Candelabrul

ALEXANDRA NICULESCU

Candelabrul

Am ajuns acasă, am lăsat cele trei sacoșe lângă ușă și am scotocit prin buzunarul rucsacului după chei, ca să n-o deranjez pe Mia. Zornăiau cheile de la mașină, alea de la birou, de la boxă, am nimerit o bomboană prăfuită de marţipan, aproape m-am tăiat la un deget în foaia unei agende, m-am speriat când am dat de ceva prea lipicios, și am scos mâna. S-a deschis ușa și a apărut Mia. N-am vrut să te deranjez, trebuie să fie pe aici, pe undeva și cheile, i-am spus. Da, sigur, am auzit din bucătărie cum foșnea ceva la ușă, și mi-am zis: Andu scormonește după chei. Am intrat și am așezat plasele pe două scaune, iar ea s-a întors să spele vasele mai departe. Își prinsese părul într-o coadă în vârful capului. Avea o pereche de pantaloni largi, strânși pe glezne, și peste ei o fustă subţire de voal. Am început să aranjez făina, laptele și roșiile în spaţiul prea mic din bucătărie, chiar dacă știam c-o enervează să mă mișc prin spatele ei. De ce te-ai apucat să speli vasele dacai zis că nu ieși ca să termini de învăţat pentru examen? A ridicat din umeri și a continuat să frece o farfurie. Întotdeauna pune prea mult detergent și se umple toată chiuveta de spumă. Nu sunt un robot. Ai luat lămâi? M-am uitat spre plase, am scos cele cinci lămâi și le-am dat drumul în coșul cu fructe. I le-am arătat. Ea s-a încruntat, și-a scuturat o mână și le-a pipăit. Tot d-astea? Am așezat coșul la loc. Numai d-astea se găsesc.

Lăsase apa să curgă peste farfurii și pahare și peste o linguriţă și acum apa sărea în toate părţile, dar ea nu era atentă și ofta uitându-se la galbenul-portocaliu al fructelor.

De ce le-au schimbat în ce-or fi astea? Nu mai miros a lămâi, dar nu sunt nici clementine, nici minole, nici mandarine. De ce n-au putut să lase lămâile lămâi?

Am crezut că glumește, cum face mereu, pentru că s-a întors la vase și le spăla cu migală, parcă le mângâia și dădăcea și le mai șoptea câte ceva.

Ce-i? i-am spus.

A zâmbit.

Când eram mică credeam că asta însemnă să fii căsătorită: să speli vasele pentru cineva. Eram așa fericită la gândul că într-o zi un băiat o să mă pună să-i spăl vasele. Uite, n-am cârpă să le șterg, am aruncat-o pe aia albă că era prea veche.

Cu o zi înaintea examenului ei m-am dus iar să fac piaţa. Am întrebat de ce sunt altfel lămâile, dar nimeni nu mi-a răspuns.

Nu sunt cum erau, coaja aia, pielea lor și mirosul de lămâie, nu mai sunt la fel, n-au cum să se numească tot lămâi, le-am spus eu, gândindu-mă că ea ar aprecia încercarea mea.

S-au strâmbat, s-au uitat unii la alţii și și-au văzut de ale lor. Până la urmă n-am mai luat deloc, să nu se supere. Era obosită, stătuse toată noaptea să înveţe și, cu voalul ei, părea că plutește prin cameră când am intrat. S-a uitat în ochii mei cu speranţă.

Nu mai aveau nicăieri, au zis că de luni primesc marfă nouă, poate ai noroc, dar uite ce ţi-am adus, i-am zis și i-am arătat un ciorchine de struguri.

Știam că o nemulţumește povestea cu lămâile, dar n-am înţeles de ce și-a dus mâinile la faţă și s-a zgâlţâit de plâns. Când s-a potolit, m-am închis în camera mea și am mai mâzgălit în caiet. Pentru că era septembrie, m-am gândit să scriu despre primăvară: Primăvara dintâi. Se aude venind spre mine. Spărtură în zidul tristeţii, cât de mică, dar odată ce există, zidul nu mai e de netrecut. Spărtura mică șubrezește zidul, începe cu ce-i în jurul ei și îl destramă fără ca el să-i dea crezare până când se va fi infiltrat în tot. O să găsească firimituri de bolovani jos, la picioarele primei spărturi. Primăvara dintâi. Se simte mângâindu-mi creștetul capului. Strop de alb în negrul disperării, cât de mic, dar odată ce s-a așezat, negrul nu mai e total. Stropul alb se întinde ușor, moale, tot mai plin, cu pumnii tot mai mari, deschide larg palmele și apucă din negru, îl sfâșie și îl dispare, încet-încet, tot mai repede până când ajunge la capetele lui și răsuflă ușurat. Primăvara dintâi. Se miroase desfunzându-mi sufletul. Pui de limbă de soare pe gheaţa ce lâncezește cu indiferenţă. Cât de mic, dar odată ce-a

sărutat-o, gheaţa nu mai poate fi indiferentă. Puiul de limbă de soare prinde curaj, e tot mai nerușinat, pătrunde în toate colţurile, tot mai roșu, mai puternic, gheaţa se fâstâcește, dar n-are scăpare, se topește înainte de a fi atinsă, se preface în apă hrănitoare, nu mai e nimic din ce era înainte de. Puiul de limbă de soare nu mai e pui.

Mia n-a luat examenul, a coborât să ia metroul, și a dat peste un miros greu de la valurile de transpiraţie care umpluseră peroanele, scările și pasajele atâta timp, și s-a gândit de ce nu se aerisește mai bine la metrou, de ce nu ies mirosurile. Era duminica dimineaţa și era liniște. Panoul arăta Gara de Nord: 12 minute. Doar într-un capăt al peronului mai era o familie: părinţii și un copil. Nu-și dădea seama dacă era fată sau băiat, se lăsa pe spate spre maică-sa, ea îl ţinea de subraţ, îl trăgea câţiva centimetri și lui îi plăcea probabil cum își târșâia pantofii pentru că râdea. Mai era un porumbel sau guguștiuc, nu știa să-i deosebească, avea ciocul subţire și ascuţit, încadrat de două bile negre mici, lăsa brusc capul în jos și apuca câte o firimitură de pâine. O dată găsise două vrăbiuţe care se ciorovăiau pe o bucată de covrig cu mac, altă dată apăruse chiar o pisică, trecea pe la picioarele oamenilor și se ascundea sub câte un scaun așteptând să-i arunce cineva de mâncare. Voia să iasă la Eroilor, doar că să simtă aroma. Era staţia care mirosea cel mai tare a patiserie. Se tot mișca pe loc și își ridica ochii spre panoul care arăta ora 12:03 și metroul spre Gara de Nord 12:05. Din când în când se auzea ca un ecou vocea copilului din capătul peronului. Cineva i-a șoptit foarte aproape de ureche:

Ce ţi-aș face eu ţie.

Nu s-a întors să se uite cine e. Era o voce de bărbat, nu putea să îi dea o vârstă și nici să-i pună o faţă. S-a îndepărtat și s-a uitat iar la panou, metroul trebuia să ajungă. Îi simţise prezenţa așa aproape, căldura unui corp străin o atinsese fără ca ea să vrea, și s-a întrebat de ce i-a spus ce i-a spus. Nici el n-o văzuse la faţă, văzuse o rochie încreţită de la mijloc în jos, un cordon cu ciucuri roșii și mâneci strânse. Nu mirosea a băutură și totuși prezenţa lui o speriase. A intuit că e mult mai înalt decât ea și poate gras. Metroul a ajuns, ea a intrat și a crezut că n-o să-i mai transpire palmele. Erau doar două bătrâne așezate pe scaune, se ţineau de braţ, aveau capetele aproape lipite și șușoteau între ele. Mia l-a căutat cu privirea pe bodyguard: se ţinea de bară cu o mână și mișca degetele celeilalte mâini pe ecranul telefonului. Cu coada ochiului, Mia a încercat să-și dea seama dacă urcase și bărbatul sau nu. Ar fi trebuit să se întoarcă de tot, dar n-a vrut, a rămas la una dintre uși, uitându-se în geam. El a ajuns lângă ea, i-a văzut imaginea în geam, era cu un cap mai înalt. Fără

să se aplece, i-a spus aceleași cuvinte:

Ce ţi-aș face eu ţie.

Pe urmă a făcut câţiva pași în spate și s-a postat în ușa de vizavi. Cu o mână nervoasă Mia și-a scos mobilul din geantă și a început să vorbească singură. S-a gândit la vocea ei obișnuită, subţire și miorlăită și a încercat să o schimbe.

Deci mă aștepţi la ieșirea din metrou, da? Credeam că are antrenament azi, bine, deci vine și el, da, vin și eu, să fiţi chiar la ieșire, da? Când s-au deschis ușile, bărbatul a ieșit fără s-o privească.

Miei i s-a părut liniștitoare poza bodyguardului care se ţine de bară și se joacă pe telefon. A coborât la următoarea staţie, a mers un timp pe strada Sfântul Elefterie fără să-și ridice ochii de pe asfalt, a continuat până a ajuns pe Louis

Pasteur și a trecut pe lângă o casă cu flori la balcon. Trei ghivece atârnau și dansau când bătea vântul, fără să se sincronizeze, fiecare dintre ele voia să atragă atenţia, și atunci se ciocneau, se îmbufnau și se retrăgeau în spaţiul lor, chiar se întorceau, nu-și mai vorbeau, și pe urmă o luau de la început, pe aceeași muzică de jazz, care îi amintea Miei de începutul unui film, pe care nu știa de ce nu îl urmărise, pentru că i-ar fi plăcut, după scena de deschidere: era o femeie tânără, înaltă și subţire, cu ochii alungiţi și creionaţi exagerat, cu părul strâns într-un coc lejer din care ieșeau șuviţe, cu un ruj roșu strident și o rochie lungă verde, intra într-un fel de bar sau sală de biliard sau oricum o încăpere cu un patefon, camera de filmat trecea brusc de pe femeie pe patefon și arăta discul cum se rotea, și Mia se întreba de ce îi atrage așa de mult pe oameni un disc care se învârte, trebuie să însemne ceva mai profund, să existe o asociere în capul lor pentru care toţi rămân hipnotizaţi când acul atinge ușor discul și el începe să se rotească. Și mai era un fel de fum în încăpere, părea un fum dulce, poate și praf, care n-o deranja deloc pe femeie și începuse muzica să inunde camera și s-o inunde și pe ea, rămăsese în pragul ușii și se unduia încet de tot, doar puţin șoldurile înainte și înapoi, în stânga și în dreapta, puţin în diagonală și zâmbea fără să-și miște buzele, doar din unduire și din lumina feţei și din genele negre și grele. Mia simţise toată tristeţea femeii și ar fi vrut să afle de unde venea, ce i se întâmplase, sigur era o poveste de dragoste acolo și ei îi plăceau, dar nuși dădea seama de ce nu văzuse filmul până la capăt, ce îl întrerupsese.

La intrarea în bloc Mia s-a oprit pentru că a văzut o frunză. Era prima frunză portocalie pe anul 2015, care zbura așa nepăsător, nu cădea ci aluneca spre stânga și spre dreapta și se ridica în loc să se apropie de asfalt. Era un lănţișor folosit la o ședinţă de hipnoză, așa lin se ducea într-o parte și într-alta și ea rămăsese cu gura întredeschisă și cu mâna îndreptată spre geantă. În spatele frunzei au apărut

doi ochi cenușii care i-au adus aminte de facultate. Se continuau cu trăsături cu miros de aule și săli de seminar și auzea clar cuvintele: când o să studiaţi drept umanitar, o să înţelegeţi. Rânjetul mustăcios era ascuns de frunza nehotărâtă, omul a căpătat o mustaţă portocalie care dansa, Mia și-a dus mâna la gură și a râs. Bărbatul nici n-a văzut frunza sau nu i-a păsat, a trecut zdrobind tot farmecul alunecării, dar a recunoscut-o pe Mia și i-a zâmbit.

Bună ziua, l-a salutat ea.

Bună, stai aici? a întrebat și și-a ridicat privirea înspre etajele de sus ale blocului. Cum merge la facultate? Nu ne-am mai văzut, eu am fost plecat, mi-a luat locul Onescu. E bun, am auzit că v-a pus la treabă, ce alţi asistenţi aţi mai avut voi ca mine? Aţi huzurit-o și v-am dat și două puncte la toţi deși unii chiuleau pe rupte.

Ea se ţinea de geantă, a încercat să tragă cu coada ochiului spre frunză, dar trupul din faţa ei o bloca.

Așa e, domnu’ Liteanu, aveţi dreptate.

Ei, spune-mi Sami, că nu mai ești studenta mea, poate mă întorc la catedră la anul, nu știu, am și alte propuneri, i-a spus și a atins-o pe umăr. Tu ce ești așa abătută? Probleme?

Mia s-a gândit la seminariile lui, la bancurile pe care le spunea, nu-și amintea niciunul, știa doar că toată lumea râdea și el spunea bun, la treabă acum, cine a rezolvat speţa? și se făcea brusc liniște, feţele studenţilor se înroșeau și fiecare se uita la ceilalţi și pe foile din faţă, era multă liniște, o ceaţă de liniște se făcea, s-a gândit ea, el începea să se plimbe printre ei și să întrebe: vrei dumneata să răspunzi?

Am avut o restanţă și credeam c-o s-o iau, dar nu, nu știu de ce.

S-a mai apropiat cu un pas de ea.

La cine?

Nu contează, o să-ncerc data viitoare.

A bătut-o ușor pe un braţ.

Hai, spune, poate te-ajut, nu sunt toţi balaurii din imaginaţia studenţilor.

Fără să se uite spre el, ci spre trotuarul plin de chiștoace de ţigări i-a zis:

La doamna Viga, ne-a dat trei întrebări la teorie și două speţe și chiar nu știu ce-am putut să scriu așa greșit, că totuși am învăţat.

Da, o știu, o știu, are toane, ce vrei, e femeia divorţată, dar suntem prieteni. Aici stai, nu?

Ea a încuviinţat din cap și cineva a ieșit din bloc, era o mamă cu doi copii care ţipau și se băteau pe un Spiderman. Mama a salutat-o pe Mia, și a lăsat ușa deschisă.

Da, aici, cu un amic.

Păi invită-mă la o cafea și vorbim despre Viga. Soluţii sunt întodeauna, e păcat să stai cu stresul ăsta.

L-a lăsat să intre și-au urcat. L-a strigat pe Andu și n-a răspuns nimeni. Sami a rămas în ușă câteva clipe.

Aștept, n-apare nicio pisică, nimic? Știi cum e: toate fetele au pisica lor. N-ai?

Nu, nu, a râs ea și a descoperit imaginea caloriferului din sufragerie. Pe doi dintre elemenţi se depusese rugina și nu-l mai vopsiseră, și într-un capăt erau așezate, unele peste altele, aproape mototolite, trei perechi de chiloţi albi de bumbac ai lui Andu. Și-a dat seama că și el văzuse același lucru și au zâmbit, ea apucat în grabă chiloţii și i-a dus în altă cameră. Când să se întoarcă, Sami era lângă ea, încercând să tragă cu ochiul peste umărul ei. Dormitorul tău? Ea a închis ușa. Nu…nu.

Când venea cineva în casă - și nu mai veniseră decât administratoarea, instalatorul și părinţii ei, niciun prieten de-ai lui Andu, nicio prietenă de-ale ei-, Mia privea casa ca pentru prima dată. Voia să știe ce percepe un nou venit, ce-i atrage atenţia, știa că de data asta fuseseră chiloţii lui Andu, dar ar fi putut totuși să fie taburetele pe care erau pictate portocale sau candelabrul vechi pe care se hotărau în fiecare zi să-l schimbe, dar pentru asta cineva ar fi trebuit să se suie pe un scaun, să îl dea jos, așa plin de praf cum era, și mai erau și toate firele alea la care nu se pricepeau și de ce să facă pocinogul fără să fie nevoie, uneori chiar se mișcau graţios braţele lui încărcate și se vedea curcubeul în sticlă în câte o dimineaţă cu soare, ce dacă era cam jos și parcă se lăsa tot mai mult cu fiecare zi, poate o să ajungă la podea și atunci nu mai era nevoie de ei dacă tot se descurca singur. Ar mai fi fost măsuţa cu hârtii și reviste străine de când fuseseră plecaţi, fiecare în altă parte, pentru că unul tânjea după ţări civilizate și una după căldura oamenilor, și s-a întrebat de ce trebuiau să fi rămas acolo papucii rupţi la un vârf ai lui Andu, așa îi plăcea lui să lase fiecare lucru să-și urmeze drumul și să nu miște un deget să-l schimbe. Era și biblioteca, aruncaseră toate bibelourile proprietarului într-un sac în debara, puţin și bun, spuseseră, așa că doar două rafturi erau ocupate de cărţi, iar restul era pentru așternut și șters praful, și, între cele două momente, era locul de desen al

Miei, câte o figură în fiecare zi sau câte un cuvânt care ar fi trebuit să-l amuze pe Andu, dar el apărea mereu cu o cârpă: Mai bine pui mâna și ștergi decât să fii nesimţită, nu? Și mai era canapeau lată unde se lăfăiau seara și ea îl lăsa pe el să ţină telecomanda și să schimbe program după program până ajungea la 60, din care unele se repetau și iar o lua de la început și, când ea, când Andu, spuneau: neah, altceva, nu, nu vreau cu lupte, dă de-aici, un film, găsește și tu un film. Imaginea apărea și dispărea, ei se așezau mai bine și lăsau televizorul să meargă, uneori lăsau deschis și radioul de pe hol, și moţăiau cu capetele lipite, tresărind la câte un zgomot, până când el își lua avânt, se ridica și o trăgea și pe ea, apoi o

îmbrâncea spre camera ei, și de multe ori uitau de televizor și de radio, și le plăcea sa le găsească așa dimineaţa: erau voci acolo, oameni care existaseră sau încă existau și se auzeau în casa lor, amândurora le plăcea, deși nu recunoșteau și se învinovăţeau reciproc: iar ai uitat astea aprinse, ba tu le-ai uitat.

Canapeaua era goală până când Sami s-a cufundat în ea și i-a făcut semn să stea lânga el. A privit-o încruntat.

Știi că semeni cu…nu contează, ești ceva mai tânără și măcar n-ai buclele alea și nici nu folosești diminutive, asta contează. A pupat-o zgomotos pe gât și pe umeri și i-a mirosit părul. Ea l-a împins și s-a îndepărtat.

De pe tavan și-a mutat privirea pe geam, n-a găsit frunza portocalie, ar fi vrut să deschidă fereastra, să inspire aerul plin de praf care amintea încă de vară, dar în care ghicea deja ploile de toamnă. Sami începuse să miroasă urât, așa i s-a părut, părul îi puţea, și pielea și ochii miroseau tare și mai ales mustaţa hidoasă.

Am găsit-o pe Mia pe canapea, cu genunchii la piept și capul sprijinit de ei. Am crezut că adormise așa pentru că nu s-a mișcat când am intrat.

Ai uitat să-nchizi ușa, i-am zis. Am lăsat sacoșele jos, la intrare și m-am dus la ea.

Ce faci acolo?

O urmăresc.

M-am uitat împrejur, nu era nimic, același parchet de plastic sau ce-o fi. I se luase oja de pe degetele de la picioare și două vene se îmbrăţișau sub pielea piciorului drept.

Ce urmărești?

M-am întors o secundă spre plase, înăuntru erau și iaurturi și trebuia să le bag în frigider.

Lacrima de pe gleznă: uite-o, se mișcă foarte, foarte încet, nu e ca celelalte care sunt împinse de la spate, asta nu se grăbește, știe că n-are unde s-ajungă sau că oricum tot acolo o s-ajungă și aproape a adormit pe drum, dar nu s-a uscat, e la fel de durdulie ca atunci când a căzut. Nu mai știu când am mai văzut așa ceva, aștept să văd ce face la denivelarea aia, vezi acolo - și a arătat cu bărbia partea dinspre interior unde începea talpa -, cum o să se descurce ea.

Era transpirată și a ridicat o clipă ochii spre mine.

Nu, n-aveau lămâi, ce să-i faci, obișnuiește-te cu ce e.

I-am dat un cidru de mere, a uitat de ce avea pe gleznă și imediat și-a lăsat jos picioarele. Avea niște urme roșii pe coapse și m-am gândit că se scărpinase. O apucă uneori și se scarpină ba pe spate, ba pe braţe. Am vrut s-o îmbrăţișez și m-a împins.

CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Sonata dorului apus

Ploaie mută, ploaie mută, roșu trandafir și spin; Zi albastră cu-ntuneric, bucurii ce nu mai vin. Voi rămâne, voi atinge, ploaie mută strop ce-aduce Al tău chip verde-n privire, vorbe tandre de iubire. Precum dorul stropilor închiși sub taina ploilor. Trup în trup tu ploaie mută, rătăcești alene Ești aici iar vei atinge trupu mi-l sărută!

Sonată de suflet

Cerul meu privea prin stele, stele mari și stele mici. Mă privea cu ochii fixi astrul meu Brail numit. Cerul meu iartă cu ploaia, ploaie repede înfrântăPloaia-mi cântă tot prin stropul muzică necunoscută. Muntele simțea prin ram, ramuri verzi, ramuri uscate... Eu vedeam cu ochii minții, muzică șoptită-n șoapte.

Sonată de toamnă târzie

Strugurii vineții, raze azurii Frunze coapte-n nuc, Citron galben de pe camp. Stropi albaștri de pe ram Voi ați adormit pădurea, Păsările-ați amorțit Vântule ce plângi într-una! Fructe pârguite, nori violacei, Voi veniți cu ploaia-n mană Peste grădinile din toamnă. Vreascuri putrede-n pădure Cad din crengile uscate, Iarna-ncepe să murmure Pe cărări să se arate!

Sonată fulguindă

Iarnă, iarnă fulguindă Cer umbros și nesfârșit, Iarnă, iarnă violetă Lungi troiene măturând. Iarnă goală dezbrăcat-ai Crengile pân-la pământ, Frunze, trist decolorate Sub nămeți ai pus plângând. Iarnă, iarnă aștept clipa Cu o rază să mă mângâi, Iarnă, iarnă violet C-o pictură am să te sâcâi!

Sonata începutului de vară

Iubesc cerul clopot mut, Iubesc luna trădătoare, Iubesc plantele ce plâng În lumina schimbătoare. Iubesc iarba răsărită Primăvara în câmpie, Iubesc stele strălucind... Chipul tău, ce mi-e drag mie!

Sonata ploii albe

Au curs din cer atâtea stele Scântâietoare licărind. Au curs încet și rânduite Aatâtea stele mici, sclipind. Nu pleca; pictează ploaia, Ploaia dalbă ca mătasea. Ploaia limpede ce-mi spală Chipul, trupul, apoi pașii..

Sonata norilor

Sonata anotimpurilor românești

Nor albastru cenușiu Tu ai năvălit văzduhul, Nor de ploaie argintiu Ai întunecat pământul.

Nor albastru cenușiu Nor văzut de ochii mei, Nor în dans pe muzica Stropilor cu clopoței.

Mi-e dor de primăvara crudă Cu verde prins ca la cercel, Când totul naște prinde viață Mi-e dor de primul ghiocel. Mi-e dor de frunza de mesteacăn Din verdele-ntins al pădurii, De grânele pictate-n aur De coronițele cu frunze de laur. Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă Când stropii ploii albăstrui Spală tot foșnetul pădurii Lăsând boarea mirului! Mi-e dor de Dunărea ce-și lasă Malurile pictate cu dor, De ciocârlia românească Ce cântă pe-al Bărăganului ogor.

Mi-e dor când toamna poposește Pe tot meleagul românesc, Cu frunzele pictate-n codru Și holde-n pârguri, cum alții jânduiesc! Mi-e dor de cerul iernii sidefii Cu-albastru-n zare sau violet smălțat, Mi-e dor de fulgii mlădioși ce cad încet Pe pământul românesc în ropot cadențat. Mi-e dor de focul care arde în vatra românească, Din casa bunicilor cerul să-l privesc. Un ochi, un suflet ce să-și mai dorească? Să văd cum ninge afară pe plai românesc!

Sonata ploii mute

Vânt zglobiu și ploaie surdă Zgomot straniu, strop pripeag , Bați la geamuri să te-audă Sterpul dor, al celui drag. M-am închis între pereți Voia voastră-i mai tăcută, Și murim închiși în noi Eu, tu vânt și ploaie mută.