai depărtată e viaţa ce s-a scris.

Se scurge fără sunet și fără milă-n cale, Acoperă cu ceaţă și vrere, dorinţi noi, Se-adună ceasu-n veacuri, secunda se dilată Pe-un petec de ţărână pe care-l spală ploi.

Atunci...

Atunci când nu ştiam ce-nseamnă Durerea Atunci când nu ştiam ce-nseamnă Să plângi cu tot şi toate, Cu sufletul, cu mintea, Cu inima şi fiecare fir de iarbă Pe care calci... Şi plângi La fiecare sunet, La fiecare şoaptă, La fiecare adiere...

Atunci nu era noapte, Nu era negru şi nu era tăcere.

Atunci...

102

Cuvinte nespuse Cuvinte ce dor, Cuvinte nespuse, Trăiri netrăite, Simţiri ascunse Se adună în suflet Adânc, nevăzute, Se strâng tăcute Mai multe, mai multe... Şi macină totul Cuvintele mute, tăcute, Nespuse şi nevăzute.

Durute.

2 (7) / 2021 KRYTON

Adieri Încă un val A spălat nisipul uscat Şi a luat cu el Câteva fire. Încă un pescăruş a zburat şi a luat pe aripi Câteva amintiri.

O adiere de vânt A ridicat şi a dus departe Firele de nisip...

De ce am rămas ?

Atât de puţini ...

Adun Adun în fiecare clipă Câte o zi.

Când sunt prea multe Le arunc în spatele casei Şi o iau, din nou, De la început. În spatele casei mele A crescut un munte alb...

Sunet de pian Muzica, visul sunt ale inimii căi De-a readuce dorul, iubirea, înapoi. Ş-atunci când ani se-adună şi amintirea piere Şi-n sufletul de toamnă e seară şi-i durere, O armonie lină de sunet de pian Aduce amintirea, un chip uitat, un an Lăsat de mult în urmă, uitat ca o părere Ce-apare şi deodată reînvie cu putere. Şi ştii că-i doar o umbră care-ţi apare iar Şi-ţi răscoleşte viaţa şi ţi-ai dori în dar Să mai rămână-o clipă, să nu se stingă încă, Să mai trăiască-n tine doar un acord, adâncă, Doar un acord, măcar.

KRYTON 2 (7) / 2021

103

TREIMEA RUBLIOV SchinteieArt

104

2 (7) / 2021 KRYTON

E MILIA I VANCU

Paradoxul vieții și al morții în romanul „Moartea cotidiană”, de Dinu Pillat (1946) „Odată veți muri fără nicio îndoială. Așa este jocul.” – iată una dintre replicile din romanul Tinerețe ciudată (Editura Modernă, 1943) scris de Dinu Pillat, primul dintr-o așa-zisă trilogie, urmat de Moartea cotidiană (Editura Vatra, 1946; Editura Dacia, 1979 – ediția a doua) și pierdutul, apoi regăsitul roman Vestitorii, publicat, după o traiectorie istorică spectaculoasă în 2010, sub titlul Așteptând ceasul de apoi. Acțiunea romanului Moartea cotidiană prezintă alternativa viață-moarte sau, altfel spus, indestructibila relație dintre ele, redată și prin capitolele romanului ce se desfășoară pe parcursul a două zile și o noapte.

Moartea interioară, viața trăită cu pașaportul pentru moarte în buzunar, sentimentul neantului și al inutilității, angoasa ființei – toate se regăsesc în romanul ce părea să prevestească deceniile ce aveau să urmeze. Cu rădăcinile în existențialismul interbelic, romanul a fost, totuși, paradoxal evitat de critici, anticipând în același timp și destinul autorului. În contextul publicării neașteptate a romanului Așteptând ceasul de apoi, al revizitării operei lui Dinu Pillat și al reintegrării lui în literatura română într-un mod bine-meritat, prezentul articol își dorește revizitarea romanului Moartea cotidiană și analiza resorturilor paradoxale viață-moarte ce stau la baza acestuia.

Cuvinte-cheie: Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, Moartea cotidiană, Așteptând ceasul de apoi, moarte, viață, existențialism.

KRYTON 2 (7) / 2021

105

Într-un articol publicat de Monica Pillat în revista „Convorbiri literare” din 30 iunie, 20141 , în care analizează proza tatălui ei, Dinu Pillat, autoarea atrage atenția asupra unui fapt legat de conținutul și tematica prozei lui Dinu Pillat: moartea, moartea fiind aceea care străbate proza lui Dinu Pillat, de la un capăt la altul, de la aluzie până la moartea spirituală și/sau fizică: Dacă privim romanele lui Dinu Pillat prin prisma teoriei lui Noica, observăm că travaliul identităţii care se lucrează progresiv pe sine în lume şi pentru lume este echivalent cu „devenirea întru moarte”, […]. În viziunea lui Dinu Pillat, eliminarea lui Dumnezeu din coordonatele existenţei are drept consecinţă atrofierea spirituală a individului care nu mai poate găsi nici un sens vieţii şi astfel ajunge să trăiască acut sentimentul ratării. Mai mult, pierderea punctului fundamental de reper antrenează după sine dispariţia forţelor care se opun extincţiei: iubirea şi creaţia.

Pentru nihilist, moartea poate fi atractivă ca act de voinţă, în ipoteza sinuciderii, autodistrugerea controlată constituind o alternativă la sufocanta existenţă cotidiană, lipsită de orizont2. Într-un anume fel, Monica Pillat leagă fenomenul dezintegrării din romanele lui Dinu Pillat de absența figurii christice și, prin urmare, de absența lui Dumnezeu. Atmosfera existențialistă dominantă dintre cele două războaie mondiale nu putea să nu influențeze creația literară a lui Dinu Pillat, care oricum avea o predispoziție spre aspectele mai sumbre, mai problematice ale vieții umane, așa cum reiese, de exemplu, foarte bine, din volumul de corespondență dintre el și soția sa, Nelli Pilat (Biruința unei iubiri 3) sau din volumul de memorii al acesteia, Ofrande. Iată cum resimțea Nelli, pe atunci încă Ene-Filipescu, contactul cu Dinu, chiar la început, la primele întâlniri și din primele scrisori: Eu simțeam cu toată ființa mea că viața a început odată cu mine și că frumusețile lumii așteaptă să mi se ofere, iar el mă înnegura mărturisindu-mi că se simțea încătușat de convenționalismul și rigiditatea unei societăți îmbâcsite care paralizau orice avânt, viața devenind astfel un cântec monoton de flașnetă. Îmi spunea cu zâmbet trist că eul nostru 1 Monica Pillat, Jocul cu moartea în romanele lui Dinu Pillat, Convorbiri literare, 30 iunie, 2014, http://convorbiri-literare.ro/?p=2876, ultima consultare: mai 2017 2 Monica Pillat, Jocul cu moartea în romanele lui Dinu Pillat, http://convorbiri-literare. ro/?p=2876: ultima accesare: mai, 2017.

3 Dinu și Nelli Pillat, Biruința unei iubiri. Pagini de corespondență, Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici, Editura Humanitas, București, 2008

106

2 (7) / 2021 KRYTON

este un conglomerat de morți succesive, iar eventualele renașteri sunt de aceea trecătoare4.

Mărturisirea aceasta pare a fi esențială pentru înțelegerea, cel puțin parțială, a operei în proză a lui Dinu Pillat. Felul în care scriitorul se percepea pe sine ca ființă în integritatea ei este felul în care, fără a cădea în pericolul autobiografismului, personajele din romanele sale sunt transpunerea trăirilor lui Dinu Pillat, proiecția, uneori poate inconștientă a iminenței morții, a vieții încătușate în ea însăși până la urmă.

Morțile succesive despre care vorbește Dinu Pillat se vor dovedi tema centrală în romanul Moartea cotidiană (1946), romanul care îi urmează cronologic și la nivel de atmosferă celui intitulat Tinerețe ciudată (1943) și a cărui mare parte din tiraj a fost distrusă în bombardamentele din 19445 , al doilea din trilogia care se încheie cu romanul Vestitorii – obiectul procesului intentat lui Dinu Pillat în 1959 și probă la dosar în același timp, roman pierdut și regăsit după 60 ani, după o traiectorie spectaculoasă. Aceste trei romane legate prin atmosfera pe care o împărtășesc, prin ideile care se transferă de la o serie de personaje la cealaltă, prin sentimentul morții iminente, mai devreme sau mai târziu, prin destine tragice care nu-și găsesc pacea în viața pe pământ, prin legăturile dintre oameni așa cum sunt prezentate, și ele subțiate până la disoluție și, nu în ultimul rând, printr-o singurătate acerbă, sfâșietoare, precum cea despre care vorbește chiar în eseul intitulat „Singurătatea cea mare”, publicat în revista Perspective în 19416.

Mai mult decât atât, marasmul prezent în proza lui Dinu Pillat părea să aibă și niște rădăcini care țineau de copilăria, paradoxal, chinuită, din anume puncte de vedere, pe care el și sora lui, Pia, au trăit-o. Copilăria le-a fost marcată de absența, multă vreme, a părinților prinși în vâltoarea responsabilităților, „plecați la diverse conferințe și congrese”, în timp ce guvernantele „plictisite și aspre, îi băteau fără noimă în lipsa părinților7.” Mai mult, tot Nelli Pillat este cea care mărturisește că a aflat de la cumnata ei, Pia Pillat, că „[…] în apartament exista un apartament de serviciu ce da spre o curte interioară și acolo se refugiau amândoi, plângând încetișor de singurătate și înfricoșați de nepăsarea din jur și de cruzimea guvernantelor8.”

Poate se poate astfel înțelege, cel puțin parțial, neliniștea, singurătatea și în4 Nelli Pillat, Ofrande, București, Editura Humanitas, 2011, p. 103 5 Gabriel Dimisianu, http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_romancierul_dinu_ pillat, ultima consultare: mai 2017.

6 Cf. Nelli Pillat, Ofrande, București, Editura Humanitas, 2011.

7 Nelli Pillat, Ofrande, București, Editura Humanitas, 2011, p. 138 8 Nelli Pillat, Ofrande, p. 138.

KRYTON 2 (7) / 2021

107

clinația spre adâncurile tulburi ale ființei umane care traversau personalitatea lui Dinu Pillat, precum și sensibilitatea sa uneori excesivă, retragerea în propria cochilie. Pe acest fond de sensibilitate s-a așezat atmosfera întunecată a ultimilor ani de dinaintea celui de-al doilea război mondial, acea atmosferă marcată de nazismul în expansiune, de dezorientarea ce caracteriza întreaga lui generație9.

Mai mult decât atât, lecturile existențialiste îi vor cizela pana de scris pentru tema morții și psihologia personajelor care trăiesc într-o lume unde moartea este anunțată din toate părțile. „Dinu era apăsat de cotidian10.” – aceasta este cea mai potrivită descriere și pentru personajele din romanul „Moartea cotidiană” – un roman unde toate personajele sunt urmărite de respirația morții. Acțiunea romanului se petrece într-o perioadă de timp foarte redusă – două zile și o noapte, iar textul este foarte condensat: pe o întindere nu foarte mare de pagini, sunt prezentate viețile prezente, dar și trecute ale personajelor, relațiile dintre ele, pe un fundal șters, anost chiar, gri. În centrul romanului, se află familia Ionescu: Justin – profesor, Ana – soția lui, Sandu – fiul lor, Hypolit – fratele fără picioare al lui Justin. În rândul doi al personajelor se află – Mimi – iubita manichiuristă a lui Justin, Valeriu Cristofor – profesorul de desen, doamna Eufrosina maior Eustațiu Popescu – vecina familiei Ionescu, soțul ei – maiorul Eustațiu Popescu, Ghiță – ordonanța maiorului, Maria – fata în casă la familia Ionescu, Fifi – amanta maiorului Eustațiu Popescu și chiriașă a lui madam Stoleru, madam Stoleru – vecina familiei, Bimbo Stanian – chiriașul lui madam Stoleru și, după cum spun vocile din vecini, amantul ei. Naratorul își prezintă personajele într-un mod foarte cinematic, uneori unele dintre ele fiind reflector pentru altele. Mai mult decât atât, stilul autorului este unul succint, fără fraze alambicate și fără detalii, aproape jurnalistic. Realitatea este redată sec, într-un ton neutru și obiectiv, iar atmosfera de natură existențialistă frizează uneori naturalismul. În momentul în care se deschide narațiunea, avem de-a face deja cu un status-quo – iar primele două paragrafe par a reprezenta, oarecum, descrierea unei scene de teatru, în care personajele intră foarte dinamic: Ana se trezi din somn la ora șapte. Nu avea nevoie de ceas deșteptător.

De ani de zile, de când se găsește căsătorită cu profesorul Justin Ionescu, ajunsese să se deștepte automat, la aceeași oră matinală, clipa fixată din oficiu întâmplându-se să fie presimțită cu o punctualitate încă nedesmințită, în starea de subconștient a somnului oricât de greu. Se sculă de îndată din pat, fără să mai întârzie cu senzația aceea de lene, caracteris9 Cf. Nelli Pillat, Ofrande, p. 108.

10 Nelli Pillat, Ofrande, p. 108.

108

2 (7) / 2021 KRYTON

tică femeilor constrânse să iasă din așternut chiar din clipa deșteptării11.

Din primele rânduri, simțim cum se impune cotidianul sub formă de rutină.

Prin ochii Anei Ionescu se deschide și planul îndepărtat al scenei în momentul în care ea trage draperiile de la dormitorul conjugal precum cortina de la teatru și, pe rând, îi vedem astfel pe mulți dintre protagoniștii romanului începându-și ziua. Perspectiva fotografică este sugerată cititorului de către naratorul însuși: „Cu un gest, Ana smuci în lături perdelele ferestrei. Afara, ziua începea abia, cu scrum de noapte. Spectacolul de totdeauna: curtea sugrumată în unghi de corpurile de casă din față și din fund. Totul se vedea tulbure, ca printr-un aparat fotografic, în care imaginea propusă în care imaginea propusă nu se răsfrângea încă la punct12.” Din acest punct, ajungem să îi cunoaștem, în pragul dimineții, pe toți locatarii din clădirile care dau toate spre curtea interioară, care par a fi, până la urmă, cu toții, prizonierii acestei curți și, prin urmare, ai propriilor vieți trăite sub lupa celuilalt.

Căsnicia Anei și a lui Justin pare a fi una rutinată, din care a dispărut nu numai dragostea, dar și sentimentul prieteniei. Ana se simte singură și pierdută în activitățile ei de zi cu zi, se simte îmbătrânită și ofilită atunci când se uită în oglindă. Nu are viață socială aproape deloc, numai uneori mici convorbiri cu doamna Eufrosina maior Eustațiu Popescu, cu care nu rezonează în nici un fel, dar care îi oferă singura scăpare din singurătatea teribilă în care se află. Justin pare ușor ireal ca personaj, este preocupat doar de școală, face doar gesturi mecanice. Descrierea pe care i-o oferă naratorul este foarte sugestivă și se încadrează perfect întregii atmosfere din carte: Figura din oglindă era una oarecare, de bărbat la cincizeci de ani, nu răvășită, ci mai degrabă obosită de viață. Părul rar, propriu-zis doar câteva fire cenușii. Fruntea mare, care cădea ca o cortină. Privirea fixă în gol, de somnambul, de orb, de Lazăr înviat din morți. Obrajii puhavi, așa săpuniți pe sfert, aveau pentru moment ceva din expresia trist grotescă a unui clovn la ultima reprezentație13.

Hypolit, fratele cu picioarele amputate al lui Justin, este unul dintre cel mai bine construite personaje. Handicapul pare să îi fi săpat la rădăcina unor vicii și apucături destul de îndoielnice: în permanență o agresează pe Ana, cumnata sa, profitând de orice ocazie pentru a-i atinge corpul, de fapt, plănuindu-și zilele 11 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 30.

12 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p.35.

13 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p. 35.

KRYTON 2 (7) / 2021

109

în așa fel încât să creeze situații favorabile acestui obicei. Nu numai Ana îi este victimă lui Hypolit, chiar și Maria, femeia în casă, trece prin aceleași situații, ambele femei suferind din cauza obsesiei lui Hypolit. Mai mult, gesturile lui Hypolit par să fie și ele canalizate de teama și iminența morții, iar momentul în care primește vizita lui Tilică, cioclul – la rândul lui întruchiparea mesagerului morții – cu care are o conversație ce amintește de absurdul caragialian – comentariile lui Tilică îi adâncesc angoasa pe care o simte la gândul morții, de fapt, enervându-l teribil. Tilică vorbește despre moarte cu nonșalanță: Azi am înmormântarea unei fetițe de vreo opt anișori, transportată cu dricul încă de dimineață la Capelă. Cu copiii, treaba este mai plăcută, fiindcă abia le simți sicriul pe umăr. Nu ca barosanii de la patruzeci de ani în sus. […] Dumneata, bunăoară, nu trebuie să cântărești prea greu în sicriu. Ești deajuns de rotofei, dar ai picioarele mai puțin…14 Dialogul dintre Hypolit și Tilică amintește de dialogurile caragialiene, gen Lache și Mache sau în care protagonist este Mitică, atmosfera având oarecum o tentă a Bucureștilor interbelici, fiind una în care absurdul se încrucișează cu existențialismul. Întrebarea, în acest punct, este următoarea: ce înseamnă această moarte cotidiană anunțată chiar din titlu? Cum pot funcționa aceste personaje prinse oarecum între viață și moarte? Într-un studiu dedicat morții biologice, dar analizate din punctul de vedere al eticii, Cody Gilmore încearcă să ofere diverse răspunsuri la întrebarea „Când mor ființele?”15 . Autorul își propune să stabilească astfel momentul în care un organism, o ființă în general, poate să fie declarată moartă. Conform Tezei încetării din viață (în engleză Cession Thesis), o ființă/ un organism moare într-un anume moment numai și numai dacă începând cu acel moment încetează să mai fie în viață16. Însă acestei teze i se opun anumite situații de criptobioză (de asemenea numită anabioză), în care starea unui organism este caracterizată de reducerea considerabilă a activităților vitale și lipsa semnelor de viață, cu posibilitatea revenirii la starea de viață sau nu. Criptobioza, care înseamnă, de fapt, „viață ascunsă”, este un termen inventat de David Keilin în 1959 și se poate manifesta în lipsa unor factori diverși – lipsa apei, lipsa aerului, scăderea drastică a temperaturilor etc. În situații de criptobioză, 14 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p. 83.

15 Cody Gilmore, When do things die? În The Oxford Handbook of Philosophy of Death, Editori: Ben Bradley, Fred Feldman și Jens Johansson, Oxford University Press, 2012.

16 Cody Gilmore, op. cit., p. 14.

110

2 (7) / 2021 KRYTON

organismele prezintă semne de lipsă a vieții, însă, datorită puterii de reversibilitate, ele pot reveni la viață în cazul în care condițiile redevin optime. Evident, în anumite cazuri, când este vorba despre organisme slăbite, care nu au puterea revenirii, moartea se instalează, până la urmă, definitiv. Însă, organismele aflate în stare criptobiotică, după cum declară cercetătorul Cody Gilmore, nu sunt nici moarte, nici vii 17. Cu alte cuvinte, starea criptobiotică este o stare intermediară între viață și moarte, din care oricare dintre cele două direcții poate să tragă organismul fie într-o parte, fie în alta. Această ipoteză ne poate duce cu gândul la o altă interpretare a fenomenului morții care poate fi astfel definit nu neapărat ca un eveniment de moment, ci ca un proces. Cele mai performante organisme din punctul de vedere al criptobiozei sunt niște nevertebrate destul de mici, de 0,05 mm, denumite tardigradele sau urși de mare, care pot trăi până la 30 de ani fără apă și/sau mâncare și rezistă la temperaturi de până la -272 C și care sunt împrăștiate pe tot globul, dar trăiesc cu preponderență în Himalaya.

Preluând teoriile acestea cu privire la definiția și momentul morții, dacă este să le aplicăm, la nivel metaforic, dar și simbolic, la romanul Moartea cotidiană, s-ar putea ca ele să ne ofere o posibilă cheie de analiză, dar și de înțelegere a atmosferei și destinului personajelor din roman, evident una dintre multele posibile. Personajele create de Dinu Pillat, în momentul deschiderii romanului, în momentul ridicării perdelelor-cortină de către Ana Ionescu, par a fi deja într-o stare de criptobioză, deși fiecare dintre ele într-o formă diferită și la un stadiu diferit. Justin pare a fi personajul cel mai criptobiotic, cel din al cărui corp, viața pare să se fi retras în mare parte, portretul cadaveric prezentat mai devreme, asemănător cu un Lazăr înviat din morți, după cum este prezentat de narator, fiind cât se poate de sugestiv prezentat. Mai mult, din comportamentul și atitudinea lui Justin față de ceilalți și față de propria existență, interesul pentru viață pare să fi dispărut total. Chiar și momentele obișnuite de fiecare zi la cafeneaua Corso între orele 5 și 7 sunt momente care îl prezintă celor de acolo ca fiind domn profesor cu cana lui de schwarț, „la masa din colț, de lângă geamul mare de la stradă”18 , acel domn profesor cu care nu vorbește nimeni, o umbră. Comportamentul lui Justin în cafenea este un comportament ce aparține unui om absent, fără interes pentru nimic și fără manifestarea vreunei legături cu lumea din jur în afară de a-și bea, rutinat, ceașca de schwarț: Nu se enerva niciodată, chiar dacă i se aducea schwarțul la o oră de la sosire. Ciudat, nu saluta și nu vorbea cu nimeni, ca și cum nu cunoștea 17 Cody Gilmore, op cit., p. 15.

18 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, pp. 87-88.

KRYTON 2 (7) / 2021

111

într-adevăr pe nimeni. Nici nu fuma, nici nu răsfoia ziarele de la masă, nici nu juca table ca mai toți clienții. Și totdeauna, singur la masă. În orice caz, întreg la minte nu părea ca atare.19 Justin Ionescu dă semne clare că ar fi una dintre aceste ființe care trăiesc într-o formă de criptobioză este faptul că se mișcă și execută mișcări biologice, dar în absența oricărei implicări afective sau personalizate în viața din jurul lui.

Justin pare a fi captiv în propriul proces de a muri, fără a fi mort însă. Viață pare să-i fi rămas în reflexe și în gândirea interiorizată. Adesea se gândește la personajul care reprezentase idealul său, Julien Sorel, cu care simțea în tinerețe că se identifica, pentru ca acum să simtă o disonanță teribilă față de alter-ego-ul său de odinioară și față de care se simte azi un ratat.20 Ana îi este cea mai apropiată lui Justin și spre deosebire de soțul ei care și-a pierdut orice speranță și orice dorință de viață, starea ei de criptobioză este într-un stadiu mai puțin agravat. Proximitatea morții o resimte și ea, precum se simte și prizonieră într-o stare fără rezolvare: este nostalgică după tinerețea ei, este nostalgică după Justin, după sentimentul de a fi însărcinată, acum simte disperare față de fiul Sandu, care și el, precum toți protagoniștii romanului se zbat într-o rutină amețitoare între viață și moarte. Sandu nu se duce la cursuri, pierde nopțile, bea destul de mult, mereu își promite că a doua zi va începe o viață nouă, dar este și el captiv în propria viață-moarte, deși mult mai puțin decât părinții lui. Sentimentul acut al morții se manifestă în probabil cea mai reușită scenă a romanului: visul Anei care prevestește moartea finală, totală a soțului ei, încheierea procesul de a muri care durează de atât de mult timp. În vis, Ana se află la medicul ei ginecolog, Mihalache, după un avort și, tocmai când se ridică de pe masa obstetricală, doctorul o întreabă dacă dorește să-și vadă fătul avortat. Ea nici nu apucă bine să răspundă, că i se oferă o priveliște înfiorătoare: „Câteva fire de păr. O frunte teșită. Privire ca de cineva care doarme cu ochii deschiși. Obrajii buhăiți. Dumnezeule, dar era Justin însuși!”21 La nivel psihanalitic, visul cu siguranță poate lua interpretări diferite, cu privire chiar la natura relației, la nivel subconștient, între Ana și Justin, însă la nivel simbolic, visul îi anunță moartea reală a lui Justin, o moarte care se încheie, după aparențe, printr-un atac de cord, chiar după momentul în care îl revizitase în gând pe Julien Sorel. Justin este expulzat din viață printr-un proces de avort, e ca și cum, din cauza imposibilității lui de a trăi procesul biologic de reversibilitate, viața nu 19 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p. 88.

20 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, pp. 124-126.

21 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p. 127.

112

2 (7) / 2021 KRYTON

îl mai poate accepta și îl expulzează către moarte. Moartea finală a lui Justin, încheierea ireversibilă a stării de criptobioză, pare, de asemenea, a fi confirmarea unei afirmații care apare în romanul anterior, Tinerețe ciudată. Laurențiu Ioanid îi spune Maninei Rășcanu, atunci când se cunosc: Fiecare dintre noi nu reprezintă un singur individ, așa cum se crede greșit. Viața fiecăruia dintre noi înglobează, de fapt, viețile unor infinități de indivizi care mor succesiv în noi înșine. Când murim fizic – sfârșind viața – moare numai ultimul individ din lungul șir al acelora care au constituit, pe rând, ființa noastră.22 Cu alte cuvinte, morțile succesive sunt, de fapt, etape din procesul morții pe care îl trăiesc atât Justin, cât și restul personajelor. Monica Pillat consideră că singurul personaj neafectat de procesul morții ar fi Ana, soția lui Justin23 , pe când criticul Gabriel Dimisianu consideră că Sandu, fiul lor, ar fi singurul neafectat de „moartea cotidiană”, datorită tinereții sale, fiind încă „vital şi neacaparat de automatisme”.24 Însă ipoteza cum că niciunul dintre personaje nu este imun la procesul morții cotidiene pare însă mult mai evidentă, pentru că toate trăiesc în același mediu de prizonierat, mai mult, majoritatea par să-și fi pierdut umanitatea, acțiunile fiindu-le reduse numai la biologic, deși și acela mutilat. Ana păstrează, într-adevăr o urmă de compasiune pentru cei din jur, dar și ea este un personaj criptobiotic, doar că, în cazul ei, gradul de avansare a procesului morții este mult mai redus decât în cazul lui Justin. La ea reversibilitatea ar fi posibilă, dar depinde prea mult de mediul din jur și, până la urmă, de Justin. Moartea finală a lui Justin o adâncește și pe ea în propria moarte. Ana se simte pierdută, dezorientată, încearcă să reintre în rutina de dinainte, dar absența lui Justin o paralizează. Mai mult, Sandu, rutinatul, dar oarecum (încă) jovialul Sandu, se simte la fel de lovit de moartea tatălui său încât, fizic, el pare să îi fi luat locul lui Justin: „Ana trecu în sufragerie, unde Sandu se plimba încă, fără a fi închis ochii toată noaptea. Nu mai avea nimic din cabrarea de mic atlet de totdeauna. Dimpotrivă. Umbla cu capul în pământ, umerii căzuți și mâinile înnodate la spate, ca Justin însuși! Ana rămase pe prag, cuprinsă de amețeală.” 25 22 Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, București, Editura Humanitas (1943)/2011, p. 132.

23 Monica Pillat, Jocul cu moartea, http://convorbiri-literare.ro/?p=2876 : ultima accesare: mai, 2017 24 Gabriel Dimisianu, Momentul literar 1945-1948: Romancierul Dinu Pillat, România literară, nr.46/2001, http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_romancierul_dinu_pillat, ultima accesare: mai, 2017.

25 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p. 150

KRYTON 2 (7) / 2021

113

Ana și Sandu sunt singurii care sunt afectați de moartea lui Justin. Hypolit, fratele lui, este abrutizat, avansarea în procesul morții este destul de mare, el, la rândul lui aflându-se într-un proces de criptobioză, în care doar nevoile absolut primare i-au rămas active. Hypolit suferă de angoasa morții, iar moartea fratelui său, Justin, nu face altceva decât să îl facă să își conștientizeze mai acut propria moarte. Iar revenirea lui Tilică, cioclul, pentru a lua trupul neînsuflețit al lui Justin, îl face pe Hypolit să îl identifice pe Tilică cu însăși moartea: Hypolit tresări deodată, simțind parcă pe cineva străin în odaie. Întoarse capul. Și într-adevăr, pe pragul ușii, Tilică, venit din senin,, cu pașii lui de gumă care nu se auzeau niciodată. […] Of, privirea, care cântărea mortul de alături fără nicio rușine. Și strâmbătura buzelor sale de paiață, la gândul că mortul are să fie cam greu de dus în sicriu. Ar prefera poate cadavrul lui mai ușor astfel, cu picioarele retezate. Dar nu se găsea însăși moartea în pragul ușii? Hypolit începu să tremure de-a binelea, scuturându-și capul mereu într-aiurea. Apoi, cel puțin cu coada ochiului, mai simți nevoia să privească încă o dată spre ușă. Nimeni. Cum, plecase??

Sau totul nu fusese decât un coșmar de-o clipă? Nu știa bine. Parcă nimic nu mai era real, de la un timp încoace.26 Restul personajelor care apar în plan secundar sunt prezentate sumar, dar par la fel captive în cotidianul aducător de moarte, însă lor nici moartea nu le mai trezește vreun sentiment decât bucuria ascunsă că se întâmplă ceva nou, moartea luând forma unui eveniment monden. Aici romanul lui Dinu Pillat rezonează foarte mult cu romanele Hortensiei-Papadat Bengescu, simțindu-se, oarecum, în atmosfera generală, suflul epocii.

Criptobioza, specifică organismelor fie vertebrate, fie nevertebrate, pare să fie, în cazul personajelor din Moartea cotidiană, forma lor de ființare – ele nu sunt nici, vii, nici moarte, fiind într-o stare intermediară, în care reversibilitatea e posibilă. Însă și reversibilitatea este doar potențială, ea neavând loc în cazul tuturor, romanul lăsându-ne impresia de sfârșit de lume, în care, în ciuda potențialului reversibilității, ea nu are să se mai petreacă. Romanul, anunță, de fapt, fără ca nici măcar autorul să știe, anii și mai teribili ce aveau să urmeze celui de-al doilea război mondial, existând o oarecare latură profetică înscrisă între paginile cărții, cu tentă apocaliptică. Monica Pillat, scriind despre tema morții în romanele tatălui său și observând, la rândul ei, paradoxurile jocului dintre viață și moarte mereu prezente în scriitura lui Dinu Pillat, spune următoarele: 26 Dinu Pillat, Moartea cotidiană, p.155.

114

2 (7) / 2021 KRYTON

„Dinu Pillat adînceşte paradoxul vieţii şi al morţii, inversînd, prin contaminare, raporturile dintre cei doi termeni. Astfel viaţa ajunge să fie definită ca „moarte de fiecare clipă.”27 Dinu Pillat, cel care avea el însuși să treacă prin apocalipsa comunistă, este urmărit, de-a lungul întregii vieți și de-a lungul întregii scriituri, de sentimentul morții, pe care o învinge, prin scriitură, acesta fiind unul dintre paradoxurile vieții și ale morții din textele sale. În Prefața la primul roman al trilogiei, Tinerețe ciudată (1943), intitulată Drum bun!, mult admiratul de către Dinu Pillat, scriitorul Ionel Teodoreanu, scrie următoarele rânduri, adresate direct lui Dinu: Dacă nu ți-ar fi lene, te-ai sinucide. Oricum, te simți mult mai vecin cu moartea decât cu viața. Ești închis parcă între pereți umezi și oglinzi verzui. Și ți-e dor, fără putere, de-o fereastră. Până când, iată, o găsește în sfârșit: e caietul. Aprinzi atunci lampa – căci numai lampa e dimineața unei astfel de ferestre - , deschizi caietul, scrii Tinerețe ciudată și începi să trăiești. Căci literatura nu e altceva decât un drum spre viață al celor blestemați să nu-și găsească răsunetul pasului și umbra decât acolo.

Drum bun, Dinule!28

Bibliografie: Dimisianu, Gabriel, Momentul literar 1945-1948: Romancierul Dinu Pillat, România literară, nr.46/2001, http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_romancierul_dinu_pillat, ultima accesare: mai, 2017.

Gilmore, Cody, When do things die? În The Oxford Handbook of Philosophy of Death, Editori: Ben Bradley, Fred Feldman și Jens Johansson, Oxford University Press, 2012.

Pillat, Dinu, Moartea cotidiană, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.

Pillat, Dinu, Tinerețe ciudată, București, Editura Humanitas (1943)/2011.

27 Monica Pillat, Jocul cu moartea în romanele lui Dinu Pillat, http://convorbiri-literare. ro/?p=2876: ultima accesare: mai, 2017.

28 Ionel Teodoreanu, Drum bun! Prefață la romanul lui Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, București, Editura Humanitas (1943)/2011, p. 127.

KRYTON 2 (7) / 2021

115

Pillat, Dinu și Nelli, Biruința unei iubiri. Pagini de corespondență, Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici, Editura Humanitas, București, 2008.

Pillat, Monica, Jocul cu moartea în romanele lui Dinu Pillat, http://convorbiri-literare.ro/?p=2876: ultima accesare: mai, 2017.

Pillat, Nelli, Ofrande, București, Editura Humanitas, 2011.

Teodoreanu, Ionel, Drum bun! Prefață la romanul lui Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, București, Editura Humanitas (1943)/2011.

Icoană OLANDA Schinteie Art

116

2 (7) / 2021 KRYTON

N ICOLAE S ILADE

miniepistole [29] se dedică prietenului nostru Constantin Buiciuc l-am văzut viu l-am văzut zâmbind pe terasa noastră cu viţă de vie l-am văzut cu o halbă de bere în mână l-am văzut cu un pix roşu în mână corectând şpalturile unui ziar de provincie corectând zile şi nopţi şi evenimente l-am văzut la o masă întinsă şi bogată în restaurantul royal în restaurantul gării înfulecând patru mici şi o bere şi privind pe ascuns spre chelneriţa blondă l-am văzut cu blonde roşcate sau brune l-am văzut cu negrese l-am văzut şi la mesele de la care acum lipseşte l-am văzut la catedră l-am văzut pe stradă şi l-am văzut trecând strada la paris la roma la copenhaga l-am văzut citind şi scriind şi vorbind despre cele scrise rescrise cum ar fi bunăoară un vers de montale (dacă sfârşeşte ce-i viu viu n-a fost niciodată) dar eu l-am văzut viu şi nu pot să-l văd decât viu locuind o stea de deasupra parisului locuind o stea şi zâmbind spre terasa noastră cu viţă de vie unde e vie memoria şi încă mai vie sfâşierea de dorul unui bun prieten

KRYTON 2 (7) / 2021

117

angel se dedică prietenului nostru Mircea Anghel nu știu dacă îngerii pot să citească dar eu îți scriu eu trebuie să îți scriu chiar dacă știu că nu îmi poți răspunde chiar dacă știu că îngerii nu pot să scrie dar poate că dumnezeu care face totul posibil de ce nu ar face și pentru mine o minune mă întreb cu toate că sunt sigur de asta altfel la ce bun să-ți mai scriu să te întreb ce mai faci în lumea de-acolo unde te-ai însingurat de-a dreptul și te-ai veșnicit de tot tu care ai fost mereu singur tu cu toate lumile de aici în jurul tău cum e acolo lumea există lume acolo sau e tot o iluzie cum e aici te întreb pentru că ieri te-am văzut pe facebook da te-am văzut activ ți-ai schimbat poza de profil și ai și postat ceva normal era ziua ta de naștere ai fi împlinit 100 de ani sau 1000 de ani dacă erai aici dar tu știi cum e timpul niciodată nu e destul apropo acolo există timp te întreb cu toate că știu dar vreau să știu totul și mai vreau să știu totul despre tot așa că îți voi pune o mulțime de întrebări în speranța că dumnezeu care face minuni va face una și pentru mine da și voi afla unde e maya unde nirvana ceea ce mă neliniștește însă e dacă ai fost aievea aici dacă ești aievea acolo pentru că nu știu dacă am vorbit cu tine când erai aici cu biroul lângă biroul meu cu berea lângă berea mea sau vorbeam de unul singur crezând că vorbesc cu tine că mă asculți că mă auzi că îmi răspunzi n-are importanță asta de vreme ce acolo vei fi totdeauna pentru totdeauna da și cam asta e veșnicia în termenii mei știi bine că am filosofat mult pe tema asta dar se pare că în zadar nici dumnezeu nu ne poate opri trecerea marea trecere cum spunea blaga sau poate că el dumnezeu asta vrea să cunoaștem trecerea pentru a înțelege veșnicia am filosofat mult pe tema asta dar se pare că în zadar pentru că la biroul tău e acum poza ta din care tocmai tu lipsești și e o lumânare care arde mereu o lumânare care să-ți lumineze calea pe-acolo în speranța că te

118

2 (7) / 2021 KRYTON

vei întoarce dar la ce bun să te întorci ramolit într-o lume ramolită care se ramolește continuu și dispare într-o altă lume oare sunt lumi paralele în singura lume posibilă sau nu există nicio lume nici fizică nici metafizică nici virtuală e doar o rețea o rețea de cuvinte imagini și sunete o rețea de sentimente gânduri și semne în care ne-am prins ca într-o pânză de păianjen o rețea de holograme treide ca într-un film fără sonor fără regizor fără final dar cu început și sfârșit pentru noi pentru noi figuranții da pentru noi robii timpului robii timpului care este mereu al altora al celor ce se cred stăpânii timpului săracii cum se amăgesc ei cu bogăția lor cum se amăgesc ei cu rolurile lor principale în acest film în această rețea de cuvinte imagini și sunete și mistere nedezlegate mă întreabă prietenii tăi despre tine femeile ce te-au iubit mă întreabă și femeile pe care le-ai iubit ce să le spun că ești în insulele capului verde că în maldive în zanzibar sau în kenya că ai uitat de zăpadă și de gerul iernii că ai uitat de noi și că bei bei ca să uiți ceea ce nu se uită bei șampanie sub palmieri și călărești cămilele și te plimbi cu îngerii pe plajele alea cu nisipuri de aur noi însă vezi bine nu te-am uitat noi ne gândim la tine și ne întrebăm dacă e mai bine acolo sau aici cu toate că știm da știm cel mai bine e să fim împreună nu contează unde nu contează când nu contează dacă aici sau acolo dincolo sau pretutindeni cel mai bine e să fim împreună da însă când au zis că te vor pune în pământ în data de ora de minutul de ne-am întrebat imediat dacă știe cineva ce se pune în pământ din omul de pământ trăitor pe pământ în cuvânt sub soarele blând dacă știe cineva ce rămâne pe pământ dintr-un om de pământ trăitor pe pământ în cuvânt sub soarele blând care iată răsare atunci știe totul da știe totul despre tot știe de unde vine sufletul și unde se duce când i se face timpului cruce și se așază căpătâi la capătul capătului la marginea infinitului scuze pentru rimele involuntare dar cum să mă fac mai ușor înțeles când infinitul există pentru noi precum limba pentru surdomuți cum spune elytis când moartea se ispășește trăind cum zice ungaretti când moartea morții e învierea vieții cum spune eminescu tu să știi că ești viu pururea viu în memoria noastră vie

KRYTON 2 (7) / 2021

119

Tomáš Míka s-a născut la Praga, pe 1 decembrie 1959. Este poet, prozator, traducător, performer, textier și muzician. A studiat Boemistica și Anglistica la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga (pe scurt, FFUK), după care, începând din 1987, a funcționat ca pedagog la diverse școli pragheze. Între 1989 și 1991 a predat la Catedra de Traductologie a FFUK iar în cursul anului 2002 și la The University of Texas din Austin, SUA. În afară de poezie, se dedică prozei, muzicii, jurnalisticii și traducerilor din literatura engleză și americană. A tradus, de exemplu, din creația lui James Hogg, John Bunyan, Samuel Beckett, Jack Black etc. A făcut parte, ca saxofonist, din mai multe trupe de jazz și de rock. Fragmente din creația sa literară au fost traduse în engleză, italiană, română, germană și slovacă.

Poezia lui Tomáš Míka acoperă un impresionant spectru de stiluri, începând de la angajamentul moral-cetățenesc până la concentrare extremă de sorginte liric-filosofică, erotism rafinat și mai ales ironie acidă, umor negru, dus adesea până la dimensiunile elaborate ale absurdului intențional (și intenționat) și ale unei, în aparență, sarcastice autoironii ucigătoare. O mare parte a creației autorului a apărut în antologii (Antologie de literatură cehă nouă 1995-2004, 2004, Fra, Praga; Antologie de foiletoane radio 2002-2004, 2004, Concordia, Praga; Antologie de literatură erotică cehă. 1990-2005, 2005, Concordia, Praga; Antologie de povestiri erotice, 2006, Knižní klub, Praga) și în diverse reviste de cultură (Tvar, Orientace – în cadrul cotididanului Lidové noviny), Salón Práva, Intelektuál, Souvislosti, H_aluze, Weles, Psí víno, Dobrá adresa).

Volume de autor: Retezat cu forța, poeme, 2003; Und, povestiri, 2005; Jurnalul omului rapid, poeme, 2007; Mesaje-text, poeme, 2016.

Prezentare și traducere din cehă în română de Dan Mircea Duță

120

2 (7) / 2021 KRYTON

T OMÁŠ M ÍKA

PIATRA DIN VIS Plimbându-mă am găsit bolovanul din visul de azi-noapte proptit piezișde un copac Îmi zburase din cap în timpul nopții distrugând năvalnic tot ce-i ieșiseîncale

CE A FOST VA FI A venit la ea ca și când data trecută ar fi uitat ceva acolo un tablou reprezentând-o pe ea scuturat de praf atât de des și cu atâta asiduitate încât s-a transformat în ceva cede-abia acum va fi pictat amintirea s-a transformat în dorință iar atunci în ceea cede-abia acum urmează KRYTON 2 (7) / 2021

121

JUMĂTATE Îțidaujumătate din tot o jumătate din sticla de vin o jumătate dintre săruturi o jumătatedin buzelemele o jumătate din ceți-ai vrut de la mine jumătate din ce s-a adunat în mine pentru tine șicaută cu o jumătate de ochi calea spre tine o jumătate din calestrăbătută cu avionul șicealaltăjumătateprinpădure îți iau totul cu o jumătate de palmă

POLITICĂ De fapt, n-ar trebui să mă afecteze faptul că îi interesez acest veșnic interes pentru șliț este în principiu agreabil șinicifrecatulsfârcurilor nu-i de aruncat Mai rău e cu limba am dejaunaîngură șisincervorbind nu preamai e locșipentru limbile lor dar important este că nu măsufoc De fapt n-artrebuisă-mi repugneurmele de salivă de peburtăși de pegât Păcatnumaică se scurgdinboturilepoliticienilor care se înjură fărăîncetare în folosul meu

casă-șipoatăcăptușibuzunarele cu grăsimestoarsă de pepielea mea 122

2 (7) / 2021 KRYTON

*** Slăbim prin iubire luăm în greutate prin depresii așteptândun mesaj pe telefon cu câtprimimmaipuținemesaje cuatâtluămîngreutate dar când mesajele sosesc plutim de bucurie și nu ne mai trebuie mâncare sărimînsus de bucurie slăbimpriniubire

xxx N-are pic de voință trageplugul pe unde-o vreael să meargă și pe unde-o fi pământul mai moale nu trădeazăintenția de a se sinucide maschează cu un zâmbet fereastra antiglonț către adâncul sufletului roasă de acidulconștiinței acoperită de un strat de mizerie

Chipul xxx La zidul plângerii ei n-a vărsat o lacrimă chiar și zidul i-a absorbit tăcerea ceea ce era de dorit căci el nu era binevenit acolo cu undița fără cârlig KRYTON 2 (7) / 2021

Agățat dimineața de un cârlig chipul atârnă ca o cârpă umedă încă mult timp de-acum încolo din el va picura somnul

Nicio melodie Nici o melodie nu încetează niciodată Spre sfârșitul vieții ea devine un tumult polifonic de glasuri 123

Doamna Kolmačková Cine îți va reproșa că ai sforăit dacă ai dormit singur în pat?

Ca rușinea din clasa întâi Mama poetului în vârstă de trei ani era nemiloasă A rămas și în tine un pic din furia ei Ai plâns poezii rebele ca mazărea aia mare din colțul clasei întunecate de la școala generală cu nouoă clase din cartierul Chodovec Ți-ai plâns de milă cu multă cruzime pentru cea mai frumoasă fată care a ajuns la stâlpul infamiei cu compasiune în ochi și pistrui pe față Ce dulce a fost să suferi să fii persecutat pe nedrept

xxx Toată această realitate hidoasă este fundamentul bunăstării noastre Viscerele murdare sunt o sursă de fericire Oasele dezgustătoare ne dăruiesc puterea de a rezista gelatina aia cenușie din capetele noastre cine ne-ar iubi dacă n-ar exista ea?

124

2 (7) / 2021 KRYTON

H OREA P ORUMB

Cioburi de caleidoscop1 Introducere Titlul acestui „Roman din frânturi” trebuia să aparțină altei cărți, dar întrucât ea și-a luat zborul sub un alt nume, am păstrat idea pentru volumul de față - cu o precizare legată de noul sens pe care l-am dat unuia din cuvintele întrebuințate: „Cioburile” prezentei lucrări sunt tot atâtea „frânturi”, file de poveste, fragmente epice culese în lume sau inventate, ce surprind crâmpeie de existență ale unui personaj feminin imaginar. Înșiruite, alcătuiesc un roman al vieții și saga unei epoci pe care am parcurs-o și noi. Nu doar a unei epoci, ci a unor epoci, căci generația noastră a fost implicată în mari transformări. Transformări de vise și de condiție umană, din care, ar zice înțeleptul, am ieșit întăriți. Le voi istorisi cu zâmbetul pe buze. Chiar dacă, în adâncul sufletului…

Hai să creăm cadrul acțiunii! Ea începe, poate prea solemn, la poale de munte. Să vedem, până la urmă, cum se va încheia?

Textul prezentat face parte din romanul în pregătire, Cioburi de caleidoscop.

1

KRYTON 2 (7) / 2021

125

Țara moților2 Țară, ce înseamnă sărăcie;

„Un om a trecut muntele”, vi-l amintiți? Țară, ce înseamnă bravi viteji;

de Horea, voi mai știți?

Istoria-i întipărită-n calcar și în gheață;

urme, ce zeci de mii de ani aici au stat.

De secole se scoate aur;

dar până și sterilul e bogat. În sate-crâng s-au înmulțit familii;

și meșteșuguri, ce s-au moștenit, Și legi, înscrise-n ceară, în adâncuri,

și povestiri, la nesfârșit...

O țară între țări, în Țară!

Un unchi de-al meu a fost la lucru în America

- „Mândră, fata!”

Așa spuneau despre mine oamenii aceia de la munte, dacă pogorau până-n satul bunicilor mei, pe vremea când eram de-o șchioapă. Mândru, cu sens de frumos. Frumoasă mă simt și acum, după ani.

Mândru, cu sens de infatuat. Mândrie și prejudecată. Va fi vorba și despre asta în povestea vieții mele…

Sunt din stirpe de moț, și, dinspre mamă, mă trag din neamul lui Avram Iancu. Nu-i adevărat c-ar fi fost nebun, că în ultimii ani de viață ar fi umblat

ca un lunatec ! Astea-s scorneli lansate pentru ca românilor să nu le rămână în memorie chipul marelui tribun.

Dar nu despre asta e vorba acum.

Nu știu cât adevăr este în povestea ce urmează. O cunosc de la bunicii mei, care au rumegat-o și întortocheat-o în felurite variante.

Cert este că în casa strămoșilor mei dinspre mamă au fost la un moment dat numeroși frați. Împărțeau o moșie pe un vârf de munte, de unde se vedea Biharia și Arieșul. Erau cam „înghesuiți” congenerii pe acel petic de pământ. Unul fusese un străbunic

Țara Moților este unul dintre cele 18 ținuturi din spațiul circumtransilvan, cu specificitate și elemente de unicitate proprii...

2

126

2 (7) / 2021 KRYTON

de-al meu, dar acum vă voi povesti despre alți doi frați de-ai lui, care au trecut Oceanul, deși nu aveau a se plânge de ceva anume, doar că adulmecaseră chemarea lumii „libere”, lume care atunci se numea America.

Au mers acolo cu soțiile, iar acestea din urmă și-au luat cu ele și pe surori.

Cel mai vârstnic dintre frați era cunoscut drept „Moșul”. S-ar putea spune că i-a mers bine „Moșului” dincolo de Atlantic. Dovada e că a făcut mulți bani. Dar, de adaptat, n-a putut să se adapteze Lumii Noi. Că America era Țara Tuturor Posibilităților?

– Se poate, dar n-am băgat de seamă.

Că era Țara Libertății?

– O fi adevărat, se zice c-ar fi singura din lume.

Ba mai mult, auzise și-l pomenea uneori pe Generalul Lafayette, care ar fi adus din Franța, peste Ocean, stindardul propășirii. Dar Moșu’, a simțit cât era de liber?

– Am trăit de când mă știu neîngrădit și nu mi-am pus întrebarea.

Habar n-am cum ar fi să nu fiu „liber”.

Are să afle mai târziu. … Cât fusese înstrăinat, a fost un dezrădăcinat, căci gândul îi era mereu acasă, la ceea ce lăsase în urmă.

Iată că rudele aflară cu emoție că Moșu’ a hotărât să revină din exil. Dar, ca să se întoarcă, ținuse să i se asigure „condițiile”. A cerut rubedeniilor să dea sfoară-n țară să i se cumpere o moșie cu casă – dar nu oricum: cu KRYTON 2 (7) / 2021

baie, cu lumină electrică, cu o șură pentru muncitori, așa cum văzuse și învățase la yankei.

Neamurile au fost uimite: – Așa ceva n-are cum să găsească pe la noi!, glăsuiau în cor.

Nimeni n-ar fi crezut că, totuși, moșie și casă se vor găsi chiar la poalele muntelui „lor” și că proprietatea îndeplinea întreg „caietul de sarcini”.

Electricitatea venea de la un dinam montat pe un pârâu ce traversa gospodăria. Locuința era un conac ce aparținuse unui bogătaș ungur. Respectivul a înzestrat-o cu tot confortul disponibil la acea vreme, el fiind un visător căruia îi plăcuse să privească coamele împădurite ale Apusenilor stând întins pe „terasă”, sau în sufrageria cu ferestre mari, ori în baia cu oberliht.

Moșu’, în schimb, n-a venit la acel sălaș să contemple peisajul, ci să muncească spre a face bani, de s-o putea, la fel ca dincolo de Ocean.

Uimirea neamurilor era însoțită și de speranța că odată cu revenirea celui care „a reușit” o să se abată asupra regiunii o parte de binecuvântare provenind din lumea unde se pare că se poate orice.

Cei doi băieți ai bătrânului lucrau și ei alături de Moșu’ și în rând cu țăranii aduși de la munte ca salariați ai „fermei” – ceea ce nu i-a împiedecat pe feciori să facă și studii la oraș.

Aveau acum meseriile lor, dar vara, în sezonul de prașilă, sau când era nevoie de mână de lucru suplimentară, 127

erau din nou în lan.

Din păcate, „investiția” de tip american pusă pe roate de bătrân n-a avut viață lungă pentru că la un moment dat s-a instaurat „regimul de democrație populară”.

Pe primul băiat, devenit între timp avocat, „l-au luat” chiar de pe câmp.

L-au condamnat la moarte, apoi i-au comutat pedeapsa și l-au trimis în Siberia – și cât a trăit nu s-a știut nimic de el. L-au înapoiat familiei, mort.

Al doilea fiu al Moșului părea că va urma un alt destin. Avea altă fire. Încă de tânăr s-a văzut că era un romantic și încă ateu. La început părea să se fi împăcat cu „regimul”. Mai spera în succesul „revoluției proletare”, credea că „o să-i convingă” pe „răi” să se îndrepte… S-a angajat economist la Câmpia Turzii, la „Industria Sârmei”.

N-a rezistat să se mențină „pe linie”. A călcat strâmb într-o seară când a fost de serviciu la telefon. Cineva „de sus” întrebase dacă era de raportat vreo problemă.

– Vrem pâine și salarii, dădu răspunsul.

L-au găsit fără viață și pe el.

Fratele Moșului rămăsese în State.

A revenit în țară doar ca să participe la înmormântarea nepotului, după care s-a reîntors în America. Băiatul lui, însă, revenise în țară de mai mulți ani. Activa ca jurist. L-au închis și pe el, dar, având dublă cetățenie, i-au dat în cele din urmă drumul. Văzuse suficient ca să aibă ce povesti. A scris o carte. Manuscrisul a circulat printre 128

rubedenii, apoi a ajuns odată cu băiatul, la New York.

Niște indivizi ce vorbeau românește și pe care i-a descoperit „întâmplător” l-au sfătuit să nu persiste în ideea publicării. N-a ascultat.

L-au găsit mort.

– De ce s-o fi sinucis?!

Sicriul a fost adus în țară, sigilat.

N-au avut voie să-l deschidă, dar cum la noi totul se aranjează, sătenii care au forțat capacul în timpul nopții au putut vedea că omul fusese împușcat în cap.

Nimeni dintre neamuri n-a îndrăznit să vină la înmormântare. Au fost prezenți doar Moșu’ și fratele lui, revenit a doua oară din orașul cu Statuia Libertății. În fine, avea acum tabloul complet a ceea ce însemna să ai, sau să nu ai libertate: – A fi liber înseamnă a nu fi! … Dramele lor și, respectând proporția, dramele mele. Prefer să le deapăn fără a adopta un ton plângăcios!

E Pătru!

Din familia lui Avram Iancu, căreia îi aparțin, cei mai mulți au rămas acolo, la munte, doi au ajuns în America – și vi i-am pomenit mai sus -, iar alții s-au stabilit la oraș. Vă voi povesti despre un unchiaș de-al meu, Pampu, fiul unuia dintre cei stabiliți la Aiud. A urmat medicina la Viena. A revenit în orașul natal. „Unchiul Pampu” funcționase la Spitalul din urbe încă dinain2 (7) / 2021 KRYTON

te de venirea comuniștilor. Când neam procopsit cu „Eliberarea”, era șeful Secției de Chirurgie. Eu nu mă născusem încă. S-a temut el, la început, să nu fie „epurat”, precum alți intelectuali cu origine „burghezo-moșierească”, dar se pare că a primat faptul că făcea treabă bună și că în vremea aceea era de neînlocuit. Trec peste faptul că „le-au luat” casa și magazinul de la parter și i-au înghesuit într-o anexă a gospodăriei, în curte. În Secție i-a fost propulsat, nu se știe de unde, un individ. Urma să fie responsabil sindical. Avea cunoștințe medicale? Nu, dar lucrul acesta n-avea importanță: - Faceți să corespundă!, i s-a transmis. Îl chema Pătru. Prezența i-a fost acceptată și gata. Venea des pe la ei, pe-acasă, atât de des încât s-au obișnuit să-l trateze ca pe un membru al familiei. Se jeluiau de lipsuri, blestemau regimul, iar el îi privea îngăduitor și zâmbea a încuviințare. Unchiul le-a spus odată, când erau singuri: - Poate ar trebui să fim mai prudenți cum vorbim în prezența străinilor!

- Ei, el e Pătru!, au replicat femeile, în cor.

De la o vreme, apărea mai rar la Spital, căci fusese mutat „la Oraș”, tot ca sindicalist. Dădea, însă, pe la ei, ca-înainte. Îi striga pe deasupra gardului, când îi zărea în curte, sau se arăta în bucătărie, când vedea fereastra luminată, intrând pe ușița din dos, KRYTON 2 (7) / 2021

pe care n-o închideau niciodată.

Oamenii de la Spital s-au obișnuit să-l solicite cu tot felul de servicii, iar el le făcea hatârul. Când se ivea vreo problemă la locul de muncă, sau un necaz acasă, mergeau la el: - Cu cine te-ai ajutat?, întreba câte unul.

- Ei, cu cine! Cu Pătru!

Unchiul n-a avut nevoie de ajutorul lui, har Domnului, decât odată, când, în ciuda înghesuielii de acasă, cu care s-au obișnuit de musai ca de voie bună, „au vrut” să le bage „în spațiu” încă pe cineva. Și-a luat inima-n dinți și s-a dus să-i vorbească. De data asta a mers „la Raion”, căci între timp Pătru „urcase”. Dacă până atunci unchiul Pampu fusese cel care-l poftea să șadă – la Spital în Secție, sau acasă în bucătărie – acum Pătru era gazdă.

L-a invitat protocolar să ia loc în fața mesei și l-a ascultat cu atenție. L-a asigurat că n-avea de ce se teme, căci se va ocupa de chestiune, și s-a ținut de cuvânt.

Cât a durat vechiul regim, nu i-a mai deranjat nimeni. Doar în anii din urmă, când Ceaușescu era pe ducă, au demolat casa în care locuiseră, lucru de înțeles, căci se sistematizase orașul și ea stătea în cale.

Necazurile familiei au început după Revoluție, când cu „restituirile”.

Pe avocați, i-au tot schimbat, căci păreau a se conforma unui consemn, primit nu se știe de unde, ca să îi facă să piardă. Au renunțat la a spera ceva de pe urma casei expropriate, căci era 129

evident că luptau contra Statului și erau neînarmați. La retrocedarea pădurii, au descoperit, însă, că luptau contra propriilor neamuri, acestea servindu-se de acte false și de judecători cumpărați, practică ce devenise monedă curentă în noul Regim.

Li s-a cerut să caute martori și au găsit în cele din urmă o rudă îndepărtată, o verișoară, care i-a lămurit că tărășenia începuse încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Rudele de la munte, în calitate de „urmași ai lui Avram Iancu”, făcuseră o petiție prin care cereau să li se îngăduie să intre pe pământul care fusese al lor, ca să culeagă lemnul căzut.

- Cine a fost cu ideea?

- Păi, cine să fie? A fost Pătru! Șmecherii din ziua de azi au interpretat documentul ca fiind o cedare a pădurii celor rămași „la brazdă”, dar nu și celor plecați la oraș, „îmburgheziți”, excluzându-l, astfel, pe medic, iar pe baza actului, neamurile celelalte au reușit să și-o intabuleze. Acum unchiul și fiica se luptă cu mistificatorii, strămutând procesul dintr-un oraș în altul.

- Nu știa Pătru ce pricinuise prin gestul lui!, se exprimă fiica lui Pampu, cu năduf, ieșind de la o audiere.

- Tu știi cine a fost Pătru?, o întreabă verișoara, tam-nesam.

- Cum să nu știu? Doar a fost la noi în casă de sute de ori!

- Dar știi cine a fost?

- A venit ca responsabil sindical…

- Dar știi ce-a fost?

130

- Sigur, a ajuns la Oraș, la Raion, apoi nu l-am mai întâlnit…

- Știi, însă, ce-a fost?

- Cum, adică? Ce a fost?

- Fusese șeful KGB-ului pe toată zona Țării Moților! … Stau și mă gândesc: astăzi, mulți oameni au uitat cine-a fost Gheorghiu-Dej, ce-a fost KGB-ul, ce căutau rușii în Apuseni; poate nici n-au auzit de Revoluția de la 1848, iar pe Avram Iancu îl cunosc doar ca nume de stradă! … Într-o zi de octombrie 2014, în saloanele hotelului parizian „Millenium Opéra” de pe Bulevardul Haussmann, avea loc o conferință-dineu la care asistau vreo sută de oameni influenți din „lumea bună” pariziană. Vorbitorul, un „fost mare spion sovietic” vrăjise realmente auditoriul, explicând celor ce-l ascultau fațetele ascunse ale politicii Kremlinului; era foarte sever în aprecierea liderului de la Moscova, dar se declara net de partea Rusiei, a unei Rusii europene.

Vorbitorul era… Pătru!

Se poate mânca Pe cât de vrednici au fost frații de la munte care-au făcut avere în America, ori cel stabilit la Aiud, care și-a trimis băiatul să facă medicina la Viena, pe atât de „techergheu” a fost un al frate, tatăl bunicii mele dinspre mamă. Fusese căsătorit cu o femeie care l-a părăsit imediat după nuntă, iar de atunci 2 (7) / 2021 KRYTON

a început să ducă o viață iresponsabilă. A trăit până la urmă cu o muiere căreia i-a făcut opt copii, din care au trăit șase. Nu și-a pus întrebarea, ticălosul, ce se va alege de acei bastarzi. Ar fi putut măcar să se căsătorească, spre a le asigura un nume și un viitor, știind cât de greu le va fi mai ales fetelor să înfrunte gura lumii.

Una dintre fete era bunica mea.

Biata femeie. A fost cumplit lovită tocmai în ziua nunții. S-a înfățișat la altar, contând să ia pe omul pe care-l iubea, dar acela a dat bir cu fugiții în ultimul moment, înfricoșat de clevetirile sătenilor: - Cum să ieie o bastardă?

Cel care urma să devină în cele din urmă bunicul meu (tatăl mamei) a fost un om de treabă. A studiat în Ungaria, a dovedit a fi un student eminent, și, deși era român, profesorii de la Kiskunfelegyhaza n-au avut nicio ezitare în a-l încorona șef al promoției.

Funcționa ca învățător într-un sat din Ardealul de Nord atunci când „a luat-o” pe bunica – pe fata care, cu ceva timp în urmă, fusese abandonată în fața altarului.

S-au căsătorit. Dar nu din dragoste. Ea nu l-a iubit, deși i-a fost supusă și fidelă. Cei doi nu și-au zâmbit, nu s-au privit în ochi niciodată.

- Cum îți place, tată, ce ți-am gătit?, îl întreba.

- Se poate mânca!

Era singura apreciere ce catadicsea să i-o adreseze.

KRYTON 2 (7) / 2021

- Draga me, îți va fi bine atâta timp cât oi trăi eu!, îmi spunea, peste ani.

Pe când mi-am luat și eu zborul, ea a murit de rac.

Cancer fac oamenii cu supărări sufletești. De unele dintre ele nici nu suntem conștienți. Dar supărările lansează „contorul” a ceea ce vom pătimi ulterior. Uitați-vă în jurul vostru, la victimele pe care le-ați cunoscut – și le veți descoperi taine lăuntrice.

Bunicul e cel care a construit școala satului.

Mai târziu, în anul 1918, el a fost primul ofițer care intrase cu Armata Română în localitatea noastră, aducând noua Administrație românească în Ardeal. Ungurii n-au uitat acest lucru (se pare că totul fusese înregistrat undeva!) și, după Dictatul de la Viena, în 1940, l-au amenințat cu moartea.

Bunicii au trebuit să fugă. S-au aciuit, timp de patru ani, la moții din Aiud.

După revenirea din Refugiu, n-au mai găsit nimic din gospodăria lor. Erau ruinați. Au reînceput o viață în cruntă sărăcie. Se hrăneau cu fructe, cu orătăniile ce le creșteau și cu legumele ce le cultivau în jurul casei. Bunica lucrase la poștă. În timpul de restriște actele i s-au pierdut. N-a putut pretinde vreo pensie. Devenise casnică și, oricum, strădania pentru asigurarea subzistenței îi lua tot timpul. Grădinărea, mulgea vaca, torcea, gătea, își îmbrăca soțul – iar mai târziu i-a crescut și pe nepoți.

Nu s-a plâns niciodată.

131

Hai, doamnă Și totuși…

Era șugubăț, bunicul meu!

- Hai, doamnă, să-ți vând nește perdele.

- Lasă-mă, că nu vreu.

- Hai, doamnă, că se vede de-afară că n-ai perdele. Îți vând eu.

- Dă-mi pace, că n-am bani!, îi răspunse bunica, agasată.

Gospodarul ședea mai încolo și un zâmbet îi încolțea pe buze. Era știut în sat ca fiind un om poznaș. N-ar fi dat un răspuns direct fără să strecoare vreo întorsătură plină de haz. Muierea rezemată de uluci, învelită în fuste multicolore, observase că bărbatul o contempla de câtăva vreme și se apropie de el.

- Vreau să-i vând cucoanei dumitale perdele macar pentru odaia din față, da’ zice că n-are bani. Are bani?

- Sigur că are!

Un nou asalt.

- Hai, cucoană, mâncați-aș, lasă-mă să-ți vând perdele macar pentru odaia din față. Nu vezi cum cere?

Ce-a zice lumea?

- Poate zice ce-o vrea, că n-am bani.

132

pă.

Se duce iar la omul tolănit pe pris-

- Doamna dumitale zice că n-are bani.

- Ba are, cum să n-aibă?

Altă încercare.

- Hai, doamnă, alege perdeaua ceți place și fă frumos la ferești.

- Vrei să pun cânele să te alunge?

Dacă ți-am zis o dată că n-am bani…

Femeia revine la bărbatul de adineauri.

- Dară, domnule, de-un ceas încerc, da’ n-am reușit să mă înțeleg cu nevasta dumitale.

- D-apoi eu, de treizeci de ani!

Se zice că țiganul nu fură din zona unde locuiește. Chipurile celor din sat nici nu-ți inspirau o asemenea teamă.

Ca să fie sigur însă, bunicul, mai prevăzător, a recurs totuși la o stratagemă: - Rudi, te rog bate-mi cânele!

- Vai, domnu’ derector!

Până la urmă l-a bătut pe dulău, iar de atunci, de lătratul lui, niciun țigan nu îndrăznea să se mai apropie de gard! …Aceștia au fost părinții mamei mele, născută acolo, în sat.

2 (7) / 2021 KRYTON

Botezul Domnului SchinteieArt

KRYTON 2 (7) / 2021

133

D ORIAN S TOILESCU

ascultare Există un copil la mansarda încăpățânată ce veghează nevăzut, știind totul despre facerea lumilor grabnic s-aprindă lumânările stelelor în fiece noapte lăsându-le să se strecoare sub boltă, doar pentru noi.

El are grijă de cei umili, îi înțelege, plânge clandestin la durerile lor, somnul și uitarea sunt seduse după o vreme, până și moartea va fi pictată verde ca iarba. El ne așteaptă după orice război, după orice ființă pierdută, după orice înfrângere, iar singura zburdălnicie este fuga de orice odihnă.

Nu răspunde statuetelor de aur sau strigătelor celor puternici, ci numai celor asemenea vrăbiilor, frumuseții colbului sau razelor lunii.

El cântă din spatele auzului pe-o scară muzicală fixată de inimă găurind capilarele versului cu o mereu reînnoită speranță, inversând fiul cu tată, făcând zborul să țâșnească din slova ascunsă sub puroiul morilor ce macină destinele în plutoniul cotidianului veșnic contaminat.

134

2 (7) / 2021 KRYTON

pierdere Stelele mărturisesc despre sufletul oamenilor cum înfăptuiesc tot ce promiteau că nu vor face, viermi verticali, distrugându-se pe ei înșiși și lumea slujind religiilor de trans-faturi și plastic.

Iar gândurile li s-au făcut tuburi cu smog introduse în coloană, creier și inimă transformând tot în deșeuri cosmice temple ale vidului universal atrăgând furtunile plictiselii.

colivia Închisă pasăre înalță triluri tremurând

muzica dispare aparent cinică

spre steaua singurătății

fără urme

* Absorbită în tavan într-o pură disciplină

* Însă undeva departe tocmai s-a născut o stea

inutilă

din cântecul ei.

KRYTON 2 (7) / 2021

135

oglinda Vederea adevărului rămâne explozia taciturnă - țipătul mereu altuia în galopul uituc al unei stele spre murmurul înmormântat din rachetă unde mecanismul de ajustare la altitudine s-a defectat și vezi țâșnind sângele astronauților prin nări și urechi.

Iar păsările le vei surprinde scurgându-se către soare.

Scrierea întâmplărilor rămâne suferința de-a strânge zilnice vederi-adevăruri apele întregului râu înăuntru sufletului înălbindu-l pentru curgerea în mare.

privirea Mâna ascunsă ce vine puternic de nicăieri, vrând să lovească cu viscolul tatălui, se retrage însă îmbrăcată în bunătatea mamei trecându-și toate rănile toate nașterile printr-un greu încercat palimpsest printre morți și sulițe printre incendii redevenind stea.

136

2 (7) / 2021 KRYTON

L ĂCRIMIOARA I VA

Atingere Dantela bisericii trebuie privită din toate colțurile și admirată de toate simțurile. În biserică ar trebui să intrăm desculți și să pășim șoptit.

Icoanele mă privesc și-mi zâmbesc tăcut.

Doar clopotul cântă.

Cântă ceea ce nu pot exprima prin cuvinte și privire, nici măcar prin lacrimi.

Mă uit printr-o cruce la viitor, viitorul și cerul se vor împărți în patru. Știu, este păcat să fac previziuni.

Privit printr-o cruce cerul este atât de aproape: poate fi atins cu o rugăciune.

KRYTON 2 (7) / 2021

Mărul a pierdut veșnicia Când un măr se transformă în două mere cine-l cataloghează pervers?

Boală sau păcat?

Deviația sa sexuală este fie ignorată, fie dezaprobată.

Puțini sunt cei care-o legitimează.

Deși este mereu amenințat cu toamna, mărul continuă să trăiască în păcat: un măr-doua mere, două mere-un măr.

Cu cât mă întomnez sunt tot mai sigură: mărul este fructul oprit!

Un păcat poate fi și rumen?!

137

Ardere Puterea de-a ierta Păsările ale căror ouă sunt distruse de către cuc, de unde au puterea să le clocească pe ale acestuia?

Cum de n-au nici cea mai mică intenție de-a se răzbuna?

Păsările citesc cărți sfinte?

Transhumanță Este timpul să-mi trimit turmele de îngrijorări la iernat.

Ar trebui să cumpăr câteva speranțe credincioase, să schimb buciumul din zbucium cu un fluier de dor.

Este timpul să-mi trimit sentimentele spre tine.

138

Când lemnele plâng, plâng și eu.

Când se lasă mistuite de foc, mă las mistuită și eu.

Când lemnele trosnesc, îmi trosnește și mie câte ceva: o idee, o încheietură…

Sunt lemn și încă nu mi-am dat seama?

Până una alta, ard mocnit, de dor, de prea mult dor.

Pictură naivă Pietre sculptate de lacrimi.

Iau una și-o așez în mijocul clipei.

Va punct de reper pentru pești roșii.

Lebede mute încondeiază cerul cu versuri.

Din lemn de bambus este fluierul timpului.

Vântul ia aminte!

Un cerb lopătar îngenunchează la tulpina unei sălcii, 2 (7) / 2021 KRYTON

Marsupiobuzunăreală cerându-i mâna.

Poduri de lemn și piatră, pagode, galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă…

Un haos organizat ce trebuie privit din unghiuri diferite pentru a surprinde armonia las doar simțurile să-mi pășească.

Poduri de lemn și piatră, pagode,galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă…și El, Măria Sa,Chioșcul Mă aștepta!?!

Chioșcul înnobilează grădina în armonia gândirii.

Mă recunosc și mă împac cu mine însămi. În ochii unei libelule…. strălucește luna.

Chioșcul surâde!

KRYTON 2 (7) / 2021

Fiecare etaj al acestui zgârie-nori este un cer.

Văd trupuri cărora le cresc aripi și se înalță de la un cer la altul cu repeziciunea unui gând!

Văd trupuri fără aripi care iau ascensorul asumându-și riscul de-a rămâne blocați între ceruri!

Văd trupuri care urcă scările, târându-se, păcatele împovărându-le!

Văd trupuri care sar cangurește peste mai multe scări deodată, purtând în suflet ca într-un marsupiu lacrimile lor! ...................

Este un zgârie nori care mă înduioșează.

Fiecare etaj al acestuia a fost, este și va fi străbătut de unul dintre cei dragi!

139

Foșnete Stoluri de îngeri migrează spre pământ. Copaci fără frunze. * Viță de vie. Seva se scurge prin răni. Rădăcini muncind. * Intru-n mine și dau drumul câinilor. Lacăt la inimă. * Vulpi prin lanurile de amintiri. Inima-i pusă la ochi! * Îngeri muncind. Rugăciuni filtrate. Majoritatea-s cereri! * Fapte încrustate pe-un fir de nisip. Clepsidra-i întoarsă! * Lămâie stoarsă.Timpul ia aminte. Amintiri în pahar. * Voiam să cresc să pot atinge luna. Aș fi putut, atunci! * Cer aburit. Răsuflare de mânză. Se iscălesc îngeri. * Vântul flutură bretonul unui gând. Brumă peste câmpuri. * Fire electrice. Ciori smulgându-și penele.Tren huruind. * Bancuri de sturioni.Țipăt de pescăruș. Năvod găurit. * Lapte pus la prins. Lipăit de pisică. Geam uitat deschis. * Lac clipocind. Umbre aproape culori. Mii de ochi în trestii. * Opinci găurite. Prin găuri se prelinge o bunică.

140

2 (7) / 2021 KRYTON

E LA I AKAB

Clarviziune A rămas clarviziune iubirea noastră închisă înlăuntrul clarviziunii dintr-o viaţă îndepărtată.

Războinici şi profeţi de pe întreg pământul, veneau cu rugăminţi imposibile pentru zeii lor. Îi duceam pe mare în locul enigmatic, unde, la început, a căzut din cer un grăunte divin. Şi din lumea noastră, vedeai toate lumile superioare.

Cu ochi de muritori KRYTON 2 (7) / 2021

contemplam modelul orginar al templului Aethris.

Eram corăbierii din poemele ginţilor.

Întuneric S-a făcut întuneric în piatra solară de la ţărm.

Rămase în strălucirea ei, cum trupurile noastre de atunci, sculptate în basorelief, poemele de la templu îşi pierd materialitatea, forma, sunetele.

141

S-a făcut întuneric în corali şi de jur împrejurul umbrelor noastre îmbrăţişate frenetic.

Un întuneric straniu, despărţit de noaptea cerului.

Până la moarte Ca să te pot iubi până la moarte, nu m-am rugat de nimeni pe acest pământ să-mi apere trupul.

Am străbătut desculţă mări îngheţate.

M-am iniţiat în arta renunţării la bucuria contemplaţiei, la desluşirea celor ascunse.

Solitudinea mea, cu fumul ei stelar, păzeşte şi astăzi trecătoarea şi drumul spre templul sacru de pe muntele invizibil.

142

O zbatere îmi destramă fiinţa lăuntrică.

E o pierdere care zideşte în mine ruguri şi altare.

În tării Poate din muntele invizibil nu e nevoie să-ţi vorbesc.

Sunt mai vechi decât cuvintele pământenilor, sufletele noastre cu aripi uriaşe. În tării s-au contemplat şi era în fluxul de sunete al iubirii lor o lumină, cum poate numai în steaua binară Sirius.

Nici sacerdotul nu a reuşit să întoarcă în trupurile de atunci, sufletele noastre pierdute în contemplaţia frumuseţii lor originare.

2 (7) / 2021 KRYTON

Stihiile şi matca lumii

Cele nouă sfere Levitez înveşmântată în spirala ţesută din flori de colţ pe trupul meu zvelt, de acum.

De la geneza iubirii noastre, până astăzi, nouă sfere mi-au crescut în suflet.

Crede-mă, va veni vremea când strălucirea lor, implacabilă cum o ultimă explozie solară, va spulbera şi poarta, şi vama.

Ştiam din pergamentul străvechi unde sunt răspântiile invizibile care duc în muntele de dincolo.

Mergeam şi mergeam desculţă pe drumul nesfârşirii.

Atât de albe erau pulberea şi pietrele din ultima răspântie.

M-am prăbuşit la pământ, în această puritate interzisă omului.

Sufletul meu lupta cu trupul înfrânt.

Era imposibil să nu mă găseşti!

Sunau muntele şi templul, stihiile şi matca lumii.

orașul sublim și să-l lege cu forţa celor cinci elemente de jur împrejurul templului tău.

E, în iubirea mea, fulgerarea de pe muntele invizibil.

KRYTON 2 (7) / 2021

Dumnezeu mi-a promis că vom asculta în turnuri, la porți și altare, sunetele create în cele șapte nopți ale Genezei.

143

I ONUȚA - N ATALIA N. I ORGA 99.* din jur un spațiu imens al jocului ca un aliaj imposibil, ca o mașinărie ținând înăuntru o femeie tânără semănând a femeie astronaut

cum un melc își ține în cochilie propriul său corp

103.* corpul tău ca o pânză țesută într-o rochie de zi cu zi e simplu, iar forma lui subțire lasă la vedere o mașinărie complicată ce se trezește în fiecare dimineață pentru a pendula între două ego-uri între incapacități și impedimente. numai sufletul e balonul cu rotunjimi în care Dumnezeu stă suspendat în tăcere

3.*

mai tragi de pe tine o zi...

și încă o zi faci dragoste cu o simplitate stranie și tot la fel de simplu și fără de explicații îți cauți realități alternative 144

2 (7) / 2021 KRYTON

35.* când vom pleca la oraș și tații noștri se vor preface că sunt mulțumiți și copii cu fețe frumoase ne vor privi cu speranță gânduri uriașe vom proiecta printre micile noastre griji si-apoi vom descoperi că timpul și oamenii sunt clipe indiferente care ne bat prin trup cu zgomot vom clipi, pleoapele noastre vor capta amintiri, compromisuri, rateuri speranța – ca un constructor neobosit – ne va recompune iar și iar

5.* ieșim în fiecare dimineața din casele noastre matinali, cu mâinile pe lângă corp, cu mintea la vara trecută la piesa pentru femei și bărbați la cafeaua pe care n-ai băut-o cu cel pe care îl iubești. ne străduim să ne fim nouă înșine complici și stăm chirciți în a ne împacheta pe noi în cea mai bună imagine a noastră

*Poeziile fac parte din volumul în pregătire, Fetița de lemn Ionuța - Natalia Iorga (n.1986) este poetă și eseistă stabilită la Timișoara.

A absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie la Universitatea de Vest din Timișoara și Masteratul de Comunicare interculturală. Publică din 2005 poezie și eseu, în antogii și reviste de profil. Este profesor de Limba și Literatura Română și specialist în comunicare, educație și formare. În prezent este doctorand în Științe Umaniste la Universitatea de Vest, unde pregătește o teză de hermeneutică a textului critic, dedicată teoreticianului român Virgil Nemoianu. De asemenea, pregătește un volum de critică literară și unul dedicat poeziei, ce va purta titlul Fetița de lemn.

Poemele Ionuței - Natalia Iorga au fost traduse în Franța, Anglia, Turcia, Iran și Serbia.

KRYTON 2 (7) / 2021

145

TEODORA DE LA SIHLA - TEODORA IMPĂRĂTEASA - MAVRA DE LA CEAHLĂU - Schinteie Art

146

2 (7) / 2021 KRYTON

A DRIAN S ÂNGEORZAN

Șoareci și șoricei Un șoarece de bibliotecă Rozând din greșeală o ediție rară legată în piele S-a îmbolnăvit peste noapte de ideologie.

Câteva concepte prost mestecate au ajuns în cuibul de șoricei Care înfulecând lacomi au crescut cât șobolanii Înmulțindu-se mai exponențial decât toți rozătorii lumii.

Ideologia e și un bun afrodisiac Te ține într-o erecție continuă doar la vederea unor titluri. Într-o săptămână toată rafturile universității Au fost roase la cotor.

Astfel au dispărut mii de biblioteci rare Cu toate învățămintele lor ascunse Scutindu-ne de multe întrebări fără răspuns Și de câteva revoluții sângeroase Care-ar fi despicat adevărul cu ascuțișul ghilotinei.

KRYTON 2 (7) / 2021

147

Visul scribului Uneori visez că particip la bătălii Date pe câmpuri de luptă ori în ascunse chilii Sau care nu s-au purtat niciodată Bătălii uitate prin cărți de istorie scrise în grabă De scribi cărora li se dicta în două-trei limbi deodată.

Scriau după ureche pentru a mulțumi regii de-atunci Puteau să le taie capul, să le dea porunci Unde să pună virgulă, punct sau semn de exclamare Ce an trebuie ținut minte, ce an poți să arunci Între două paranteze la gunoi și uitare.

Există radiere și pentru piatră și pentru fier Ștergi câteva nume și câteva milioane de morți Oricum ajunși la cer Apoi iei zarurile și tragi iar la sorți Alte milioane de soldați desculți Le pui o armă în mână le dai ceva lozinci Puțin ideal și muniție Și imnuri ce nu-s făcute să le-asculți Și la luptă cu ei, bătălii vor fi destule Eroii noi nu-și au locul în niciun muzeu sau expoziție Sunt buni doar de piațete dosite Sau depozite temporare Plimbați dintr-un loc în altul Nu pe socluri, ci în cărucioare.

Bunicul După ce-am trecut repede prin viață Și-am ridicat câteva case, săpat niște fântâni Am ajuns, iată, propriul meu bunic.

Mă recunosc după mustața albă și răsucită După uniforma austră-ungară În care m-am trezit într-o dimineață Când soldatul de serviciu suna deșteptarea 148

2 (7) / 2021 KRYTON

Pe strada mea unde yankeii Se pregăteau pentru bătălia de la Getysburg.

Ce harababură istorică cu toate viețile noastre Împrăștiate prin lume În căutare de aur și grădini roditoare Când noi aveam peste fiecare deal ceva gata de cules.

Ce carne bună de tun am ajuns printre străini Ce mare crește porumbul aici, bunicule, Privește-l prin ochii mei! Îl seamănă unii, îl cresc și-l culeg alții Care nici nu mai știu cine sunt Ce limbă au vorbit când au ieșit în lume Ce străbunică le-a descântat viitorul În stele și-n cărbuni stinși Atunci când lumea era împărțită după puncte cardinale Azi desființate de faraoni analfabeți Care văd pe cer doar sateliți și cuvinte plutitoare Umflate cu minciuni mai ușoare ca aerul.

Cădere în gol Unde sunt idealiștii de altădată Gata să sără în golul de sub ei Sau anarhiștii respinși la armată Din motive de platfus mental Ajunși apoi dictatori aleși de mulțimi legate la ochi Gata să-i urmeze orbește în același gol În care acum nu se mai aruncă decât păsările de pradă Dresate să ucidă pentru noi Iepuri și șoareci speriați, împinși din spate De câinii dresați ai vânătorilor amatori.

KRYTON 2 (7) / 2021

149

Zeul Zoom Suntem toată planeta pe Zoom Șapte miliarde de fețe întoarse spre cer Cu capetele date pe spate vorbind toți deodată Părem în așteptarea unei noi religii Ca un praf magic presărată.

Chiar și ateii își pun întrebări ciudate Acum că toate lăcașurile sunt închise Și deratizate.

Nu va scăpa niciun sfânt, niciun zeu Niciun liliac rătăcit peste noapte cu burta plină Toți ridicați la rangul de făcători de minuni Și mari producători de lumină Adusă cu mii de ani în urmă Pe niște papirusuri ascunse-n deșert Ce zac uitate-ntr-o urnă.

Va rămâne doar esența uimirii noastre de-acum Frica împrăștiată-n pustiu Întrebările noastre prostești Adunate toate într-o filă pe Zoom.

150

2 (7) / 2021 KRYTON

Adrian Sângeorzan s-a născut la Bistriţa. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj în 1978. Din 1990 emigrează ăn SUA și trăieşte la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică şi ginecologie. Este poet, prozator, eseist și publicist, autorul volumelor de poezie în ediție bilingvă româno-engleză Pe Viu, Tatuaje pe marmoră, Anatomia Lunii și Voci pe muchie de cuțit (exquisite corpse cu Carmen Firan), al colecțiilor de povestiri Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei(trei ediții), Bătaia pe umăr și Drumuri publicate la Scrisul Românesc. La editura Curtea Veche i-au apărut două colecții de povestiri: Între femei și Certificat de virginitate, precum și romanele Circul din faţa casei și Vitali. La editura Charmides a publicat volumul de poezii Geografia lucrurilor. In engleză i-au apărut volumule de versuri Over the life line, și de proză Exiled from the wound-Tales of a womens doctor ambele, la Spuyten Duyvil Press din New York, introdus de Nina Casian, Andrei Codrescu și Bruce Benderson. A participat la documentarul Decrețeii-Children of the Decree făcut Florin Iepan cu televiziunea germană, văzut în toată lumea. Este cotranslator al volumului Locul Nimănui-Antologie de poezie americană contemporana. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Bibliotecii Internaționale a Poeților din SUA, poemele sale au apărut în numeroase antologii apărute în Europa și America. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al International Library of Poets din SUA, unde în 2003 a obţinut locul III la concursul de poezie. Poemele sale au fost selecţionate în antologiile The best poems and poets of 2002, Born in Utopia, Stranger at Home. Contemporary American Poetry with an Accent, 20 Years After the Fall, Yellow Medicine Review, etc. Are lansări de volume, lecturi de poezie şi proză în SUA, la Cornelia Street Cafe, Bowery Poetry Club, Russian Samovar, International House, Institutul Cultural Român din New York, la colocvii şi conferinţe pe teme de literatură şi traduceri la Stevens Institute Hoboken, Redlands University, Chattanooga University, Arizona State University, National Museum of Natural History in New York, la tirgul de carte Goteburg, Suedia, câteva ediții ale Festivalului Ovidiu, Zile și Nopți de Literatură etc.

KRYTON 2 (7) / 2021

151

I ONUŢ C ALOTĂ

Reinventarea teatrului Iată o carte care ne propune un gen nou, situat între teatru şi poezie, între proză şi spectacol. Dacă eşti tentat să citeşti şi altceva decât scrierile comune, obişnuite, ai acum această ocazie.

Este vorba de inspiratul volum de teatru poetic al Danielei Toma, Vremurile se scriu în jurnalul unei pisici sălbatice, publicat în 2021, la Editura Art Creativ.

Când l-am citit prima oară, m-am aşezat pe un scaun ca la o piesă reală de teatru, l-am privit atent pe dinafară şi pe dinăuntru şi apoi l-am lăsat să îmi vorbească singur. A fost o experienţă cu adevărat organică pentru că am fost conştient de intimitatea relaţiei dintre spectatorul unic şi scena invadată pe rând de numeroase personaje.

Personajul principal, domnul Pavlov, joacă, în mod inedit, mai multe roluri în acelaşi timp, în dispută cu sieşi, cu nenumăratele sale dubluri şi angoase, conectat, totuşi, cu propria sa autoizolare. Este un spectacol care duce suprare152

2 (7) / 2021 KRYTON

alismul în zone neexploatate, în călătorii fictive şi uneori şocante. Este o operă într-un singur act, dar care se joacă de multiple ori, variantele nici nu se exclud, nici nu se confundă, contrastele se întrepătrund într-o cadenţă năucitoare: „domnul Pavlov ţinea un jurnal pătimaş despre frunze şi împărţea manifeste să fie înlocuit cu o pasăre călătoare atât cât i-a mai rămas timp,

nişte tineri care stăteau în frig se loveau de ei înşişi curgând, revărsându-se şi înghiţindu-se unii pe alţii în alte vieţi, şirul nu se mai sfârşea îndată, i-au trecut prin faţa ochilor benzile desenate de brancardierii care îl îngrijorau şi mai mult pe domnul Pavlov, susţineau că au fost chemate de prietenii lor comuni, dar nu aveau măşti şi nu mergeau cu autobuzul dezinfectat aşa că, au rămas să-şi ispăşească pedeapsa într-o zonă fără acces, păzită doar de nişte viziere albastre...”

Mişcarea personajelor imaginare pare statică, ca o discuţie între statui de piatră, doar scenografia este vie, are spaţialitate, iar ambientul se schimbă pe neaşteptate, pendulând între un univers fără limite şi spaţiul profund interior.

Sunt adevărate secvenţe de teatru aparent mut, mimat, marcate însă de jocuri, colaje şi subtilităţi, cu o intensitate care depăşeşte zona convenţionalului, operând între multiple concepte şi sentimente, „desigur, se spune că doar orb le-ai putea intui şi,/în general, doar dacă s-ar afla mereu unele peste altele,/ceea ce n-ar fi chiar imposibil de general luat şi împlinit de la orice capăt,/de la alt capăt mereu …”

Lectura acestei cărţi te obligă să evadezi, de fapt, dincolo de semnificaţiile limitate ale cuvintelor. Ele sunt, de data aceasta, ca o ţesătură care devine pe parcurs o pictură. Cuvintele se cos şi se descos de pe pânză în permanenţă, destrămând orice idee preconcepută pe care ai putea-o avea când deschizi acest volum.

Zero şi Zera, alternativele asimetrice care conturează cu o carismă proprie dualitatea şi implicit ambiguitatea, nu-şi trăiesc personajele pe o scenă reală, ci pe o apă de iluzii şi închipuiri, pe valuri ce oscilează în lumina solidă a nefiinţei, a profunzimilor neimaginabile. Aceste elemente compoziţionale intervin cu o transcendenţă revelatorie în semantica acestui dialog-monolog evident interiKRYTON 2 (7) / 2021

153

orizat: „ceea ce suntem presupune existenţa altora ca şi noi,

ceea ce vrem să clădim nu e altceva decât un context comparativ în laboratorul principal al facerii

şi desfacerii,

experimentul nu are duşmani şi tocmai a cunoscut primul indiciu din tura de noapte... de fapt, nu este vorba decât de o formă a noastră mai veche, iar acest seif are milioane de combinaţii...”

Personajele bifurcate în masculin-feminin par ele însele absente din rolurile lor, se reinventează cu fiecare replică, lăsând pe scena memoriei câte un nou mulaj sofisticat. Cineva parcă le mişcă, le contorsionează, apoi le ridică şi le repune pe gânduri ca pe nişte şine plecând în toate direcţiile deodată. Cheia jocului este multitudinea de faţete ale ființei umane, aflate într-o permanentă schimbare şi modelare, scanate şi demascate de consistenţa unor versuri precum acestea: „sunt câţiva ani de când scrie pe ziduri litere mici/ca şi lumea lui, niciodată nu termină/în mână i-a explodat un cântec de război şi acum,/din degete i se deschid scrisorile de dragoste trimise de pe front,/nu-şi aminteşte de ce stă adesea de vorbă cu o rudă indepărtată/ce locuieşte în mintea sa,/în iarbă a strâns bărcuţe de hârtie ca să le înflorească.”

Aparent, nu există conflicte între eroii dramei simbolice care mocneşte ca un jar sub foile cărţii. Intriga e pasageră, trece pe neobservate de la o voce la alta, totuşi tensiunea creşte, emoţia se amplifică fără să ne dăm seama pe măsură ce întrebările existenţiale ies din pagini precum nişte ascuţite suliţe de metafore pe infinitele matrice alegorizante. Ele generează un continuu de obsesii vizuale şi flash-uri în relieful spaţializat şi deformat al scenei imateriale.

De ceva timp, Daniela Toma îşi asumă un nou dialect poetic în care frazele dau un alt sens dialogurilor, într-un spectacol în care înţelesurile difuzează, se întreţes fără a sublima în concret, ci doar pentru a menţine inefabilul: „ţi-e greu să rămâi la un singur subiect dacă se tot repetă pasiunile hamletiene şi, cu lingurile de lemn, se amestecă judecăţi elaborate în funcţie de căptuşeala colţuroasă a ochilor 154

2 (7) / 2021 KRYTON

şi vrei să ştii părerea mea, domnule Pavlov? nu mă apăr cinic cu pumnii pe muzică de fanfară pentru că aud la ştiri sentinţele date fiecărei marionete procopsite cu limbă de lemn, sunt tot mai greu de înţeles, se tot schimbă între ele până ce cortina nu mai latră deloc, doar se întinde cuminte peste decoruri rigide ... se spune că arma crimei a fost singurul ochi învechit al lumii scăpat din lanţ ştii, acela desprins dintr-o gură goală prea des căscată, dintr-o mână întinsă degeaba fix sub arcada nemăsurată a războiului de ţesut destine nu-i aşa, domnule Pavlov, că dacă am putea intra cu toţii în acest documentar, chiar dacă am sta în picioare, starea de om n-ar mai rămâne fără avere?”

Poezia ei are rezonanţe inspirate şi inedite, un limbaj inimitabil, experimental şi echilibrat totodată, e picturală, dar, în acelaşi timp, are şi o forţă care demonstrează maturitate creatoare şi versatilitate.

Cartea aceasta se citeşte atent pentru a surprinde fiecare subtilitate, este de reflectat şi apoi de recitit la infinit pentru că mereu vei descoperi ceva nou printre rânduri. Trebuie citită cu glas tare, ca în antichitate, pentru a da valoare fiecărui ton şi inflexiune a vocii ei interioare. Nu ne propune răspunsuri concrete, dimpotrivă, şi mai multe întrebări, dar acesta e farmecul aparte cu care rămânem în urma lecturii, acela de a găsi spaţiu pentru nenumărate interpretări şi sensuri: „da, da, acum sunt un nimeni celebru, iată, regizez spectacole pentru gâşte, mă aflu în catedrala de ceaţă potrivită de mine cu mâna, laolaltă cu cei nebuni şi faimoşi, aflaţi într-o continuă terapie aplicată a suspinelor, dar, staţi, aveţi răbdare să-mi pun şi fundiţele roz cu pietricele, să-mi activez maşina de tuns pe avarii, poate am noroc şi moare calul în faţă la second handul de botezuri şi cumetrii şi rămân singură pe podiumul pe care oricum nu mă vede nimeni!... o să pun un gardian să-mi facă poze şi le îngrop adânc să nu li se termine veşnicia, poate aşa vor fi mulţumiţi şi ţăranii din Vaslui, sunt mulţi, pe ei mă bazez doar, nu?...”

KRYTON 2 (7) / 2021

155

În concluzie, o carte pe care o recomand cu toată căldura, scrisă de o voce poetică care vă va surprinde prin originalitate şi densitate de sensuri, care excelează şi se distinge în marea masă de propuneri editoriale contemporane.

Daniela Toma însăşi spunea în precuvântarea acestui poem teatral: „mizez pe inteligenţa cititorului, pe emoţia, pe imaginaţia lui, pe singura atitudine care îi expune educaţia în aşa fel încât să însufleţească textul, pentru a sesiza incredibila realitate în care unii se ancorează, pe care alţii o refuză... teatrul, de fapt, înseamnă o iluzie şi totuşi nimic nu se găseşte mai bine ancorat în realitate decât acesta, evidenţa absurdului nu poate fi contestată de nimic, orice am face, lumea rămâne absurdă”.

Ionț Calotă A publicat poezii în volumul de debut CUM SĂ SUPRAVIEŢUIEŞTI ÎN DRAGOSTE, apoi volumele MANIFEST PENTRU GLOBALIZAREA POEZIEI, CUM AM SALVAT LUMEA, PARTITURI PENTRU PĂPĂDII ELECTRICE, ORAŞUL TATUAT, ZIUA CÂND AM SEMĂNAT CU TINE, iar în anul 2020, sub pseudonimul Anan de Amiranda publică un volum de poezie experimentală, TRISTA ŢARĂ.

Proză scrie începând cu anul 2019, când obţine Premiul I la Festivalul „Alexandru Macedonski”, confirmat în anul 2020 cu Trofeul „Ion Budai Deleanu”, la festivalul cu acelaşi nume, apoi este publicat în volume colective de proză, la mai multe edituri.

156

2 (7) / 2021 KRYTON

M ARIAN V IȘESCU

Cuptor!

Cerul se scaldă într-un aluat pe care il plămădește o mână absentă cu gesturi amuzante prin care trece și-ncolțește grâul în genunchi.

Arde pământul cu pumnul închis de teamă să nu-i scape din palme minutul umed al tălpilor întoarse.

Soarele își crestează buzele cu un ciob de corb, iar copacii își scutură frunzele la picioarele noastre cu gesturi amuzante prin care un velier începe să moară ca spuma de mare izbită de țărm!

KRYTON 2 (7) / 2021

Obol A scăpat pâcla din șoldul lanului de grâu și înghite suflete la fiecare masă.

Le dospește pe vârful limbii împletindu-le amurgul.

Noaptea sparge pereții de piatră ai minții și străbate retina profanând palmele celor sacrificați pline de seninul din obol, trimițându-i către Aheron cu gurile căscate!

157

*** Să-mi scrii!

Ce mai faci... când toamna fluturii se sting sub culorile aripilor scăldate în ploaie?

Ce mai faci... când oamenii calcă bălțile de pe trotuare, într-un ecou intim, strivind o sărutare?

Să-mi scrii când vrei, la toamnă! Într-o dimineață, devreme, când timpul e volubil și conturează o formă discretă a iubirii care ascultă vântul inocent din oase.

Să-mi povestești... cum versul saltă peste iarba pe care treci.

Să-mi scrii poeme...

Ce mi se innoadă-n gând, ispite în versuri cu clipiri ce s-au dezlănțuit.

Azi pentru tine prind fluturi scriind și trăind risipit.

158

Pe dunele pustii, se simte o durere asurzitoare în căderea bruscă fără zgomot a unei umbre alături de un trup, încolăcindu-l cu o îmbrățișare, iar palmele îi mângâiau genunchii învelindu-i cu o pânză de păianjen.

Moartea râde peste tot, îi trecea trupului prin stern ca o herghelie în galop ce răscolea iluzii unde nimic nu moare.

Doar el, odinioară, gardianul umbrei, aude moartea ce-l împunge tandru și ploaia ce comprimă...

Adâncul din deșert!

*** Arătătorul mi se scurge printr-o reverie deschiotorată a buzelor...

Pare un melc ce alunecă într-un cântec de somn interzis.

Neliniștea mea cu forme puține, îți despică coapsele cerând tribut, vrăjitorii viagere.

Instincte nesătule și sălbatice, ne dezgolesc și ne dezbină într-o imagine fulguindă cu brațe de dantelă.

2 (7) / 2021 KRYTON

Alter ego Ne vorbeam pe rând, el ascuns în noapte, iar eu retras într-un colț, speriat!

Puneam rămășag pe timpul care așteaptă să închidă luminile care aprind scântei în ochii mari.

Acum îl strâng pantofii!

Zâmbește amarnic uitându-se-n oglindă, iar eu mă cutremur în timp ce-mi îmbrățișează glezna.

Strigoi de toamnă În somnul meu cu vise, se-neacă îngeri cu aripi de frunze.

Mor straturile de flori, iar eu orfan, mimez dimineața. În noaptea mea cu vise, copiii devin strigoii unor resturi de iubiri.

Dincolo de fereastră, un anotimp infectat de-o toamnă aruncă lumină pe roua din zori.

Muza aprinsă

***

S-a topit cerul în neant când s-au terminat norii și ai apărut tu!

Să mă iubești până la carne...

La fel cum te iubesc eu de fiecare dată când îți las amurgul în pleoape!

Să nu uiți... inima mea este însetată după degetele tale care știu să se înfigă până la sânge!

Azi, pentru fiecare rid al meu, încă o muză s-a aprins împiedicându-se de prezența ta!

Tu vino... și umple cerul cu o vară, când florile îmbracă în sărutări bobocii ce plâng cu lacrimi lumină.

KRYTON 2 (7) / 2021

Atinge-mă până mi se rupe carnea, rid după rid alungându-mă departe, iar degetele mi se frâng adânc sub coaste.

Tu vino...

Când încă îți sunt viu și munții-nțarcă brazii la soroc, să mi te faci colind, adânc să te pătrund, iar sărutarea ce ți-o port pe buze să o gust... tăcând!

Tu vino...

159

Cu o toamnă mai bătrân De ieri...

Un cer închis cu norii răi, plouă otravă! În Eu-l greu ce-mi ține loc de casă, spaimele se nasc în măsuri egale, închise dincolo de mine... Și nu-mi mai pasă...

De norii suspendați pe ceață.

Trecutul...

Un poem neterminat, fără iluzii în care versul plânge și numără zadarnic, mai rarele silabe citite mai departe, într-un ochi cu lacrimi, gol, adânc și-apatic.

Iar azi... nu-mi mai pasă, de-s învins s-au mort până în zori, de verile fierbinți ori pline de ninsori!

Căci brațu-mi greu și cu rugină, devine mai încet și încărcat cu altă ploaie de otravă și mai bătrân puțin cu-o toamnă!

Muz-ul! În frunzele ruginite de toamnă, o muză își ștergea obrajii de lacrimi într-o noapte cu lumina unei stele ce stă confuză scăldând pe pleoape-o dimineață cu miere și lapte.

Pe căile lactee ce-alunecă în locuri adânci și interzise, se reflectă umbra unui suflet muz.

El zugrăvește toamna, pe frunte și-n auz, cu umbrele de vară adormite-n vise.

Marian Vişescu, născut la 20 februarie 1969, în comuna Leleasca, județul Olt. Debut literar: în Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (2017).

A publicat în nenumărate reviste din țară și străinătate.

Membru al Societăţii Culturale ,,Anton Pann” - Râmnicu Vâlcea.

160

2 (7) / 2021 KRYTON

R ADU R UBA

O clipire a limbii române Întâlnirea mea cu Cioran

Nu eu în persoană, ci dimensiunea esenţială a fiinţei mele l-a întâlnit pe Emil Cioran. Înţeleg desigur prin asta că spiritul face parte din fiinţa omului. Mă găseam la Paris în aprilie 1991, într-un stagiu de studiere a procesului de formare profesională postbacalaureat la Centrul Paul et Liliane Guinot.

Lucram atunci ca inspector în Ministerul educaţiei. Am luat cu mine, în ideea că mă voi întâlni cu scriitori români, câteva exemplare din cele două volume de poezie ale mele. S-a întâmplat ca prietenul din studenţie Constantin Zaharia (Zache) să se afle şi el în capitala Franţei, la un curs de studii aprofundate la Sorbona. Fireşte că ne vizitam. Într-o zi îmi spune KRYTON 2 (7) / 2021

fericit: „E nemaipomenit! Emil Cioran, pe care l-am sunat, m-a invitat să-i fac o vizită!” M-am gândit atunci că n-ar fi rău ca ochii lui Cioran, atât de mult dedaţi cititului şi scrisului, să dea măcar de titlul uneia din cărţile, după dimensiune, plachetele mele de versuri. Nu înţeleg de ce nu i-am dat amicului Iluzia continuă, volum pe care-l apreciam ca fiind mai reprezentativ, ci pe cel de debut, Spontaneitatea înţeleasă. Iluzia oi fi împărţit-o, câtă dusesem cu mine, pe la alţii. Eu m-am întors la Bucureşti, iar Zache s-a deplasat în Rue de L’Odéon 21 în ziua şi la ora fixată. Cioran îl aştepta în faţa imobilului. Vizitatorul a interpretat gestul de gentileţe ca fiind menit a-l 161

scuti de rătăciri prin labirintul vechii clădiri. Gazda locuia, ca întotdeauna, la mansardă, etajul 6. Amintindu-şi de lamentaţiile lui Constantin Noica la urcarea scărilor, Zache se aştepta să înfrunte aceeaşi experienţă. A dat să se îndrepte spre scară, dar Cioran i-a făcut un semn şugubăţ: “Il y a chez nou un ascenseur!» Iar ascensorul, evident o piesă mai recent montată în bătrâna construcţie, i-a debarcat la etajul 5. Următorul, până la mansarda propriu-zisă, trebuia abordat treaptă cu treaptă.

S-au întreţinut numai în franceză. La un moment dat, Zache a scos darul prietenului său în trecere prin Paris. Cioran a deschis curios cartea, a zăbovit puţin asupra unei pagini şi a exclamat tot pe franţuzeşte: „Câte resurse poetice există în limba română!”

A fost singura prezenţă a limbii române în toată acea întrevedere. Cititorul nu a răsfoit. Privirea i-a căzut pe unul din primele poeme, pe un text al cărui titlu, în buna mentalitate optzecistă, nu are nicio legătură cu conţinutul. Se numeşte Gimnastică suedeză, dar poemul e de fapt o metaforă a modului de a sili povestea vieţii să încapă scrisă într-o dimensiune A4.

Chiar despre asta vorbeşte prima strofă, cu siguranţă, cea care l-a reţinut pe Cioran: „O cameră goală./ Trecutul şlefuit dreptunghiular,/ înghesuit pe-o coală./ Pe margini halouri./ Şi iarba subţire-a iluziei/ cât să te-nrouri.” În ediţia României Literare ieşită pe piaţă în 19 mai, Constantin Zaha162

ria îi acordă un interviu lui Cristian Pătrăşconiu în care evocă acest episod. La rândul meu, în Dilema Veche nr. 893, apărută în aceeaşi zi, întreţin şi eu un dialog cu bunul meu prieten de o viaţă, căsătorit cu Catherine şi stabilit la Paris, devenit specialist în Cioran. Şi nu orice fel de specialist, ci unul esenţial în raport cu opera gânditorului româno-francez. Constantin Zaharia a izbutit să transforme în cărţi şi să le publice la Humanitas, patru manuscrise ale filosofului redactate în română la Paris, până în 1946 inclusiv şi depuse de partenera sa de viaţă, Simone Boué, la Biblioteca Literară Jacques Doucet. Este vorba de Îndreptar pătimaş vol II, Despre Franţa, Razne şi Carnetul unui afurisit, apărute între 2011-2021. Aflu din discuţiile noastre că de pe urma lui Cioran au mai rămas optsprezece caiete. Zache visează să le transcrie şi pe ele „cu litere de aur şi purpură, pe scoarţe de pergament, ca să dureze cel puţin o mie de ani.”

Au fost descoperite în 2005, când s-a lichidat locuinţa lui Cioran şi a Simonei. Mă gândeam că poate că printre cărţile de acolo, agenţia trimisă în misiune a dat şi de biata mea Spontaneitate înţeleasă, Ed. Cartea Românească, 1983. Zache mă asigură însă că ea trebuie să se găsească, asemenea tuturor cărţilor şi manuscriselor rămase de la Cioran în incinta domiciliară, la biblioteca Doucet unde Simone a depus tot ce a găsit. Acolo o fi, dar cele 18 caiete încă necunoscute 2 (7) / 2021 KRYTON

se găsesc în cu totul altă parte. Povestea lor e cumva năucitoare şi impune alt plonjeu în timp.

Ce a rămas de pe urma lui Cioran?

Cioran s-a stins pe 20 iunie 1995.

Femeia vieţii lui, practic, soţia sa Simone Boué a murit în locurile natale, în Vandeea, în îmbrăţişarea plină de riscuri a oceanului, pe 11 septembrie 1997. Apa Atlanticului se încălzeşte greu, mai primitoare dovedindu-se în septembrie, după ce stă o vară sub razele soarelui. Bună înotătoare, Simone s-a aventurat în larg.

Totuşi, pentru vârsta ei de 78 de ani, apa nu era încă suficient de ospitalieră. S-a constatat că a murit din cauza hidrocutării, aşadar, a şocului cauzat de temperatura scăzută a apei. În cei doi ani în care i-a supravieţuit, Simone a luat cele 33 de caiete ale lui Cioran dosite de el într-un loc din casă şi le-a transcris în vederea publicării.

Nu este o transcriere completă, spun cei ce au consultat originalul. Unele nume proprii redate integral de autor, sunt reluate numai prin iniţiale, alteori, fraze întregi, poate mai puţin convenabile, sunt omise de transcriptoare. “Caietele” au apărut la Paris în 1997. La scurt timp după accidentul Simonei. Le depusese la Gallimard la sfârşitul primăverii. Moartea ei, la data amintită, a venit ca o confirmare a încheierii misiunii sale faţă de opera lui Cioran.

Numai că din această operă, alte KRYTON 2 (7) / 2021

18 caiete ajunseseră unde nimeni nu putea bănui. Simone Boué uitase sau nu ştiuse că, în subsolul venerabilei clădiri, Cioran avea două beciuri. De unul s-a folosit şi ea, rânduind acolo obiecte obişnuite într-o gospodărie.

Dar mai exista un beci pentru cărbuni, neutilizat de multă vreme, foarte probabil din perioada imediat ulterioară războiului când s-au introdus la Paris tehnici noi de încălzire a locuinţelor.

Ei bine, aici, Cioran care ştia de acest spaţiu, pusese la adăpost nişte saci cu manuscrise între coperţile a 18 caiete.

Nerevendicate de nimeni, ele au fost ridicate de femeia trimisă de firma de curăţenie la lichidarea apartamentului în 2005. Operatoarea cu pricina, al cărei nume nu se dezvăluie integral, dar care coincide în mare măsură cu cel al partenerei de viaţă a lui Cioran, căci doamna de la curăţenie se cheamă deocamdată Simone B., şi-a însuşit manuscrisele. Legea franceză permite faptul în favoarea găsitorului, atunci cînd nu se descoperă niciun moştenitor. Fireşte că au avut loc procese, dar până la urmă, Simone B. a căştigat dreptul de proprietate asupra celor 18 caiete. Bine sfătuită, a luat legătura cu o firmă căreia i-a vândut documentele. Gurile rele spun pe la Paris că ar fi încasat un milion de euro. Firma respectivă a încercat să scoată la licitaţie două din aceste caiete prin casa Drouaut, dar fără succes. Licitaţia pornea de la 17 mii de euro pentru fiecare caiet.

Pare-se că a existat un complot anticumpărare al intelectualilor. Nu se ştie 163

dacă aceste manuscrise sunt în franceză sau în română. Câtă vreme însă s-a îndrăznit scoaterea lor la licitaţie pe malurile Senei, există temeiuri de a se crede că sunt în franceză. Ieşirea lor la lumină este iminentă, iar eu sper ca

tocmai Constantin Zaharia, salutar în privinţa manuscriselor cioraniene în română, iar din română traduse deja în franceză şi-n alte limbi, să fie specialistul care să se poată ocupa de ele.

GRIGORIE TEOLOGUL SchinteieArt

164

2 (7) / 2021 KRYTON

C ATRINA D AVIES

Către soarele de miazănoapte - fragment: capitolul 27 -

Era în ziua cea mai friguroasă dintre toate cele pe care le-am petrecut acolo. Atât de friguroasă încât nimeni nu era dispus să petreacă nici o clipă în plus pe străzi. Atât de friguroasă încât vânzătoarea de la una din cochetele magazine de giuvaere de pe strada Bijouterie mi-a adus o ceașcă de ciocolată caldă, de teamă, evident, nu care cumva să mi se lipească degetele de corzi. Șapca mea continua să fie goală-goluță. Un derbedeu trecu prin față. Scuipă pe jos și îmi zise să mă duc naibii. Mi-am strâns lucrurile și am luat-o prin oraș în căutarea unui loc mai bun, dar nu găseam niciunul.

Dacă nu era vreun spectacol stradal, erau unii la intrarea în vreun magazin cu teancuri de tichete pentru cauze benefice sau vreun cor de copii cântând în vreo piațetă.

KRYTON 2 (7) / 2021

Piața Allées de Tourny era de nerecunoscut. Șiruri întregi de tarabe din lemn au apărut ca ciupercile după ploaie, ocupând străzi întregi. Tarabele aveau copertină, dar și câte un încălzitor și mici cazane cu vin fiert și sidra caldă. Lumea se înghesuia să cumpere saleuri și ciocolată, iar un tip cu bască, burtos și vinețiu, cânta gypsy jazz la un saxofon argintiu uzat; îl acompania un coleg sfrijit și știrb care apăsa de zor pe corzile unui contrabas ca vai de el. Pălăria acelor oameni dădea pur și simplu pe din-afară de monede, atâta doar că nu era o pălărie, ci carcasa saxofonului. Un comerciant învăluit într-un șorț albastru își făcu drum către ei ca să le ducă niște cești de plastic pline de vin fiert.

Saxofonistul burtos și vinețiu așeză instrumentul pe jos, luă o dușcă 165

de vin și, cu basca abia ținându-se pe chelia lui, reveni. Adună monedele din husă și le vărsă într-o borsetă de piele, pe care imediat o puse în jachetă. M-a surprins uitându-mă la bani.

- Tu ești aia cu violoncelul.

- Da. Își scutură fața roșie ca para, își ridică șapca și și-o puse din nou.

- Ia, vino, zise. Hai să ți-i prezit pe tovarășii mei.

Gheorghe, românul, mă duse printre tarabe până ce-am ajuns într-o zonă mai aerisită unde se înălța un pavilion pentru muzicieni. Începu să se certe urât de tot cu proprietarul tarabei de lângă pavilion. Omul râse în cele din urmă și îi dădu lui Gheorghe încă două cești de vin fiert, una pentru el și una pentru mine. Apoi românul mă duse la pavilion.

- Nu cânta muzică tristă! Cântă colinde!

M-am uitat la el stupefiată. Uitasem complet de Crăciun.

Piața Allées de Tourny găzduiește cel mai vizitat târg de Crăciun din Franța. Cu ceva timp în urmă, ideea de a mă proțăpi într-o gloriet din cel mai vizitat târg de Crăciun din Franța pentru a cânta în fața mulțimii mă îngrozea, dar acele zile au rămas în urmă. Mi-aș fi dat și hainele jos de pe mine și aș fi cântat în pielea goală numai să pot pleca odată din Bordeaux.

Am urcat în pavilion și am încercat cu Silent Night. De fapt, cu prima propoziție din Silent Night. Restul l-am inventat. Nici măcar nu știam 166

dacă francezii cântă aceleeași colinde ca și englezii.

După Silent Night am cântat Once in Royal David’s City. Am continuat cu Away in a Manger. Apoi cu In the bleak midwinter . Nu mai îmi era frig.

Omul de la tarabă nu prididea cu servitul de cești de vin; le dădea oamenilor ca să mi le aducă mie. Când miam zis că era de ajuns pe ziua aceea, se înnoptase bine, strânsesem aproape o sută de euro și eram așa de beată că nici nu știu cum am ajuns acasă.

Silent Night era preferata mea.

De-a lungul celor trei săptămâni în care am cântat în acea glorietă, cred că am cântat-o de vreo mie de ori.

Nu părea să deranjeze pe nimeni. Mai mult ca sigur pentru că toți erau beți.

Eu la fel, către prânz-așa. Iar banii veneau gârlă. În dimineața de Crăciun, pe raftul din apartamentul de pe Quai des Chartrons erau suficiente monede cât să scap de datoria la Thierry și să îmi iau un bilet de întoarcere în Anglia.

Am băut repede o ultimă ceașcă de vin fiert cu Gheorghe și cu contrabasistul cel știrb. Autobuzul către București pleca peste câteva ore. Făceau trei zile până acolo. Pierdeau Crăciunul, dar lui Gheorghe nu-i păsa. Oricum, nevastă-sa îl lăsase. A cerut divorțul pentru că, după căderea Zidului de la Berlin, Gheorghe și-a făcut pașaport.

- Lumea e mare, zise el. Mai mare decât nevasta.

Nu voiau decât să ajungă la timp ca să facă mare petrecere de Revelion.

2 (7) / 2021 KRYTON

Era exact ceea ce intenționam să fac și eu. În apartament era o bicicletă veche. Mi-am luat niște mărunțiș în buzunar și am luat-o la pedală spre sud pe Quai des Chartrons. Era un frig de înghețau apele, fapt ce înfrumuseța și mai mult peisajul. Francezii au mai mult bun gust decât englezii în ce privește împodobirea străzilor.

Toți copacii erau împodobiți cu luminițe albe. Astfel de luminițe desenau și arcadele bătrânilor poduri de piatră peste râul Garonne. Și mai multe luminițe înrămau indicatoarele când am trecut din Quai de Chartrons pe Quai Louis XVII, apoi pe Quai de Maréchal Lyautey și pe Quai de la Doune. În sfârșit, am ajuns la cabina telefonică de pe Quai de la Doune, colț cu Richelieu. Am sprijinit bicicleta de cabina de cristal și am intrat. A răspuns Ben. - Mulțumesc că ai binevoit să dai un semn de viață.

- Îmi pare rău.

- Unde ești?

- În Bordeaux.

- Și Nordkapp-ul?

- Am fost acolo. A fost fantastic.

Am cunoscut-o pe o tipă, Hanna.

Am tăcut. Voiam să-i vorbesc de Hanna, de Unstad, de Thierry și de Gheorghe, de Oléron și de toate cele, dar nu știam de unde să încep.

- Mi s-a stricat duba. A trebuit să vin aici să o repar.

- Ce problemă are?

- Motorul de pornire. Acum merKRYTON 2 (7) / 2021

ge.

Ben tăcu.

- Dar prin Broadsands? Cum stau treburile?

- Nasol. Doar Jack și cu mine, încolo-încoace, ca o pereche gay.

- Ce s-a întâmplat cu...?

Mi s-a împleticit limba.

- A plecat.

- A plecat? –Am strâns tare receptorul. – Ce s-a întâmplat?

- Ce-i drept, era o nesuferită. Până și Jack și-a dat seama, când sexul și-a pierdut farmecul.

Am înghițit în sec.

- Deci, e tot acolo?

Am încercat să par indiferentă.

- Scoțându-mă din sărite, ca de obicei.

– Accentul lui din Yorkshire îmi trezi o mulțime de amintiri.– Zicând că vrea să plece în Maroc sau în Portugalia să petreacă iarna acolo. Plângându-se că nu are bani. De muncit, nu vrea să muncească. I-am zis să își ia gândul de la șederea aici pe când te întorci tu.

Mi-am mușcat buza strâns, ca să nu plâng.

- Asta, în cazul în care nu ești prea ocupată destrăbălându-te în troșcoleta aia a ta cu vreun francez fanfaron.

Aș fi vrut să îi spun că ne vom vedea curând. Că de data asta era pe bune. Dar nu îmi ieșeau cuvintele.

- Fir-ar să fie!, strigă Ben. Trebuie să plec. Sunt clienți. Întoarce-te! Mi-e dor de tine! Am nevoie de tine, fir-ar!

- Crăciun fericit!, i-am răspuns, și 167

am pus cu grijă receptorul în furcă.

Surfista cea micuță și drăguță dispăruse.

Am luat bicicleta. Am pedalat orbește către râu, apoi am trecut Pont de Pierre, cel mai vechi pod de piatră peste Garonne, făcut din ordinul lui însuși Napolen. Cum râul e larg în acel punct, podul e destul de lung, cu șaptesprezece arce, toate decorate cu luminițe de Crăciun. Cu atâtea reflecții, apele de culoare albastru închis sclipeau ca o pictură pointilistă în stilul lui Monet sau a altuia de genul acesta. Eram singură. Mai mult ca sigur, restul lumii se aciua în casă, fiecare cu familia lui. Dintr-odată, mi i-am

imaginat pe toți înghesuiți în mii de canapele, în fața a mii de televizoare, cu o mie de cătușe atârnând deasupra capetelor lor.

De fapt nu eram chiar singură.

Fără să îl bag prea tare în seamă, miam dat seama că se apropia de mine un biciclist încovoiat, îmbrăcat cu un fel de hanorac de ski fluorescent vechi.

Drumurile noastre s-au încrucișat exact la jumătate. El a virat ca să mă evite. Eu l-am privit în ochi. O clipă mai târziu, ne-am oprit amândoi în același timp. Ne-am privit din nou.

Nu era posibil. Ba da, era.

- Børge!

Catrina Davies, scriitoare și cantautoare de origine britanică, a publicat până în prezent două cărți și a lansat două discuri. În 2005, a pornit într-o călătorie prin întreaga Europă. Această călătorie transformatoare, menită să îi dea un sens vieții, este trasată în volumul său de debut Către soarele de miazănoapte [Ribbons are for Fearlessness: My Journey from Norway to Portugal beneath de Midnight Sun, 2014; reeditat în 2021 sub numele Fearless – A Story of Love, Loss and Midnight Sun]. O poveste de dragoste, de curaj și descoperire, de întâmpinare a darurilor care ne așteaptă, în general, atunci când îndrăznim să ne urmăm visele. În prezent, autoarea trăiește în localitatea în care a copilărit, Penzance (Cornwall), într-o casă extrem de modestă. Conjunctura ce a dus-o la luarea deciziei de a trăi în condiții precare este relatată în cea de a doua carte a sa, Dor de casă: de ce trăiesc într-o cocioabă [Homesick: Why I Live in a Shed] – carte nominalizată pentru Premiul Baillie Gifford pentru non-ficțiune 2019. Fragmente din cărțile Catrinei Davies au fost publicate și în The Stinging Fly, The Dark Mountain Project, The Lonely Crowd, National Geographic, The Guardian, etc. Autoarea a beneficiat de burse de la Societatea Autorilor și Fondul Literar Regal.

Prezentare și traducere în română de Mihaela Petrache

168

2 (7) / 2021 KRYTON

Iconarii din Covasna: Matei și Kornelia Schinteie SchinteieArt Soții Schinteie, așa cum deja mulți știu, s-au remarcat în timp prin activitatea independent desfășurată în sfera iconografiei și a jurnalismului, la nivel național și internațional.

Icoanele lor au ajuns în nenumărate ţări şi pe alte meridiane (Australia, Rusia, Serbia, Ungaria, Germania, Austria, Suedia, Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda, Irlanda, Spania, Bulgaria, Anglia, Italia, Canada, S.U.A., Bolivia, Brazilia, Noua Zeelandă, Afganistan, Republica Moldova, Guatemala, etc). Lucrările lor se pot vedea în biserici, mânăstiri şi schituri de pe tot cuprinsul ţării. Unele mari personalități ale României și ale lumii au în casele lor icoane pictate aici la Covasna de mâna soților Schinteie, printre care sunt artiști consacrați, politicieni, ambasadori și foștii președinți ai României: Ion Iliescu și Traian Băsescu. Însuși Papa Ioan Paul al II-lea a primit cadou o icoană ortodoxă în stil bizantin, dăruită din partea unui italian care auzind de Soții Schinteie iconarii, a venit special până la Covasna pentru a achiziționa acest dar deosebit pentru suveranul pontif. La fel și Prea Fericitul Patiarh Daniel și mai mulți episcopi și mitropoliți români și străini au primit mai multe icoane de la cei care au comandat la Atelierul Soților Schinteie.

KRYTON 2 (7) / 2021

169

Colaborări la revista Kryton Revista Kryton este deschisă autorilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii.

Revista apare semestrial, în lunile iunie și decembrie. Se iau în considerare materialele care ajung la redacție până la data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei.

Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact, la prima trimitere.

Preferăm materiale care nu au mai fost publicate.

Adresa pe care trebuie trimise textele este:

revistakryton@gmail.com

Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți spre prezentare în revistă adresa este următoarea: Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania, Dacă doriți prezentarea în revistă a cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg și, desigur, conținutul în formatul pdf.

Materialele trebuie să fie: Proză: max. 5 pagini Poezie: max. 8-10 poeme Fotografii: formatul jpg, min. 200 pixeli Dacă un text are fotografii vă rugăm să trimiteți și separat fotografiile.

170

2 (7) / 2021 KRYTON

Am primit la redacție:

KRYTON 2 (7) / 2021

171

ADINA VELCEA GÁBOR ISTVÁN ÖRDÖG ADRIAN GRAUENFELS HOREA PORUMB ADRIANA WEIMER IONUȚ CALOTĂ ADRIAN SÂNGEORZAN LĂCRIMIOARA IVA ALBERTO SEVILLANO MONTAÑA LILIANA BADEA-CÂRSTEA ALEXANDRA NICULESCU MARIAN VIȘESCU ALINA POPESCU MILENA MUNTEANU ATTILA BALAZS NATALIA MUNTEANU- IORGA CARMEN FIRAN MILAN OHNISKO CATRINA DAVIES NICOLAE SILADE CONSTANTA ABĂLAȘEI DONOSĂ OLGA STEHLÍKOVÁ CONSTANTIN TUFAN STAN OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ DAN MIRCEA DUȚĂ POPA SAVU DORIAN STOILESCU RADU RUBA DUMITRU TOMONI ROXANA LAZĂR ELA IAKAB TOMÁŠ MÍKA EMILIA IVANCU CORNEL DRINOVAN GABRIELA SCHUSTER

172

ISSN: 2659-3599

Semnează în acest număr :

2 (7) / 2021 KRYTON