Biserică și societate doctrină socială - docat
„S
lujindu-i pe săraci, îl slujim pe Isus Cristos… O soră se duce de zece ori pe zi la bolnavi şi de zece ori pe zi îl va găsi pe Dumnezeu… Mergeţi în case sărace şi acolo îl veţi găsi pe Dumnezeu.” (Sfântul Vincențiu de Paul, IX, 252)
Nepăsarea – artă viciată Text: Pr. Daniel Gheorghiță Benchea
P
rincipiul solidarității, despre care ne vorbește doctrina socială a Bisericii și despre care am mai discutat în momentul abordării documentului DOCAT, exprimă dimensiunea socială a persoanei umane – niciun om nu poate trăi doar pentru el singur. Acest principiu presupune „ca oamenii din timpul nostru să devină mai conștienți de obligația lor față de societatea de care aparțin” (Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 195). Solidaritatea este în același timp un principiu social și o virtute morală: „ca principiu social al ordinii, servește la înfrângerea structurilor păcatului (Papa Ioan Paul al IIlea, Sollicitudo rei socialis, 36) și la construirea unei «civilizații a iubirii»... ca virtute morală, solidaritatea are în vedere intervenția decisă, concretă, pentru binele celorlalți, 16
ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2021
înainte de toate al celor care se află în necazuri (DOCAT 102)”. Conciliul Vatican II, în Gaudium et Spes, vorbește de o opțiune preferențială pentru săraci (Gaudium et Spes, 1). De aici rezultă obligația centrală socială a fiecăruia în parte și a întregii Biserici să se îngrijească în mod special de nevoile celor care se află la marginea societății, ale celor despre care putem spune fără ezitare: „nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (Gaudium et Spes, 1). Și atunci negreșit: „Săracii se află în inima Bisericii, pentru ca ea să nu-și trădeze propria misiune” (DOCAT 94). „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine” – Mc 14, 7a. Vă propun să poposim puțin asupra figurii carismatice a celui numit binefăcătorul secolului al XVII-lea,
mult mai mult decât am putea numi astăzi „omul anului”. Vincențiu de Paul, un gigant al carității, al cărui glas a fost iubirea sa concretă prin care înfrunta problemele și le rezolva, nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vedea pe Isus însuşi care spune: „Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau…” (Mt 25,31). Preocupările sale au fost săracii și cei mici... în timpul Războiului de 30 de Ani și în timpul sălbaticelor lupte ale Frondei, el a scăpat de foame provincii întregi, spunânduse despre el că prin mâna sa au trecut mai mulți bani decât prin mâna oricărui alt ministru de finanțe, că a distribuit nevoiașilor mai multe milioane decât se găseau atunci în Banca Națională a Franței, însă toți banii și toate bunurile care au ajuns la el au fost pentru cei săraci. Acest sfânt ne învață, dragi cititori, că expresiile vagi de compasiune nu ajută prea mult; noi trebuie să acționăm descoperindu-L pe cel viu în cei de lângă noi, în cei ce suferă, în cei aflați asemenea nouă într-o continuă căutare.
