Icoana: Credință și artă

CORNEL DRINOVAN

Icoana: Credință și artă

Motto: „Inspiraţia divină este însuși principiul artei liturgice.”

Leonid Uspensky

Nu există Biserică în lumea ortodoxă care, pe lângă celelalte obiecte de cult, să nu fie împodobită cu icoane. Dar nu a fost așa de la început ci a trebuit să treacă secole până să se ajungă la ceea ce cunoaștem noi astăzi.

Opoziția față de icoane a fost de când au apărut primele manifestari ale artei sacre până după perioada iconoclastă când s-a ajuns la vârful conflictului între iconoclaști și iconofili, soluționat în favoarea cultului icoanelor care s-a impus în toată lumea ortodoxă. Asta nu înseamnă că iconoclaștii au îmbrățișat noile idei ci mai degrabă, putem spune, că ideilele lor continuă până în zilele noastre sub o formă sau alta.

Aversiunea față de imagini s-ar datora în primul rând faptului că cei convertiți veneau din lumea iudaică după cum afirmă savantul englez Edward Gibbon, iar creștinismul ca moștenitor al iudaismului s-a opus idolatriei, cât și datorită scrierilor unor „Părinți ai Bisericii”, potrivnici imaginilor ca, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen și Eusebiu din Cezareea pe care Biserica însă nu-i consideră pe deplin ortodocși. Iisus

din Nazaret nu a făcut nicio referire la creația artistică ci ca israelit a lăsat curentul vremii, a Legii mozaice, care se ghida după expresia „Să nu-ți faci chip cioplit...” (Ex 20,4; Lev 19,4; 26,1; Dt 4,15-20; Sab 15,4-5). Teama de idolatrie i-a făcut pe liderii spirituali și pe profeți să se opună reprezentărilor figurative. Cu siguranță primii creștini nutreau o aversiune totală față de imagini. Totuși, arta sacră se va dezvolta în primele comunități creștine adoptând însă un limbaj simbolic pe care îl putea sustrage din tradiția israelită care avea un bogat alfabet de simboluri. Dar și arta reprezentativă își va face loc mai ales în coloniile creștine din diaspora sub influența culturii elenistice, un exemplu fiind imaginile de la Dura Europos.

Primele expresii artistice ale artei creștine au apărut acolo unde a apărut și s-a dezvoltat creștinismul primitiv: Siria și Palestina. Odată cu extinderea creștinismului în centrele importante din jurul Mării Mediterane influențate de cultura elenistică apar alte centre în care se dezvoltă pe lângă artele ornamentale, portretele de zei și regi, portrete religioase ca cele din Fayum care vor influența foarte mult în primele icoane bizantine. Portretele din Fayum, o sinteză între concepțiile plastice din Orient și realismul occidental prezintă „trăsături regulate și individuale ale feței asemănătoare naturalismului elenic; în schimb ochii măriți diproporționat și frontalitatea impresionează prin intensitatea sentimentului interior. Este o pictură realistă care, în același timp, anunță spiritualitatea icoanelor bizantine.”

Dacă ne referim la icoană ca obiect de cult și venerare, și nu doar la imagini, putem spune că abia în secolul IV apar primele creații de acest fel. În arta iconică din perioada paleo-creștină artistul invita privitorul să-și concentreze atenția doar asupra figurii sau portretului unei persoane. Figurile pe care le întălnim pe pereții catacombelor și reliefurile de pe sarcofage sunt aproape toate figuri simbolice și alegorice. „Marea majoritate a monumentelor artei sacre din primele veacuri – mai ales în partea răsăriteană a creștinătăţii – au fost distruse de iconoclaști, mai târziu de către cruciaţi, sau pur și simplu de timp. Se păstrează mai ales frescele din catacombe, în special la Roma.” Aici, în catacombele cunoscute cu numele de Calixto, Domitila, Pretéxtate y Priscila, „se află pe pereții înalți și înguști ai galeriilor, alături de o infinitate de inscripții, unde s-a născut prima artă creștină, o artă simplă, naivă și aproape domestică. Imaginile pe care acei artiști au început să le schițeze par mai degrabă o «rugăciune figurativă» decât o cateheză sau o expunere doctrinară.”

Subiectele noii arte creștine reflectau o nouă atitudine față de religie căutând simboluri în Biblie. Maeștrii gândirii creștine și-au însușit povestirile biblice văzând în ele tipuri și figuri care anunțau evenimente și personaje

din Noul Testament.

În ce privește viața lui Iisus, arta catacombelor și sarcofagelor se limitează la câteva miracole: orbul din naștere, paraliticul, salvarea lui Lazăr. Spre sfârșitul secolului III și începutul secolului IV se observă o pictură care tinde spre un portret mai personalizat al defunctului, stilul pictoric devine mai liniar cum se poate observa în catacombele Domitila și Priscila. În catacombe primii creștini folosea o serie de simboluri biblice: mielul, arca, vița de vie și multe altele.

Adevărata artă a icoanei, în conceptul pe care îl cunoaștem astăzi, începe după „Pacea Bisericii” în urma edictului de la Milan, semnat de împărații Constantin și Licino, instaurându-se toleranța și pacea religioasă, precum și fundarea unei noi capitale pe malul Mării Negre. Chiar dacă perioada unei Biserici clandestine a trecut, liderii religioși erau încă suspicioși cu imaginile, mai ales cu cele care provocau un sentiment de venerație în rândul credincioșilor. Chiar Sfântul Augustin, în toate scrierile sale face doar o mențiune referitoare la o pictură cu martiriul Sfântului Ștefan considerând că adoratorii acestor picturi sunt mai degrabă superstițioși decât instruiți.

În această epocă se ia conștință de dogmele fundamentale, Trinitate, divinitatea Cuvântului, uniunea personală a lui Iisus cu Cuvântul, perfecta natură umană a lui Iisus și se stabilește Crezul la conciliile din Nicea (325) și Constantinopol (381). Toate acestea fac ca imaginile din secolele IV și V să reprezinte corespondența între artă și credință. „Evoluția artei iconografice în acest secol reflectă, așadar, modul de a simți figura lui Hristos în fiecare moment. Interesul pentru a arăta misiunea mântuitoare a lui Isus, miraculos evlavios pentru adepții săi loiali (așa cum era evident în arta primelor trei secole), se trece la misterul persoanei sale.” „Arta trebuie, pe de o parte, să transmită adevărurile formulate dogmatic, iar pe de altă parte, să comunice experienţa trăită acestor adevăruri, experienţa spirituală a sfinţilor – acel creștinism viu în care dogma și viaţa se confundă.” Tot în această epocă au fost stabilite marile sărbători cu icoanele aferente, o epocă în care au trăit „marii sfinţi ai Ortodoxiei precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom, Grigorie de Nyssa, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Marcu, Isaia și mulţi alţii.” Biserica a acordat și acordă o mare importanță icoanei fiind o mărturisire de credință. „În ce privește imaginea lui Hristos ea respinge iconografia elenistică potrivit căreia Domnul apărea sub trăsăturile unui tânăr zeu imberb și elegant, de genul lui Apollo; ea preferă iconografia palestiniană a bărbatului cu barbă întunecată, cu părul lung – tipul realist, deopotrivă portretistic și maiestuos. La fel în cazul Fecioarei: arta elenistică îi conferise tunica, cerceii și coafura marilor doamne din Alexandria sau Roma.”

Până la începerea perioadei iconoclaste icoana și-a găsit locul în Biserică, suportul dogmatic și canoanele de reprezentare chiar dacă în această epocă aveau loc multe „bătăi” doctrinare și acțiuni de distrugere fizică a icoanelor din partea iconoclaștilor. „Sensul și conţinutul icoanei reies din învăţătura pe care Biserica a formulat-o ca răspuns dat iconoclasmului.”

Perioada iconoclastă în lumea ortodoxă, care durează mai bine de o sută de ani, începe din inițiativa Statului cu împăratul Leon III Isaurul, influențat de mulți episcopi ostili cultului icoanelor. Prima etapă durează până la Sinodul de la Niceea din 787 unde s-a restabilit venerarea icoanelor însă pacea nu a durat decât 27 de ani. „Războiul” icoanelor v-a continua până la moartea împăratului Teofil în 842 când cultul icoanelor s-a impus și a fost restabilit. Asta nu a dus însă la o dispariție a iconoclasmului care continuă chiar și în zilele noastre fără violența din perioada iconoclastă. „... în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea Întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Iată de ce, atunci când Biserica apără imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic și nici aspectul lor estetic, ci însăși temelia credinţei creștine.”

Icoană sculptată Sf. Sofia cu ficele Schinteie Art