1.3. Prisma ecologică

este în permanență produs și re-produs ca rezultat al dinamicii relațiilor dintre acesta și contextul antropic. Aceste relații implică, desigur, mai mult decât interacțiunile punctuale dintre ocupanți și se extinde asupra sferelor culturale, politice, economice. Structura anterior obiectivă se transformă, permițând conceperea ei drept experiență socială.22 Aplicată arhitecturii educației, concepția relațională presupune o capacitate a spațiului de a se adapta, de a ține pasul cu schimbările la care este supusă pedagogia. Astfel, este asigurată participarea lui la învățare printr-o relație de feedback. Mediul în care are loc procesul educațional nu trebuie doar să îi asigure desfășurarea optimă și să îl încadreze în teritoriu. Învățarea, la rândul ei, dă formă spațiului. Cadrul material nu mai este rigid, ci flexibil, gata să fie reconfigurat de practicile pe care le susține. Spațiul, precum educația, este înțeles sub forma unui proces.23

1.3. Prisma ecologică ECOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul relațiilor dintre organisme și ambianța lor, la nivel de individ, populație sau comunitate. [Var.: oecologíe s. f.] – Din fr. écologie.24

Cele două moduri de a privi spațiul arhitectural – și, în particular, spațiul educațional – ilustrate anterior, reprezintă două perspective care atribuie relației dintre mediu și cel care îl trăiește un grad de complexitate din ce în ce mai crescut. Primul reprezintă o relație într-un singur sens a spațiului cu locuitorii lui, a școlii cu elevii. Al doilea presupune un anumit grad de influență al utilizatorilor asupra spațiului. Cu toate că paradigmele spațiului obiectiv și ale spațiului relațional pot fi privite la poli opuși, excluzându-se reciproc, ele au în comun întinderea, sfera de influență. Până în acest punct, spațiul arhitectural, educațional sau de altă natură, a fost prezentat într-o oarecare autonomie față de contextul mai larg, însemnând social, cultural, politic, economic, etc. Văzut prin prisma ecologică, spațiul devine un element într-un sistem de relații. Complexitatea spațiului conceput ca atare, cu multiplele sale influențe și ramificații, determinări, atribute și semnificații se amplifică cu o dimensiune în plus, cea a sustenabilității. Avantajul, sau necesitatea unui acest fel de punere în discuție a spațiului educațional derivă din unul dintre scopurile mediului școlii în sine: de a îi ajuta pe indivizi să devină autonomi în învățare prin dezvoltarea abilității de a aduna resurse și ale organiza, a cerceta, a realiza conexiuni între diferite domenii. Cu alte cuvinte, scopul școlii este de a învăța elevii cum să învețe pe tot parcursul

22 Gulson, Kalervo N.; Symes, Colin (editori), Spatial Theories of Education. Policy and Geography Matters, Londra: editura Routledge, 2007, p. 197. 23 Ellis, Robert A.; Goodyear, Peter (editori), Spaces of Teaching and Learning. Integrating Perspectives on Research and Practice, Singapore: Springer, 2018, pp. 15‐17. 24 https://dexonline.ro/definitie/ecologie

vieții. Așa cum am ilustrat în prima parte a capitolului, învățarea nu poate avea loc în afara contextului social și cultural. Organizarea spațiului pentru optimizarea rezultatelor învățării nu este suficientă. El are nevoie de funcționalitate, accesibilitate, securitate, dar poate cel mai mult de coerență și sens într-un cadru mai larg, acela de înțelegere a contextului și a complexității fenomenelor din lumea înconjurătoare.

Logica socială a spațiului

În mod similar pun problema Bill Hillier și Julienne Hanson în The Social Logic of Space. Accentul, însă, cade pe relația dintre spațialitate și mediul social. De asemenea, studiul nu se referă la spațiile educaționale per se. Scopul studiului lui Hillier și Hanson este de a crea o nouă teorie și metodă de cercetare a relației spațiu-societate, apelând la noțiuni din domeniul lingvisticii, biologiei și matematicii, sub denumirea de sintaxă spațială. Studiul conturează atât un model de analiză a spațiului, diferențiat între așezări și clădiri individuale, cât și uneltele interpretării, sub forma unor diagrame care dezvăluie relațiile dintre spații. Totodată, proprietăți ale spațiilor, precum axialitatea, simetria sunt cuantificate matematic. Potrivit lui Hillier și Hanson, clădirile se disting față de alte obiecte produse de activitatea umană întrucât creează și organizează spații. În acest sens, nu obiectul fizic constituie scopul construcției, ci această organizare. Mai mult decât atât, organizarea spațiilor nu reprezintă altceva decât ordonarea, ierarhizarea relațiilor dintre oameni.25 Poziționându-se astfel, cei doi aduc propria critică paradigmelor spațiului discutate anterior, observând că ocolesc problematica centrală a spațiului așa cum l-au definit. Problema constă, pe de o parte, în separarea semnificațiilor sociale și culturale de natura materială a arhitecturii. Pe de altă parte, abordările anterioare separă omul de mediu, vorbind despre o relație dintre două elemente distincte. Prin urmare, clădirea nu mai poate fi definită drept un obiect a cărui formă conține în mod intrinsec elementul organizării sociale. În același timp, sociabilitatea nu mai poate fi pusă în discuție ca având o logică spațială proprie.26 În ecologia spațiului, construcția servește drept interfață pentru relațiile dintre mediu și cei care îl trăiesc. Acest fapt presupune o limită, deci o considerație diferențiată a spațiului exterior, al așezării și a spațiului interior, al clădirii (termenii interior și exterior nu sunt folosiți cu înțelesul de înăuntru și afară, ci cu sensul de ceea ce se află de o parte și de alta a porții casei). The Social Logic of Space identifică o dualitate a limitei. Trasarea unei limite realizează două lucruri: (1)

25 Hillier, Bill; Hanson, Julienne, The Social Logic of Space, Londra: Cambridge University Press, 1984, pp. 1‐2. 26 Ibidem, p. 9.

separă spațiul în ceea ce se află de o parte și de alta a limitei, deci creează o discontinuitate (variabilă în grad) și (2) identifică o mulțime de obiecte, artefacte, spații care prezintă o solidaritate în raport cu limita. Pe de o parte, o solidaritate spațială trăiește prin permeabilitatea limitei și prin mișcarea în lungul ei, parcurgând spațiul interior și exterior. Spațiul trebuie să genereze întâlniri, nu să le limiteze, sau chiar controleze. Configurația interiorului trebuie să reflecte caracterul informal al limitei. Pe de altă parte, considerând limita ca element separator, creator de discontinuitate, ceea ce rezultă este un sistem trans-spațial. Interioarele astfel definite trebuie să își găsească elementul comun nu în continuitatea spațiului, ci dând posibilitatea identificării unei structuri comune, a unui set de atribute prin care să poată fi comparate: o solidaritate socială. 27 Dualitatea limitei – definitoare a spațiului și în același timp mecanism de control al lui – se transpune și celor care ocupă interiorul. Astfel, cei din urmă pot fi definiți fie ca locuitori, fie ca vizitatori. 28 Locuitorul își imprimă trăirile sociale în spațiu, se află într-o poziție privilegiată, de control. Vizitatorul, în schimb, pășește limita cu un anume scop, dar este lipsit de control asupra măsurii sociale a clădirii. Această dinamică are sens pentru majoritatea tipurilor de spații, de la locuințe la instituții. În ceea ce privește spațiul educațional, însă, situația nu mai este la fel de clară. Raportul dintre vizitatori și locuitori poate fi privit ca fiind inversat. În cazul spațiului studiat, vizitatorii – elevii – sunt de fapt cei care, prin activitățile pe care le desfășoară, ghidate de libertatea de imaginație și experiment pe care spațiul trebuie să le permită, definesc spațiul, atribuindu-i propriile semnificații. Altfel spus, ei trec de cealaltă parte a limitei, devenind locuitori. Spațiul complementar, deși pare controlat de prezența spațiilor învățământului obligatoriu, evadează deasupra constrângerilor fizice prin intermediul activităților desfășurate în interior. În ideea sistemului trans-spațial ce ar defini spațiul studiat, conceptul ar putea fi extrapolat și la nivel funcțional, de racordare a spațiului nou-propus la viața comunității. În acest sens, contactul, interacțiunea, dialogul dintre locuitorii spațiului și vizitatorii acestuia ar trebui să producă acea energie polarizatoare ce ar putea conferi locului vocația unei scene deschise, a unui element polarizator și în același timp generator de inspirație pentru comunitate.

Concluzii

Recapitulând, prima parte a ilustrat două teorii fundamentale ale modului în care indivizii aflați în dezvoltare acumulează cunoașterea prin interacțiunea cu mediul. Aceste teorii stau și la baza

27 Ibidem, pp. 144‐145. 28 Ibidem, p. 146.

practicilor pedagogice, cu atât mai mult a celor contemporane. Ambele accentuează importanța plasării celui care învață în centrul actului educațional, întrucât cunoașterea este descoperită, sau construită pe baza relațiilor dintre elev și context. Diferențele dintre cele două teorii constau în natura acestor relații și universalitatea lor. Teoria lui Piaget prezintă copiii ca fiind autonomi, constructori ai propriilor realități. Vygotsky aduce în prim-plan aspectul social și cultural, interacțiunea cu cei din jur. Învățarea presupune un element de sprijin. Totodată, elementul sociocultural variază inevitabil de la un grup la altul. Relația omului – în cazul de față, al elevului – cu mediul, a fost conceptualizată în trei ipostaze. Ele se înșiruie crescător din punct de vedere al gradului de complexitate a acestei relații. Concepțiile obiective ale spațiului se înscriu în înțelegerea timpurie a spațiilor de învățământ. Mediul construit este cel care conține activitatea și o modelează, o poate adapta, îi poate accentua anumite caracteristici, precum deschiderea către exterior, deschiderea către piață, agora, sau dimpotrivă, potrivit pentru experimente științifice în cadru controlat, etc. Privirea relațională a spațiului educațional are la bază o relație de dublu schimb între materie și ocupanți. O abordare ecologică a problematicii spațiului înseamnă încadrarea lui într-un sistem global de relații sociale și culturale, de context economic - politic, de context pur și simplu - fizic, etc. Mai mult, premisa lucrării The Social Logic of Space presupune existența unei spațialități intrinsece societății și o sociabilitate intrinsecă spațiului. Conceptele discutate vor sta la baza analizei spațiilor educaționale din capitolele următoare.