mesajul autoritar în favoarea exprimării ideii de deschidere, incluziune. În acest sens, ele devin poli ai comunității și găzduiesc activități care invită nu doar elevii, ci și părinții și toți cei care caută cunoașterea. Spațiile educaționale complementare Spațiile complementare celor destinate educației obligatorii se definesc drept spații ale educației în și prin timpul liber. Totodată, ele se situează la limita dintre școală și comunitate. Din acest motiv, definirea lor, atât ca program, cât și ca arhitectură, rezultă din înțelegerea contextului în care se plasează. Ca program, spațiile educaționale complementare au sens atât timp cât activitățile desfășurate în interiorul (și exteriorul) lor se înscriu într-o continuitate a activității, deci identității locului. În ceea ce privește expresia arhitecturală, conformarea tipologică, ele urmează aceeași regulă. Totodată, spațiile educaționale complementare trebuie să își contureze propria identitate pentru a putea fi ușor recunoscute. Diversitatea formelor în care aceste spații există, în funcție de raportarea lor la context este evidențiată în studiile de caz prezentate. Acestea, însă, au ca element comun percepția lor ca locuri ale întâlnirii și colaborării, reflectată în diversitatea și deschiderea spațiilor, relația cu mediul natural. Totodată, lumina naturală și materialele calde se disting printre trăsăturile comune ale formelor extrem de diverse. Nu în ultimul rând, rolul spațiilor educaționale complementare constă în țeserea discontinuității dintre învățământul obligatoriu, uniformizat, și acele activități voluntare care dezvoltă latura creativă a tinerilor și le permit să devină conștienți de propriile abilități și interese. 4.2. Spațiul incubator - Reflecții asupra propunerii spațiului educațional complementar Context Vorbind despre vocația culturală a Municipiului Tecuci, profesorul Ștefan Andronache amintește de viața socială și culturală a orașului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, definită de reprezentații muzicale și literare, operetă și poezie, culminând cu înființarea Ateneului Cultural în 1894. Educația a ocupat la rândul său un loc important în definirea identității orașului. Prima școală românească ia ființă în 1830, urmată de trei licee înființate în perioada interbelică.72
72
ANDRONACHE, Ștefan, Tecuciul și împrejurimile sale. Ghid turistic, Ediția a 3‐a revizuită, Tecuci: Editura Grapho Press, 2018, pp. 29‐32.
46
