1.2. Spațiul obiectiv și spațiul relațional

mecanismelor acomodării și asimilării. Totodată, elevii sunt recunoscuți ca fiind autonomi în gândire. Aceștia își descoperă aptitudinile prin practică, și nu în urma unei predări pasive.17 Cea de a doua abordare pedagogică are la bază ideea că elevii își construiesc realitatea prin interacțiuni interpersonale în context social. Mediul educațional este privit drept un eșafod, un cadru care plasează în context învățarea și facilitează conexiuni între informații, prin cunoștințe teoretice și interacțiuni, cu scopul învățării. Studiile ambilor psihologi recunosc importanța situării celui care învață în centrul actului educațional. Mai mult, ambele au stat la baza teoriilor progresiste ale educației.

1.2. Spațiul obiectiv și spațiul relațional Două concepții ale spațiului decurg din încadrarea diferită a mediului construit în sistemul de relații socio-cultural concret . În esență, concepția obiectivă presupune o dihotomie între material și socio-cultural. Spațiul nu părăsește domeniul material (al materiei), el există doar sub forma unui recipient al activităților umane. Privit în concepția relațională, pe de altă parte, proprietățile materiale ale spațiului nu sunt separate de cele socio-culturale. Mai mult, materia, spațiul construit în cazul de față, deține abilitatea de a genera interacțiuni între ocupanți și este la rândul ei generată de aceleași acțiuni și relații.18

Spațiul obiectiv

Obiectivitatea spațiului desemnează poziția sa neutră în raport cu activitatea umană. Astfel conceptualizat, mediul construit se prezintă drept un cadru care găzduiește interacțiunile umane și rămâne de cealaltă parte a discursului socio-cultural. Evident, fără a-și periclita, statusul, spațiul își păstrează capacitatea de a organiza și ierarhiza relațiile dintre cei care îl ocupă. Mai mult decât atât, influența asupra activităților și capacitatea de a le modela, afectând într-un mod sau altul rezultatele lor, rămâne în domeniul spațiului astfel conceput. Totodată, neutralitatea presupune o relație într-un singur sens între spațiu și viața pe care o găzduiește. Altfel spus, primul operează asupra celui de-al doilea, și nu invers. De fapt, obiectivitatea, sau neutralitatea, se referă la atributul generic al spațiului construit - privit abstract - și lipsit de efecte asupra experienței, asupra simțurilor consumatorilor de spațiu, a utilizatorilor. Aici merită subliniat faptul că gestul arhitecturii imaginate și apoi întrupate în proiect

17 McLeod, Saul. A., Jean Piaget's Theory of Cognitive Development [online], 6 iunie 2018, p. 10. Disponibil pe Internet la adresa: https://www.simplypsychology.org/piaget.html 18 Ellis, Robert A.; Goodyear, Peter (editori), Spaces of Teaching and Learning. Integrating Perspectives on Research and Practice, Singapore: Springer, 2018, pp. 15‐17.

ar trebui să fie tocmai acel sens și calitate nou-conferită prin propunere. Spațiul îmbogățit cu o nouă vocație devine un spațiu care rezonează cu contextul și oferă coerență și un nou conținut pentru prezent și în perspectivă. Andreas Reckwitz atribuie perspectiva obiectivă a spațiului științelor sociale din jurul anului 1900. Teoriile postulate în acea perioadă au trecut cu vederea dimensiunile estetice și tehnologice ale sociabilității. În ciuda progreselor perioadei, aspectele legate de estetică și tehnologie au fost privite ca situându-se la periferia culturii, generând astfel un dublu punct orb.19 Reckwitz continuă, explicând că atât spațiul, cât și afectivitatea sunt privite ca aparținând domeniului material. Motivul este ușor de înțeles în privința spațiului arhitectural. El constituie un recipient tridimensional, la fel ca mediul natural. Afectivitatea cade în sfera materială fiindcă reprezintă o caracteristică biologică. Ambele sunt separate, deci, de fenomenele sociale și culturale.20 Traducând ideile despre spațiul obiectiv în cheia arhitecturii spațiilor educaționale, acestea din urmă organizează mediul în care indivizii învață. Școala – în termenii cei mai generali – constituie resursa materială care facilitează desfășurarea eficientă a actului educațional; în cel mai bun caz, exercită o influență asupra practicilor pedagogice prin configurarea ei . Orișicât, mediul educațional rămâne în ipostaza unui sistem de sprijin, nu participă activ la învățare. Spațiul construit încadrează educația în contextul cultural și social, dar fără a se influența reciproc.

Spațiul relațional

Spre deosebire de concepția obiectivă a spațiului, abordarea sa din punct de vedere relațional deschide calea către o înțelegere mai complexă a legăturii dintre mediul construit și cel sociocultural. Astfel, proprietățile sale nu mai sunt separate de activitățile pe care le găzduiește. Structura lui, de această dată, face posibilă angajarea într-un proces dinamic, participativ al schimbării. Relația explicată anterior capătă dublu sens: nu doar că spațiul constituie, sau găzduiește activitățile sociale, ci și acestea, la rândul lor, determină spațiul.21 Influența mediului construit asupra calității vieții ce se desfășoară în și în jurul lui nu mai este predeterminată, ci supusă schimbului din celălalt sens. Kalervo Gulson stabilește scopul viziunii relaționale a spațiului ca fiind acela de a face posibilă înțelegerea modului în care spațiul este alcătuit și încărcat cu semnificații prin eforturile atât ale celor ce le concep, cât și ale celor ce le edifică și mențin. Ieșind de sub semnul neutralității, spațiul

19 Reckwitz, Andreas, Affective spaces: a praxeological outlook. În Rethinking History: The Journal of Theory and Practice, 2012, Londra: editura Routledge, 16:2, p. 242. DOI: 10.1080/13642529.2012.681193 20 Ibidem. 21 Ellis, Robert A.; Goodyear, Peter (editori), Spaces of Teaching and Learning. Integrating Perspectives on Research and Practice, Singapore: Springer, 2018, pp. 15‐17.