Cioburi de caleidoscop

HOREA PORUMB

Cioburi de caleidoscop1

Introducere

Titlul acestui „Roman din frânturi” trebuia să aparțină altei cărți, dar întrucât ea și-a luat zborul sub un alt nume, am păstrat idea pentru volumul de față - cu o precizare legată de noul sens pe care l-am dat unuia din cuvintele întrebuințate: „Cioburile” prezentei lucrări sunt tot atâtea „frânturi”, file de poveste, fragmente epice culese în lume sau inventate, ce surprind crâmpeie de existență ale unui personaj feminin imaginar. Înșiruite, alcătuiesc un roman al vieții și saga unei epoci pe care am parcurs-o și noi. Nu doar a unei epoci, ci a unor epoci, căci generația noastră a fost implicată în mari transformări. Transformări de vise și de condiție umană, din care, ar zice înțeleptul, am ieșit întăriți. Le voi istorisi cu zâmbetul pe buze. Chiar dacă, în adâncul sufletului…

Hai să creăm cadrul acțiunii! Ea începe, poate prea solemn, la poale de munte. Să vedem, până la urmă, cum se va încheia?

1Textul prezentat face parte din romanul în pregătire, Cioburi de caleidoscop.

Țara moților2

Țară, ce înseamnă sărăcie; „Un om a trecut muntele”, vi-l amintiți? Țară, ce înseamnă bravi viteji; de Horea, voi mai știți? Istoria-i întipărită-n calcar și în gheață; urme, ce zeci de mii de ani aici au stat. De secole se scoate aur; dar până și sterilul e bogat. În sate-crâng s-au înmulțit familii; și meșteșuguri, ce s-au moștenit, Și legi, înscrise-n ceară, în adâncuri, și povestiri, la nesfârșit... O țară între țări, în Țară!

Un unchi de-al meu a fost la lucru în America

- „Mândră, fata!”

Așa spuneau despre mine oamenii aceia de la munte, dacă pogorau până-n satul bunicilor mei, pe vremea când eram de-o șchioapă. Mândru, cu sens de frumos. Frumoasă mă simt și acum, după ani.

Mândru, cu sens de infatuat. Mândrie și prejudecată. Va fi vorba și despre asta în povestea vieții mele…

Sunt din stirpe de moț, și, dinspre mamă, mă trag din neamul lui Avram Iancu. Nu-i adevărat c-ar fi fost nebun, că în ultimii ani de viață ar fi umblat ca un lunatec ! Astea-s scorneli lansate pentru ca românilor să nu le rămână în memorie chipul marelui tribun.

Dar nu despre asta e vorba acum. Nu știu cât adevăr este în povestea ce urmează. O cunosc de la bunicii mei, care au rumegat-o și întortocheat-o în felurite variante.

Cert este că în casa strămoșilor mei dinspre mamă au fost la un moment dat numeroși frați. Împărțeau o moșie pe un vârf de munte, de unde se vedea Biharia și Arieșul. Erau cam „înghesuiți” congenerii pe acel petic de pământ. Unul fusese un străbunic

2Țara Moților este unul dintre cele 18 ținuturi din spațiul circumtransilvan, cu specificitate și elemente de unicitate proprii...

de-al meu, dar acum vă voi povesti despre alți doi frați de-ai lui, care au trecut Oceanul, deși nu aveau a se plânge de ceva anume, doar că adulmecaseră chemarea lumii „libere”, lume care atunci se numea America. Au mers acolo cu soțiile, iar acestea din urmă și-au luat cu ele și pe surori.

Cel mai vârstnic dintre frați era cunoscut drept „Moșul”. S-ar putea spune că i-a mers bine „Moșului” dincolo de Atlantic. Dovada e că a făcut mulți bani. Dar, de adaptat, n-a putut să se adapteze Lumii Noi. Că America era Țara Tuturor Posibilităților? – Se poate, dar n-am băgat de seamă.

Că era Țara Libertății? – O fi adevărat, se zice c-ar fi singura din lume.

Ba mai mult, auzise și-l pomenea uneori pe Generalul Lafayette, care ar fi adus din Franța, peste Ocean, stindardul propășirii. Dar Moșu’, a simțit cât era de liber? – Am trăit de când mă știu neîngrădit și nu mi-am pus întrebarea. Habar n-am cum ar fi să nu fiu „liber”.

Are să afle mai târziu.

… Cât fusese înstrăinat, a fost un dezrădăcinat, căci gândul îi era mereu acasă, la ceea ce lăsase în urmă.

Iată că rudele aflară cu emoție că Moșu’ a hotărât să revină din exil. Dar, ca să se întoarcă, ținuse să i se asigure „condițiile”. A cerut rubedeniilor să dea sfoară-n țară să i se cumpere o moșie cu casă – dar nu oricum: cu baie, cu lumină electrică, cu o șură pentru muncitori, așa cum văzuse și învățase la yankei.

Neamurile au fost uimite: – Așa ceva n-are cum să găsească pe la noi!, glăsuiau în cor.

Nimeni n-ar fi crezut că, totuși, moșie și casă se vor găsi chiar la poalele muntelui „lor” și că proprietatea îndeplinea întreg „caietul de sarcini”. Electricitatea venea de la un dinam montat pe un pârâu ce traversa gospodăria. Locuința era un conac ce aparținuse unui bogătaș ungur. Respectivul a înzestrat-o cu tot confortul disponibil la acea vreme, el fiind un visător căruia îi plăcuse să privească coamele împădurite ale Apusenilor stând întins pe „terasă”, sau în sufrageria cu ferestre mari, ori în baia cu oberliht.

Moșu’, în schimb, n-a venit la acel sălaș să contemple peisajul, ci să muncească spre a face bani, de s-o putea, la fel ca dincolo de Ocean.

Uimirea neamurilor era însoțită și de speranța că odată cu revenirea celui care „a reușit” o să se abată asupra regiunii o parte de binecuvântare provenind din lumea unde se pare că se poate orice.

Cei doi băieți ai bătrânului lucrau și ei alături de Moșu’ și în rând cu țăranii aduși de la munte ca salariați ai „fermei” – ceea ce nu i-a împiedecat pe feciori să facă și studii la oraș. Aveau acum meseriile lor, dar vara, în sezonul de prașilă, sau când era nevoie de mână de lucru suplimentară,

erau din nou în lan.

Din păcate, „investiția” de tip american pusă pe roate de bătrân n-a avut viață lungă pentru că la un moment dat s-a instaurat „regimul de democrație populară”.

Pe primul băiat, devenit între timp avocat, „l-au luat” chiar de pe câmp. L-au condamnat la moarte, apoi i-au comutat pedeapsa și l-au trimis în Siberia – și cât a trăit nu s-a știut nimic de el. L-au înapoiat familiei, mort.

Al doilea fiu al Moșului părea că va urma un alt destin. Avea altă fire. Încă de tânăr s-a văzut că era un romantic și încă ateu. La început părea să se fi împăcat cu „regimul”. Mai spera în succesul „revoluției proletare”, credea că „o să-i convingă” pe „răi” să se îndrepte… S-a angajat economist la Câmpia Turzii, la „Industria Sârmei”. N-a rezistat să se mențină „pe linie”. A călcat strâmb într-o seară când a fost de serviciu la telefon. Cineva „de sus” întrebase dacă era de raportat vreo problemă. – Vrem pâine și salarii, dădu răspunsul.

L-au găsit fără viață și pe el.

Fratele Moșului rămăsese în State. A revenit în țară doar ca să participe la înmormântarea nepotului, după care s-a reîntors în America. Băiatul lui, însă, revenise în țară de mai mulți ani. Activa ca jurist. L-au închis și pe el, dar, având dublă cetățenie, i-au dat în cele din urmă drumul. Văzuse suficient ca să aibă ce povesti. A scris o carte. Manuscrisul a circulat printre rubedenii, apoi a ajuns odată cu băiatul, la New York.

Niște indivizi ce vorbeau românește și pe care i-a descoperit „întâmplător” l-au sfătuit să nu persiste în ideea publicării. N-a ascultat.

L-au găsit mort. – De ce s-o fi sinucis?!

Sicriul a fost adus în țară, sigilat. N-au avut voie să-l deschidă, dar cum la noi totul se aranjează, sătenii care au forțat capacul în timpul nopții au putut vedea că omul fusese împușcat în cap.

Nimeni dintre neamuri n-a îndrăznit să vină la înmormântare. Au fost prezenți doar Moșu’ și fratele lui, revenit a doua oară din orașul cu Statuia Libertății. În fine, avea acum tabloul complet a ceea ce însemna să ai, sau să nu ai libertate: – A fi liber înseamnă a nu fi!

… Dramele lor și, respectând proporția, dramele mele. Prefer să le deapăn fără a adopta un ton plângăcios!

E Pătru!

Din familia lui Avram Iancu, căreia îi aparțin, cei mai mulți au rămas acolo, la munte, doi au ajuns în America – și vi i-am pomenit mai sus -, iar alții s-au stabilit la oraș. Vă voi povesti despre un unchiaș de-al meu, Pampu, fiul unuia dintre cei stabiliți la Aiud. A urmat medicina la Viena. A revenit în orașul natal. „Unchiul Pampu” funcționase la Spitalul din urbe încă dinain-

te de venirea comuniștilor. Când neam procopsit cu „Eliberarea”, era șeful Secției de Chirurgie. Eu nu mă născusem încă. S-a temut el, la început, să nu fie „epurat”, precum alți intelectuali cu origine „burghezo-moșierească”, dar se pare că a primat faptul că făcea treabă bună și că în vremea aceea era de neînlocuit. Trec peste faptul că „le-au luat” casa și magazinul de la parter și i-au înghesuit într-o anexă a gospodăriei, în curte.

În Secție i-a fost propulsat, nu se știe de unde, un individ. Urma să fie responsabil sindical. Avea cunoștințe medicale? Nu, dar lucrul acesta n-avea importanță: - Faceți să corespundă!, i s-a transmis.

Îl chema Pătru. Prezența i-a fost acceptată și gata. Venea des pe la ei, pe-acasă, atât de des încât s-au obișnuit să-l trateze ca pe un membru al familiei. Se jeluiau de lipsuri, blestemau regimul, iar el îi privea îngăduitor și zâmbea a încuviințare. Unchiul le-a spus odată, când erau singuri: - Poate ar trebui să fim mai prudenți cum vorbim în prezența străinilor!

- Ei, el e Pătru!, au replicat femeile, în cor.

De la o vreme, apărea mai rar la Spital, căci fusese mutat „la Oraș”, tot ca sindicalist. Dădea, însă, pe la ei, ca-înainte. Îi striga pe deasupra gardului, când îi zărea în curte, sau se arăta în bucătărie, când vedea fereastra luminată, intrând pe ușița din dos, pe care n-o închideau niciodată.

Oamenii de la Spital s-au obișnuit să-l solicite cu tot felul de servicii, iar el le făcea hatârul. Când se ivea vreo problemă la locul de muncă, sau un necaz acasă, mergeau la el: - Cu cine te-ai ajutat?, întreba câte unul. - Ei, cu cine! Cu Pătru!

Unchiul n-a avut nevoie de ajutorul lui, har Domnului, decât odată, când, în ciuda înghesuielii de acasă, cu care s-au obișnuit de musai ca de voie bună, „au vrut” să le bage „în spațiu” încă pe cineva. Și-a luat inima-n dinți și s-a dus să-i vorbească. De data asta a mers „la Raion”, căci între timp Pătru „urcase”. Dacă până atunci unchiul Pampu fusese cel care-l poftea să șadă – la Spital în Secție, sau acasă în bucătărie – acum Pătru era gazdă. L-a invitat protocolar să ia loc în fața mesei și l-a ascultat cu atenție. L-a asigurat că n-avea de ce se teme, căci se va ocupa de chestiune, și s-a ținut de cuvânt.

Cât a durat vechiul regim, nu i-a mai deranjat nimeni. Doar în anii din urmă, când Ceaușescu era pe ducă, au demolat casa în care locuiseră, lucru de înțeles, căci se sistematizase orașul și ea stătea în cale.

Necazurile familiei au început după Revoluție, când cu „restituirile”.

Pe avocați, i-au tot schimbat, căci păreau a se conforma unui consemn, primit nu se știe de unde, ca să îi facă să piardă. Au renunțat la a spera ceva de pe urma casei expropriate, căci era

evident că luptau contra Statului și erau neînarmați. La retrocedarea pădurii, au descoperit, însă, că luptau contra propriilor neamuri, acestea servindu-se de acte false și de judecători cumpărați, practică ce devenise monedă curentă în noul Regim.

Li s-a cerut să caute martori și au găsit în cele din urmă o rudă îndepărtată, o verișoară, care i-a lămurit că tărășenia începuse încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Rudele de la munte, în calitate de „urmași ai lui Avram Iancu”, făcuseră o petiție prin care cereau să li se îngăduie să intre pe pământul care fusese al lor, ca să culeagă lemnul căzut. - Cine a fost cu ideea? - Păi, cine să fie? A fost Pătru!

Șmecherii din ziua de azi au interpretat documentul ca fiind o cedare a pădurii celor rămași „la brazdă”, dar nu și celor plecați la oraș, „îmburgheziți”, excluzându-l, astfel, pe medic, iar pe baza actului, neamurile celelalte au reușit să și-o intabuleze. Acum unchiul și fiica se luptă cu mistificatorii, strămutând procesul dintr-un oraș în altul. - Nu știa Pătru ce pricinuise prin gestul lui!, se exprimă fiica lui Pampu, cu năduf, ieșind de la o audiere. - Tu știi cine a fost Pătru?, o întreabă verișoara, tam-nesam. - Cum să nu știu? Doar a fost la noi în casă de sute de ori! - Dar știi cine a fost? - A venit ca responsabil sindical… - Dar știi ce-a fost?

- Sigur, a ajuns la Oraș, la Raion, apoi nu l-am mai întâlnit… - Știi, însă, ce-a fost? - Cum, adică? Ce a fost? - Fusese șeful KGB-ului pe toată zona Țării Moților!

… Stau și mă gândesc: astăzi, mulți oameni au uitat cine-a fost Gheorghiu-Dej, ce-a fost KGB-ul, ce căutau rușii în Apuseni; poate nici n-au auzit de Revoluția de la 1848, iar pe Avram Iancu îl cunosc doar ca nume de stradă!

… Într-o zi de octombrie 2014, în saloanele hotelului parizian „Millenium Opéra” de pe Bulevardul Haussmann, avea loc o conferință-dineu la care asistau vreo sută de oameni influenți din „lumea bună” pariziană. Vorbitorul, un „fost mare spion sovietic” vrăjise realmente auditoriul, explicând celor ce-l ascultau fațetele ascunse ale politicii Kremlinului; era foarte sever în aprecierea liderului de la Moscova, dar se declara net de partea Rusiei, a unei Rusii europene.

Vorbitorul era… Pătru!

Se poate mânca

Pe cât de vrednici au fost frații de la munte care-au făcut avere în America, ori cel stabilit la Aiud, care și-a trimis băiatul să facă medicina la Viena, pe atât de „techergheu” a fost un al frate, tatăl bunicii mele dinspre mamă. Fusese căsătorit cu o femeie care l-a părăsit imediat după nuntă, iar de atunci

a început să ducă o viață iresponsabilă. A trăit până la urmă cu o muiere căreia i-a făcut opt copii, din care au trăit șase. Nu și-a pus întrebarea, ticălosul, ce se va alege de acei bastarzi. Ar fi putut măcar să se căsătorească, spre a le asigura un nume și un viitor, știind cât de greu le va fi mai ales fetelor să înfrunte gura lumii.

Una dintre fete era bunica mea. Biata femeie. A fost cumplit lovită tocmai în ziua nunții. S-a înfățișat la altar, contând să ia pe omul pe care-l iubea, dar acela a dat bir cu fugiții în ultimul moment, înfricoșat de clevetirile sătenilor: - Cum să ieie o bastardă?

Cel care urma să devină în cele din urmă bunicul meu (tatăl mamei) a fost un om de treabă. A studiat în Ungaria, a dovedit a fi un student eminent, și, deși era român, profesorii de la Kiskunfelegyhaza n-au avut nicio ezitare în a-l încorona șef al promoției.

Funcționa ca învățător într-un sat din Ardealul de Nord atunci când „a luat-o” pe bunica – pe fata care, cu ceva timp în urmă, fusese abandonată în fața altarului.

S-au căsătorit. Dar nu din dragoste. Ea nu l-a iubit, deși i-a fost supusă și fidelă. Cei doi nu și-au zâmbit, nu s-au privit în ochi niciodată. - Cum îți place, tată, ce ți-am gătit?, îl întreba. - Se poate mânca!

Era singura apreciere ce catadicsea să i-o adreseze.

- Draga me, îți va fi bine atâta timp cât oi trăi eu!, îmi spunea, peste ani.

Pe când mi-am luat și eu zborul, ea a murit de rac.

Cancer fac oamenii cu supărări sufletești. De unele dintre ele nici nu suntem conștienți. Dar supărările lansează „contorul” a ceea ce vom pătimi ulterior. Uitați-vă în jurul vostru, la victimele pe care le-ați cunoscut – și le veți descoperi taine lăuntrice.

Bunicul e cel care a construit școala satului.

Mai târziu, în anul 1918, el a fost primul ofițer care intrase cu Armata Română în localitatea noastră, aducând noua Administrație românească în Ardeal. Ungurii n-au uitat acest lucru (se pare că totul fusese înregistrat undeva!) și, după Dictatul de la Viena, în 1940, l-au amenințat cu moartea. Bunicii au trebuit să fugă. S-au aciuit, timp de patru ani, la moții din Aiud. După revenirea din Refugiu, n-au mai găsit nimic din gospodăria lor. Erau ruinați. Au reînceput o viață în cruntă sărăcie. Se hrăneau cu fructe, cu orătăniile ce le creșteau și cu legumele ce le cultivau în jurul casei. Bunica lucrase la poștă. În timpul de restriște actele i s-au pierdut. N-a putut pretinde vreo pensie. Devenise casnică și, oricum, strădania pentru asigurarea subzistenței îi lua tot timpul. Grădinărea, mulgea vaca, torcea, gătea, își îmbrăca soțul – iar mai târziu i-a crescut și pe nepoți.

Nu s-a plâns niciodată.

Hai, doamnă

Și totuși…

Era șugubăț, bunicul meu! - Hai, doamnă, să-ți vând nește perdele. - Lasă-mă, că nu vreu. - Hai, doamnă, că se vede de-afară că n-ai perdele. Îți vând eu. - Dă-mi pace, că n-am bani!, îi răspunse bunica, agasată.

Gospodarul ședea mai încolo și un zâmbet îi încolțea pe buze. Era știut în sat ca fiind un om poznaș. N-ar fi dat un răspuns direct fără să strecoare vreo întorsătură plină de haz. Muierea rezemată de uluci, învelită în fuste multicolore, observase că bărbatul o contempla de câtăva vreme și se apropie de el. - Vreau să-i vând cucoanei dumitale perdele macar pentru odaia din față, da’ zice că n-are bani. Are bani? - Sigur că are!

Un nou asalt. - Hai, cucoană, mâncați-aș, lasă-mă să-ți vând perdele macar pentru odaia din față. Nu vezi cum cere? Ce-a zice lumea? - Poate zice ce-o vrea, că n-am bani. Se duce iar la omul tolănit pe pris-

pă.

- Doamna dumitale zice că n-are bani. - Ba are, cum să n-aibă?

Altă încercare. - Hai, doamnă, alege perdeaua ceți place și fă frumos la ferești. - Vrei să pun cânele să te alunge? Dacă ți-am zis o dată că n-am bani…

Femeia revine la bărbatul de adineauri. - Dară, domnule, de-un ceas încerc, da’ n-am reușit să mă înțeleg cu nevasta dumitale. - D-apoi eu, de treizeci de ani!

Se zice că țiganul nu fură din zona unde locuiește. Chipurile celor din sat nici nu-ți inspirau o asemenea teamă. Ca să fie sigur însă, bunicul, mai prevăzător, a recurs totuși la o stratagemă: - Rudi, te rog bate-mi cânele! - Vai, domnu’ derector!

Până la urmă l-a bătut pe dulău, iar de atunci, de lătratul lui, niciun țigan nu îndrăznea să se mai apropie de gard!

…Aceștia au fost părinții mamei mele, născută acolo, în sat.

Botezul Domnului SchinteieArt

DORIAN STOILESCU

ascultare

Există un copil la mansarda încăpățânată ce veghează nevăzut, știind totul despre facerea lumilor

grabnic s-aprindă lumânările stelelor în fiece noapte lăsându-le să se strecoare sub boltă, doar pentru noi.

El are grijă de cei umili, îi înțelege, plânge clandestin la durerile lor, somnul și uitarea sunt seduse după o vreme, până și moartea

va fi pictată verde ca iarba. El ne așteaptă după orice război, după orice ființă pierdută, după orice înfrângere,

iar singura zburdălnicie este fuga de orice odihnă. Nu răspunde statuetelor de aur sau strigătelor celor puternici,

ci numai celor asemenea vrăbiilor, frumuseții colbului sau razelor lunii. El cântă din spatele auzului pe-o scară muzicală fixată de inimă

găurind capilarele versului cu o mereu reînnoită speranță, inversând fiul cu tată, făcând zborul să țâșnească din slova ascunsă

sub puroiul morilor ce macină destinele în plutoniul cotidianului veșnic contaminat.

pierdere

Stelele mărturisesc despre sufletul oamenilor cum înfăptuiesc tot ce promiteau că nu vor face,

viermi verticali, distrugându-se pe ei înșiși și lumea

slujind religiilor de trans-faturi și plastic. Iar gândurile li s-au făcut tuburi cu smog

introduse în coloană, creier și inimă transformând tot în deșeuri cosmice -

temple ale vidului universal atrăgând furtunile plictiselii.

muzica dispare aparent cinică

fără urme

* Însă undeva departe tocmai s-a născut o stea

din cântecul ei.

colivia

Închisă pasăre înalță triluri tremurând

spre steaua singurătății

* Absorbită în tavan într-o pură disciplină

inutilă

oglinda

Vederea adevărului rămâne explozia taciturnă - țipătul mereu altuia

în galopul uituc al unei stele spre murmurul înmormântat din rachetă

unde mecanismul de ajustare la altitudine s-a defectat

și vezi țâșnind sângele astronauților prin nări și urechi.

Iar păsările le vei surprinde scurgându-se către soare.

Scrierea întâmplărilor rămâne suferința de-a strânge zilnice vederi-adevăruri

apele întregului râu înăuntru sufletului înălbindu-l pentru curgerea în mare.

privirea

Mâna ascunsă ce vine puternic de nicăieri, vrând să lovească

cu viscolul tatălui, se retrage însă îmbrăcată în bunătatea mamei

trecându-și toate rănile toate nașterile

printr-un greu încercat palimpsest printre morți și sulițe

printre incendii redevenind stea.

LĂCRIMIOARA IVA

Atingere

Dantela bisericii trebuie privită din toate colțurile și admirată de toate simțurile. În biserică ar trebui să intrăm desculți și să pășim șoptit. Icoanele mă privesc și-mi zâmbesc tăcut. Doar clopotul cântă. Cântă ceea ce nu pot exprima prin cuvinte și privire, nici măcar prin lacrimi. Mă uit printr-o cruce la viitor, viitorul și cerul se vor împărți în patru. Știu, este păcat să fac previziuni. Privit printr-o cruce cerul este atât de aproape: poate fi atins cu o rugăciune.

Mărul a pierdut veșnicia

Când un măr se transformă în două mere cine-l cataloghează pervers? Boală sau păcat? Deviația sa sexuală este fie ignorată, fie dezaprobată. Puțini sunt cei care-o legitimează. Deși este mereu amenințat cu toamna, mărul continuă să trăiască în păcat: un măr-doua mere, două mere-un măr. Cu cât mă întomnez sunt tot mai sigură: mărul este fructul oprit! Un păcat poate fi și rumen?!

Puterea de-a ierta

Păsările ale căror ouă sunt distruse de către cuc, de unde au puterea să le clocească pe ale acestuia? Cum de n-au nici cea mai mică intenție de-a se răzbuna? Păsările citesc cărți sfinte?

Transhumanță

Este timpul să-mi trimit turmele de îngrijorări la iernat. Ar trebui să cumpăr câteva speranțe credincioase, să schimb buciumul din zbucium cu un fluier de dor. Este timpul să-mi trimit sentimentele spre tine.

Ardere

Când lemnele plâng, plâng și eu. Când se lasă mistuite de foc, mă las mistuită și eu. Când lemnele trosnesc, îmi trosnește și mie câte ceva: o idee, o încheietură… Sunt lemn și încă nu mi-am dat seama? Până una alta, ard mocnit, de dor, de prea mult dor.

Pictură naivă

Pietre sculptate de lacrimi. Iau una și-o așez în mijocul clipei. Va punct de reper pentru pești roșii. Lebede mute încondeiază cerul cu versuri. Din lemn de bambus este fluierul timpului. Vântul ia aminte! Un cerb lopătar îngenunchează la tulpina unei sălcii,

cerându-i mâna. Poduri de lemn și piatră, pagode, galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă… Un haos organizat ce trebuie privit din unghiuri diferite pentru a surprinde armonia las doar simțurile să-mi pășească. Poduri de lemn și piatră, pagode,galerii în zig-zag, păuni, căpriori, pruni în floare, oglindiri de apă…și El, Măria Sa,Chioșcul Mă aștepta!?! Chioșcul înnobilează grădina în armonia gândirii. Mă recunosc și mă împac cu mine însămi. În ochii unei libelule…. strălucește luna. Chioșcul surâde!

Marsupiobuzunăreală

Fiecare etaj al acestui zgârie-nori este un cer. Văd trupuri cărora le cresc aripi și se înalță de la un cer la altul cu repeziciunea unui gând! Văd trupuri fără aripi care iau ascensorul asumându-și riscul de-a rămâne blocați între ceruri! Văd trupuri care urcă scările, târându-se, păcatele împovărându-le! Văd trupuri care sar cangurește peste mai multe scări deodată, purtând în suflet ca într-un marsupiu lacrimile lor!

................... Este un zgârie nori care mă înduioșează. Fiecare etaj al acestuia a fost, este și va fi străbătut de unul dintre cei dragi!

Foșnete

Stoluri de îngeri migrează spre pământ. Copaci fără frunze. * Viță de vie. Seva se scurge prin răni. Rădăcini muncind. * Intru-n mine și dau drumul câinilor. Lacăt la inimă. * Vulpi prin lanurile de amintiri. Inima-i pusă la ochi! * Îngeri muncind. Rugăciuni filtrate. Majoritatea-s cereri! * Fapte încrustate pe-un fir de nisip. Clepsidra-i întoarsă! * Lămâie stoarsă.Timpul ia aminte. Amintiri în pahar. * Voiam să cresc să pot atinge luna. Aș fi putut, atunci! * Cer aburit. Răsuflare de mânză. Se iscălesc îngeri. * Vântul flutură bretonul unui gând. Brumă peste câmpuri. * Fire electrice. Ciori smulgându-și penele.Tren huruind. * Bancuri de sturioni.Țipăt de pescăruș. Năvod găurit. * Lapte pus la prins. Lipăit de pisică. Geam uitat deschis. * Lac clipocind. Umbre aproape culori. Mii de ochi în trestii. * Opinci găurite. Prin găuri se prelinge o bunică.

ELA IAKAB

Clarviziune

A rămas clarviziune iubirea noastră închisă înlăuntrul clarviziunii dintr-o viaţă îndepărtată.

Războinici și profeţi de pe întreg pământul, veneau cu rugăminţi imposibile pentru zeii lor.

Îi duceam pe mare în locul enigmatic, unde, la început, a căzut din cer un grăunte divin.

Și din lumea noastră, vedeai toate lumile superioare.

Cu ochi de muritori contemplam modelul orginar al templului Aethris.

Eram corăbierii din poemele ginţilor.

Întuneric

S-a făcut întuneric în piatra solară de la ţărm.

Rămase în strălucirea ei, cum trupurile noastre de atunci, sculptate în basorelief, poemele de la templu își pierd materialitatea, forma, sunetele.

Până la moarte

Ca să te pot iubi până la moarte, nu m-am rugat de nimeni pe acest pământ să-mi apere trupul.

Am străbătut desculţă mări îngheţate.

M-am iniţiat în arta renunţării la bucuria contemplaţiei, la deslușirea celor ascunse.

Solitudinea mea, cu fumul ei stelar, păzește și astăzi trecătoarea și drumul spre templul sacru de pe muntele invizibil. S-a făcut întuneric în corali și de jur împrejurul umbrelor noastre îmbrăţișate frenetic.

Un întuneric straniu, despărţit de noaptea cerului.

O zbatere îmi destramă fiinţa lăuntrică.

E o pierdere care zidește în mine ruguri și altare.

În tării

Poate din muntele invizibil nu e nevoie să-ţi vorbesc.

Sunt mai vechi decât cuvintele pământenilor, sufletele noastre cu aripi uriașe.

În tării s-au contemplat și era în fluxul de sunete al iubirii lor o lumină, cum poate numai în steaua binară Sirius.

Nici sacerdotul nu a reușit să întoarcă în trupurile de atunci, sufletele noastre pierdute în contemplaţia frumuseţii lor originare.

Cele nouă sfere

Levitez înveșmântată în spirala ţesută din flori de colţ pe trupul meu zvelt, de acum.

De la geneza iubirii noastre, până astăzi, nouă sfere mi-au crescut în suflet.

Crede-mă, va veni vremea când strălucirea lor, implacabilă cum o ultimă explozie solară,

va spulbera și poarta, și vama.

orașul sublim

și să-l lege cu forţa celor cinci elemente de jur împrejurul templului tău.

E, în iubirea mea, fulgerarea de pe muntele invizibil. Dumnezeu mi-a promis că vom asculta în turnuri, la porți și altare, sunetele create în cele șapte nopți ale Genezei.

Stihiile şi matca lumii

Știam din pergamentul străvechi unde sunt răspântiile invizibile care duc în muntele de dincolo.

Mergeam și mergeam desculţă pe drumul nesfârșirii.

Atât de albe erau pulberea și pietrele din ultima răspântie.

M-am prăbușit la pământ, în această puritate interzisă omului.

Sufletul meu lupta cu trupul înfrânt.

Era imposibil să nu mă găsești!

Sunau muntele și templul, stihiile și matca lumii.

IONUȚA - NATALIA N. IORGA

103.* 99.*

din jur un spațiu imens al jocului ca un aliaj imposibil, ca o mașinărie ținând înăuntru o femeie tânără semănând a femeie astronaut cum un melc își ține în cochilie propriul său corp

corpul tău ca o pânză țesută într-o rochie de zi cu zi e simplu, iar forma lui subțire lasă la vedere o mașinărie complicată ce se trezește în fiecare dimineață pentru a pendula între două ego-uri între incapacități și impedimente.

numai sufletul e balonul cu rotunjimi în care Dumnezeu stă suspendat în tăcere

3.*

mai tragi de pe tine o zi... și încă o zi faci dragoste cu o simplitate stranie și tot la fel de simplu și fără de explicații îți cauți realități alternative

35.*

când vom pleca la oraș și tații noștri se vor preface că sunt mulțumiți și copii cu fețe frumoase ne vor privi cu speranță gânduri uriașe vom proiecta printre micile noastre griji si-apoi vom descoperi că timpul și oamenii sunt clipe indiferente care ne bat prin trup cu zgomot vom clipi, pleoapele noastre vor capta amintiri, compromisuri, rateuri speranța – ca un constructor neobosit – ne va recompune iar și iar

5.*

ieșim în fiecare dimineața din casele noastre matinali, cu mâinile pe lângă corp, cu mintea la vara trecută la piesa pentru femei și bărbați la cafeaua pe care n-ai băut-o cu cel pe care îl iubești. ne străduim să ne fim nouă înșine complici și stăm chirciți în a ne împacheta pe noi în cea mai bună imagine a noastră

Ionuța - Natalia Iorga (n.1986) este poetă și eseistă stabilită la Timișoara. A absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie la Universitatea de Vest din Timișoara și Masteratul de Comunicare interculturală. Publică din 2005 poezie și eseu, în antogii și reviste de profil. Este profesor de Limba și Literatura Română și specialist în comunicare, educație și formare. În prezent este doctorand în Științe Umaniste la Universitatea de Vest, unde pregătește o teză de hermeneutică a textului critic, dedicată teoreticianului român Virgil Nemoianu. De asemenea, pregătește un volum de critică literară și unul dedicat poeziei, ce va purta titlul Fetița de lemn. Poemele Ionuței - Natalia Iorga au fost traduse în Franța, Anglia, Turcia, Iran și Serbia.

*Poeziile fac parte din volumul în pregătire, Fetița de lemn

TEODORA DE LA SIHLA - TEODORA IMPĂRĂTEASA - MAVRA DE LA CEAHLĂU - Schinteie Art

ADRIAN SÂNGEORZAN

Șoareci și șoricei

Un șoarece de bibliotecă Rozând din greșeală o ediție rară legată în piele S-a îmbolnăvit peste noapte de ideologie. Câteva concepte prost mestecate au ajuns în cuibul de șoricei Care înfulecând lacomi au crescut cât șobolanii Înmulțindu-se mai exponențial decât toți rozătorii lumii. Ideologia e și un bun afrodisiac Te ține într-o erecție continuă doar la vederea unor titluri. Într-o săptămână toată rafturile universității Au fost roase la cotor. Astfel au dispărut mii de biblioteci rare Cu toate învățămintele lor ascunse Scutindu-ne de multe întrebări fără răspuns Și de câteva revoluții sângeroase Care-ar fi despicat adevărul cu ascuțișul ghilotinei.

Visul scribului

Uneori visez că particip la bătălii Date pe câmpuri de luptă ori în ascunse chilii Sau care nu s-au purtat niciodată Bătălii uitate prin cărți de istorie scrise în grabă De scribi cărora li se dicta în două-trei limbi deodată. Scriau după ureche pentru a mulțumi regii de-atunci Puteau să le taie capul, să le dea porunci Unde să pună virgulă, punct sau semn de exclamare Ce an trebuie ținut minte, ce an poți să arunci Între două paranteze la gunoi și uitare.

Există radiere și pentru piatră și pentru fier Ștergi câteva nume și câteva milioane de morți Oricum ajunși la cer Apoi iei zarurile și tragi iar la sorți Alte milioane de soldați desculți Le pui o armă în mână le dai ceva lozinci Puțin ideal și muniție Și imnuri ce nu-s făcute să le-asculți Și la luptă cu ei, bătălii vor fi destule Eroii noi nu-și au locul în niciun muzeu sau expoziție Sunt buni doar de piațete dosite Sau depozite temporare Plimbați dintr-un loc în altul Nu pe socluri, ci în cărucioare.

Bunicul

După ce-am trecut repede prin viață Și-am ridicat câteva case, săpat niște fântâni Am ajuns, iată, propriul meu bunic. Mă recunosc după mustața albă și răsucită După uniforma austră-ungară În care m-am trezit într-o dimineață Când soldatul de serviciu suna deșteptarea

Pe strada mea unde yankeii Se pregăteau pentru bătălia de la Getysburg. Ce harababură istorică cu toate viețile noastre Împrăștiate prin lume În căutare de aur și grădini roditoare Când noi aveam peste fiecare deal ceva gata de cules. Ce carne bună de tun am ajuns printre străini Ce mare crește porumbul aici, bunicule, Privește-l prin ochii mei! Îl seamănă unii, îl cresc și-l culeg alții Care nici nu mai știu cine sunt Ce limbă au vorbit când au ieșit în lume Ce străbunică le-a descântat viitorul În stele și-n cărbuni stinși Atunci când lumea era împărțită după puncte cardinale Azi desființate de faraoni analfabeți Care văd pe cer doar sateliți și cuvinte plutitoare Umflate cu minciuni mai ușoare ca aerul.

Cădere în gol

Unde sunt idealiștii de altădată Gata să sără în golul de sub ei Sau anarhiștii respinși la armată Din motive de platfus mental Ajunși apoi dictatori aleși de mulțimi legate la ochi Gata să-i urmeze orbește în același gol În care acum nu se mai aruncă decât păsările de pradă Dresate să ucidă pentru noi Iepuri și șoareci speriați, împinși din spate De câinii dresați ai vânătorilor amatori.

Zeul Zoom

Suntem toată planeta pe Zoom Șapte miliarde de fețe întoarse spre cer Cu capetele date pe spate vorbind toți deodată Părem în așteptarea unei noi religii Ca un praf magic presărată. Chiar și ateii își pun întrebări ciudate Acum că toate lăcașurile sunt închise Și deratizate. Nu va scăpa niciun sfânt, niciun zeu Niciun liliac rătăcit peste noapte cu burta plină Toți ridicați la rangul de făcători de minuni Și mari producători de lumină Adusă cu mii de ani în urmă Pe niște papirusuri ascunse-n deșert Ce zac uitate-ntr-o urnă. Va rămâne doar esența uimirii noastre de-acum Frica împrăștiată-n pustiu Întrebările noastre prostești Adunate toate într-o filă pe Zoom.

Adrian Sângeorzan s-a născut la Bistriţa. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj în 1978. Din 1990 emigrează ăn SUA și trăiește la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică și ginecologie. Este poet, prozator, eseist și publicist, autorul volumelor de poezie în ediție bilingvă româno-engleză Pe Viu, Tatuaje pe marmoră, Anatomia Lunii și Voci pe muchie de cuțit (exquisite corpse cu Carmen Firan), al colecțiilor de povestiri Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei(trei ediții), Bătaia pe umăr și Drumuri publicate la Scrisul Românesc. La editura Curtea Veche i-au apărut două colecții de povestiri: Între femei și Certificat de virginitate, precum și romanele Circul din faţa casei și Vitali. La editura Charmides a publicat volumul de poezii Geografia lucrurilor. In engleză i-au apărut volumule de versuri Over the life line, și de proză Exiled from the wound-Tales of a womens doctor ambele, la Spuyten Duyvil Press din New York, introdus de Nina Casian, Andrei Codrescu și Bruce Benderson. A participat la documentarul Decrețeii-Children of the Decree făcut Florin Iepan cu televiziunea germană, văzut în toată lumea. Este cotranslator al volumului Locul Nimănui-Antologie de poezie americană contemporana. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Bibliotecii Internaționale a Poeților din SUA, poemele sale au apărut în numeroase antologii apărute în Europa și America. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al International Library of Poets din SUA, unde în 2003 a obţinut locul III la concursul de poezie. Poemele sale au fost selecţionate în antologiile The best poems and poets of 2002, Born in Utopia, Stranger at Home. Contemporary American Poetry with an Accent, 20 Years After the Fall, Yellow Medicine Review, etc. Are lansări de volume, lecturi de poezie și proză în SUA, la Cornelia Street Cafe, Bowery Poetry Club, Russian Samovar, International House, Institutul Cultural Român din New York, la colocvii și conferinţe pe teme de literatură și traduceri la Stevens Institute Hoboken, Redlands University, Chattanooga University, Arizona State University, National Museum of Natural History in New York, la tirgul de carte Goteburg, Suedia, câteva ediții ale Festivalului Ovidiu, Zile și Nopți de Literatură etc.