Stadiul la zi al cunoașterii domeniului

Spațiul relațional reprezintă spațiul generat de interacțiuni și relații, dar și generator de acțiuni și relații, deci nedeterminat și supus schimbării, participant activ în procesul de învățare – spațiu emergent. Dezvoltarea cognitivă reprezintă domeniul neuroștiinței și psihologiei care studiază dezvoltarea aptitudinilor copiilor legate de limbaj, cunoaștere, procesarea informațiilor, etc.

Stadiul la zi al cunoașterii domeniului

Studiul influenței spațiului arhitectural asupra cadrului educațional reprezintă o nișă încă insuficient explorată, studiile luând amploare în ultimii 10-15 ani. Același lucru poate fi spus și despre studiul relației dintre spațiile educaționale și comunitate.

Stefano Della Torre, Massimiliano Bocciarelli, Laura Daglio și Raffaella Neri (editori), în Buildings for Education. A multidisciplinary Overvierw of The Design of School Buildings (2020) abordează subiecte precum intervenții construite la scara unor regenerări urbane, sau al unui context istoric, dar și inovații în procesul educațional și tehnologie, toate cu scopul de a promova o dezvoltare cu implicații sustenabile în percepția și influența spațiului construit asupra individului.

Peter Goodyear și Robert A. Ellis (editori), în Spaces for Teaching and Learning. Integrating Perspectives on Research and Practice (2018), adună o serie de studii recente care trag legătura între pedagogie, experiența învățării și rezultatele actului educațional. Studiile ilustrează importanța pedagogiei centrate pe elev, aplicarea practică a cunoștințelor, și semnalează potențialele probleme legate de inovațiile în domeniu.

Kim Dovey și Kenn Fisher, „Designing for adaptation: The school as socio-spatial assemblage” în The Journal of Architecture (2014) încearcă să înțeleagă relațiile dintre tipologiile planimetrice ale școlilor și practicile pedagogice. În analiza lor, autorii identifică cinci tipologii ale spațiilor educaționale contemporane, în funcție de gradul de deschidere al conformării lor, variind de la sălile de clasă celulare, până la planul liber. Totodată, în critica lor, Dovey și Fisher fac distincția între „convertibilitate” și „agilitate” a spațiilor. Convertibilitatea este înțeleasă prin posibilitatea adaptării la diferite practici pedagogice. Agilitatea, sau fluiditatea, se referă la posibilitatea spațiului de a se adapta continuu la noi tipuri de activități emergente. Titlul trimite la teoria aranjamentelor a lui Gilles Deleuze, încorporată în metoda de analiză care constă în realizarea unor diagrame ce ilustrează relațiile dintre tipurile de spații.

Fig. 4,5 Kim Dovey și Kenn Fisher, tipuri de spații și diagrame ale relațiilor spațiale

Karen Nairn, Peter Kraftl și Tracey Skelton, (editori), în Informal Education, Childhood and Youth. Geographies, Histories, Practices (2014) adună o serie de lucrări centrate pe înțelegerea spațiilor educației informale, analizând studii de caz din întreaga lume. Una dintre lucrări, elaborată de Irene S. M. Anders și Michaela A. Hordijk cercetează modul în care tinerii interacționează cu spațiul și mai ales modul în care îl revendică. Analiza autorilor se concentrează asupra unui studiu de caz din Lima, Peru.

Neil Gislason, „Placing Education: The School as Architectural Space”, în jurnalul Paideusis (3/2007) privește psihologia educației și spațiul construit drept inseparabile, întrucât spațiul transmite mesaje care influențează comportamentul. Lucrarea explorează relația dintre spațiile destinate învățării și diversele practici pedagogice, evidențiind câteva aspecte care s-au perpetuat de-a lungul evoluției fenomenului educațional și a spațiilor educaționale, precum importanța factorilor de mediu în asigurarea confortului elevilor. În același timp, Gislason recunoaște complexitatea relației dintre arhitectură și educație, accentuând importanța factorului uman în buna funcționare a procesului educațional.

Fig. 6 Construcția unui amfiteatru de către locuitorii cartierului 20 de Mayo, Lima, Peru (foto Veronica Rondon Rodriguez, 2000)