2.2. Experiența autohtonă În spațiul românesc, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, școala a existat mai puțin sub forma unei instituții organizate și mai mult în chipul unor eforturi punctuale ale domnitorilor de a promova cartea. Mai mult, școlile reprezentau clerul, fie vorba de spațiu, resurse materiale, sau dascăli [sic!]. Accesibilitatea învățării era, de asemenea, condiționată de statutul social, școala fiind rezervată celor aparținând elitei. Prima jumătate a secolului al XIX-lea cunoaște o perioadă de sincronizare, deși, punctuală la rândul ei, cu practicile pedagogice occidentale. Nicolae Iorga menționează înființarea în 1928, la Iași, a unei școli cu două cicluri. Școala normală, sau primară, în care se învăța limba română, caligrafia, matematica și științele adoptă învățământul lancasterian40. Școala înaltă, sau gimnaziul, găzduiește cursuri de limbi străine, logică, religie, sau istorie.41 Instituția rămâne în strânsă legătură cu Biserica, fiind găzduită de mănăstirea Trei Ierarhi. Școala devine instituție a statului în 1830, așa cum este prevăzut în Regulamentele Organice.42 Discuția despre spațiul educațional poate începe în jurul anului 1960, când în Principatele Unite sunt construite, în timpul mandatului de ministru al lui Mihail Kogălniceanu o serie de școli normale în țară (Botoșani, Bacău, Tecuci, Ismail) și gimnazii în București (Lazăr, Matei Basarab).43 Numărul instituțiilor de învățământ crește odată cu reformele consecutive ale lui Kogălniceanu și Spiru Haret, instaurarea obligativității și gratuității învățământului primar. Arhitectura școlilor reflectă pedagogiile vestice ale aceleiași vremi. Eforturile de după unirea Principatelor și apoi Marea unire au constat în organizarea unui sistem de învățământ coerent, uniform pe întreg teritoriul țării.
Fig. 15 Liceul Matei Basarab, București, 1860 40 Joseph Lancaster (1778‐1838), profesor englez, a fost unul dintre susținătorii modelului pedagogic monitorial, în care elevii erau supravegheați și îndrumați de monitori, extrași dintre elevii mai performanți (nu departe de teoria lui Lev Vygotsky cu peste o sută de ani mai târziu). 41 Iorga, Nicolae, Istoria învățământului, București: editura Casei Școalelor, 1928, pp. 188‐189 42 ibidem, p. 195. 43 ibidem, pp. 315‐317.
25
