Aici și Acolo

CARMEN FIRAN

Aici și Acolo*

Lui Mimi îi era frică de întuneric. La fel de teamă cum îi era de o fereastră deschisă. Nu pentru că Fred se aruncase în gol de la fereastră, prin ea i se părea că putea oricând intra o pasăre în casă. Îi spusese mama ei în copliărie, după moartea bunicului, că timp de patruzeci de zile sufletul mortului se întoarce uneori acolo unde a trăit, de cele mai multe ori întrupat într-o pasăre. Își ia la revedere, înainte să se piardă în straturile superioare din eter. Există și explicații esoterice mai elaborate despre sufletul care călătorește după ce a ieșit din trup: Isus s-a înalțat la cer după 40 de zile de la Înviere; Sufletul ar fi esența ființei, concentrația de informație căpătată prin experiența pământeană care se întoarce de unde a venit, doar că trebuie să adune și să predea Acolo tot ce a învățat pe parcursul vieții. Folosește cele 40 de zile să treacă prin toate locurile unde a trăit, să adune tot ce a acumulat în timpul lăsat să se manifeste pe pământ.

În Cartea morților tibetani sau egipteni se vorbșete de 49 de zile cât îi ia sufletului să se reîncarneze. Ceea ce, conform speculațiilor unora, ar duce la ideea că omul e trimis Aici cu un program pe care se străduiește să-l împlinească. Nu a reușit, mai vine o dată, și încă o dată, până își termină treaba. Cam așa i s-a spus lui Mimi la ședințele de spiritualitate pe care și le-a luat după moartea lui Fred pentru a se împăca întrucâtva, cu pierderea

*Textul face parte din romanul în pregătire, Singurătatea bărbaților.

lui. Sau asta a înțeles ea. Mă rog, să fie oamenii niște extra-pământeni care și-au făcut Aici un laborator prin care adună informații și le redirecționează Acolo?Acolo unde toate se pun la cale...

Încurcate sunt căile cerului, a conchis Mimi și a renunțat să mai plătească orele de inițiere în tainele universului. Ce mai tura-vura, Fred s-a dus și înapoi tot nu se va mai întoarce, nici după 40, nici după 49 de zile. Moartea lui era până la urmă o realitate dureroasă de care nu putea nimeni s-o învețe cum să scape. “Moartea e umilitoare prin anularea ființei, e de o imaterialitate sfâșietoare”, scria Fred cândva în tinerețe, cu mult timp înainte ca ea să-i dea târcoale.

Da, e umilitor, contempla Mimi, dar cel mai umilitor e faptul că Fred și-a luat zilele tocmai când ea era în vârful carierei, nu i-a lăsat nici măcar bucuria să-și savureze triumful. Sinucigașii sunt egoiști, nu se gândesc la ce lasă în urmă. Lor să le fie bine, ei să scape de Aici, și după ei, potopul!

Jocul ăsta cu Aici și Acolo fusese preferatul lui Fred. Aici, unde emigrase, și unde și-a căutat locul până la sfârșit; Acolo, de unde fugise, și unde nu și-a mai regăsit niciodată locul pierdut. Celălalt Aici, unde oameni, animale, insecte și păsări forfotesc săși facă datoria, să-și încheie cu bine contractul pentru a fi acceptați înapoi Acolo și lăsați să se odihnească în pace.

Pentru scurt timp, jocul Aici-Acolo o prinsese și pe Mimi în plasa lui, doar că ea se salvase repede în materialitatea vieții. — Lasă-mă, dragă cu prostiile astea, aici sau acolo e tot una dacă muncești și-ți vezi de treabă. Eu am plecat de acolo mâncând pământul și oricât mi-ar spune unii și alții că s-au schimbat lucrurile, că acum e bine, așa și pe dincolo, pe mine nu mă interesează să mă întorc, nici măcar în vizită. Nu mai am pe nimeni acolo și nici vreo curiozitate, eu mi-am crescut aici alte rădăcini, mult mai adânci, ca să vorbesc ca tine, și mă simt în apele mele. Cât despre lumea cealaltă, mă lasă rece. S-a întors vreunul să ne spună cum e? Dacă e? N-am timp de chestii de-asta care pot suci doar mințile. Așa că să ne bucurăm acum, aici. Nu ziceai tu că nu există decât acum? Sau grecii spuneau asta? Ei bine, știau ei ce știau. Că dacă grecii n-au știut, atunci cine?!

Nu te puteai pune cu Mimi. Simplifica sănătos orice șaradă, învăța repede orice joc, presimțea cacialmaua și găsea scurtătura să căștige din prima sau să se retragă la timp păstrând ce-a câștigat. Fred o privea resemnat, uneori dezamăgit, dar de fiecare dată cu o bucurie ascunsă. Mimi nu se lăsa intimidată nici de eternitate, nici de lipsa ei. Intuise impermanența așa cum țăranii presimțeau pe vremuri venirea ploii, dar nici impermanența nu o putea opri din drum. Dacă s-ar fi ținut bine de fusta lui Mimi, poate că Fred ar mai fi și acum în viață.

În primele nopți după înmormântare, Mimi îi văzuse umbra ghemuită în fotoliul în care își petrecuse ultimii ani, citind sau scriind la cartea aceea blestemată. Sau fumându-și pipa privind cărțile rânduite în rafturi de la podea până-n tavan. După câteva zile Mimi chemase portarul blocului și îi ceruse să scoată fotoliul afară. L-au cărat trei oameni. Era mai greu decât un simplu fotoliu părăsit. Poate că Fred se ascunsese în el. Mimi îl arunca și pe Fred, odată cu bucata aceea de mobilă cu pernele desfundate de stat.

Tot încerca să și-l scoată din minte, dar umbra lui revenea încăpățânată serile, după ce soarele se topea prin colțuri trăgându-și ultimele pâlpâiri după el. O umbră uneori disproporționat de mare proiectată pe zidul din fața biroului, alteori inexplicabil de mică, reflectată în oglinda din hol. Poate Fred murise neîmpăcat, sau poate Mimi nu se putea împăca să nu-l mai vadă, cu fiecare zi tot mai mic, îngropat în fotoliul lui cu o carte pe genunchi. „Nu doar entitățile lasă umbră, îi spusese odată Fred, ci și absența. Disparițiile au umbrele lor, așa după cum tăcerea ascunde sunete, iar întunericul, partea lui de lumină.”

Cine suferă mai mult, o văduvă sau o femeie divorțată? Se întreba Mimi trecând din cameră în cameră, verificând ca toate ferestrele să fie bine închise și storurile lăsate. Suferința din dragoste e una. Dar poți să suferi și din orgoliu, și de frica singurătății, din abandon sau din trădare. Tot suferință e. Poate mai mare, știindu-ți bărbatul cu alta, începând o viață nouă. Pe o scară de la 1 la 10, cam unde s-ar situa durerea după moartea bărbatului, și unde după un divorț urât sau o despărțire furtunoasă?

O pierdere e o pierdere, oricum a-i lua-o. Mimi știa bine asta, doar trecuse și prin alte momente dramatice, a fost un timp când i se prăbușiseră stocurile la bursă, businessul ei fusese investigat de garda financiară, pierduse aproape un milion pe avocați, experți financiari și taxe, dar uite că își revenise, era în continuare patroana unui imperiu de frumusețe pe Fifth Avenue, o Clinică prosperă de întinerire, frecventată de lumea bună și promovată în publicații de modă și stil.

Mimi își înghiți pastila de xanax ca în fiecare seară, își turnă un pahar de șampanie și mai făcu o dată turul apartamentului spațios cu ferestre spre Central Park West. De când murise Fred, începuse să ia anxiolitice. În primele săptămâni pilula o liniștea. Doar că după ce se liniștise și lucrurile intraseră oarecum în obișnuit, devenise o adicție. Nu mai putea să adoarmă fără ea. Uneori înghițea și două, dacă avusese vreo zi tensionată, ori dacă era urmărită de cine știe ce griji ori remușcări. Și trei. Nimic rău, jumate din America e pe xanax. O adicție care până la urmă putea fi ținută sub control. Iar Mimi ținea tot universul sub control. Toate îi ieșiseră cum și-a dorit. Doar Fred eșuase din tiparul ei

de succes. El nu-și găsise locul în nicio schemă. Nici în patria natală, nici în lumea nouă. Nici Aici, nici Acolo. — Emigranții sunt de mai multe feluri, de pământ, de foc, de apă și de aer, îi citise odată Fred din cartea lui pe care Mimi nici acum nu ajunsese s-o citească. Era prea ocupată, ziua supraveghea bussinesul la Spa-ul ei de lux din Manhattan, iar serile îi erau pline de evenimente, recepții și partyuri. Nu avea timp, și nici curajul s-o deschidă. Lasă, nu se strică. Dacă lui i-a luat câțiva ani s-o scrie, îi va lua și ei câțiva s-o citească, s-a gândit Mimi cu ciudă. Mai mult ca sigur, despre ea nu scrisese nimic.

Cartea îi supraviețuise lui Fred, dar rămasese înțepenită pe biroul lui din lemn de trandafir, comandă specială făcută de Mimi la un magazin din Soho. — Emigranții de pământ sunt telurici, prind rădăcini viguroase oriunde i-ai transplanta. Cei de foc țintesc în stele, și ele le cad cuminți în farfurie, sunt luptători neobosiți, dar și oportuniști, nu se dau în lături de la nimic pentru a reuși. — Atunci, eu sunt de foc?, îl întrerupsese Mimi. — De foc și pară, i-a răspuns Fred amuzat. Emigranții de apă iau forma locului în care se află, sunt ușor adaptabili și flexibili. Iar cei de aer, asemeni copacilor cu rădăcinile în eter, etern rătăcitori, căutându-și obsesiv casa, și pe pământ, și în cer. — Tu ești ăsta. Aerian!, i-a replicat Mimi.

Când a intrat în dormitor, Mimi a auzit clar un sunet care venea din biroul lui Fred, ca și cum o un obiect ar fi fost trântit pe podea. A stat o secundă nemișcată, și-a făcut curaj, și-a înghițit somniferul, și-a pus dopuri în urechi și în cele din urmă a adormit cu veioza aprinsă.

A doua zi dimineața când a intrat în biroul lui Fred, a găsit manuscrisul cărții pe jos. N-a căutat nicio explicație. Nici nu s-a mirat. — Cărțile au viața lor, îi spusese el odată, se revoltă, contrariază, provoacă, fac valuri și epatează, sau își așteaptă cuminți timpul. Există o energie a cărților, dată de personajele care continuă să trăiască și după ce povestea a fost încheiată. Eroii își duc destinul mai departe, chiar după moartea autorului. Un creator nu are în totalitate controlul creației lui.

Hm, nici Dumnezeu nu mai avea control total asupra creației lui. Uite cum lumea a luat-o razna! Plină de falsuri și înlocuitori, de șmecheri și intermediari. Nu mai ai unde să te ascunzi, unde să fugi, aici Fred avea dreptate, nici trecutul nu-ți mai aparține, e permanent alterat de amintiri trucate, viitorul e dat cu repezitorul, iar pentru prezent nu ai niciodată timp.

Dacă n-ar fi fost atât de complicat, măcinat de întrebări și dileme, Fred ar fi putut fi un bărbat strașnic și un scriitor de succes, se înduioșă Mimi, dar

imediat îi veni în minte un alt pasaj pe care cândva i-l citise, cu toată ironia lui ascunsă: — Nu există cuvânt mai obsedant în America decât succesul. Fericirea e o datorie. Iar prin fericire se înțelege de obicei să ai fun. Sinonime precum a fi mulțumit, bucuros, împăcat au fost înghițite de trimfalismul sfintei treimi: Love, Happiness, Succes. Și să nu-l uităm pe Sfântul Duh, Banul. El face legătura între provăduitorul evanghelist și mulțimile care intră în transă în săli uriașe, cât trei stadioane. Niciunde în lume nevoia de miracol și autosugestia n-au prins mai bine.

O fi, dar tot mai bine așa decât să te smiorcăi toată ziua. Dincolo de mintea lui sofisticată și de atitudinea critică la adresa grandorii americane, Fred nu-și putuse depăși mentalitatea țării natale în care lamentația „se poate și mai rău” era dublată de fatalism și contemplația dezastrului. Mimi era o ființă de acțiune, nu avea timp de filosofie, ea emigrase cu un scop, și-l urmărise cu orice preț, iar scopul, nu-i așa, scuză mijloacele. — Toate încercările de a defini timpul fizic sau metafizic au eșuat în formulări parțiale din care esența este lăsată pe dinafară. O dimensiune a naturii sau o măsură a ireversibilității, un flux continuu sau o spațialitate, definiții care nu doar că nu clarifică noțiunea de timp, dar îi adâncesc misterul. Cred că timpul se naște și moare odată cu fiecare din noi. Vorbim despre timpul care ne este dat, sau altfel spus, lăsat, ca despre durata vieții. Frica de a nu mai avea timp se traduce în frica de moarte. — Dragă, eu tot ce pot să spun e că time is money, l-a întrerupt Mimi. Panseurile astea or fi fost apreciate în România pe vremuri unde oricât te-ai fi grăbit n-ai fi ajuns oricum nicunde, dar aici nu fac doi bani. Mă scuzi, dar trebuie să fug, sunt așteptată la o ședință de marketing. Însă poate încerci ceva mai simplu, să înțeleagă și oamenii. Nu-ți dau eu lecții cum să scrii, dar să știi că pe calea asta nu ajungi departe. Nimeni nu are timp pentru chestii de-asta. Dacă ar fi după mine, aș scoate fragmentul ăsta din carte. Și altele asemănătoare. Eseurile astea obosesc citiorul. Am citit într-o revistă recent, nu-ți spun care ca să nu mă iei peste picior, că rețeta de succes într-o roman e simplă: sex, crimă, religie. Sau o autobiografie cinstită. Cum, de pildă, am scris eu. Mergi la sigur. Te pup, am dispărut.

Ieșise trântind ușa după ea și țopăind mulțumită pe tocurile înalte care îi dădeau și mai multă prestanță și siguranță de sine. Fred s-a uitat amuzat după ea. Vorbeau limbi diferite. El una veche, pe cale de dispariție.

Femeia Samarineancă SchinteieArt

ADINA VELCEA

Acuarelă

azi sunt la modă joint-urile privirile reci la trecerea unei tipe trăznet și textele scurte citite dintr-o răsuflare în stația de metrou sub reclama la McDonald’s de pe coloana îmbibată cu urina cea de toate zilele

azi sunt la modă dezinhibările lipsa de sentiment șutul în tot ce ai tu mai sfânt ca să faci pe plac celorlalți să fii cool rece și mai ales poet

azi poezia nu mai e la modă doar niște versuri se uită trist la tine și nu înțelegi că AZI nu mai exiști decât prin ce scrii atât de lipsit de culoare de sentiment încât nu va rămâne nimic din jointul tras pe fugă în goana spre moarte

Încremenirea unei clipe

țin strâns în palme mugurii tăcerii dorite două păsări își unesc zborul și acustica gândurilor destramă noaptea de unde această explozie de soare înecată în verde? te-am ascuns în spatele unui fir de iarbă timid și clipa se prelinge pe tăișul lui ca ultimul cuvânt dintr-o carte

sfârșitul își strigă dimineața pe țărmul invadat de pașii cuvintelor de plumb

Cu noaptea pe umeri

Se aud stelele plângând. Noaptea se decide destinul zilei în care tu visezi mai departe. La o masă murdară, un bătrân cerșetor își numără zilele.

- Încă un rând, băiete!

Reflexii

prima inoculare cu serotonină a fost un experiment ratat la 20 de ani răsuceam pe deget suvițele nopții speriam câinii dimineții și ascundeam în buzunare visuri

acum nu am nevoie de stimulenți ca să râd de imaginea din oglinda crăpată a bunicii în care se ascund atâtea eșecuri

De vorbă cu tine

țin minte acea seară în care zâmbetul tău era atât de tangibil mă simțeam protejată și lumea era un cerc de fier undeva departe

licuricii dansau în jurul nostru risipind lumină

un adam acvatic prins în capcana algelor elibera anotimpul iubirilor verzi mă luai de mână și alergam fluid prin apa întunecată până la marea eliberare în timp ce fluturi în costum de scafandru explorau adâncuri nerostite

Sssst

Pe sulul nopții este scris „tăcere”. Pocnește mobila în casă, o lună moartă-n depărtare piere și tot mai mult, văzduhul mă apasă, cu gheara lui, vopsită-n negru, îmi smulge cartea de pe masă.

Tăcere, vers, nimic, e noapte. Și peste-ncremenita fire apare-ncet, dintr-o poveste, un licurici dansând de fericire.

ADRIANA WEIMER

Drum de stele

Am ales cu sufletul o stea care-mi seamănă

– lumină de stea să vă fiu.

Pe drum de stele pașii mei au redevenit zbor.

Am ales cu inima cerul la care să urc în Lumină.

Lumina-n vitralii

Vitraliile – ochi-curcubeu deschiși Luminii.

La infinit

Împărţită în patru, inima stelei – și a mea se divide la infinit lumină.

Talantul

Am înmulţit înmiit Talantul primit la venirea mea-n lume !

L-am rescris în Lumină

și dăruindu-l mereu mi s-a întors înapoi înmiit

– cum dar din dar, cum lumină din lumină !

Trecem

Trec anii peste noi măsurându-ne umbra și lumina din ochi, și lumina din suflet.

Noi trecem prin timp măsurându-ne anii, și lumina vieţii, și lumina spre-apus.

Lumină de suflet

Se va întoarce drumul la mine, precum pământul în brazda de toamnă…

– bumerang înspre suflet.

Voi apune-n lumină, în lumină voi trece, lumină de suflet să vă fiu

– cum lumina-n vitralii îndumnezeită-n Altare.

Sunet sacru al orgii

Sunet sacru al orgii: cu trup de lumină în Lumină vibrezi…

– îndumnezeire, credinţă, mister…

Glas de Lumină înalţi către Cer, spre Cuvânt înspre suflet și gând...

Sufletul stelei

E legea universului în noi și în lucruri, în iubirea noastră e mai presus ca-n orice.

Deschide sufletul stelei să intre Lumina !