Ceață amară

Îi stăteau bine. Nu le simțea ca pe o povară. Făceau parte, în mod natural acum, din corpul său. Musafirul se arătă satisfăcut. Dădură mâinile și plecă. El îl conduse și se întoarse după puțin timp. Merse direct la oglinda din hol, făcu o piruetă și se arătă mulțumit. Îi stăteau mai mult decât bine. Ar trebui să se facă un comerț cu aripi de înger! La costume fancy, o pereche de aripi de înger! Ar deveni, repede, o modă.

Intră în camera de zi, se puse în fotoliu și dădu drumul la televizor. Vârfurile aripilor, unite, îi înconjurau acum capul ca o aură.

Azi era încă liber. Dar de mâine avea să-și ia în primire postul obținut, acela de păzitor al propriului înger.

Își pierdu cumpătul, se apropie de ea, ridică mâna, însă, până să lovească, afară, în plin soarele de mai, se lăsă o ceață, ca și cum, din cer, pe întregul pământ s-ar fi prăbușit un animal imens, transparent, însă, rănit, agonizând neîncetat.

Depărtările fuseseră acoperite de straturile masive, alburii. Fântânile se umpluseră de ceața care se revărsa sub forma unor fuioare reci, aspre. Cerul abia se zărea dincolo de o pâclă plumburie, fremătătoare pe alocuri. Avea să țină ceața aceasta nesfârșită care parcă înlocuise și timpul, căci de când apăru, toate ceasurile încremeniră. Iar oamenilor, le cam pieiră glasurile.

Totul porni de la o neînțelegere dintre soții Crâmparu. În urmă cu o săptămână trecură prin cel mai mare necaz al vieții lor. Singura lor fată, Mălina, studia limbi străine la facultatea din oraș. Stătea la cămin și venea acasă, doar weekendurile.

Se îmbolnăvi de covid, în urmă cu trei săptămâni. Deși era sănătoasă, nu se știa cu alte probleme, începu să nu mai respire cum trebuie, să-i scadă oxigenul, să facă temperatură și să se simtă foarte amețită. În câteva zile căzu la pat, apoi, într-o dimineață nu se mai trezise. Cei de la cămin chemară ambulanța, o duseră la spital, o conectară la aparate. În cele din urmă își reveni, dar oxigenul îi tot scădea, febra nu contenea, intră în comă, iar vineri seara murise.

Părinții, care tot timpul i-au fost alături, au încremenit de durere. Lacrimile le alunecau pe fețele care căpătaseră o asprime înghețată, inumană. O înmormântară în sat. Participase

foarte multă lume, jalea imensă deveni un trup care se mișca pretutindeni, fără odihnă, umbrind totul în jur.

Înainte de cearta celor doi, Maria, mama fetei, începuse să aibă, de două nopți, același vis. Se făcea că fata ei era vie, dar nu putea să facă sau să spună ceva, căci tot trupul îi era învăluit într-o foaie de șmirghel, plină de țepi pe dinăuntru, care o strângea din ce în ce mai tare. Dincolo de strania arătare, mai vedea în vis că trupul fetei nu se mai afla în groapa în care o puseseră, ci fusese depus pe fundul adânc al unei găuri de sobol, unde nimeni și nimic nu ar fi ajuns ca s-o salveze.

Târându-se pe pereții de pământ, venea un sobol cu trupul plin de solzi, clești de rac și cap de șarpe, care se apropia încet, sâsâind, de trupul fetei. Ea nu putea, însă, să vadă sau să simtă ceva, întrucât foaia de șmirghel, la cea mai mică mișcare, îi strângea și mai tare trupul, țepii îi intrau și mai adânc în carne. Între timp, în spațiul strâmt în care se aflau fata și sobolul, țâșnea din nevăzut un fel de cerneală deschisă la culoare, care acoperea totul, într-o clipă și, atunci, femeia se trezea țipând.

După ce visul se repetă în a doua noapte, dimineața femeia se sculă agitată, parcă-și pierduse mințile, merse direct în grajdul unde bărbatul ei, Pavel, dădea de mâncare la porci, deschise ușa, trântind-o de pereți, se postă în fața lui și îi spuse că ceva nu era curat la mijloc, de ea putea avea un asemenea vis, că fata lor nu avea parte de odihnă ca lumea, că ceva sau cineva o muncea pe sărăcuța, acolo unde se afla ea și că, de grabă, trebuie să meargă-n cimitir, cu două lopeți, să-l cheme pe popa, să fie numai ei, să dezgroape fata, să vadă ce-i s-o întâmplat de când e acolo, să-i înfigă ceva-n inimă, de-o fi cazul! Pavel o privi livid, își făcu de câteva ori cruce, apoi scuipă o dată zdravăn, în direcția ei, spunându-i că s-o tâmpit de-a binelea, că nu au nicio legătură biata fată înțepenită, fără viață, și visul ei de femeie fără o doagă, să facă bine să stea în loc, să meargă-n casă, să se liniștească, de nu avea s-o ducă chiar el la popa, să-i citească vreo câteva. Bine, mă omule, dară știi povestea din sat, că doară s-o mai întâmplat astfel de treburi, cu Marin lui Cocoș, cel pe care, la nici o săptămână de la îngropăciune, l-or dezgropat, de față o fost tot satul, și l-or găsit în sicriu întors pe burtă, de o trebuit, suportând mirosuri groaznice, că era-n plină vară, să-l întoarcă și să-i înfigă-n inimă un țăruș. Doar după ce-or înfăptuit ce or trebuit să înfăptuiască, în dimineața următoare, vacile și-or revenit din amorțeală, copilul cel mic al lui Marin își recăpătase cunoștința, muierea lui dădea din nou lapte din sâni, nu fiere cum zicea ea că îi ieșise, fiere în toată regula, gălbuie, acidă, de se înecă cel mic și își pierdu simțurile!

Văzând că nu are cu cine răzbi și că femeia e hotărâtă să facă un asemenea lucru, simți că-l ia cu amețeli.

El, care rar, se mânie, din pricina

traumei prin care treceau, își pierdu dintr-o dată cumpătul, trăsăturile feței i se schimonosiră, vocea îi deveni metalică, se apropie de ea, ridică mâna, însă nu apucă să lovească. Auzise, cum afară, ceva greu, o fâșie plumburie dintr-un sfârșit de lume, se prăbuși cu un zgomot strident. Ieșiră imediat și zăriră ceața care cuprindea totul în jur. Respirând-o, te cuprindea pe dinăuntru un iz vâscos, amar.

Amuțiră. Stătură așa mult timp. Bărbatul nu avea curajul să-și privească palmele.

PRAZNICAR BELGIA 1 - cu foiță de aur SchinteieArt

GABRIELA SCHUSTER

Potop

Absolutul este metodic moartea e și mai perversă așa e ea îngropat în minciună adevărul râde la rădăcina caninului de lapte devine tot mai palid pleacă... în huruitul roţilor masca îndoielii își răsucește zulufi

mă uit peste umărul prea ars de viaţă potopul din valuri albe a inundat marea neagră descojind malurile de stânci și case seara în Bosfor cu clinchete trudite ţiglele se lovesc de praguri ferestrele de uși le simt sub pielea tălpilor câteodată un craniu poartă încă basma

se lasă întunericul veacurilor

Împacă-te

Neputinţă

Nu mai e nimic de spus cuvintele s-au împerecheat și au dat semne că își fac cuiburi doar durerea ne coboară în adânc am plâns și am scrâșnit din dinţi am trecut de la real la imaginar și înapoi simplu fără împestriţări fără gânduri ascunse fără nici un plan

limitele nu le descoperi, cu încetul ele cresc cu încetul din neputinţele tale din dezbrăcarea de verde din consecinţa îngerului vestitor de moarte

Fiecare chip

În spatele fiecărui chip ghemuit un animal speriat stă nu știe ce i se întâmplă nu înţelege ce-i cu lumea asta se caută pe sine în toate chipurile trecătoare

în fiecare chip speriat zace și pacea și războiul și mila și nepăsarea și iubirea și ura și generozitatea și lăcomia Lângă fiecare mirare un ciorchine de cuiburi pe care iarna le zgârie cu fulgi de zăpadă îmi ascut dorul pe cureaua pentru brici și zăngăne și zăngăne de parcă liniștea din lume s-a ascuns de frică

împacă-te cu moartea nu ai nici o putere fiţi prieteni împacă-te cu trupul putrezește-l de viu distruge-l cu sex și alcool ca să uiţi

mă strânge moartea din mine plesnește la încheieturi câtă să fie deasupra noastră să încăpem toţi, pentru fiecare sau pentru Unu? Unu care ne cuprinde cât nu putem înţelege cât nu avem răspuns

în spatele fiecărui chip este un ţipăt o suferinţă o moarte o spaimă o lume un zeu

Linia fără capete

Într-o noapte ca asta se poate muri în liniștea picăturii de întuneric

între cer și pământ urlă doar vulpea

o jumătate de lună se uită cu ochiul din dreapta

restul se ascunde în umbra pământului doar vântul palid aduce mișcare în gânduri pic...pic

turnul bisericii se clatină sub clopot e ora 3

miezul întrebărilor se lasă descărnat până la taina opacă de unde nu se întoarce nimic

bezna se scurge din ochiul minţii ca o păcură din măruntaiele timpului cât de greu este un suflet dacă trage jos toată bolta până la linia fără capete

unde mi-e locul? între pleoapele fără privire sunt linia însăși

Ultima

Primăvara vine dinspre iarnă și de fiecare dată mă arată cu degetul sângele umple în forţă ţevile albastre

o văd cu coji de gheaţă pe trup nu m-a ales moartea ca un gheţar plutitor mă înconjoară deplin viaţa umblă ca o roată în jurul osiei

privesc stelele până cad și intru în noaptea adâncă să mă satur de veghe

strada se lăbărţează neagră printre case nopţile fără zile luminează slab aud apa plouă sub roată osia e spartă timpul dispare

Poetul, editorul, redactorul și jurnalistul cultural Milan Ohnisko, diyident și semnatar al Cartei 77 în timpul Normalizării, s-a născut la Brno pe 16 iulie 1965). Din cauza convingerilor sale anticomuniste timpurii, a fost nevoit să părăsească prematur gimnaziul în 1981 și, cu un an mai târziu, și Școala Medie de Biblioteconomie. În timpul normalizării, a lucrat ca muncitor în construcții, recuziter, cititor de contoare pentru apă, paznic de șantier etc. După căderea comunismului, a devenit corespondent al filialei cehe a Agenției de Informare din Europa de Est (VIA). Apoi a înființat la Brno editura G (a.k.a. Ohnisko) și o librărie, care au funcționat până în 1997. Între anni 2001 și 2005 a fost angajat la editura Petrov (mai târziu Druhé město), apoi mult timp a colaborat cu diverse de edituri în calitate de redactor de carteindependent. S-a mutat la Praga în 2012 iar acum este redactor-șef adjunct al reputatei reviste literare Tvar.

Evident că opera sa timpurie nu a putut apărea în timpul Normalizării, astfel încât autorul a publicat în samizdat (revistele anticomuniste underground Vokno, Edice Petlice, Fragment K, Magazín SPUSA) și în revista diasporei cehe Listy. Este prezent în numeroase almanahuri și antologii de prestigiu.

În străinătate, poeziile sale s-au bucurat de mare succes mai ales în Franța, Polonia și Germania.

Trupele Já jsem poznal…, , Nahoru po schodišti dolů band, Putrescin și Hm... au preluat unele dintre textele sale și le-au pus pe muzică.

Ohnisko este, de asemenea, autorul unui text poetic-reflexiv din catalogul Women’s Yard, care a însoțit în anul 2013 proiectul cu același titlu al artistei plastice și psihanalistei Kamila Ženatá. Aceasta a organiat cu patru ani mai târziu și expoziția multimedia Orizontul evenimentelor (finală) găzduită de Centrul pentru Artă Conte mporană DOX din Praga, Ohnisko fiind curator al expoziției și artist în rezidență.

Activitatea sa redactorială și editoriale este de asemenea foarte bogată.

Mai puțin se știe însă că, ocazional, Ohnisko a lucrat și ca traducător: de exemplu, a tradus împreună cu Vanda Senko Ohnisková, romanul Insula de Aldous Huxley.

Volumul său Lumina din rană a fost distins în 2017 cu prestigiosul premiu național Magnesia Litera pentru Poezie.

Prezentare și traducere din cehă în română de Dan Mircea Duță

MILAN OHNISKO

POEZIE

bat cu degetele în mașina de scris ciocănitoare înfruptându-se din sine

confuze cuvintele se înghesuie printre rânduri habar n-au ce-i aia viață

AZI ÎN DRUM SPRE SERVICIU

Azi în drum spre serviciu am văzut un om cu un demon pe chip

Se săruta cu întunericul

Am luat tramvaiul am uitat de toate omul acela a rămas acolo

Demonul a venit cu mine

Poeziile prezentate fac parte dintr-o antologie de autor care îi va apărea la Școala Ardeleană în traducerea lui Dan Mircea Duță.

GERUNZIU CĂTRE NEANT

Cum să înghesui într-o poezie realitatea că dorința mi se mulează pe suflet precum cearșaful ud pe trupul gol?

Cum să înghesui într-o poezie realitatea că peste douăzeci treizeci cincizeci de ani eu flacăra mă voi transforma în cenușă?

Cum să înghesui într-o poezie realitatea că vou fiind dorm într-una iar mort fiind voi adormi definitiv?

poezie

Pe bancă stă o fată citește zâmbește are picioarele dezgolite o constelație de pistrui in decolteu căștile pe urechi

Un puf fin pe brațe e frumoasă și îmi place chiar dacă ar putea să-mi fie și așa mai departe

Se scarpină în cap - și uite încheietura mâinii ei are memorie

Domnișoară această poezie este pentru dumneavoastră

zăcea acolo un om

Pe lume sunt atâtea lucruri ciudate

De exemplu când spunem zăcea acolo un om

cui i-ar trece prin cap că ar putea fi vorba despre o femeie

vară

Stăteam pe o bancă în Curtea Paradisului de la Spitalului Militar1 beam cafea râdeam și ne sărutam iar eu vedeam peste umărul tău cum se aducea încă un cadavru la morgă

cântăreața

Astăzi stând pe veceu acasă la ai mei am citit că tipa se dă în vânt după fursecurile de Crăciun dar că în ziua de Ajun în loc de crap mănâncă șnițele2

Mi s-a părut destul de interesant

1Areal purtând această denumire din complexul Spitalului Militar din Praga 2În Cehia, atât friptura de crap, cât și fursecurile sunt specialități tradiționale de Crăciun.

te-am cunoscut

Ești viață și moarte ești și rău și bine și pasăre și plasă pentru păsări străine

Ești totul și nu ești nimic ești regină cu toane dar hojnărești printre tomberoane

ești zeiță dumnezeu și ai coarne ascuțite și la picioare copite

ești absolutul și vierme-n țărână îți spun

Te-am cunoscut

Și-acum îmi iau rămas bun

ultime

Fiecare poezie e un pic de vertige

fiecare sărut o fărâmă de vis

fiecare cină e măcar un pic cina cea de taină

Ce să înțelegi? Căror reguli să te conformezi?

După zile alte zile.

BRANCOVENI - BELGIA SchinteieArt