CULTURĂ FILE DE ISTORIE CREDINȚĂ, ARTĂ ȘI ISTORIE
Caritate eroică la vreme de epidemie Francisc Ferreri: episcop romano-catolic mort la 4 noiembrie 1813 la Cioplea, lângă București, după ce a îngrijit un bolnav de ciumă („Ciuma lui Caragea”!). Text: Mons. Ieronim Iacob
P
ărintele Francisc Ferreri a fost primul misionar pasionist venit în misiunea din Valahia (Țara Românească) şi Bulgaria, în anul 1781. Era italian din Levaldigi, Dieceza de Fossana, născut la 14 octombrie 1745. După o activitate plină de jertfe, pe 20 septembrie 1805 Papa Pius al VII-lea l-a numit Episcop de Nicopole şi administrator apostolic al Valahiei. Mons. Ferreri era stimat şi venerat ca un sfânt, nu numai de simpli credincioși, dar și de autorități. În ministerul său pastoral a suferit mult, mai ales din partea turcilor: vexațiuni, bătăi, închisoare. La sfârșitul vieții, Episcopul Ferreri și-a arătat în mod eroic dragostea față de turma pe care Dumnezeu i-o încredințase spre păstorire. Răspândindu-se ciuma în toată Valahia, episcopul a anunțat o procesiune de pocăință în jurul satului Cioplea; în timpul procesiunii a psalmodiat, pe ton de jale, Psalmul 50 (Miserere). La un moment dat, spre surprinderea tuturor, a intonat cu voce puternică imnul Te Deum (Te Deum laudamus). Enigma acestei schimbări de ton a fost înțeleasă odată cu moartea sa: tocmai în locul unde intonase Te Deum-ul avea să se molipsească de ciumă, îndată după aceea, când s-a dus să spovedească un sărman muribund care zăcea abandonat de toți pe pământul gol.
În dimineața zilei de 4 noiembrie 1813, Pr. Ercolani, colaboratorul episcopului, văzând că Monseniorul nu se arată, a bătut la uşa camerei sale. Deschizând uşa, l-a observat pe episcop sărind din pat pradă delirului, vorbind şi cântând imnul Benedicite („Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel”), pe care obișnuia să-l spună de îndată ce se ridica din pat. Pr. Ercolani a înțeles de îndată că Monseniorul s-a molipsit de ciumă. Înainte de a primi Sfântul Viatic, Episcopul Francisc a recitat el însuși Confiteor (Mărturisesc) ca şi cum ar fi fost sănătos. Dându-şi seama că boala progresează, Pr. Ercolani i-a administrat Extrema Ungere (Maslul). Către seară, după primirea binecuvântării in articulo mortis („în clipa morții”), muribundul episcop a cerut un misal (cartea din care se
citește Sf. Liturghie) pentru a-l pune deasupra capului, ca dovadă a dragostei sale față de sfânta Evanghelie. I-a hotărât apoi preotului însoțitor să plece să mănânce ceva. Ercolani s-a întors curând, dar între timp sfântul episcop își încredințase deja sufletul în mâinile Creatorului. A fost înmormântat în biserica din Cioplea (între cele două coloane ale prezbiteriului, în apropierea balustradei), căreia el însuși, cu doi ani mai înainte, cu o extraordinară solemnitate îi binecuvântase piatra fundamentală. Deasupra mormântului a fost pusă următoarea inscripție: D.O.M. Hic jacet in Domino / Franciscus Ferrerius / Congregationis Clericorum Excalceatorum / SS. Crucis et Passione D.N.I.C. / Episcopus Nicopolitanus et Admin. Apost. / utriusque Valachiae qui pestilentia gias= / sante, caritas victima obiit / Cioplae mense novembris / Anno MDCCCXIII. (D.O.M. / Aici odihnește în Domnul / Francesco Ferreri / din Congregația Clericilor Desculți / ai Preasfintei Cruci și Pătimiri a D[omnului] N[ostru] I[sus] C[ristos] / Episcop de Nicopole și Admin[istrator] Apost[olic] / al celor două Valahii, care, infectat de ciumă / a murit ca victimă a carității / la Cioplea, în luna noiembrie / Anul 1813.)
Francesco Ferreri, epitaful din biserica Cioplea OCTOMBRIE 2020 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ
33
