Lecția de română

MILENA MUNTEANU

Lecția de română

Intru în anticamera doctorului Munteanu din Toronto; acolo aștepta un tânăr. Mă uit lung la el, arată ca orice tânăr de pe aici, să fie român sau să nu fie?

Dau totuși bineţe cu: – Bună seara! Se uită lung la mine, înţeleg că nu e român. Totuși, într-un târziu, răspunde: – Bună seara! Aha, deci este. Un tinerel lung și slab, m-am gândit eu că trebuie să fie foarte tânăr. Zic: – Eu sunt Milena și tu ești? – Mihai. Frumos. Trebuie să fie mai tânăr decât Alexandru meu, mi-am zis. Și intrăm în vorbă: – Ce faci? – La dentist… – Da, știu. … și până la urmă începe să-mi spună că tată-sau e un „engineer” și mamă-sa lucrează la un „hospital”…. hmm, îmi zic: ori e născut aici, ori e venit de când e foarte mic… Aflu că e venit de când avea 2 ani și jumătate, dar că părinţii îl ‘force’ să ‘practice’, adică îl obligă să exerseze româna. E, totuși, fluent, ceea ce e o performanţă în sine. În plus, pare doritor să-și vorbească limba maternă. Întreb: – Dar de scris, scrii românește? – Nu, nu scriu. – Cum nu scrii? Cine știe vorbi, știe să și scrie, i-am zis. Mi-am adus aminte că deși Alexandru meu nu a făcut o singură clasă de limba română, citește și scrie foarte bine. Tot ce a trebuit să îl învăţ e alfabetul. Îl întreb: – Alfabetul îl stii? Zice: – Nu îl stiu, dar și tata mi-a zis că se scrie exact cum se citește.

– Păi vezi?, zic, hai să te învăţ să scrii românește. Până aștepţi în anticamera dentistului, ai și învăţat!… Se uită la mine: – ?!? Totuși, pare interesat, zâmbește, și fără să-i cer, se mută pe un scaun lângă mine. Eu iau un creion și o hârtie și încep să scriu alfabetul: – ‘a’, pe ăsta îl citești ca în ‘acasă’, nu îl citești ‘ei’, ne-am înţeles? – Da. – ‘b’. Pe ăsta îl citești ca în ‘barcă’, zic, spune-mi tu un cuvant cu ‘c’. – ‘Casă’. – Foarte bine, ai văzut? Acum cu ‘d’. – ‘Dulap’. – Splendid. Cu ‘e’. – ‘Elephant’. – Foarte bine, numai că dacă citim f îl și scriem ‘f’, așa că scriem elefant… Ajungem apoi la grupurile: ce, ci, che, chi… câteva caractere speciale, românești: ă, î, â, ș, ţ, cam astea-s toate! – Cum ţi se pare? – Vreau să mai ‘practice’. – Adică vrei să mai exersezi? – Da. – Ai vrea să îţi fac cadou o carte în română? – Nu, că am. – Bine. – Dar câţi ani are băiatul tău? mă întreabă el. Aici am gândit că îi trebuie o altă lecţie de română, despre pronumele de politeţe, dar n-am spus nimic, nu cred că asta e o problemă. Răspund: – 23. – 23??? In gândul meu: E mult, nu-i așa? Asta mă dă de gol pe mine! – E mult! – Dar tu câţi ani ai? îl intreb, 16? – 16???, mă întreabă înapoi…. Oare și asta i se pare mult? – Am 14, îmi spune. Vai, ce tânăr, un copil! Un copil într-un corp de tânăr deșirat. Un copil curios, drăguţ, doritor să afle. Îmi venea sa îi spun să scrie mesaje la prieteni pe Messenger, în română. Poate se învaţă unii pe altii, se corectează unii pe alţii, se iau unii după alţii, până devine ‘cool’.

Asta îmi aduce aminte că am văzut un reportaj despre delfinii care învăţau să vorbească de la oameni…. și antrenorii ar fi vrut ca ei, delfinii, să ajungă să se înveţe unii pe alţii! Dacă ar fi așa ușor, la ora asta oceanul ar fi plin de delfini vorbind englezește, dar cum nu e, mă gândesc că e totuși nevoie de mai mult ‘practice’, de mai mult exerciţiu, adică, pentru a fi fluenţi în orice limbă. Cam așa și aici…. Cred că Mihai avea dreptate, el avea nevoie să ‘practice’! Cum însă trăim într-o lume străină în care toţi suntem ocupaţi, ocaziile nu sunt multe. Totuși, chiar și câte o oră ici și colo, poate pune câte o carte românească în braţele câte unui tânăr. La fel cum și alţii au făcut-o pentru noi. La urma urmei, frumoasa limbă română ne-a fost încredinţată nouă, să o dăm mai departe!