Reinventarea teatrului

IONUŢ CALOTĂ

Reinventarea teatrului

Iată o carte care ne propune un gen nou, situat între teatru și poezie, între proză și spectacol. Dacă ești tentat să citești și altceva decât scrierile comune, obișnuite, ai acum această ocazie.

Este vorba de inspiratul volum de teatru poetic al Danielei Toma, Vremurile se scriu în jurnalul unei pisici sălbatice, publicat în 2021, la Editura Art Creativ.

Când l-am citit prima oară, m-am așezat pe un scaun ca la o piesă reală de teatru, l-am privit atent pe dinafară și pe dinăuntru și apoi l-am lăsat să îmi vorbească singur. A fost o experienţă cu adevărat organică pentru că am fost conștient de intimitatea relaţiei dintre spectatorul unic și scena invadată pe rând de numeroase personaje.

Personajul principal, domnul Pavlov, joacă, în mod inedit, mai multe roluri în același timp, în dispută cu sieși, cu nenumăratele sale dubluri și angoase, conectat, totuși, cu propria sa autoizolare. Este un spectacol care duce suprare-

alismul în zone neexploatate, în călătorii fictive și uneori șocante. Este o operă într-un singur act, dar care se joacă de multiple ori, variantele nici nu se exclud, nici nu se confundă, contrastele se întrepătrund într-o cadenţă năucitoare:

„domnul Pavlov ţinea un jurnal pătimaș despre frunze și împărţea manifeste să fie înlocuit cu o pasăre călătoare atât cât i-a mai rămas timp, niște tineri care stăteau în frig se loveau de ei înșiși curgând, revărsându-se și înghiţindu-se unii pe alţii în alte vieţi, șirul nu se mai sfârșea

îndată, i-au trecut prin faţa ochilor benzile desenate de brancardierii care îl îngrijorau și mai mult pe domnul Pavlov, susţineau că au fost chemate de prietenii lor comuni, dar nu aveau măști și nu mergeau cu autobuzul dezinfectat așa că, au rămas să-și ispășească pedeapsa într-o zonă fără acces, păzită doar de niște viziere albastre...”

Mișcarea personajelor imaginare pare statică, ca o discuţie între statui de piatră, doar scenografia este vie, are spaţialitate, iar ambientul se schimbă pe neașteptate, pendulând între un univers fără limite și spaţiul profund interior. Sunt adevărate secvenţe de teatru aparent mut, mimat, marcate însă de jocuri, colaje și subtilităţi, cu o intensitate care depășește zona convenţionalului, operând între multiple concepte și sentimente,

„desigur, se spune că doar orb le-ai putea intui și,/în general, doar dacă s-ar afla mereu unele peste altele,/ceea ce n-ar fi chiar imposibil de general luat și împlinit de la orice capăt,/de la alt capăt mereu …”

Lectura acestei cărţi te obligă să evadezi, de fapt, dincolo de semnificaţiile limitate ale cuvintelor. Ele sunt, de data aceasta, ca o ţesătură care devine pe parcurs o pictură. Cuvintele se cos și se descos de pe pânză în permanenţă, destrămând orice idee preconcepută pe care ai putea-o avea când deschizi acest volum.

Zero și Zera, alternativele asimetrice care conturează cu o carismă proprie dualitatea și implicit ambiguitatea, nu-și trăiesc personajele pe o scenă reală, ci pe o apă de iluzii și închipuiri, pe valuri ce oscilează în lumina solidă a nefiinţei, a profunzimilor neimaginabile. Aceste elemente compoziţionale intervin cu o transcendenţă revelatorie în semantica acestui dialog-monolog evident interi-

orizat:

„ceea ce suntem presupune existenţa altora ca și noi, ceea ce vrem să clădim nu e altceva decât un context comparativ în laboratorul principal al facerii și desfacerii, experimentul nu are dușmani și tocmai a cunoscut primul indiciu din tura de noapte... de fapt, nu este vorba decât de o formă a noastră mai veche, iar acest seif are milioane de combinaţii...”

Personajele bifurcate în masculin-feminin par ele însele absente din rolurile lor, se reinventează cu fiecare replică, lăsând pe scena memoriei câte un nou mulaj sofisticat. Cineva parcă le mișcă, le contorsionează, apoi le ridică și le repune pe gânduri ca pe niște șine plecând în toate direcţiile deodată. Cheia jocului este multitudinea de faţete ale ființei umane, aflate într-o permanentă schimbare și modelare, scanate și demascate de consistenţa unor versuri precum acestea:

„sunt câţiva ani de când scrie pe ziduri litere mici/ca și lumea lui, niciodată nu termină/în mână i-a explodat un cântec de război și acum,/din degete i se deschid scrisorile de dragoste trimise de pe front,/nu-și amintește de ce stă adesea de vorbă cu o rudă indepărtată/ce locuiește în mintea sa,/în iarbă a strâns bărcuţe de hârtie ca să le înflorească.”

Aparent, nu există conflicte între eroii dramei simbolice care mocnește ca un jar sub foile cărţii. Intriga e pasageră, trece pe neobservate de la o voce la alta, totuși tensiunea crește, emoţia se amplifică fără să ne dăm seama pe măsură ce întrebările existenţiale ies din pagini precum niște ascuţite suliţe de metafore pe infinitele matrice alegorizante. Ele generează un continuu de obsesii vizuale și flash-uri în relieful spaţializat și deformat al scenei imateriale.

De ceva timp, Daniela Toma își asumă un nou dialect poetic în care frazele dau un alt sens dialogurilor, într-un spectacol în care înţelesurile difuzează, se întreţes fără a sublima în concret, ci doar pentru a menţine inefabilul:

„ţi-e greu să rămâi la un singur subiect dacă se tot repetă pasiunile hamletiene și, cu lingurile de lemn, se amestecă judecăţi elaborate în funcţie de căptușeala colţuroasă a ochilor

și vrei să știi părerea mea, domnule Pavlov? nu mă apăr cinic cu pumnii pe muzică de fanfară pentru că aud la știri sentinţele date fiecărei marionete procopsite cu limbă de lemn, sunt tot mai greu de înţeles, se tot schimbă între ele până ce cortina nu mai latră deloc, doar se întinde cuminte peste decoruri rigide ... se spune că arma crimei a fost singurul ochi învechit al lumii scăpat din lanţ știi, acela desprins dintr-o gură goală prea des căscată, dintr-o mână întinsă degeaba fix sub arcada nemăsurată a războiului de ţesut destine nu-i așa, domnule Pavlov, că dacă am putea intra cu toţii în acest documentar, chiar dacă am sta în picioare, starea de om n-ar mai rămâne fără avere?”

Poezia ei are rezonanţe inspirate și inedite, un limbaj inimitabil, experimental și echilibrat totodată, e picturală, dar, în același timp, are și o forţă care demonstrează maturitate creatoare și versatilitate.

Cartea aceasta se citește atent pentru a surprinde fiecare subtilitate, este de reflectat și apoi de recitit la infinit pentru că mereu vei descoperi ceva nou printre rânduri. Trebuie citită cu glas tare, ca în antichitate, pentru a da valoare fiecărui ton și inflexiune a vocii ei interioare. Nu ne propune răspunsuri concrete, dimpotrivă, și mai multe întrebări, dar acesta e farmecul aparte cu care rămânem în urma lecturii, acela de a găsi spaţiu pentru nenumărate interpretări și sensuri:

„da, da, acum sunt un nimeni celebru, iată, regizez spectacole pentru gâște, mă aflu în catedrala de ceaţă potrivită de mine cu mâna, laolaltă cu cei nebuni și faimoși, aflaţi într-o continuă terapie aplicată a suspinelor, dar, staţi, aveţi răbdare să-mi pun și fundiţele roz cu pietricele, să-mi activez mașina de tuns pe avarii, poate am noroc și moare calul în faţă la second handul de botezuri și cumetrii și rămân singură pe podiumul pe care oricum nu mă vede nimeni!... o să pun un gardian să-mi facă poze și le îngrop adânc să nu li se termine veșnicia, poate așa vor fi mulţumiţi și ţăranii din Vaslui, sunt mulţi, pe ei mă bazez doar, nu?...”

În concluzie, o carte pe care o recomand cu toată căldura, scrisă de o voce poetică care vă va surprinde prin originalitate și densitate de sensuri, care excelează și se distinge în marea masă de propuneri editoriale contemporane. Daniela Toma însăși spunea în precuvântarea acestui poem teatral:

„mizez pe inteligenţa cititorului, pe emoţia, pe imaginaţia lui, pe singura atitudine care îi expune educaţia în așa fel încât să însufleţească textul, pentru a sesiza incredibila realitate în care unii se ancorează, pe care alţii o refuză... teatrul, de fapt, înseamnă o iluzie și totuși nimic nu se găsește mai bine ancorat în realitate decât acesta, evidenţa absurdului nu poate fi contestată de nimic, orice am face, lumea rămâne absurdă”.

Ionț Calotă A publicat poezii în volumul de debut CUM SĂ SUPRAVIEŢUIEȘTI ÎN DRAGOSTE, apoi volumele MANIFEST PENTRU GLOBALIZAREA POEZIEI, CUM AM SALVAT LUMEA, PARTITURI PENTRU PĂPĂDII ELECTRICE, ORAȘUL TATUAT, ZIUA CÂND AM SEMĂNAT CU TINE, iar în anul 2020, sub pseudonimul Anan de Amiranda publică un volum de poezie experimentală, TRISTA ŢARĂ.

Proză scrie începând cu anul 2019, când obţine Premiul I la Festivalul „Alexandru Macedonski”, confirmat în anul 2020 cu Trofeul „Ion Budai Deleanu”, la festivalul cu același nume, apoi este publicat în volume colective de proză, la mai multe edituri.

MARIAN VIȘESCU

Cuptor!

Cerul se scaldă într-un aluat pe care il plămădește o mână absentă cu gesturi amuzante prin care trece și-ncolțește grâul în genunchi.

Arde pământul cu pumnul închis de teamă să nu-i scape din palme minutul umed al tălpilor întoarse.

Soarele își crestează buzele cu un ciob de corb, iar copacii își scutură frunzele la picioarele noastre cu gesturi amuzante prin care un velier începe să moară ca spuma de mare izbită de țărm!

Obol

A scăpat pâcla din șoldul lanului de grâu și înghite suflete la fiecare masă. Le dospește pe vârful limbii împletindu-le amurgul. Noaptea sparge pereții de piatră ai minții și străbate retina profanând palmele celor sacrificați pline de seninul din obol, trimițându-i către Aheron cu gurile căscate!

Să-mi scrii!

Ce mai faci... când toamna fluturii se sting sub culorile aripilor scăldate în ploaie? Ce mai faci... când oamenii calcă bălțile de pe trotuare, într-un ecou intim, strivind o sărutare?

Să-mi scrii când vrei, la toamnă! Într-o dimineață, devreme, când timpul e volubil și conturează o formă discretă a iubirii care ascultă vântul inocent din oase. Să-mi povestești... cum versul saltă peste iarba pe care treci.

Să-mi scrii poeme... Ce mi se innoadă-n gând, ispite în versuri cu clipiri ce s-au dezlănțuit. Azi pentru tine prind fluturi scriind și trăind risipit. Pe dunele pustii, se simte o durere asurzitoare în căderea bruscă fără zgomot a unei umbre alături de un trup, încolăcindu-l cu o îmbrățișare, iar palmele îi mângâiau genunchii învelindu-i cu o pânză de păianjen.

Moartea râde peste tot, îi trecea trupului prin stern ca o herghelie în galop ce răscolea iluzii unde nimic nu moare.

Doar el, odinioară, gardianul umbrei, aude moartea ce-l împunge tandru și ploaia ce comprimă... Adâncul din deșert!

Arătătorul mi se scurge printr-o reverie deschiotorată a buzelor... Pare un melc ce alunecă într-un cântec de somn interzis. Neliniștea mea cu forme puține, îți despică coapsele cerând tribut, vrăjitorii viagere. Instincte nesătule și sălbatice, ne dezgolesc și ne dezbină într-o imagine fulguindă cu brațe de dantelă.

Alter ego

Ne vorbeam pe rând, el ascuns în noapte, iar eu retras într-un colț, speriat!

Puneam rămășag pe timpul care așteaptă să închidă luminile care aprind scântei în ochii mari.

Acum îl strâng pantofii! Zâmbește amarnic uitându-se-n oglindă, iar eu mă cutremur în timp ce-mi îmbrățișează glezna.

Muza aprinsă

S-a topit cerul în neant când s-au terminat norii și ai apărut tu! Să mă iubești până la carne... La fel cum te iubesc eu de fiecare dată când îți las amurgul în pleoape! Să nu uiți... inima mea este însetată după degetele tale care știu să se înfigă până la sânge! Azi, pentru fiecare rid al meu, încă o muză s-a aprins împiedicându-se de prezența ta!

Strigoi de toamnă

În somnul meu cu vise, se-neacă îngeri cu aripi de frunze. Mor straturile de flori, iar eu orfan, mimez dimineața. În noaptea mea cu vise, copiii devin strigoii unor resturi de iubiri. Dincolo de fereastră, un anotimp infectat de-o toamnă aruncă lumină pe roua din zori.

Tu vino... și umple cerul cu o vară, când florile îmbracă în sărutări bobocii ce plâng cu lacrimi lumină.

Atinge-mă până mi se rupe carnea, rid după rid alungându-mă departe, iar degetele mi se frâng adânc sub coaste.

Tu vino... Când încă îți sunt viu și munții-nțarcă brazii la soroc, să mi te faci colind, adânc să te pătrund, iar sărutarea ce ți-o port pe buze să o gust... tăcând! Tu vino...

Cu o toamnă mai bătrân

De ieri... Un cer închis cu norii răi, plouă otravă! În Eu-l greu ce-mi ține loc de casă, spaimele se nasc în măsuri egale, închise dincolo de mine... Și nu-mi mai pasă... De norii suspendați pe ceață. Trecutul... Un poem neterminat, fără iluzii în care versul plânge și numără zadarnic, mai rarele silabe citite mai departe, într-un ochi cu lacrimi, gol, adânc și-apatic. Iar azi... nu-mi mai pasă, de-s învins s-au mort până în zori, de verile fierbinți ori pline de ninsori! Căci brațu-mi greu și cu rugină, devine mai încet și încărcat cu altă ploaie de otravă și mai bătrân puțin cu-o toamnă!

Muz-ul!

În frunzele ruginite de toamnă, o muză își ștergea obrajii de lacrimi într-o noapte cu lumina unei stele ce stă confuză scăldând pe pleoape-o dimineață cu miere și lapte. Pe căile lactee ce-alunecă în locuri adânci și interzise, se reflectă umbra unui suflet muz. El zugrăvește toamna, pe frunte și-n auz, cu umbrele de vară adormite-n vise.

Marian Vișescu, născut la 20 februarie 1969, în comuna Leleasca, județul Olt. Debut literar: în Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (2017). A publicat în nenumărate reviste din țară și străinătate. Membru al Societăţii Culturale ,,Anton Pann” - Râmnicu Vâlcea.