Un fluture pe tangențială

ROXANA LAZĂR

Un fluture pe tangențială

Ce-ar fi dacă nebunia ar lua locul rațiunii, doar pentru o lună, sau pentru o săptămână, doar pentru o zi sau măcar pentru o clipă? Ce-ar fi dacă oamenii ar înceta să mai tremure în fața mocirlei spurcate care este vomitată în continuare peste ei?

Ce-ar fi dacă lumea s-ar întoarce cu susul în jos și și-ar da seama că astfel s-ar face voia Tatălui?

Ce-ar fi dacă sufletul s-ar trezi deodată, fără să-i mai fie rușine de trupul temporar pe care-l îmbracă și ar începe să se piardă în gloata cotidianității fără hainele impuse, ci așa, gol și luminos ca înainte de culegerea mărului din pomul Edenului?

Ce-ar fi dacă în spațiul subțire care desparte omenirea de restul Adevărului, s-ar întâlni din ce în ce mai multe suflete despuiate de greutățile impuse printr-o rețea draconică, descătușate și libere?

Ce-ar fi dacă Omul, ființă creată după chipul și asemănarea Lui, ar începe să se iubească? Într-un fel oarecare, ar începe să-l iubească de Dumnezeu, nu-i așa?

Ce-ar fi dacă noi, oamenii, am pune toate întrebările deoparte, neam înarma cu puțină smerenie și am porni către eliberarea totală din temnița pe care am creat-o în ani de întuneric?

Ce-ar fi dacă, atunci când ne uităm înspre cer, am simți cum inima ne bate mai să sară din piept și dacă neam îndrăgosti zilnic de această aventură numită viață?

Știi, ieri i-am spus Laurei că ar trebui să vedem ziua ca pe o nouă aven-

tură și că aventurile sunt pline de obstacole și de pericole pe care trebuie să le trecem, dar că avem acea capacitate supranaturală de a deschide inima noastră spre cele mai incredibile soluții pe care, în mod normal, cel ce este încadrat într-o lume calculată, nu le va găsi nicicând. Ea a surâs și m-a rugat să am încredere în ea. Cum să nu am încredere? De ce ar trebui să-i frâng aripile care s-au deschis largi pentru a o ajuta să sondeze infinitul ceresc?

Suntem fluturi, trăim o clipă această experiență, ne transformăm și ne luăm zborul către eternitate, dar rămânem, doar dacă vrem, cu o mică strălucire pe care o primim cu capetele plecate.

Un fluture pe tangențială

Mă gândesc la tine cu emoția pe care o simțeam la prima noastră întâlnire, ca și când ai fi aici, la o zecime de pași, ascuns în spatele tulpinii baobabului ce mi-a crescut în inimă. Te văd cu ochii minții cum stai aplecat deasupra pământului afânat, cum miroși florile albe ale plantelor pe care le-ai însămânțat cu dăruire și cum sute de fluturi albi îți roiesc deasupra capului. Din ușă privesc într-acolo și am impresia de a vedea tricoul tău verde, aura ta luminoasă și imensa ta iubire ce iluminează întreaga mea viață. Numi aduc aminte de vocea ta, și a trecut atât de puțin timp de când stai ascuns în spatele tulpinii baobabului ce mi-a crescut în inimă! Atunci ridic privirea spre cer și îmi pierd privirea spre norii învolburați care întunecă albastrul cu care eram obișnuită când tu erai lângă mine. Ochii fug de colo colo în căutare, dar nu zăresc nimic altceva decât neliniște, tulburare, incertitudine, durere și disperare. Mă doare ceafa, părul a devenit greu, atârnă precum șerpii din capul Meduzei. Trebuie sămi cobor privirea spre pământ, pare mai ușor așa, mai natural…

Un fluture mare, cu aripi colorate, se apropie de mine și se așează timid pe umărul meu greu. Inima îmi devine un cazan sub presiune, bate și se oprește… bate și se oprește… și simt mirosul tău.

Apoi pleci, îți iei zborul către înaltul cerurilor unde, o rază de soare a reușit să străbată negura omniprezentă. Plec din loc cu impresia că am început să delirez... și-mi iau ziua de piept. Nu am soluții, dar mă las ghidată de intuiție și de șoaptele pe care le primesc, din când în când în urechea stângă, aia cu care nu aud prea bine.

Al patrulea cilindru nu funcționează, benzina costă aproape un euro și optzeci, nu găsesc de muncă, tu nu ești și s-a stricat mașina de spălat, și tu nu ești ca să mă îmbrățișezi, ca să mă ții strânsă lângă inima ta. Ah, mașina tremură, și mâna îmi tremură când scriu aceste gânduri, și sufletu-mi plânge, gol, despuiat de siguranța pe care ne-au inoculat-o, o siguranță falsă, imperfectă.

Aș vrea să-ți aud vocea, încă o

dată.

Mașina tremură pe tangențială, înainte să cotească spre autostradă. Mă gândesc intens la tine, mergând cu optzeci la oră, pentru că mașina are un cilindru care a murit. Uite-l, același fluture mare, incredibil de frumos colorat, coboară pentru o clipă, se apropie de parbriz și alunecă ușor în partea stângă, spre urechea cu care nu aud prea bine. Lacrimi de bucurie își fac locul pe sub pleoapele pe care le șterg imediat, doar sunt pe tangențială și nu-mi pot permite vreun accident. Inima o ia din loc, ca în prima zi în care ne-am întâlnit, pentru că știu că tu ești acolo, în spațiul subțire al sufletului meu și nu m-ai părăsit.

Silvia a ajuns acasă, aseară, și plângea în hohote: ”Mama, m-am împiedicat pe stradă, m-am dezechilibrat și era să-mi rup nasul, dar am simțit cum m-a prins de haină, pe la spate, și m-a redresat. Mama, știu că era el!”

Mi-e dor de vocea ta, de mâinile tale, de îmbrățișările tale protectoare.

Ieri ți-am scris un mesaj și ți l-am trimis pe WhatsApp. Aștept să-mi răspunzi, este o speranță oarecum nebunească. Mi-au trimis mesaj de la secția de terapie intensivă, ne invită să luăm o pungă cu câteva lucruri pe care le avei pe tine când ai plecat de acasă. Când am insistat să pleci, pentru că nu te simțeai bine… pentru că nu mă simțeam bine. Am greșit, nu trebuia să se întâmple așa, nu trebuia să las să se întâmple acest lucru. Tu ai luptat toată viața pentru noi, iar eu ce am făcut? Am căzut exact atunci când aveai mai multă nevoie de mine, atunci când ar fi trebuit să fiu o adevărată spartană. În salvare nu ai zis nimic, eu te țineam de mână, îți spuneam că va fi totul bine. Până la urmă, nu eram nici primi și nici ultimi în această situație. Am simțit o teroare profundă atunci când ne puneau întrebări în sistem inchizitoriu. Am decis să nu răspund. Apoi neau despărțit, pe tine te-au dus într-un salon, pe mine m-au ținut în sala de gardă. Fără un paracetamol, doar cu oxigenul la jumătate. Urlam de durere, iar tu nu erai lângă mine, așa cum ai fost o viață întreagă. Spre dimineață mi-ai trimis un mesaj, erai preocupat pentru mine. Ți-am răspuns, am agravat poate situația ta. Eram speriată și singură. M-au transferat într-un alt spital, după 24 de ore. Bineînțeles, plămânii mei au simțit cum se agravează situația, au ajuns aproape de colaps. În mașina cu care m-au transportat, nu o pot numi ”salvare”, nu le funcționa oxigenul. Și nici personalul nu funcționa! Am tăcut, nu am spus nimic. Aveam febră, 39.6. Am ajuns în salon, m-au dezbrăcat și au început să-mi administreze terapia. Tu nu erai lângă mine, să mă ții de mână. Plămânii nu funcționau deloc, aerul se lupta spasmodic pentru a-și face loc în alveolele de acolo. Oxigenul încerca și el să pătrundă, dar totul părea inutil. Între timp, tu erai în alt spital, în partea cealaltă a Romei. Te luptai cu aerul,

cu grija pentru mine, cu preocuparea pentru fii noștri rămași singuri acasă, bolnavi și ei. Te luptai cu tastatura telefonului, cu mesajele. ”Ce faci? Cum te simți? Respiri?”, iar eu eram terorizată, nu respiram și credeam că tu ești mai bine. Îmi scriai că ești mai bine, că încerci să fii mai bine. Nu puteam să ne sunăm, nu am mai auzit vocea ta. Vocea ta a dispărut înaintea ta. Silvia îmi scria, încercând să mă încurajeze, eu nu am înțeles mesajul. Mă rugam la toți sfinții din calendar, invocam toate puterile divine. Nu-mi aduceam aminte Tatăl Nostru!

Apoi, mi-ai scris noaptea, mi-ai spus că mă iubești! Eu tot nu am înțeles, eram prea agățată în situația mea complicată, prea speriată ca să înțeleg. Tu nu-mi spuneai niciodată că mă iubești, nu erai tipul ăla de om care să cadă în banalitate prin declarații siropoase. Tu erai stânca de care ne puteam agăța în caz de furtună, erai pământul afânat din care luau naștere plantele pe care le cultivai. Nu îmi spuneai Te Iubesc, pentru că eu eram pentru tine Iubirea. Ar fi fost o afirmație negativă, nu-i așa? De ce ai ales să-mi spui că mă iubești? De ce nu ai întârziat acest moment? ”Mama, pe tati l-au intubat!”mi-a scris Silvia.

Poate este mai bine așa, doar au fost și alții intubați și au ieșit teferi, mi-am zis eu. Nu voiam ca tu să suferi, nu aș fi acceptat acest lucru. Au trecut câteva ore, două zile sau poate trei, nu știu. Era după amiază și aveam telefonul lângă mine. Respiram mai bine, mă simțeam mult mai bine. Am simțit dintr-odată o străfulgerare extazică, esența iubirii pure, traversându-mi pieptul. În acea clipă am știut că erai acolo, în mine. Am simțit că mă iubești, nu mai erau necesare cuvintele.

Silvia m-a sunat după o jumătate de oră și mi-a confirmat ceea ce știam deja: plecaseși din lumea materială, transformându-te în lumină. Ultimul tău salut din această dimensiune mi l-ai dat mie, fără să ai nevoie de vocea ta materială.

Acum te visez mereu, te simt lângă mine. Ești picătură de eter fără margini, fără limite. Aștept momentul în care mă voi uni cu tine, dar nu pot să o spun fiilor noștri, nu ar înțelege.

Ce să fac? Ar trebui să mă duc să iau o grămăjoară de lucruri pe care le-ai îmbrăcat în ultimele momente petrecute în această dimensiune, îmbibate în frica de necunoscut și de durere sau să te țin în pieptul meu, esență pură a Iubirii?

Este mai bine așa, nu ai fi suportat zilele pe care le trăim acum. Minciuni, durere, discriminare, dictatură și totalitarism. Lumea nu mai este ca înainte, marea s-a despicat în formă biblică la trecerea noastră. Urmăresc cu uimire crescândă tot ceee ce se întâmplă. Știi cum spunea bunica, și-au dat arama pe față. Este atât de clar totul, atât de limpede, încât freamătul acela, ca cel dinaintea unui examen, îl simt în

fiecare clipă de respirație. Acum știu câtă valoare are aerul, ce importanță are fiecare celulă a corpului meu. Am luptat și nu știu dacă am învins, dar știu că sunt conștientă de greșelile mele. Oare ceilalți sunt conștienți de ce se întâmplă? În toată lumea există o replică: o facem pentru a ne întoarce la normalitate! Care normalitate, fraților? La sclavia în care am fost supuși de milenii? Treziți-vă! Acum este perioada oportună, momentul (r)evoluției.

Este minunat faptul că îmi apar în cale persoane minunate, care, într-un fel sau altul, se află pe o treaptă evolutivă superioară. Energia pe care o emană este debordantă, palpabilă, aproape la fel ca aceea pe care o simțeam în prezența ta, Iubire.

Acum nu mai scriu la fel ca înainte, nu reușesc. Dar scriu pentru tine, în fiecare zi, chiar dacă ceea ce scriu nu se transformă în cuvinte imprimate pe o pagină ci rămân urme adânc sculptate în suflet. Tu erai criticul meu, doar tu îmi spuneai fără reținere cum ți se par textele mele. Despre această scrisoare ce părere ai?

Crezi că ar trebui să împărtășesc cu restul omenirii ceea ce știu și ceea ce simt, sau ar fi mai bine să mă ascund într-un ungher al sufletului meu și să las tăcerea a mă încânta cu combinațiile de note și acorduri ce nu au fost niciodată auzite înainte de acest moment?

Ce-ar fi dacă am lăsa doar pentru o clipă să ne ghideze nebunia iubirii? Oare ne-am salva?

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

departe…

departe de orice anotimp, ești atât de aproape… de primăvară, viu de viață, mă chemi prin toamna brațelor tale, aromă de verde, mă ningi cu fulgii privirii tale de decembrie, viu, aproape, anotimpul meu… mă șoptești în fiecare an ca o uitare amintită, aprinsă, una singură, de unde îmi ești, de unde îți sunt, început și niciodată sfârșit, eu ție, tu mie… departe și-atât de aproape că mi te pot visa unde ne-am regăsit, în lumi de noi, edenuri palpitânde…

atingere

ridic mâna spre mai departe. soarele meu te vorbește de bine. merg către bolta degetelor tale răsărit de așteptare. tremur de frigul tău și-mi înlănțui Atlașii de muntele cuvântului tău…

dorm vise demult. strig așteptări cu părul, mă prefac statuia ta de veșnicie; așa vrei tu…

cred nu numai să doresc. rostesc până la epuizare. mă doare carnea sufletului de fața ta săpată în carnea glasului meu mut… îmi fură neantul de înghețate pustii… tună a zi…

și mugurul de sunet îmi mângâi vaporos…

eu îți ating cuvântul cu felul meu de-a te surâde…

te scriu pe zilele de aprilie până târziu…

dintr-o visare

ceva nescris, nespus, imaginabil doar îmi vâjâie prin fața ochilor pierduți; ajunge și se duce și cheamă și învie un amalgam de cânturi și mistere…

în sinea ei, cu o simțire, una –din cele ce nu mor nicicând –iubirea caută și doare, mușcând din piatră, aer și visare ca să supună timpul gol…

mi-e dor, mi-e dor ridică glasul către cer o voce de prin lume; iar dintr-o altă parte altcineva-i răspunde: suntem un rost noi doi, acum, aici, oriunde… din miazăzi, din veci ascunși o stea e în ivire; și, ca o eră plină de-nțeles într-un ocean de umbre spune: nimic nu va fi fost, nici va să fie între noi doi decât iubire…

de tine…

cerul deschis din ochi pleacă spre mine cu mult numele tău de mirare, cu nu știu ce ești, acum și aici… eu nu m-ascund, nu plâng în ploaie nori de uitări, nu calc secunde cu gândul, n-aștept să-mi fugi… stau lângă tine, ție, pretutindeni și-albastru, verdele de ochi îl dor să-l mint într-o visare de privire o stea dintr-un catren de neclintire…

cuvinte întoarse

eu pe o bancă, tu pe un scaun. mă-ntrebi dacă-s bine cu ochii la cer, eu îți răspund cu o umbră de vers: mă aflu aici, la un metru și sper…

mă-nchizi în lumină de hău, și plângi, cum că n-ai fost în gând, mereu, amăgit… eu îți răspund cu o voce invers: unde-ai fost tu, lumină, când te-am dorit?

acu-i târziu, aș vrea să mi te-ating, aș vrea să te chem poveste de seară, tu îmi răspunzi la privirea de vers și-mi spui la auz o șoaptă amară…

nu știu cât timp a trecut pe de rost, nici dacă mai ești lângă mine în vis, dar îți răspund la privirea de vers: eu unul, sunt mut, tu, cuvântul nescris…

LILIANA BADEA-CÂRSTEA

Noaptea

Pe raza de lună Fluturi de lumină Se scurg pe pământ Topind întunericul. Tăcerea mă doare. Ascult departe lumea, Natura Mă învăluie nevăzută Și dispar...

Noi

Mâine Este ziua de astăzi Care nu s-a născut încă. Astăzi Este ziua de ieri Care va fi. Noi suntem astăzi, ieri Și mâine, astăzi Și nu ne vedem Niciodată... Cu adevărat.

Îndepărtare

Cineva a bătut La ușa mea. Cu sufletul l-am auzit Cu aerul l-am văzut Cu mâna l-am alungat Astăzi plâng...

Se-adună ceasu-n veacuri

Mi-e sufletul oglindă în noaptea fără sunet, Mi-e gândul zvon de aripi în tumult de furtună. Mă-ntorc către lumină și zbaterea de pleoape Adună mii de raze ce se întorc în noapte.

Mi-adună norul negru întreaga răsuflare În fulgerul din ‘nalturi ce mă aruncă-n vis. E tot mai rece clipa ce vine-n depărtare Și tot mai depărtată e viaţa ce s-a scris.

Se scurge fără sunet și fără milă-n cale, Acoperă cu ceaţă și vrere, dorinţi noi, Se-adună ceasu-n veacuri, secunda se dilată Pe-un petec de ţărână pe care-l spală ploi.

Atunci...

Atunci când nu știam ce-nseamnă Durerea Atunci când nu știam ce-nseamnă Să plângi cu tot și toate, Cu sufletul, cu mintea, Cu inima și fiecare fir de iarbă Pe care calci... Și plângi La fiecare sunet, La fiecare șoaptă, La fiecare adiere... Atunci nu era noapte, Nu era negru și nu era tăcere. Atunci...

Cuvinte nespuse

Cuvinte ce dor, Cuvinte nespuse, Trăiri netrăite, Simţiri ascunse Se adună în suflet Adânc, nevăzute, Se strâng tăcute Mai multe, mai multe... Și macină totul Cuvintele mute, tăcute, Nespuse și nevăzute. Durute.

Adieri

Încă un val A spălat nisipul uscat Și a luat cu el Câteva fire. Încă un pescăruș a zburat și a luat pe aripi Câteva amintiri. O adiere de vânt A ridicat și a dus departe Firele de nisip... De ce am rămas ? Atât de puţini ...

Adun

Adun în fiecare clipă Câte o zi. Când sunt prea multe Le arunc în spatele casei Și o iau, din nou, De la început. În spatele casei mele A crescut un munte alb...

Sunet de pian

Muzica, visul sunt ale inimii căi De-a readuce dorul, iubirea, înapoi. Ș-atunci când ani se-adună și amintirea piere Și-n sufletul de toamnă e seară și-i durere,

O armonie lină de sunet de pian Aduce amintirea, un chip uitat, un an Lăsat de mult în urmă, uitat ca o părere Ce-apare și deodată reînvie cu putere.

Și știi că-i doar o umbră care-ţi apare iar Și-ţi răscolește viaţa și ţi-ai dori în dar Să mai rămână-o clipă, să nu se stingă încă, Să mai trăiască-n tine doar un acord, adâncă,

Doar un acord, măcar.

TREIMEA RUBLIOV SchinteieArt