Acasă de sărbători. Un covrig, un măr și-o nucă

ALINA POPESCU

Acasă de sărbători. Un covrig, un măr și-o nucă.

Dragă mamaie,

Îți scriu scrisoarea asta ca și cum ai primi-o și ai citi-o peste câteva zile. Mai bine zis ca și cum ți-ar citi-o tataie, pentru că tălică nu știai să citești. N-ai învățat carte, nu te-ai dus la școală, aveai frați mulți și era nevoie de mână de lucru la câmp și-n casă. Dar tare ți-ar fi plăcut să primești vești de la mine. De fapt... nu ți-ar fi plăcut să mă vezi plecată departe, aici unde sunt acum. De atâta amar de vreme, ai zice nu fără o urmă de tristețe în glas... Nu ai fi fost de acord să-mi fac o altă acasă, să am două acase. Una acolo, pe Vlașca sufletului meu, și alta aici, pe malurile Pisuergii, într-o Castilie care are oarece și din câmpiile argeșene. Sunt bine, mamaie, cu două acase, mă simt bogată și fericită. Chiar dacă una îmi lipsește mai mult. Dar, mamaie, țiar fi plăcut să auzi cum Tatăl nostru tot pe românește îl îngân atunci când merg la slujba spaniolilor în sat. Și țiar mai fi plăcut să auzi și cum îmi dau în vileag rădăcinile, cu gura mare și fruntea cât pot eu de sus. Pentru că e un pic ciudat: în toți anii ăștia m-am simțit și mă simt mult mai româncă decât m-am simțit vreodată în țara mea. O fi dorul, cuvântul ăla greu de tradus în alte limbi? O fi nevoia de a mă agăța de rădăcini? De rădăcinile mele alea pure și frumoase, mamaie? O fi dorința de nestăpânit de a arăta

lumii cum e România mea? Aia adevărată și frumoasă?

Sunt așa de fericită, mamaie, fiindcă nu mai fusesem acasă de Crăciun, la acasa mea din România, de câțiva ani. Merg vara mereu, și mă odihnesc la țara mea, la țara copilăriei mele. Angela îmi dă lapte proaspăt muls, ea încă are vacă și cal și animale, mă-ndop de pâine caldă abia scoasă din țest sau din cuptor, ca aia pe care-o făceai tălică, cu brânză și usturoi, pentru că și a mamei iese la fel de minunată. Țața Dumitra îmi aduce dovleac copt, dulce și bun. Ies seara la poartă, la chilău, în așteptarea oilor și caprelor. Și dacă nu sunt țânțari, stau pe scara casei, în grădinița colorată, și serile acolo sunt o feerie: am concert de greieri fără bilet de intrare, se-aud tocmai de la lacul din izlaz, concert de miresme, pentru că și florile dau concerte, mai ales noaptea, când zăpușeala nu le mai pârjolește așa de tare, și concert de stele. În nicio altă parte nu e cerul mai plin de stele ca acolo...

Copiii mei și-ai Dianei, mamaie, adică strănepoții lu’ tălică, trăiesc și ei parte din copilăria noastră, așa ne-am dorit amândouă, și vara merg la țara noastră frumoasă și simplă, și Andrés și Mara și Zoe de prin aprilie-mai încep să spună că le miroase a România. Le place acolo, pe ulițele pe care asfaltul din ultimii ani le-a modernizat, dar cărora le-a răpit din farmec, căci nu mai au bălți în care să se bălăcărească după ploaie. Pe ulițele unde eu îmi juleam genunchii și coatele când eram mică, și tălică îmi puneai o frunză de pătlagină și mă legai cu un crac de ștramp rupt și-mi ștergeai lacrimile cu dosul palmei; îmi trecea ca prin minune durerea, și-mi luam un colcovan de mămăligă rece, că mie și-acumi place mămăliga rece, și ieșeam iar la drum. Ulița unde plâng în fiecare vară, când găsesc câte un vecin, doi mai puțin și mă simt mai schiloadă.

Au trecut mulți ani, prea mulți ani de la vacanțele noastre grozave de prichinduțe care așteptau cu mare nerăbdare iarna și sărbătorile. Iarna aia pe uliță exact ca-n poezia lu’ Coșbuc. Pentru că veneam la voi, mamaie, și ne așteptați mereu, tălică și tataie, cu brațele deschise și zâmbetul pe buze. Nici acum nu știu cum ne îngrămădeam toate trei în patul ăla, că tataie dormea singur în tindă, și eu dormeam cu capul la sobă și-ncercam să scot din când în când din plapumă vârful degetelor ca să mă răcoresc un pic. Multe ierni cealaltă jumătate a odăii și-așa micuțe era ocupată de războiul la care lucrai cu moașa Georgeta, cumnata lu’ tălică cu care așa de bine te aveai. Să știi că mi-am adus cu mine un macat colorat, ca să te am mai aproape.

Când nu ne tăcea gura, seara, înainte de culcare, tataie ne păcălea zicându-ne că Moș Gerilă ne ascultă pe la geam, și noi fuga ne lipeam năsucurile și nu vedeam nimic. Hai, mă, tataie, că nu e niciun Moș Gerilă... Da’ ce, credeți că stă să-l vedeți voi? Se face mic-mic. Și-l credeam, și-ncercam să facem mai puțină gălăgie.

Emoția creștea si mai tare atunci când gândul ne zbura la traista pe care ne-o coseai în fiecare an, cu o dibăcie formidabilă, că așa de bine coseai și țeseai de parcă aveai mâini de aur, și de atâtea ori m-am gândit cum de nu am moștenit și eu măcar un pic din priceperea asta a lu’ tălică... Mai ții minte cum nu voiai să ne-o arăți până în ziua de colindețe, ca să nu ne strici surpriza? Cred că de-acolo ne vine treaba cu toate la timpul lor. Dar de ciomagele pregătite de tataie, ți-aduci aminte? Ni le făcea să ne apărăm de câini. Niciodată n-aveam nevoie de ele, dar tare ne erau dragi, și ne veneau bine mai ales când nămeții ajungeau până la jumătatea gardului sau chiar și mai sus. Ne dădeam cu toții mari, care mai de care, ba cu traistele colorate, ba cu ciomegele frumos cioplite.

În ziua de colindețe, emoția atingea apogeul când sosea după amiaza, pentru că de fapt după amiaza era deja întuneric pe timp de iarnă, așa că de pe la patru stăteam cu nasul lipit de geamul aburit al ușii și, pe furiș, o mai și deschideam din când în când, atunci când credeam noi că nu ne vezi, că ieșea căldura din casă, dar noi voiam să încercăm să auzim în zare ceva ce încă nu se auzea. Nu care cumva să iasă alți copii cu mult înaintea noastră. Și în sfârșit se făcea ora de plecare. Ne strângeam cu toții la poartă. Mici și mari, da, că mergeau și mari cu noi, de obicei tatai, că mamaile rămâneați acasă, să primiți colindătorii cu coșul de covrigi. Cam câte un tataie de căciulă, sau de două, sau de trei, depinde de numărul de nepoți din casă. Când în sfârșit se forma grupul, plecam. Întâi intram la vecini. Cooolindeeețe, băăă, coooolindeeețe, băăă. Ăsta era strigătul nostru de război. Nu tu Foaie verde portocală, nu tu Domn, domn să-nălțăm... Nu cântam colinde propriu zise. Ăsta era obiceiul din țara mea de pe Vlașca argeșeană, lipită de Teleormanul lui Marin Preda. Dar strigam tare, mai ales când tataii ne îndemnau, la intrarea într-o curte, pe motiv că gazda era mai bătrână sau mai surdă. Cooolindeeețe, băăă, se-auzea din zeci de piepturi de copii. Glăscioare care voiau să pară voci puternice, și care se întreceau între ele. Să vedem cine strigă mai tare. Ieșea gazda cu coșul de covrigi. Dacă aveam noroc, mai primeam și câte-un măr sau o nucă, mai ales de la rude sau vecini. Stăteam frumos la rând, doar câte unul mai răsărit mai stătea o dată, cu căciula bine înfundată pe frunte ca să nu-l recunoască femeia și să-i mai dea un covrig. Că a doua zi ne lăudam cu numărul de covrigi primiți, și-i înșiram pe o sârmă, și-i înmuiam dimineața în ceai cald de tei cât ținea vacanța. Ăsta era mic dejunul nostru, și Raul s-a învățat cu obiceiul pe care îl mai reînviez din când în când, pentru că spaniolii beau ceai de tei doar când vor să se liniștească, mamaie, și li se pare

ciudat când le povestesc că eu îl beam în fiecare dimineață doar pentru că aveam un tei un curte. Când se nimerea ca gazda să fie rudă cu vreunul din noi, mai scotea și câte un pahar de vin sau de țuică fiartă pentru tatai, ca să se mai încălzească și ei nițel. Nu prea ne convenea nouă, colindătorilor, pentru că ne cam ținea în loc. Și noi voiam să colindăm cât mai multe din ulițele din sat. Hai, tataie, bea vinul și hai să mergem... Aceeași frază, cu puține variații de lexic sau ton de voce, se înmulțește la trei, sau la cinci, sau la zece, și adesea era însoțită de o ușoară tragere de mânecă. Până când tataii lăsau ceștile de lut cu un mulțumesc din ce în ce mai veseli, și supărarea era uitată repede atunci când ieșeam din nou în uliță și auzeam scârțâitul stratului gros de omăt sub cizme. Mâinile ne înghețau, cu mănuși cu tot, pe ciomegele alea frumos meșteșugite, și abia mai simțeam buricele degetelor de la picioare, deși purtam cu toții șosete groase de lână împletite tot de tălică și de celelalte mamai. Ajungeam acasă înghețați și cu bujori în obrăjori, vorba cântecului, și ne lipeam mâinile și picioarele de soba fierbinte, și adormeam cu gândul la traista plină de covrigi...

Treizeci de ani mai târziu, mamaie, copilele de atunci sunt femei care au, la rândul lor, copii. Și se încăpățânează ca și micuții lor să simtă un pic din ceea ce ele trăiau pe vremuri în fiecare seară de douăzeci și trei decembrie. Acum ele sunt cele care au primit să se încălzească cu puțin vin fiert cu zahăr și scorțișoară când nora lu’ țața Tudorița le-a îmbiat. Emoția a fost diferită, dar nu mai puțin intensă. Până când Andrés va termina de construit acea mașină a timpului pe care a inventat-o la doar trei anișori, nu ne rămâne decât să recurgem la trucuri șirete, și treizeci de ani au dispărut ca prin magie. Și ne-am desfătat din nou cu scârțâiala caracteristică a omătului sub cizme. Când eram copile puteam să colindăm doar în seara aceea, restul tradițiilor erau rezervate, într-o împărțeală nedreaptă și irațională, de atâtea ori ne-am gândit, exclusiv pentru băieți. Nu mai e așa, mamaie, acum și fetițele ies în seara de ajun cu Steaua. Dacă m-ai fi văzut purtând țanțoșă nevoie mare coroana de hârtie pe care au confecționat-o Monica și

Laura! Nu râde, a trebuit să fac pe Melchior, pentru că s-a retras un membru fix în după amiaza evenimentului. Și da, mi-a plăcut, mi-a plăcut mult. Și tot așa m-am văzut avantajată și înfofolită în macatul cu pătrățele mov și grena țesut de tălică care mi-a ținut drept pelerină. Îmi vedeam umbra pe zăpadă, în lumina de la stâlpi. Știi senzația aia pe care o ai atunci când te simți copil? Când parcă n-au trecut anii și poți să faci ce vrei fără ca nimeni să se uite ciudat la tine? Da, da, senzația aia care nu se poate plăti cu nimic în lume. Senzația care

luptă corp la corp pentru a câștiga primul loc pe podiumul acestei minunate vacanțe de iarnă, cu efectul pe care l-a avut asupra mea construirea unui om de zăpadă, sau trasul saniei celor mici. M-am bucurat ca un copil cu omul de zăpadă, preț de trei ore de muncă pe care am luat-o în serios. Mintea mi s-a golit complet, și grijile și rutina obositoare din fiecare zi au rămas undeva, departe. Tata mă încuraja de pe sală, zicându-mi că-l fac trainic și că n-o să se topească până la primăvară. Copiii m-au părăsit, așa sunt ei în ziua de azi, dacă dau un pic de greu, dau bir cu fugiții...

Mai era o seară de colinde, mamaie: am fost cu capra! Nu te mira, știu că pe vremea lu’ tălică numai băieții mergeau, dar uite că vremurile s-au schimbat. Ți-aduci aminte de Fetița, capra aia roșcată și obraznică cu care mă trimiteai la câmp? Eu îmi luam cu mine o carte, dar nu mă lăsa să citesc, mereu voia să-și schimbe locul și mă lua târâș pe câmp în căutarea unui mănunchi de iarbă mai verde și mai proaspătă. Capra din colindă e roșie și ea. Da, exact, e capul ăla de capră făcut din lemn de tataie și pe care tata l-a vopsit roșu într-o zi, ce coincidență. O figură destul de reușită, cu ochi, gură și coarne, niște coarne mândre care împung fără milă dacă nu ești atent și pe care noi le-am împodobit cu mărgele ieftine cumpărate de la bazarul chinezesc.

Să zic drept, n-aș fi ieșit din casă, pentru că, așa s-a nimerit, a fost cel mai geros Revelion din ultimii cincizeci de ani, dar cei mici nu m-au lăsat și în cele din urmă a trebuit să-i însoțesc. De frig ce era mi se lipeau nările când respiram, și încă o dată am călătorit în timp fără mașini speciale. Cât de speciale sunt clipele în care reușim să ne întoarcem în copilărie, mamaie. În copilăria în care o să vă găsesc mereu pe voi, toți cei din eternitate. În copilăria de la țara mea frumoasă, din prima mea acasă, unde sunteți chiar și atunci când nu mai sunteți de fapt.

Te îmbrățișez din depărtata și însorita Spanie, mamaie.

Cu dor și drag, Alina

ALBERTO SEVILLANO MONTAÑA

Prolog

Evei

Când mohorâte zile își întorc privirea și totul se apropie de sfârșit; când un răstimp nostalgic se isprăvește, iar drumul se încheie și-ncontro mergi nu știi; când trecutul în văpaie se topește și nimic din ce-am trăit nu mai e; când în curând poate lumea va să-și schimbe chipul și ce-i înlăuntrul meu n-o să mai recunosc; când simt că ceva o să înceapă mâine și încă nu sunt sigur dacă vreau să plec,

cuvine-se vremea de dinainte-a prețui tot ce-am visat, tot ce cândva am fost, toți cei care în luptă m-au însoțit contemplând înfrângeri, victorii pierdute, lumini și umbre ce-n casă mi-au sălășluit, amintiri de-o viață, tristeți, fericiri.

Îmi las – parte din suflet – testament: -pentru ce va să vină, ce sigur va veni. Versuri aici așternute, vă las. Atât am izbutit să scriu, cu ușurință.

În ore invernale II

Pacăi

După multă vreme a vrut zăpada pe străzi să se arate, să-mpodobeasc-orașul cu albul ei etern, să-i dăruiască zilei o altă ambianță, subtil s-aducă aminte o temă de conversații, de mult uitată, să smulgă zâmbete în curtea școlilor.

Și a mai dorit – poate chiar fără voie –să pătrundă-n amiezile geroase ale copilăriei, amiezi domoale, când, fulg cu fulg, era protagonista jocurilor toate și schimba în năstrușnicie viața noastră.

Azi, de prezența-i sănătoasă se bucură copiii cum și eu acum câțiva ani m-am bucurat făcând oameni de zăpadă ori bulgări înghețați și aruncându-i după fetele din clasă.

În ceea ce privește timpul și meteorologia, lucrurile nu s-au schimbat de-atunci prea mult: și-acum zăpada e vizita aia ciudată care ne-nvelește, la răstimpuri, acoperișurile înlăturând tristețea, cu iarna odată apărută.

Autoportret fictiv

Lui David (Draki)

Marginal și gânditor diferit și nu prea liber, plăcut și-nțelegător trist și neîncrezător.

Ani treizeci și păr brunet, metru optzeci, ochi luminoși, blugi, cămașă și cojoc, valiză, pahar, trabuc.

Bancă, piață, lume multă, ora șase, cu mult frig, duminică, brumărel, răceală, somn și plictis.

Un om cu iluzii pierdute ce drumul rătăcește.

III

Lui José Ramón

Tot mai leneșe sunt ale iernii zile pustii și triste străzile se trezesc și-orașu-ntreg în mohorât gri se-nveșmântă.

Siluetele ce-apar la intersecții de sus par singuratice păpuși cu chipuri ce dezvăluie o netăgăduită dramă.

În aste zile nimic nu-i care să nu transmită amărăciune, nimic pe străzile-astea, care să nu sune a liniște nimic în oameni, care să nu fie părăsire.

Iarna nu e nimic: doar frig și ploaie, doar vânt și-omăt, doar speranța că în curând se va sfârși.

Alberto Sevillano Montaña s-a născut în Valladolid în 1980. Este licențiat în Filologie Hispanică (1998-2003) și Teoria literaturii și literaturii comparate (2003-2005) la Universitatea din Valladolid și în prezent lucrează ca profesor de limbă spaniolă și Literatură.

A colaborat la diverse reviste universitare și a participat la mai multe concursuri literare, fiind câștigătorul celui de-al VI-lea Concurs de poezie „Walking knowing” (Navas del Marqués, 1999) și finalist la Premiul Ateneului Valladolid (la categoria Poezie) în 2004 și 2007. A publicat cartea Între lumini și umbre (Devenir, 2010), cu care a obținut „Premiul Național de Poezie Fundația Culturală Miguel Hernández 2010”.

Din cartea Între lumini și umbre, Premiul Național de Poezie „Fundația Culturală Miguel Hernández” 2010.

Prezentare și traducere de

Alina Daniela Popescu, Luminița Voina-Răuț.

Sfinți Ortodocși Olandezi SchinteieArt