Bucureștiul nu s-a schimbat deloc

ANTONIO TABUCCHI

Bucureștiul nu s-a schimbat deloc*

Și de altfel, se simțea bine acolo, chiar prea bine. Exagera? Nu, cum să exagereze, mă simt mai bine ca la mine acasă, spunea el, mâncare de-a gata, patul făcut, cearșafurile schimbate o dată la săptămână, și o cameră doar pentru mine, avem până și un balconaș, e drept că vederea nu e cine știe ce, o suprafață cu clădiri din ciment, dar pe partea din fața clădirii, de pe balconul comun cu măsuțe și scaune din nuiele împletite, te poți bucura de o panoramă splendidă, tot orașul, iar la dreapta, marea; nu e un azil, ci un hotel. O spunea aproape cu ciudă, așa cum vorbesc bătrânii câteodată, dar fiul lui nu îndrăznea să îl contrazică. Tată, murmură, nu te agita, știu că îți este bine aici, îmi dau seama. Nu știi nimic, bolborosi ăl bătrân, ce știi tu, o spui numai așa, ca să-mi faci pe plac, tu ai avut norocul să te naști în țara asta, când maică-ta și cu mine am reușit să fugim avea o burtă așa de mare. Te-ai gândit vreodată că dacă nu reușeam poate ai fi ajuns să fi un tinerel înflăcărat de idealuri cu cravată roșie la gât, unul dintre acei boy scouts ce formau alaiul de-a lungul străzii când măreața pereche trecea cu mașina prezidențială binecuvântând mulțimea? Știi ce ai fi strigat în timp ce ai fi fluturat stegulețul? Viață lungă Tovarășului ce conduce poporul nostru

* În original, Bucarest non è cambiata per niente. Constituie una dintre cele nouă povestiri cuprinse în volumul Timpul îmbătrânește în pripă (Il tempo invecchia in fretta), publicat în anul 2009.

spre un viitor strălucitor. Și așa ai fi crescut, uită de limbile străine pe care le-ai învățat aici și toată cultura ta și de lingvistică, uită de lingvistică, ăia îți coseau limba dacă nu erai un tânăr supus idealurilor măreței perechi conducătoare care conducea poporul spre un viitor strălucitor.

Poate a terminat, se gândi fiul lui, acum și-a spus oful, o fi obosit, ar fi vrut să spună ceva ca să nu repete ceea ce era evident de la vizita anterioară, e-n regulă, tată, nu te enerva, tocmai ai spus că te simți foarte bine aici, mai bine ca acasă, și eu cred la fel, lasă trecutul în pace, nu te mai gândi la el, a fost demult, te rog, tată. Dar nu era în stare să găsească alte cuvinte: te-nțeleg, tată, nu te enerva, tocmai ai spus că te simți foarte bine aici, mai bine ca la tine acasă, și eu cred la fel, lasă trecutul în urmă, nu te mai gândi la el. Bătrânul nu-l lăsă să termine, era rândul lui să vorbească, era normal să fie așa, acum privea în gol, își mângâia genunchii ca și cum ar fi vrut să își îndrepte dunga pantalonilor, stătea așezat în fotoliul acela căptușit cu o perinuță albă la ceafă privind fix o fotografie într-o ramă de argint pe care o ținea pe noptieră. Era imaginea unui băiat și-a unei fete ce se îmbrățișau, el o ținea strâns de talie cu brațul drept, iar ea-și ținea o mână pe umărul lui aproape fără să-l atingă, ca și cum i-ar fi fost rușine să fie fotografiată, purta o bentiță în păr, o frizură vaporoasă și o rochie modestă, cu o croială ce lui îi amintea de anumite filme de dinainte de război, ce ciudat, acea fotografie o văzuse mereu acasă pe comoda din dormitorul părinților lui, odată, când era mic, o întrebă pe maică-sa cine erau, iar ea îi răspunse: persoane pe care nu le-ai cunoscut.

Așa-i că nu știi că acea pereche oribilă a fost primită peste tot cu toate onorurile până ieri?, continuă bătrânul fără să piardă șirul gândurilor lui, știi sau nu știi? El nu îi răspundea, se limita la a afirma ușor cu capul, n-a fost ieri, tată, îndrăznea să șușotească, i-au omorât acum mai bine de cincisprezece ani, tată. Bătrânul nu-l auzi. Îi dădeau marii femei de știință titluri honoris causa una într-una, continuă, inventase o poțiune magică, o gelatină care te făcea să întinerești, oprea timpul în loc, glandele maimuței, ale celuilalt șarlatan rus sunt nimic, niște găluște de griș, lăptișor de matcă și nămol din Marea Neagră, și pentru acea descoperire minunată președinții de Stat ai țărilor pe care tu acum le vizitezi o primeau ca pe o binefăcătoare a umanității, tone de titluri onorifice, în Franța, în Italia, în Germania, nu-mi amintesc bine, oricum, în Europa aia a ta, tu acum unde predai? La Roma? Nu uita că legile rasiale au fost inventate tocmai acolo; în țara asta frumoasă în care am ținut să te naști, merg în vizită personaje sinistre, fasciști în toată regula, și sunt primiți cu toate onorurile, totul de-a-ndoaselea, în țara unde ne-am născut eu și mama ta veneau în schimb devoții viitorului strălucitor, îi atrăgea păpica tinereții

veșnice a falsei femei de știință, bătrâni ca mine care nu se resemnau, se instalau într-un hotel pe țărmul Mării Negre, petreceau pe cinste, dar în fiecare dimineață pe stomacul gol luau două linguri din lăptișorul de matcă cel miraculos, apoi mergeau fără niciun fel de jenă pe plaja rezervată, progresiști și naturiști, pentru a verifica sub burțile lor să vadă dacă remediul tovarășei își făcea efectul. Era infiermieră, și-a început cariera de om de știință băgând ploștile sub cururile bătrânilor în locuri ca acesta, apoi s-a căsătorit cu conducătorul poporului și a ajuns om de știință, ai zis că mâine mergi la Roma?, dacă ai ocazia, transmite-i salutări tipului ăluia, când iasă la fereastră, l-au arătat la televizor când mergea în excursie prin acele locuri pe unde mă duceau pe mine în vacanță când eram copil, și-a pus niște papuci tare drăguți și haine albe, culoarea cea mai potrivită pentru acele locuri, inocența, măcar de își punea o tunică, care e un veșmânt serios pentru anumite ocazii, și de parcă n-ar fi fost de-ajuns, ce-i trecu prin minte să zică cu vocea aia de castrat?, nici mai mult nici mai puțin decât să-l întrebe pe Domnul, pe Domnul lui, desigur, de ce era absent, de ce nu era acolo, și unde era. Dar ce naiba de întrebări sunt astea? Gott mit uns, fiule, acolo era, era cu ei, era acolo, alături de santinelele ce păzeau poarta din sârmă ghimpată, nu care cumva vreunuia din noi să-i fi dat prin cap să fugă, chiar dacă abia ne țineam pe picioare.

Își aprinse o țigară ce-o ascunsese sub un șervețel în sertarul unde păstra medicamentele. Când pleci, să deschizi fereastra, spuse, dacă-și dă seama asistenta, îmi face o scenă, e o femeie tare de treabă, dar nu se abate de la regulă, aici sunt toți niște maniatici ai regulamentului, oricum mi-e mult mai bine aici decât acasă, în rest nu că ar fi un palat, și, pe deasupra, îți amintești de asistenta socială pe care mi-au dat-o de la primărie, ca să mă îngrijească patru ore pe săptămână? Imaginează-ți, ucraineana aceea căpoasă se uita la mine de parcă eram cine știe ce, și nu tu un cuvânt pe românește, pe deasupra unor persoane ca noi, acum mă gândesc la familia mamei tale, care în Ucraina au trecut prin ce-au trecut, nu ai o idee mai bună decât să le dai o ucraineană ca asistentă socială, o încăpățânată căreia dacă îi vorbești în românește se face că nu te înțelege și îți răspunde pe limba ei? El ar fi vrut să-i spună: tată, te rog, nu vorbi aiurea, ea nu-ți vorbea pe limba ei, îți vorbea în ebraică, și nu că se făcea că nu te înțelege, chiar nu te înțelegea, tu ești cel care nu vrea nicicum să învețe ebraica cum trebuie, întotdeauna te-ai încăpățânat să vorbești românește, inclusiv cu mine, eu îți sunt recunoscător pentru asta, că mi-ai dat limba ta, dar nu poți să faci din asta o chestiune națională, înțeleg problema pe care ai avut-o, când tu și mama ați ajuns aici aveați peste patruzeci de ani, sigur n-a fost ușor, dar nu poți să dai vina pe asistenta socială că nu îți vorbește în

limba română. În schimb, a preferat să nu spună nimic pentru că, între timp, așa cum îi era obiceiul, bătrânul reluă solilocviul său întorcându-se la un subiect aparent încheiat. Te-aș ruga să nu mă faci să îți repet, spuse, aici e ca și la un hotel, și dacă vrei să rămâi în Roma să predai materiile alea ale tale, să nu începi cu probleme de conștiință, nu vezi camera asta minunată?, de așa hotel n-am avut parte niciodată, nu îți poți imagina când eu și mama ta am reușit să ieșim târâș din cloaca aia, nu îți poți imagina locul în care l-am lăsat pe fratele meu, după boala lui, ăla nu era un azil, era un lagăr de concentrare, lagărul de concentrare al marelui conducător al poporului român, l-am lăsat într-un scaun cu rotile pe coridor, a încercat să ne conducă dar nu s-a mișcat nici un milimetru, scaunele cu rotile ale ospiciilor Tovarășului erau bătute în cuie, și atunci începu să se roage cu voce tare, mă striga și recita Talmud-ul, ca să ne oprească din drum, înțelegi?, iar maică-ta și cu mine plecam, nimeni nu avea să-l mai viziteze vreodată, să aibă grijă de el, dar în acel moment, în timp ce eu plângeam și încercam să îmi ascund lacrimile, în prezența vrăjitoarelor ălora în halate albe care se holbau la mine, toate spioane în haine de asistente, zic, în acel moment, toate ca toate, un frate nu poate fi tratat în așa hal, tu i-ai face așa ceva unui frate deși nu ai?, și-atunci m-am întors și-am zis cu voce tare ca să mă audă bine spioanele cu halat alb: de lagărele lui Codreanu am scăpat amândoi, dar de acesta, al marelui conducător am trecut doar eu singur, timp de cinci ani, dragul meu frate, și cum m-au reeducat, acum pot să plec, pentru că reeducaților câteodată li se dă viză de ieșire, și voi păstra o amintire cu totul personală a reeducării mele.

A amuțit, ca și cum ar fi terminat, dar nu terminase, nu era decât o pauză, doar că avea nevoie să ia din nou aer în piept. Știi, fiule, continuă, oricât de mult simți nevoia să-ți povestești amintirile celor din jur, te pot asculta și poate chiar înțeleg totul până în cele mai mici detalii, dar acea amintire va continua să fie numai a ta și doar a ta, nu va deveni amintirea altcuiva doar pentru că tu le-ai povestit-o, amintirile se povestesc, dar nu se transmit. În acel moment, cum i se păru că era momentul potrivit, zise: apropo de memorie, tată, mi-a spus medicul tău că nu vrei să-ți iei medicamentele, asistenta și-a dat seama că te faci că înghiți pastilele, apoi le arunci în chiuvetă, de ce faci una ca asta? Numi plac medicii ăștia, murmură bătrânul, nu înțeleg nimic, crede-mă, nu sunt decât niște atotștiutori ignoranți. Nu cred că sunt multe de înțeles, tată, răspunse el, încearcă doar să ajute o persoană de vârsta ta, asta e tot, în rest diagnosticul e încurajator, nu ai nici o patologie gravă cum ne temeam, altfel atitudinea ta ar fi de înțeles pentru că nu ar fi o atitudine, ci indiciul unei patologii progresive, deși în cazul tău e vorba despre atitudine, sau un fapt

pur psihologic, așa zic medicii, de aia ți-au prescris pastilele astea, e un psihotrop foarte ușor, nimic deosebit, ca să te ajute un pic. Bătrânul îl privi cu o expresie ce i se păru ca de compătimire, poate vocea lui avu un ton ironic. Să te ajute, spuse, bine-nțeles, desigur, să te ajute, ceea ce vor ăștia este să îți facă memoria ca oglinda, asta-i treaba, ca să poată funcționa nu cum vrea ea, ci cum vor ei, să nu se mai supună ei înșiși, propriei sale naturi, că nu are formă geometrică, memoria nu o poți reprezenta cu un desen geometric frumușel, ea ia forma care-i place cel mai mult în funcție de clipă, de timp, în funcție de cine știe ce, iar ei, doctorașii ăia, vor să o trigonometrizeze, ăsta-i cuvântul potrivit, în așa fel încât să rezulte perfect măsurabilă, ca niște zaruri, asta-i liniștește, un zar are șase fețe, îl arunci să se rotească și îi vezi toate fețele, tu vezi memoria ca pe un zar? Făcu un semn cu mâna de parcă ar fi dat să alunge o muscă. Tăcu. Mâinile sale încetară să mai îndrepte dunga pantalonilor. Cu ochii închiși, capul lăsat pe perinuța din fotoliu, dădu impresia că a adormit. Sunt mulți ani de atunci, șopti, aveam un vis recurent, am început să-l visez la cincisprezece ani, în lagărul de concentrare, și jumătate din viață l-am purtat cu mine, rar era să treacă o noapte în care să nu-l visez, la drept vorbind nici măcar nu era vis, pentru că visele, inclusiv cele mai dezlânate, au o istorie, în tot cazul, iar al meu era mai degrabă o imagine, ca o fotografie, mai bine zis, era căpățâna mea cea care scotea acea fotografie, dacă se poate spune așa, pentru că eu eram acolo în picioare, uitându-mă la ceață și într-un moment anume, clic, creierul meu făcea o poză și în fața mea se desfășura un peisaj, mai bine zis, nu era nici un peisaj, era un peisaj făcut din nimic, era în special o poartă, o poartă albă frumoasă, deschisă larg către un peisaj care nu exista, doar acea imagine, visul era îndeosebi ceea ce eu simțeam când priveam acea imagine pe care creierul meu o fotografiase, pentru că visele nu constă atât în ceea ce se întâmplă cât în emoția pe care o simți când trăiești ceea ce se întâmplă, și n-aș ști să îți explic bine emoția pe care o simțeam, pentru că emoțiile nu se pot explica, ca să le explici trebuie să le transformi în sentimente, asta a înțeles-o foarte bine Baruch, dar visul nu este locul adecvat pentru a transforma emoțiile în sentimente, ceea ce pot să îți spun este că era un mare zbucium, pentru că în timp ce tânjeam să o iau la fugă, să trec dincolo de poarta larg deschisă și să mă arunc în necunoscutul ce se deschidea dincolo de ea, să fug către nu știu ce, în același timp experimentam o senzație de rușine, ca o vină pentru ceva ce n-am făcut, teama de a auzi vocea tatălui meu certându-mă pentru ceva, deși nu era nici o voce în acel vis, era un vis mut, cu frica de a auzi vreo voce. Acel vis a pierit fără urmă în prima noapte când am ajuns aici. Am dormit în Jaffa în casa unor prieteni pe care n-ai apucat

să-i cunoști, au murit puțin după aceea, maică-tii nu-i mai veneau hainele, aveam doar două valize și se anunțau vremuri de război, de altfel în țara asta mereu se simt în aer vremuri de război, am dormit pe terasă, pe două paturi improvizate din paie, era cald, se auzeau sirene în depărtare iar din stradă veneau zgomote deloc reconfortante pentru cei ce eram obișnuiți cu liniștea nopților din București, și cu toate acestea în noaptea aceea am dormit ca un copil, iar acea formă de vis n-a mai apărut niciodată.

Se opri. Deschise ochii o clipă și-apoi îi închise. Începu din nou să vorbească cu o voce atât de stinsă, încât fiu-su trebui să se aplece ca să îl audă. Săptămâna trecută a apărut din nou, șopti, exact la fel, aceeași poartă de fier, albă-albă, se pare că visele nu ruginesc, și nici emoțiile care îl însoțesc, e exact la fel cum simțeam odinioară, același zbucium, dorința de a o lua la fugă și de a trece dincolo de ea, să alerg ca să văd ce ascunde și unde duce, dar ceva mă reține, și nu e vocea tatălui meu, filmul meu e mut așa cum fotografiile sunt mute, nu e vocea tatălui meu, măcar de-i auzeam vocea, ci frica de-a o auzi, dar acum gata cu asta.

Deschise ochii și cu voce fermă întrebă: când pleci? El răspunse: miercuri, tată, dar o să vin să te vizitez din nou peste o lună. Nu-ți cheltui banii, spuse bătrânul, cine știe cât o fi de scump un bilet de avion de la Roma până aici. Tată, zise el pregătindu-se de plecare, nu fi un bătrân evreu zgârcit, te rog eu frumos. Eu sunt un bătrân evreu zgârcit, spuse bătrânul, ce altceva aș putea fi decât un bătrân evreu zgârcit? Înainte de a pleca deschide fereastra, te rog eu frumos, dacă simte asistenta mirosul de fum, se enervează.

Din fericire, avea doar un bagaj de mână, strictul necesar pentru un sfârșit de săptămână, altfel, așteptarea bagajelor la banda rulantă l-ar fi făcut să piardă cine știe cât timp, știa asta prea bine. Când ieși din sala de sosiri în holul principal al aeroportului, îi dădu în ochi o lumină orbitoare mult mai nemiloasă decât cea de la Roma, și mai ales simți căldura care aproape îl șocase, de parcă ar fi uitat că la sfârșitul lui aprilie în Tel Aviv e ca și vară, și adulmecă arome bine cunoscute care îi deschiseră apetitul. Sigur era pe acolo vreun vânzător ambulant cu căruciorul, frigând falafel, se uită de jur-împrejur pentru că îi veni ideea de a cumpăra un pachețel pentru a i-l duce tatălui său, știa foarte bine că urma să îi spună că falafelurile nu se pot compara cu acei covrigi românești pe care maică-sa i-a făcut toată viața ei, dar în aeroportul Ben Gurion nu putea spera să dea de covrigi, ar fi putut să-i găsească în vreun bistrou românesc aproape de Piața Carmel, dar cine știe cât timp ar fi pierdut din cauza traficului. Îl ochi pe omul care vindea falafel și cumpără un coif mic, ieși la lumină, care îl deranja la ochi, și se puse la coadă pentru a lua un taxi.

A nimerit unul condus de un tânăr palestinian, un băiețandru imberb cu un fir de mustăcioară deasupra buzei superioare care așa, la o primă vedere, nici măcar nu părea a fi major. Îi vorbi în arabă ca să nu îl oblige să vorbească în ebraică. Ai carnet?, îl întrebă. Băiețandrul îl privi cu ochii cât cepele. Credeți că vreau să mă aresteze, domnule?, răspunse, oamenii ăștia îi arestează pe toți, ajungi la închisoare pentru mai nimic. Răspunsul îl intrigă: oamenii ăștia îi arestează pe toți, oamenii ăștia? cine?, că doar e țara lor, gândi, „oamenii ăștia” erau țara lui. Îi indică destinația cu aproximație. Aproape de Ben Yehuda, spuse, îți explic mai încolo locul exact. Un loc elegant, semnală băiețandrul cu un zâmbet șugubăț. Foarte elegant, zise el, e un azil de bătrâni. Taximetristul tocmai intrase în trafic când lui îi veni o idee. Cunoști vreo cofetărie palestiniană ca lumea? Avea deja falafel, covrigi nu avea chef să meargă să caute, de ce să nu-i ducă lui taică-su o specialitate palestiniană?, toată copilăria lui îl auzise zicând că evreii români sunt ceilalți palestinieni ai Israelului. Știu una super, răspunse taximetristul cu entuziasm, unde lucrează fratele meu, fac inclusiv o baklava pe care n-o mai găsiți nicăieri în ziua de azi. Baklavaua nu e palestiniană, e irachiană, zise el, nu te supăra, dar e irachiană, nu vreau să te jignesc. Cum să fie irachiană, răspunse băiatul scandalizat, asta-i bună! Asistenta de la poartă îi spuse că probabil tatăl lui era pe terasa comună, la ora aceea li se oferea un ceai bătrânilor din azil. Îl găsi așezat la o măsuță cu alți trei prieteni. Lângă ceașca lui de ceai era un set de cărți, poate au jucat o partidă. Aproape că rămase surprins când văzu că se ridică și vine să îl întâmpine cu brațele deschise și bine dispus.

Se așezară la o măsuță retrasă, el lăsă cele două pachețele pe masă, nu avu timp să zică nici un cuvânt înainte ca taică-su să îl întrebe dacă vrea un ceai sau o cafea, niciodată nu-l văzu atât de amabil. Cum te simți?, îl întrebă. Excelent, răspunse bătrânul, niciodată nu m-am simțit atât de bine. Avea o expresie șugubeață în ochi, aproape că făcea cu ochiul, ca și cum ar fi cerut complicitate în ceva. Dormi bine?, îl întrebă. Mai bine ca un copil mic, răspunse bătrânul. La ultimul etaj terasa ocolea întreaga clădire, dar de la masa unde se așezaseră nu se vedea marea, se vedea orașul strălucitor sub soarele de după-amiază. Stătură în tăcere. Taică-su îi ceru o țigară. El nu fuma, dar cumpărase un pachet de țigări în aeroport, cumpăra întotdeauna când mergea să îl viziteze. Bătrânul se lăsă pe speteaza scaunului, trase un fum, plin de satisfacție, și cu o mișcare amplă a brațului, ca cineva care îi arată unui musafir ceva de-al lui, arătă spre orașul care se întindea la picioarele lor. Mă bucur mult că te-ai întors în țara mea, spuse, era vremea. Repetă mișcarea amplă cu brațul în aer. În toți anii ăștia Bucureștiul nu s-a schimbat deloc, spuse zâmbind, nu ți se pare?

Colaborări la revista Kryton

Revista Kryton este deschisă autorilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii. Revista apare semestrial, în lunile iunie și decembrie. Se iau în considerare materialele care ajung la redacție până la data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei.

Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact. Preferăm materiale care nu au mai fost publicate.

Adresa pe care trebuie trimise textele este:

revistakryton@gmail.com

Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți spre prezentare în revistă adresa este următoarea:

Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania,

Dacă doriți prezentarea în revistă a cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg și, desigur, conținutul în formatul pdf.

Materialele trebuie să fie:

Proză: max. 5 pagini Poezie: max. 8-10 poeme Fotografii: formatul jpg, min. 200 pixeli

Dacă un text are fotografii vă rugăm să trimiteți și separat fotografiile.

Am primit la redacție:

Me ha atraído desde el primer momento por él título... que todos somos „en busca del amor”. Leí el libro en un solo fin de semana y me di cuenta que este libro es más profundo que me esperaba, que no se trata solo de un cuento de amor, sino del dolor, perdón, nuestros sueños y deseos... es sobre la VIDA... una vida que guiada por el amor puede ser maravillosa. Recomendaria el libro como mejor regalo para amigos, padres, novios..., porque cada uno puede aprender algo de este libro. Felicidades a la autora y espero un otro éxito suyo!!!

Daniela Corduman