Tiberiu Brediceanu și sentimentul românesc al dorului

CONSTANTIN TUFAN STAN

Tiberiu Brediceanu și sentimentul românesc al dorului*

Contemporan cu realităţile sociale și politice ale românilor bănăţeni și transilvăneni, Tiberiu Brediceanu și-a sublimat fireștile sensibilităţi naţionale în pagini muzicale inspirate din ancestralul melos ţărănesc. Prolificitatea sa s-a împlinit într-un amplu și generos registru teoretic (articole, studii, eseuri, cronici, comunicări știinţifice), dar mai ales componistic, prin cântece, doine și balade (reunite, în 1927, în cele zece caiete cuprinzând Doine, cântece și balade românești pe teme popolare, pentru voce și pian), creaţii instrumentale (jocuri, valsuri, opusuri camerale), care au avut darul să cultive spiritualitatea românească în momente de restriște și să însufleţească manifestările de afirmare identitară, prefigurând statuarea unor genuri muzicale, în special miniaturi, aflate încă într-un proces de cristalizare în muzica românească: liedul, creația corală, suita instrumentală și muzica de teatru. Poemul muzical etnografic „Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec” (1905), amplificat ulterior (România în port, joc și cântec, 1920), La șezătoare, icoană de la ţară într-un act (1908), Seara Mare, scene lirice în trei acte pe versuri de Adrian Maniu (1924), Învierea (1936), pantomimă în patru tablouri după un text de Lucian Blaga (cumna-

*Prezentare rostită cu prilejul concertului in memoriam Tiberiu Brediceanu – 140, susținut, la 27 mai 2017, în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara.

tul său), au reprezentat tot atâţia pași pentru structurarea ca gen a baletului românesc.

Membru al Marelui Sfat Naţional, director al Resortului Ocrotiri Sociale din subordinea Consiliului Dirigent din Cluj (resort care includea și secţiunea Arte) în primii ani de după Marea Unire, T. Brediceanu s-a consacrat înfăptuirii unor generoase proiecte culturale de anvergură naţională: fondarea Operei Române, a Teatrului Naţional și a Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, a Arhivei Fonogramice a Ministerului Artelor din București, înfiinţarea Conservatorului ASTREI din Brașov, înjghebarea unei prime orchestre proprii a Operei Române bucureștene, fondarea Societăţii Compozitorilor Români. Continuând tradiţia familială, artistul bănăţean și-a exercitat, episodic, până în 1920, mandatul de deputat în Parlamentul României în prima legislatură de după Unire. În toamna anului următor a iniţiat un amplu turneu dedicat culegerii de folclor muzical în spaţiul bănăţean, finalizat, în 1925, prin reunirea a 810 melodii populare românești din Banat (între care și variante ale baladei Mioriţa, una dintre temele predilecte ale investigaţiilor sale folcloristice), culese în 82 de comune, tom premiat de Societatea Compozitorilor Români printr-un comitet prezidat de George Enescu.

Modalitatea de prelucrare a melosului popular, oarecum simplistă, idilică, de factură „sămănătoristă” (utilizarea cvasiexclusivă a intonaţiilor major-minorului apusean, eludarea latenţelor armonice modale ale ductului melodic, o viziune reducţionistă asupra metricii folclorului românesc, încorsetat în straiele ritmurilor consacrate ale muzicii clasice), au impietat, într-o oarecare măsură, asupra afirmării plenare, nealterate a esenţei folclorului ţărănesc românesc, într-o perioadă marcată de cercetările lui Sabin Drăgoi, Béla Bartók, Constantin Brăiloiu și, ceva mai târziu, Nicolae Ursu, dar și de noile direcţii și acumulări în componistică. Cu toate acestea, cântecele și doinele lui Tiberiu Brediceanu au cunoscut un neașteptat, uimitor succes pe cele mai importante scene naţionale și europene începând cu prima decadă a secolului XX și până în zilele noastre: în perioada antebelică, cântecele lui Brediceanu răsunau pe scena Ateneului Român

Tiberiu Brediceanu

din București, în interpretarea Veturiei Triteanu, iar în capitala valsului, în anii interbelici, selectul public vienez era entuziasmat de antrenul și inefabila expresie ale sonorităţilor doinelor bănăţene și ardelene cântate cu patos de Traian Grozăvescu, tiparul ritmico-melodic și armonic al muzicii europene nereușind să estompeze sau să altereze imaginea unui autentic „parfum” românesc implantat în structura intimă a muzicii, apreciată și savurată pe toate meridianele. Supleţea conturului melodic, rafinamentul expresiilor dinamice și agogice (asemănările cu harul lui Ioan Vidu, care a creat adevărate nestemate vocale având la dispoziţie mijloace tehnice limitate, sunt evidente!) reușesc să impresioneze și astăzi publicul meloman de pretutindeni, oferind, poate, o anumită perspectivă a compatibilităţii spiritualităţii românești (o atipică insulă de latinitate), aflată într-un sui-generis spaţiu confiniar (la porţile Orientului), cu valorile fundamentale ale Apusului.

Câteva nestemate din tezaurul de doine și cântece lăsate moștenire de Tiberiu Brediceanu sunt puse astăzi în valoare graţie mezzosopranei Aura Twarowska, fiică a Lugojului (perfecţionată vocal la Timișoara și București), cu o îndelungată prezență solistică la Wiener Staatsoper, posesoarea unui impresionant palmares, filomela cu „voce de aur” (sintagmă cu care o alintă, în ultimii ani, simpli melomani, dar și specialiști în domeniu). Prin salba de doine și cântece selectate din cuprinsul celor zece caiete de Doine și cântece popolare (Bagă, Doamne, Luna-n nor, Știi tu, bade, Vai, bădiță, dragi ne-avem), precum și ariile extrase din muzica de scenă a lui Tiberiu Brediceanu (Pe sub flori mă legănai, Floricică de pe apă și Doina Stăncuţei), primadona Banatului oferă melomanilor o imagine idilică, de o delicată ingenuitate, a folclorului românesc. Aura Twarowska, posesoare a unei impecabile tehnici interpretative, calităţi subordonate unei voci de o amplă și nuanţată bogăţie timbrală, și Manuela Iana-Mihăilescu, o pianistă rafinată, cu certificate disponibilităţi și împliniri solistice și camerale (reliefate, în această seară, în Brâu, Pe loc, Măzărica și Ardeleana), recompun atmosfera unei epoci revolute, încărcate de gingășia celor mai pure sentimente, născute dintr-un preaplin sufletesc și un neostoit sentiment românesc al dorului.

Cunoscătoare ale arabescurilor melodice și a structurii ritmice specifice folclorului bănăţean, cele două interprete redau cu șarm și antren alternanța metrică a jocurilor, intuind cele mai rafinate inflexiuni în desfășurarea discursului sonor. Concertul aniversar Tiberiu Brediceanu (140 de ani de la naștere) se constituie într-un dar de preţ oferit melomanilor lugojeni, exprimat sub semnul inefabilului sentiment românesc al dorului, o perpetuă și neîmplinită dorinţă de a apropia depărtările fizice și spirituale.