MISTERUL LUI ALINOR DAGWORTH
MAYLAN SCHURCH
Misterul lui Alinor Dagworth CONTINUAREA ROMANULUI SPADA LUI DENIS ANWYCK
Traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Şoimaru Cu ilustraţii de Ileana Surducan
P a ntel imon 2 0 18
© 2018 – Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate. Original English edition copyright © 1992, 1994 by Review and Herald Publishing Association. Titlul în original: The Quest of Alinor Dagworth Colecţie coordonată de Florin Bică Redactare: Florin Bică Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SCHURCH, MAYLAN Misterul lui Alinor Dagworth / Maylan Schurch ; trad. din lb. engleză Emanuela Jalbă-Şoimaru ; cu il. de Ileana Surducan. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018 ISBN 978-606-911-407-0 I. Jalbă-Şoimaru, Emanuela (trad.) II. Surducan, Ileana (il.) 821.111
CAPITOLUL 1
Relaxaţi, cei trei cavaleri îşi puseră mâinile pe mânerele săbiilor. — Ce are de gând să-ţi facă? mă întrebă Max. Mă aflam alături de prietenul meu, Max Judde, în curtea luminată de soare a castelului regelui. Era o dimineaţă senină şi strălucitoare de marţi, la aproape o săptămână după Ziua Regală – ziua perfectă în care să fii învestit scutier. — O să-ţi atingă umărul cu lama sabiei? întrebă Max. — Asta se întâmplă doar când cineva este învestit cavaler, îi explicai eu. Un zâmbet mi se ivi brusc pe chip şi îi arsei una în coaste. — Ar trebui să ştii lucrul ăsta. Tu eşti expertul în chestiuni cavalereşti. Max se îmbujoră. — Aş prefera să nu-mi aminteşti de asta… — Nici n-am făcut-o. Ar fi fost o cruzime din partea mea. Cu câteva săptămâni în urmă, Max, în vârstă de numai 14 ani, îşi creionase în avans tot cursul vieţii. Mai întâi avea să devină scutier, apoi cavaler, apoi un războinic neînfricat cu suliţă şi sabie. Dat fiind că eu eram cu câteva săptămâni mai tânăr decât el, mă convinsese să mergem împreună cu alţi câţiva tovarăşi la castelul baronului Mordred, la invitaţia baronului, fireşte, ca să ne facem antrenamentul de viitori scutieri.
5
Misterul lui Alinor Dagworth
Doar că lucrurile nu au ieşit aşa cum ne-am dorit noi. În realitate, baronul intenţiona să pună la cale o răzmeriţă împotriva regelui nostru. Lucrurile se sfârşiseră bine, însă eu şi Max fuseserăm cât pe ce să ne încheiem socotelile cu viaţa. — Da, încuviinţai eu, tremurând. Să nu ne mai amintim de ce cele întâmplate luna trecută! — Să uităm complet cele întâmplate luna trecută? — La ce te referi? Fu rândul lui să zâmbească ironic. — Păi, până luna trecută, habar n-aveai cine-i Alinor. — Max, de câte ori trebuie să-ţi mai spun că eu şi Alinor suntem doar… Cine-i…? Max pufni. — Cine-i Alinor? Sunt sigur că ştii cine-i Alinor! Uită-te acolo! Stă chiar lângă părinţii mei… — Nu mă refeream la ea, răspunsei eu. Cine-i cavalerul care trece călare pe pod? Prietenul meu se răsuci pe călcâie, privi atent, apoi fluieră încetişor. — Presupun că e din Wyndhamshire. Mă întreb ce l-o fi adus până aici. Îl cercetarăm cu atenţie pe cavalerul cu pricina, în vreme ce acesta descălecă şi îşi dădu jos coiful. Pe chip avea o expresie neînfricată. Max îmi şopti: — Nu-mi place deloc ce văd. — Vine Maiestatea Sa, îi şoptii eu. Max se retrase rapid spre locul unde se aflau părinţii lui, Charles şi Magda. Aceştia stăteau în picioare şi zâmbeau plini de mândrie. Le-am zâmbit şi lor, şi lui Alinor, care se afla chiar lângă ei. Însă fata nu-mi răspunse. Avea chipul palid şi uscat. Regele, care era întâmplător bunicul lui Alinor (o să vă povestesc despre asta puţin mai târziu), tocmai ieşise din turnul din mijlocul curţii, în care locuia el. Peste minunatul lui păr argintiu purta o coroană de aur cu nestemate.
6
CAPITOLUL 1
În urma lui, îmbrăcaţi din cap până-n picioare în zale şi cu săbiile la şold, veneau Sir Robert, prim-ministrul regelui, şi încă trei cavaleri. Era prima dată când îl vedeam pe Sir Robert în ţinută militară. Mă apropiai de Maiestatea Sa şi îngenuncheai înaintea lui pe pavajul de piatră. Privirea i se lumină cu un zâmbet binevoitor. — Denis, copilul meu…, începu el. I-o fi fost regele bunic lui Alinor, însă mie îmi era ca un tată. Mai demult, îmi fusese frică de el şi mă copleşea supărarea doar când mă gândeam la el, dar asta se întâmplase fiindcă, pe atunci, nu cunoşteam adevăratele motive pentru care acţionase într-un anumit fel. Însă acum le cunoşteam. Curajul şi bunătatea lui îmi biruiseră supărarea. Cu câteva săptămâni în urmă, îmi dăduse voie să vin şi să trăiesc la castel, alături de el. Acum stătea înaintea mea, în lumina soarelui, pregătit să facă din mine un scutier adevărat. — Denis, copilul meu, continuă el, eu am fost cel care te-a învăţat să scrii. Eu am fost cel care ţi-a dăruit stiloul de aur, simbolul ordinului tău. Acum este rândul tău să înveţi cum să-i ajuţi pe alţii şi să dăruieşti. Denis, copilul meu, să ştii că nu-i uşor să fii scutier. Îţi creează obligaţia de a te pune cu tot ceea ce ai în slujba poporului tău. Va trebui să fii gata oricând să renunţi la dorinţele tale, chiar şi la viaţa ta, pentru supravieţuirea poporului tău. Înţelegi ce-ţi spun acum? — Da, Sire, înţeleg, răspunsei eu. — Şi o să înţelegi şi mai bine pe măsură ce vei creşte, continuă el. Vocea lui deveni din ce în ce mai puternică, astfel că ecoul glasului său răsună în curtea castelului. Începu să rostească nişte cuvinte pe care le învăţasem şi eu de la el. — Denis Anwyck, îţi cer să-ţi cercetezi conştiinţa! — Am făcut asta, Maiestate! — Eşti pregătit să te pui în slujba regelui tău pentru biruinţa cauzei pe care o apără el? — Sunt pregătit, Maiestate!
7
Misterul lui Alinor Dagworth
— Eşti pregătit să cercetezi străfundul inimii celor mai aprigi duşmani ai tăi ca să descoperi comorile îngropate acolo? — Sunt pregătit, Maiestate! — Eşti pregătit să slujeşti fără orgolii personale şi să te lupţi fără vărsare de sânge? — Sunt pregătit, Maiestate! — Atunci, în calitate de rege al acestui teritoriu şi cavaler al tutu ror cavalerilor – zise el, punându-şi mâinile uriaşe pe capul meu –, te numesc, în prezenţa tuturor acestor martori, scutierul Denis Anwyck! Asta a fost tot. Îmi întinse o mână şi, în clipa în care o apucai, mă ridică de pe genunchi şi mă îmbrăţişă. Sir Robert îmi transmise felicitările sale, iar ceilalţi trei cavaleri îmi zâmbiră pe sub mustăţi şi mă bătură prieteneşte pe umăr. Aruncai o privire peste umăr şi îi văzui pe cei din familia Judde făcându-mi cu mâna în semn de rămas-bun, în timp ce traversau curtea. O luai în direcţia lor ca să mai petrecem puţin timp împreună, dar ei continuau să se îndepărteze grăbiţi. Potrivit codului cavaleresc, sătenii nu erau invitaţi să participe la asemenea evenimente. În plus, ştiam că tatăl lui Max, Charles, se simţea destul de stânjenit în prezenţa celor de viţă nobilă. Sir Robert, un bărbat scund de felul lui, cu chelie şi barbă, îmi scutură mâna cu putere. — Felicitări, Denis! Cred că Maiestatea Sa ţi-a spus că, în cea mai mare parte a timpului, te vei afla în slujba mea, nu-i aşa? — Da, Sir Robert! — S-ar putea să am nevoie grabnică de tine, îmi şopti el, aruncând o privire îngrijorată în direcţia cavalerului impasibil care se uita la noi de la înălţimea calului său. Nu-mi place deloc căutătura oaspetelui nostru, continuă el. Chiar şi regele îl observase. — Sir Eric, i se adresă el unuia dintre cavalerii cu mustaţă, du-te să-i urezi bun venit prietenului nostru din Wyndhamshire şi întreabă-l ce anume l-a adus pe la noi!
8
CAPITOLUL 1
În clipa în care Sir Eric se pregătea să facă ce i se ordonase, vizitatorul se îndreptă grăbit în direcţia noastră, cu pintenii zornăindu-i pe pietrele din curte. Într-una din mâini ţinea un pergament strâns sul, care purta o pecete din ceară roşie. — Care dintre voi este Sir Robert? întrebă el brusc, ignorându-l complet pe Maiestatea Sa. — Eu sunt! — Maiestatea Sa, regele din Wyndhamshire, mi-a cerut să-ţi înmânez personal mesajul acesta. Aproape că aruncă sulul de pergament în mâna lui Sir Robert, apoi se răsuci şi dădu să plece. — Cinstite cavaler…, i se adresă regele. Cavalerul se întoarse înspre rege. — Da? — Aş putea să aflu care ţi-e numele? — Sir John. În spatele meu, Sir Robert prinse a respira zgomotos. Mi-am dat seama că era furios din cauza lipsei de curtoazie a cavalerului. Între timp, cei trei cavaleri mustăcioşi îşi puseseră mâinile pe mânerele săbiilor. — Sir John, presupun că vei rămâne un timp în compania noastră, îi spuse Maiestatea Sa. Regele tău se numără printre cei mai buni prieteni ai mei. Aş fi lipsit de ospitalitate dacă nu ţi-aş oferi adăpost, mâncare şi o conversaţie plăcută. — Nu e vreme de purtat conversaţii agreabile, i-o tăie scurt Sir John. E vreme de purtat războaie. Un porumbel îşi luă zborul dintr-o turelă şi începu să-şi ciugulească umbra răsfrântă pe dalele de piatră. În tăcerea deplină care se lăsase, aproape că auzeam pocnetul ciocului care se lovea de piatră. — O să te rog să-mi explici puţin mai bine, continuă regele împăciuitor. — Pergamentul o să vă lămurească mult mai bine decât aş putea s-o fac eu.
9