Influența spațiului arhitectural asupra cadrului educațional

Spațiul relațional reprezintă spațiul generat de interacțiuni și relații, dar și generator de acțiuni și relații, deci nedeterminat și supus schimbării, participant activ în procesul de învățare – spațiu emergent.

Dezvoltarea cognitivă reprezintă domeniul neuroștiinței și psihologiei care studiază dezvoltarea aptitudinilor copiilor legate de limbaj, cunoaștere, procesarea informațiilor, etc.

Stadiul la zi al cunoașterii domeniului Studiul influenței spațiului arhitectural asupra cadrului educațional reprezintă o nișă încă insuficient explorată, studiile luând amploare în ultimii 10-15 ani. Același lucru poate fi spus și despre studiul relației dintre spațiile educaționale și comunitate.

Stefano Della Torre, Massimiliano Bocciarelli, Laura Daglio și Raffaella Neri (editori), în Buildings for Education. A multidisciplinary Overvierw of The Design of School Buildings (2020) abordează subiecte precum intervenții construite la scara unor regenerări urbane, sau al unui context istoric, dar și inovații în procesul educațional și tehnologie, toate cu scopul de a promova o dezvoltare cu implicații sustenabile în percepția și influența spațiului construit asupra individului.

Peter Goodyear și Robert A. Ellis (editori), în Spaces for Teaching and Learning. Integrating Perspectives on Research and Practice (2018), adună o serie de studii recente care trag legătura între pedagogie, experiența învățării și rezultatele actului educațional. Studiile ilustrează importanța pedagogiei centrate pe elev, aplicarea practică a cunoștințelor, și semnalează potențialele probleme legate de inovațiile în domeniu.

Kim Dovey și Kenn Fisher, „Designing for adaptation: The school as socio-spatial assemblage” în The Journal of Architecture (2014) încearcă să înțeleagă relațiile dintre tipologiile planimetrice ale școlilor și practicile pedagogice. În analiza lor, autorii identifică cinci tipologii ale spațiilor educaționale contemporane, în funcție de gradul de deschidere al conformării lor, variind de la sălile de clasă celulare, până la planul liber. Totodată, în critica lor, Dovey și Fisher fac distincția între „convertibilitate” și „agilitate” a spațiilor. Convertibilitatea este înțeleasă prin posibilitatea adaptării la diferite practici pedagogice. Agilitatea, sau fluiditatea, se referă la posibilitatea spațiului de a se adapta continuu la noi tipuri de activități emergente. Titlul trimite la teoria aranjamentelor a lui Gilles Deleuze, încorporată în metoda de analiză care constă în realizarea unor diagrame ce ilustrează relațiile dintre tipurile de spații.

8