O clipire a limbii române

RADU RUBA

O clipire a limbii române

Întâlnirea mea cu Cioran

Nu eu în persoană, ci dimensiunea esenţială a fiinţei mele l-a întâlnit pe Emil Cioran. Înţeleg desigur prin asta că spiritul face parte din fiinţa omului. Mă găseam la Paris în aprilie 1991, într-un stagiu de studiere a procesului de formare profesională postbacalaureat la Centrul Paul et Liliane Guinot. Lucram atunci ca inspector în Ministerul educaţiei. Am luat cu mine, în ideea că mă voi întâlni cu scriitori români, câteva exemplare din cele două volume de poezie ale mele. S-a întâmplat ca prietenul din studenţie Constantin Zaharia (Zache) să se afle și el în capitala Franţei, la un curs de studii aprofundate la Sorbona. Firește că ne vizitam. Într-o zi îmi spune fericit: „E nemaipomenit! Emil Cioran, pe care l-am sunat, m-a invitat să-i fac o vizită!” M-am gândit atunci că n-ar fi rău ca ochii lui Cioran, atât de mult dedaţi cititului și scrisului, să dea măcar de titlul uneia din cărţile, după dimensiune, plachetele mele de versuri. Nu înţeleg de ce nu i-am dat amicului Iluzia continuă, volum pe care-l apreciam ca fiind mai reprezentativ, ci pe cel de debut, Spontaneitatea înţeleasă. Iluzia oi fi împărţit-o, câtă dusesem cu mine, pe la alţii. Eu m-am întors la București, iar Zache s-a deplasat în Rue de L’Odéon 21 în ziua și la ora fixată. Cioran îl aștepta în faţa imobilului. Vizitatorul a interpretat gestul de gentileţe ca fiind menit a-l

scuti de rătăciri prin labirintul vechii clădiri. Gazda locuia, ca întotdeauna, la mansardă, etajul 6. Amintindu-și de lamentaţiile lui Constantin Noica la urcarea scărilor, Zache se aștepta să înfrunte aceeași experienţă. A dat să se îndrepte spre scară, dar Cioran i-a făcut un semn șugubăţ: “Il y a chez nou un ascenseur!» Iar ascensorul, evident o piesă mai recent montată în bătrâna construcţie, i-a debarcat la etajul 5. Următorul, până la mansarda propriu-zisă, trebuia abordat treaptă cu treaptă.

S-au întreţinut numai în franceză. La un moment dat, Zache a scos darul prietenului său în trecere prin Paris. Cioran a deschis curios cartea, a zăbovit puţin asupra unei pagini și a exclamat tot pe franţuzește: „Câte resurse poetice există în limba română!”

A fost singura prezenţă a limbii române în toată acea întrevedere. Cititorul nu a răsfoit. Privirea i-a căzut pe unul din primele poeme, pe un text al cărui titlu, în buna mentalitate optzecistă, nu are nicio legătură cu conţinutul. Se numește Gimnastică suedeză, dar poemul e de fapt o metaforă a modului de a sili povestea vieţii să încapă scrisă într-o dimensiune A4. Chiar despre asta vorbește prima strofă, cu siguranţă, cea care l-a reţinut pe Cioran: „O cameră goală./ Trecutul șlefuit dreptunghiular,/ înghesuit pe-o coală./ Pe margini halouri./ Și iarba subţire-a iluziei/ cât să te-nrouri.”

În ediţia României Literare ieșită pe piaţă în 19 mai, Constantin Zaharia îi acordă un interviu lui Cristian Pătrășconiu în care evocă acest episod. La rândul meu, în Dilema Veche nr. 893, apărută în aceeași zi, întreţin și eu un dialog cu bunul meu prieten de o viaţă, căsătorit cu Catherine și stabilit la Paris, devenit specialist în Cioran. Și nu orice fel de specialist, ci unul esenţial în raport cu opera gânditorului româno-francez. Constantin Zaharia a izbutit să transforme în cărţi și să le publice la Humanitas, patru manuscrise ale filosofului redactate în română la Paris, până în 1946 inclusiv și depuse de partenera sa de viaţă, Simone Boué, la Biblioteca Literară Jacques Doucet. Este vorba de Îndreptar pătimaș vol II, Despre Franţa, Razne și Carnetul unui afurisit, apărute între 2011-2021. Aflu din discuţiile noastre că de pe urma lui Cioran au mai rămas optsprezece caiete. Zache visează să le transcrie și pe ele „cu litere de aur și purpură, pe scoarţe de pergament, ca să dureze cel puţin o mie de ani.”

Au fost descoperite în 2005, când s-a lichidat locuinţa lui Cioran și a Simonei. Mă gândeam că poate că printre cărţile de acolo, agenţia trimisă în misiune a dat și de biata mea Spontaneitate înţeleasă, Ed. Cartea Românească, 1983. Zache mă asigură însă că ea trebuie să se găsească, asemenea tuturor cărţilor și manuscriselor rămase de la Cioran în incinta domiciliară, la biblioteca Doucet unde Simone a depus tot ce a găsit. Acolo o fi, dar cele 18 caiete încă necunoscute

se găsesc în cu totul altă parte. Povestea lor e cumva năucitoare și impune alt plonjeu în timp.

Ce a rămas de pe urma lui Cioran?

Cioran s-a stins pe 20 iunie 1995. Femeia vieţii lui, practic, soţia sa Simone Boué a murit în locurile natale, în Vandeea, în îmbrăţișarea plină de riscuri a oceanului, pe 11 septembrie 1997. Apa Atlanticului se încălzește greu, mai primitoare dovedindu-se în septembrie, după ce stă o vară sub razele soarelui. Bună înotătoare, Simone s-a aventurat în larg. Totuși, pentru vârsta ei de 78 de ani, apa nu era încă suficient de ospitalieră. S-a constatat că a murit din cauza hidrocutării, așadar, a șocului cauzat de temperatura scăzută a apei. În cei doi ani în care i-a supravieţuit, Simone a luat cele 33 de caiete ale lui Cioran dosite de el într-un loc din casă și le-a transcris în vederea publicării. Nu este o transcriere completă, spun cei ce au consultat originalul. Unele nume proprii redate integral de autor, sunt reluate numai prin iniţiale, alteori, fraze întregi, poate mai puţin convenabile, sunt omise de transcriptoare. “Caietele” au apărut la Paris în 1997. La scurt timp după accidentul Simonei. Le depusese la Gallimard la sfârșitul primăverii. Moartea ei, la data amintită, a venit ca o confirmare a încheierii misiunii sale faţă de opera lui Cioran.

Numai că din această operă, alte 18 caiete ajunseseră unde nimeni nu putea bănui. Simone Boué uitase sau nu știuse că, în subsolul venerabilei clădiri, Cioran avea două beciuri. De unul s-a folosit și ea, rânduind acolo obiecte obișnuite într-o gospodărie. Dar mai exista un beci pentru cărbuni, neutilizat de multă vreme, foarte probabil din perioada imediat ulterioară războiului când s-au introdus la Paris tehnici noi de încălzire a locuinţelor. Ei bine, aici, Cioran care știa de acest spaţiu, pusese la adăpost niște saci cu manuscrise între coperţile a 18 caiete. Nerevendicate de nimeni, ele au fost ridicate de femeia trimisă de firma de curăţenie la lichidarea apartamentului în 2005. Operatoarea cu pricina, al cărei nume nu se dezvăluie integral, dar care coincide în mare măsură cu cel al partenerei de viaţă a lui Cioran, căci doamna de la curăţenie se cheamă deocamdată Simone B., și-a însușit manuscrisele. Legea franceză permite faptul în favoarea găsitorului, atunci cînd nu se descoperă niciun moștenitor. Firește că au avut loc procese, dar până la urmă, Simone B. a căștigat dreptul de proprietate asupra celor 18 caiete. Bine sfătuită, a luat legătura cu o firmă căreia i-a vândut documentele. Gurile rele spun pe la Paris că ar fi încasat un milion de euro. Firma respectivă a încercat să scoată la licitaţie două din aceste caiete prin casa Drouaut, dar fără succes. Licitaţia pornea de la 17 mii de euro pentru fiecare caiet. Pare-se că a existat un complot anticumpărare al intelectualilor. Nu se știe

dacă aceste manuscrise sunt în franceză sau în română. Câtă vreme însă s-a îndrăznit scoaterea lor la licitaţie pe malurile Senei, există temeiuri de a se crede că sunt în franceză. Ieșirea lor la lumină este iminentă, iar eu sper ca tocmai Constantin Zaharia, salutar în privinţa manuscriselor cioraniene în română, iar din română traduse deja în franceză și-n alte limbi, să fie specialistul care să se poată ocupa de ele.

GRIGORIE TEOLOGUL SchinteieArt