narativ literar în proză

Prelectură

1. Ai un cerc de prieteni? Notează numele lor și pasiunile comune.

2. Ai trăit vreo aventură alături de ei? Menționeaz-o printr-un desen și un cuvânt-cheie.

3. Notează, într-un minut, cât mai multe cuvinte despre prietenie care îți vin în minte. Formulează o definiție originală a prieteniei, integrând trei dintre cuvintele găsite.

Text De Baz

Cireșarii

Țombi dragă… începu el să se tânguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure… […]

Constantin Chiriță (1925–1991) a fost prozator, romancier, scena rist și eseist. Cărțile sale s-au adresat în special adolescenților.

Constantin Chiriță este autorul cunoscutei serii de romane pentru adolescenți intitulate Cireșarii, care cuprinde cinci volume: Cavalerii florii de cireș, Castelul fetei în alb, Roata norocului, Aripi de zăpadă, Drum bun, Cireșari. Acestea au fost ecranizate în anii 1970 ca serial de televiziune, care s-a bucurat de un deosebit succes.

Protejându-și mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, pas după pas… și deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos și simți la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? Și Țombi își lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvășită. Regăsise poteca!… Dar încotro să apuce? Unde era nordul?… În dreapta!… În stânga?… Lumina încă mai tremura pe potecă. Dar oare cât timp? Dacă dihăniile pădurii vor sări din nou asupra lui?… Iar simțea piatră și gheață în membre… Se uită în jur, se uită spre cerul care se zărea ca niște pete albastre, apoi porni încet, pe potecă, târându-și picioarele, tremurând și așteptând să i se înfigă în umeri gheare și ciocuri reci.

Cireșarii își aleseseră locul pentru popasul de noapte într-o poiană largă, aflată la vreo cinci sute de metri de intrarea în peșteră. Își instalaseră în grabă două corturi: unul mare pentru băieți, altul mai mic pentru fete. Masa de seară se servi repede, transformându-se printr-o hotărâre unanimă în cea mai îmbelșugată masă a zilei. Îndeletnicirea lor de moment, foarte domestică și comună, se petrecea într-un decor unic, de o rară sălbăticie și măreție. Parcă erau în fundul unei căldări, înconjurați de stânci uriașe, de dantele și zorzoane de piatră, și mai erau arborii cu răcori înmiresmate, și mai ales culorile amurgului ca niște falduri blânde, binecuvântându-i și veghind deasupra capetelor lor.

Cutezătorii fuseseră harnici și inimoși: ajunseseră la peșteră odată cu asfințitul, își pregătiseră locul pentru popasul de noapte, erau toți sănătoși, nu mai erau flămânzi și parcă și oboseala pleca încet din ei… Da!… Ziua încă nu se terminase și nici lumina nu se subțiase de tot, și mai erau câteva treburi de făcut, unele plăcute, poate chiar distractive, altele ceva mai grele, la care nu oricine putea să se încumete. Dar rolurile erau împărțite de multă vreme.

Astfel, în timp ce Ursu și Victor, cu toporiștele în mâini, se repeziră spre marginea pădurii pentru a alege lemne de plută, Lucia și Dan, manevrând cam la întâmplare două lopeți scurte, de excursie, rădeau iarba și frunzișul dintr-un cerc trasat cu grijă între cele două corturi și săpau chiar în mijlocul cercului o groapă ovală. Ionel și Maria aduceau vreascuri, cu brațele, parcă ferindu-se unul de altul, fiecare făcându-și depozitul propriu.

Gata! îi trezi Lucia din preocuparea lor oarbă și îndărătnică. Cu ce ați adus până acum, putem petrece aici o noapte polară…

Și se pregăti să aprindă focul, dar Maria se înțepeni în fața ei:

Stai! încă n-ai voie să faci focul!

De ce? se miră Lucia.

Oooofff! Suflet rece de savant! Nu înțelegi, nu simți că focul n-are niciun farmec dacă nu-l aprinzi atunci când începe să te ia cu fiori întunericul, când încep să licărească stelele și să arunce scântei pentru ațâțat, când îl așteaptă toți cu ochii dornici de fum…! […]

Ședință în mers! anunță ea. Fără vorbărie și digresiuni. Exemplul îl voi da eu: Trei puncte la ordinea de zi! Unu: Alegerea șefului… Doi: Hotărâri cu privire la siguranța expediției… Trei: Urmările hotărârii… Și la sfârșit, știți ce ne așteaptă: ceva care se numește somn. […]

Ursu era însă prea tulburat ca să mai aibă gând de harță. Nici nu înțelesese ce vrea Lucia; simțise parcă o provocare în vorbele ei, dar n-o acceptă. Se uită încă o dată spre creste: nu se mai vedea soarele, nici voalurile lui de lumină, și asta îl neliniștea cumplit. Se apropie de corturi împotriva inimii. […]

De data asta răsună foarte dură și categorică vocea lui Ursu:

Nu! Votul poate să mai aștepte. E ceva mult mai grav!

Toți presimțiră apropierea unei amenințări. Dar vocea lui Ursu deveni imediat calmă și liniștitoare:

Poate că nu-i chiar atât de grav… Mi se pare că s-a rătăcit cineva în pădure…

Cine? întrebă un cor uluit.

Tic! răspunse Ursu. L-am văzut de la Zănoaga și i-am lăsat semne foarte sigure. Dacă n-a ajuns aici până acum… Și din păcate s-a întunecat…

În câteva clipe toți cireșarii cunoșteau povestea lui Ursu.

Zguduită, Maria rosti întrebarea tuturor:

Ce putem face?

Umbrele serii se transformaseră în pâclă groasă.

Mai întâi focul! spuse Victor. Trebuie să facem un foc mare ca să se vadă de departe.

Și noi să rămânem de mămăligă lângă foc? spuse cu un ton de protest Ionel.

Eu zic să facem două grupuri, îl liniști Ursu și să intrăm în pădure pe două căi. Fiecare grup cu o lanternă. Câte doi…

Atunci să facem trei grupuri, socoti Lucia. Ursu are dreptate, interveni Ionel. Trebuie să facă cineva focul și să-l păzească.

Ba putem face trei grupuri, pentru că avem trei lanterne, spuse Victor. Ursu, un grup, și alte două grupuri de câte doi. Eu cu Maria…

Deodată se auziră vreascurile pârâind și o limbă galbenă, uriașă țâșni spre cer. Ionel aprinsese focul.

Și eu cu Dan! spuse Lucia. Ionel să rămână la foc. Gata! Luați lanternele!

O secundă! ceru Victor. Să ne înțelegem asupra semnalelor. Fiecare își va striga numele ca să ne recunoaștem direcțiile. Din minut în minut, sau la jumătate de minut. Prin „A” se dă alarma, prin „IU” se anunță găsirea lui Tic.

Plecarea! strigă Ursu uitându-se în urmă.

Totul se petrecuse în câteva minute. Focul de lângă corturi devenise o vâlvătaie. Ionel arunca mereu vreascuri, și nicio primejdie nu amenința împrejurimile. Groapa fusese săpată după ce încercaseră roza vânturilor. Cercetașii nocturni pătrunseseră în pădure pe trei căi: Lucia și Dan pe potecă, Ursu în dreapta lor, Victor și Maria în stânga. Strigându-și la intervale regulate numele, înaintau spre inima pădurii. Copleșiți de spaimă și de speranță.

Prichindelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-și că mușchiul copacilor arată cam întotdeauna nordul, își învinsese spaima și pipăi cu mâinile scoarța câtorva arbori. După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Țombi cel iarăși curajos, și astfel ghici direcția peșterii. […]

Mergeau încet nenorociții, Țombi în frunte, prichindelul în urma lui ținându-i coada într-un gest prelung, nesfârșit, de mângâiere și recunoștință, amenințați de toate spaimele nopții, de toate dușmăniile pădurii, dar cu un mic bob de speranță în suflet… Un bobuleț care începu să se agite când ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în depărtare, o tresărire luminoasă, și care explodă de-a binelea când auzi strigăte și nume cunoscute. Erau cireșarii! Fiecare își rostea numele. Oare când și unde dispăruse spaima și groaza și gheața? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireșarilor începu și el să strige, cât îl țineau puterile: Tic! Tic!

Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe.

Lucia! Dan! răsuna undeva în fața lui. […] Dar strigătele și chemările răsunau prea frenetic și prea aproape. […] Strigându-și din când în când numele, porni în goană, cu Țombi după el, spre lumină. Și deodată se trezi în fața focului! […]

Scuzați, vă rog… Începu bravul ciufulici. Aici a poposit expediția cireșarilor?

Ionel se întoarse uimit și speriat și năucit spre vocea nevăzută:

Tic!

În carne și oase! Ba chiar și cu Țombi lângă el!

Cum ai ajuns aici, prăpăditule?…îîî… Răule!

M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo!

Mare isteț mai ești, îl alintă Ionel. Ai găsit pachetul cu mâncare?… Te pomenești că ți-o fi foame?

Prichindelul era supraîncărcat de primirea lui Ionel. Se așteptase la niște muștruluieli și la niște ghionturi!

Am găsit pachetul, cum să nu-l găsesc! Și eu care am crezut că mi l-a pus acolo zâna cea bună! Vasăzică tu mi l-ai pus!

E un secret! râse Ionel. Cine l-a pus… nu mai contează. Bine că l-ai găsit. Ei! Cum stai cu foamea?

Aoleu, ce foame mi-e! Aș mânca și foc!… Dar ceilalți unde-s? N-au terminat joaca?

Aoleu! se vaită Ionel la rândul lui. Am uitat să dau semnalul. Și ei te caută. Am organizat o expediție în regulă ca să te găsim. Stai puțin…

Își făcu mâinile pâlnie și începu să strige din toate puterile către toate direcțiile:

Iuuuuu! Ionel… Iuuuuu! Ionel!… Iuuuuu! Ionel! Iuuuuu! Ionel!

Din pădure i se răspunse cu chiote. Toți știau că prichindelul se afla la foc, lângă Ionel. Dar chiotele nu încetară imediat, și nici semnăturile orale ale cercetașilor. Jocul se apropia însă de foc.

Ionel îi oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul de bunătăți și-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expediției. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură și să-l blagoslovească astfel pe Țombi cu cel mai îmbelșugat ospăț din viața lui… meritat cu prisosință.

Postlectură

1. Ai citit textul? Acum răspunde, în caiet, la întrebări.

Ce vezi? … Văd …

Ce auzi? Aud

Ce simți? … Simt …

2. De ce întâmplare/aspect din realitate ți-a amintit acest fragment?

3. Numește tema textului și menționează alte două cărți/texte în care ai întâlnit această temă.

4. Vânătoarea de cuvinte! Caută cu atenție în text și descoperă secvențele unde se găsesc următoarele cuvinte, apoi indică numărul de silabe și partea de vorbire: mângâiere, cinci, Lucia, existaseră, amenințări, mătăsoase, vâlvătaie, dihăniile, Ziua, pădure, lui, Țombi.

5. Notează câte un cuvânt care să exprime sentimentele/ideile tale după lectura textului.