GORICĂ

GORICĂ 157

- Bună seara nea Dumitre! - Bună seara Titule. Da ce e cu tine, eşti în permisie? - Am fost primul la trageri şi mi-au dat o permisie de două săptămâni şi pică bine că e şi bâlciul de Sf. Ilie şi sunt şi de coasă. - Că ai fost primul la trageri nu mă miră că doar unchit-o Sofian ţi-a pus puşca în mână când alţi copii abia învaţă să încalece şi ai şi ochi buni şi nici mâna nu-ţi tremură. Poate d-aia te-au făcut sergent. - Poate că şi d-aia, răspunde râzând Titu. - Da ce cauţi prin Scânteia? - Am avut aplicaţii la Voineasa, la Gura Lotrului şi cum azi la prânz mi-au dat permisia, plecase autobuzul de Brezoi şi mi-am zis că dacă o iau peste munţi, câştig o zi că abia mâine dimineaţă e alt autobuz până la Brezoi şi de la Brezoi trenul până la Râmnic şi de la Râmnic ştiu eu dacă măi găsesc loc la cursă, că e şi ajunul lui Sf. Ilie şi e lume multă la târg aşa că am luat-o peste munţi. - Bine ai făcut. Da vezi că te-apucă noaptea şi muntele e păcătos, să nu te rătăceşti că e noapte fără lună! - M-am gândit că după ce trec de Lespezi şi ajung în Albu, să rămân la cabana lui Popa Boboacă la noapte şi mâine în viul zilei cobor pe la Casa de Piatră la Pătrunsa şi de acolo în două ceasuri sunt acasă. - Te-ai gândit bine. Bună seara şi sănătate Zenobiei şi copilului, spuse Dumitru luându-şi calul de căpăstru şi cotind-o spre stâna lui din Dos. A ajuns la cabana lui Popa Boboacă când Carul Mare îşi îndrepta oiştea spre piscul Viforniţei iar luceafărul licărea peste vârful Coziei. A deschis uşa că nu era încuiată. De fapt nici nu avea cum să fie încuiată că nu avea broască cu cheie, avea numai o clanţă pe dinăuntru, dacă era cineva şi vrea să se încuie noaptea. Şi-a dat jos raniţa din spate punând-o bâjbâind, că era întuneric nefiind lună, pe laviţa dinspre fereastră. Toţi cei ce treceau pe aici cunoşteau locul şi nu era oprelişte, popa Boboacă făcând această cabană nu numai pentru el ci pentru toată suflarea ce trecea spre munţii Govora, Lespezi, Comarnici sau spre Voineasa sau Gura Lotrului. Numai dacă aveai de gând să stai o săptămână, două, trebuia să-l anunţi pe popa să nu se întâlnească mai mulţi în acelaş loc. Dar acum, deşi era în ajun de Sf. Ilie când e cald şi cei ce iubesc muntele vin pe aici, a avut noroc că nu era nimeni. După ce s-a obişnuit cu întunericul (căci deşi era senin, nefiind o noapte cu lună, stelele nu luminau destul ca să vezi limpede) şi-a descins centura, şi-a scos baioneta şi a pus-o pe laviţă. Şi-a scos vestonul şi şi-a

GORICĂ 158

descălţat bocancii şi ciorapii, rămânând desculţ, căci i se înfierbântaseră picioarele. Apoi, prin uşa deschisă la perete şi prin slaba lumină ce trecea prin fereastră, a întrezărit pe vatra ce era în mijlocul odăii nişte surcele şi nişte vreascuri de cetină de brad. A scos chibritul din buzunarul pantalonilor, a aşeazat mai mult pe bâjbâite nişte crengi de cetină uscate pe vatră şi cum a scăpărat chibritul şi l-a băgat sub cetina uscată, nişte flăcări vesele au început să joace pin odaie, dând destulă lumină ca să vadă că lângă vatră erau câţva butuci de brad, tăiaţi de vr-un trecător cu câteva zile înainte.

A luat doi butuci şi i-a pus peste surcelele ce începuseră să ardă bine, apoi a scos din raniţă o pâine învelită într-un ştergar, o halcă de slănină (era raţia de hrană rece dată de la unitate) şi câţva bureţi pe care îi culesese pe drum. Restul i-a lăsat în raniţă, să-i ducă acasă la nevastă şi copil A rupt o cracă din surcelele de brad şi cu baioneta pe care a scos-o din teacă, a tăiat-o cam de patru palme ascuţând-o la un capăt. A tăiat o bucată lată de o palmă din slănina afumată şi a trecut ţepuşa prin ea, aşezând-o pe doi bolovani aduşi cine ştie de când de vr-un drumeţ ce vroise să facă mămăligă. Dar fuseseră folosiţi de multe ori, că erau deja negri de fum şi foc. A rupt codiţele din interiorul bureţilor, a luat o creangă îmbibată cu răşină de pe foc, că dădea lumină mare, şi a căutat pe poliţa de deasupra vetrei unde a găsit nişte sare într-o trochiţă mică, ca o jucărie, din brad, pentru păstrat sarea. Este cunoscut obiceiul muntenilor ca atunci când pleacă de la o stână sau colibă la munte, să lase la căpriorii stânii sau pe poliţă, la loc uscat, ferit de reveneală şi de umezeală, măcar nişte sare şi câteva chibrite, dacă nu a avut altceva la îndemână, pentru vr-un necajit care din cine ştie ce pricini ajunge prin parte locului şi nu are nimic asupra lui. Sără bureţii şi îi puse pe jar să se frigă, dând mai pe foc şi slănina. Cu baioneta tăie o bucată lată de pâine, pentru a pune pe ea broboanele de slănină când va începe să se topească: - Ce bună ar fi o ceapă tăiată mărunt pe pâine şi deasupra pusă slănina sfârâind,! - Dar de unde ceapă? - Ba stăi aşa, că trebuie să fie afară ceapa ciorii, că n-or fi mâncat-o mistreţii pe toată. Întorse bureţii, că începuseră să se facă pe o parte şi dete iar mai deoparte slănina, să nu-şi piardă degeaba zeama şi ieşi afară. Deşi nu era lună, stelele răsăriseră bine. Carul mare avea deja oiştea îndreptată spre vârful Pietrei, iar luceafărul strălucea peste Buila, încât era destulă lumină ca să vadă că de

GORICĂ 159

jur împrejur era potop de ceapa ciorii. Înseamnă că au fost mereu trecători de au dormit în cabană şi mistreţii s-au ferit să vină să râmeze, mirosind a om. Smulse căteva fire, ceapa ciorii, având ca şi vlaşiţa, puţină măciulie în pământ, mai mult foile verzi deasupra. O curăţă de foile îngălbenite până să ajungă în odaie. Când să intre îşi sterse (picioarelepe prag) După ce o să mănânce, o să vină la izvor să se spele pe picioare înainte de culcare Apoi puse din nou slănina pe jar. Bradul, fiind îmbibat de răşină, arsese destul ca să facă jar şi cu baioneta tăie pe marginea laviţei ceapa şi o puse pe pâine. Pe măsură ce slănina se topea, lua ţepuşa şi o lăsa să se scurgă deasupra cepei de pe pâine, apoi o punea iar pe jar. Bureţii fiind făcuţi, îi ia cu buricele deştelor că frigeau şi îi pune pe şervetul pâinii apoi ia slănina care se prăjise bine, o scoate de pe ţăpuşe şi o pune pe pâine. Se aşează pe laviţă şi începe să taie câte o bucată din slănina de pe pâine, cu câte o bucată de pâine, (baioneta tăia ca briciul de bărbierit) şi să mănânce domol, luând între bucăţile de pâine câte un mânătargă ce se topea în gură. O linişte se aşezase peste fire şi o pace lăuntrică îl cuprindea pe flăcău, în timp ce afară o boare din vânticelul cald ce se ridicase dinspre Buciniş făcea brazii să cânte când Băltăreţul foşnea printre crengile de cetină. În cabană, răşina de la brad lăsa un parfum pe care nimeni din cei ce au avut fericirea să petreacă măcar o noapte la o stână sau la o cabană de munte lângă un foc din lemne de brad cu răşină nu îl va uita, indiferent ce scumpe parfumuri îi vor gâdila nările.în viitor.! Mâncarea, pe îndelete şi bine dumicată i se aşează în pântece în timp ce căldura focului din vatră amestecată cu oboseala drumului de peste trei munţi îl învăluia într-o domoală osteneală când pleoapele încep să cadă greu peste ochi şi somnul vine încet, fără zbuciumările oamenilor ce au cugetul încărcat de necugetatele isprăvi de peste zi. Vine încet, auzind ca prin vis râsul cristalin al copilului de acasă şi văzând, printre pleoapele întredeschise, sânii nevestii svâcnind nebuneşte pe sub bluză...

- Ăsta e lătrat a om.. - Auzi cum mârâie Grivei - Parcă spre ceair s-asmut. - Cât o fi ceasul? - Stai s-aprind lămpiţa să văd.

GORICĂ 160

- N-o aprinde, că se vede de-afară şi dac-or fi hoţi! - Mă duc să văd ce e. - Ia-ţi revolverul. - Că doar n-om fi în pădure, suntem în mijlocul satului.. - Parcă bate cineva în geamul de la săliţă. - Stai aici, că mă duc eu.. Prin transparentul lăsat la fereastră, răzbătea lumina câte-unui fulger urmat de bubuitura înfundată a tunetului care zdrăngănea geamurile deşi erau bine chituite, iar vântul în rafale şuera prin copaci, aruncând pe acoperişuri stropi grei de ploaie.

Hula ce-cepuse să-şi arate colţii de cu seară când norii negri se adunaseră pe cer dinspre muntele Arnota-semn de vijelie şi de bătut grindina şi piatră-se deslănţuise după miezul nopţii şi era o vreme de să nu scoţi nici câinele din cuşcă.. - Asta e vremea vârcolacilor şi a stafiilor, ori Doamne păzeşte, a hoţilor ce-s gata să bage cuţitul. Gândi preoteasa făcându-şi semnul crucii. În răstimpul scăpărări unui fulger părintele zări, lipit de geam, un chip cu plete şi barbă ude de ploaie şi cu ochii măriţi de groază şi spaimă. - Tu eşti Grigore? - Eu Părinte, Gorică. Deschizând uşa de la săliţă, în prag apăru Grigore şi în lumina fulgerelor, văzu pe Grivei cu colţii bine înfipţi în carnea de pe pulpa piciorului stâng: - Grivei, marş de-aici... - Ce-i cu tine, Gore, în miez de noapte? Si cum de te lăsaşi să te muşte câinii, de eşti aşa de plin de sânge? Dând din mâna plină de sânge a"nu face nimic"Gore murmură ca de pe altă lume: - Venii să mă spovedesc Părinte! - Să ce? - Ce se întâmplă Mitică? - Nimic Marioară. Stai liniştită şi culcă-te că nu-i nimic. - Să te spovedeşti acum, în miezul nopţii şi pe o vreme ca asta? - Cu cine stai de vorbă, Mitică? - Stai dragă liniştită, că nu-i nimic. E pentru mine. Întorcându-se spre Gore şi întâlnindu-i privirea tulbure pe chipul răvăşit ca al unui om ce venea din iad, părintele îl trage în săliţă şi luând patrafirul de pe măsuţă, şi-l pune pe după gât, pune pulpana patrafirului pe capul lui Gore care înghenunchiat începe, cu o voce domoală să se spovedească.

GORICĂ 161

- Martori fiind stropii de ploaie ce răpăiau pe acoperiş, vântul ce zgâlţâia giurgiuvelele şi stropii de sânge prelinşi de pe mână pe preş, într-o noapte adâncă, într-o noapte grea din noaptea de Sf.. Ilie a anului 1930... Reintrând în cameră, preoteasa, văzând chipul răvăşit al bărbatului, îl întreabă: - Ce e cu tine Mitică? Cine a fost şi ce s-a întîmplat? - Ascultă Marioară, eu nu mă bag în crătiţile tale şi în bucătăria te, te rog ca nici tu să nu te amesteci în treburile mele. Şi ieşi brusc din odaie trecând în camera de alături unde aprinse o lumânare şi începu să se roage, îngenunchiat la icoană, în timp ce Marioare rămase ca trăsnită căci era pentru prima dată în cei 15 de ani de căsnicie când îşi vedea bărbatul aşa de turburat şi că îi vorbea aşa aspru... *****

Doamne doamne, ce prăpăd a mai fost azi noapte, că am crezut că e sfârşitul lumii...

N-a scăpat casă cu acoperişul întreg pe toată valea Otăsăului iar geamurile, numai cele de la dos, dinspre Şuia au rămas întregi, că hula a venit dinspre Bistriţa. Restul, a trebuit să aducă Constantin al Cizmăreascăi geamuri şi chit cu carul de la Râmnic ca să le înlocuiască. Cu magazia lui Ciopleală s-a petrecut o istorie că nici ăi bătrâni n-au mai văzut aşa ceva. O pală de vânt a răbufnit pe sub magazie, a ridicat acoperişul şi l-a răstunat punându-l la loc pe partea ceailaltă. Cu şindrila pe lanteţi şi cu ştacheţii de-asupra. Şi magazia mare, că nimeni nu-şi putea da cu presupusul cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. După slujbă, tot satul s-a adunat şi s-a căznit să-l pună la loc, că se adunase lume la biserică de nu mai încăpeau, ca la Paşti sau la Crăciun, că erau oamenii speriaţi de mânia lui Dumnezeu. Că s-a-nrăit lumea de numai un semn ceresc ne mai aduce aminte că mai e un Dumnezeu în cer.. Baba Veta lui Ciopleală stătea ca prostită cu mâinile în poală pe prispa casei şi se uita în gol că numai asta îi mai trebuia.. Că şi Veta asta ce păcate o fi ispăşind nimeni nu poate şti, că parcă, din tot satul, numai pe ea a ales-o Dumnezeu să plătească toate păcatele şi toate năpastele. Şi toate au căzut pe capul ei numai de Sf. Ilie.

Socru-so, Dumitru, s-a prăpădit în ajunul unui Sf. Ilie când scobora cu carul cu boi dealul Costeştilor, că fusese de încărcase var nestins din varniţele de la Bisriţa,(că dacă nu avea de lucru la atelier -de făcut tocuri

GORICĂ 162

de uşi ori de ferestre, ori alte lucruri trebuitoare la cei ce-şi făceau casă nouă -da cu vremurile eştea grele, cine-şi mai face casă nouă?-se ducea la vale cu carul cu mere ori cu pere toamna. Dar cum acum nu erau fructe, se ducea cu var că-şi spoiau oamenii casele de Sf. Mărie şi aveau nevoie de var) dar s-au speriat boii când le-a trecut pe dinainte o vulpe prin dreptul viei lui Moaşa Mărina şi au luat-o la galop pe coastă la vale. Bietul Dumitru a ţinut de jug proptindu-se în călcâie dar i-au alunecat opincile într-o baligă şi a apucat sub copitele boilor şi i-au trecut roţile peste cap de s-au împrăştiat creerii pe şuşea. Abia prin dreptul cişmelei de la şcoala din Negruleşti s-au liniştit boii şi s-au oprit năduşiţi să bea apă. Da ce folos, că Dumitru a rămas întins pe jos. Noroc măcar, dacă se poate numi noroc, că a rămas carul nesfărâmat cu încărcatura întreagă de l-au adus oamenii pe sară acasă, cu bietul Dumitru întins pe ţoale şi cu o lumânare aprinsă înfiptă în gaica şuşuleţului.

S-a strâns tot satul şi o căina pe pe Măria, nevasta lui Dumitru, că era cu burta la gură şi-aştepta să-i vină ceasul.

Da i-a venit în loc Dumitru cu picioarele înainte... Vai de viaţa ei cum s-a trudit singură să-l crească pe Costică, că era muiere sărmană Nici nu s-a mai măritat, deşi era femeie frumoasă şi a avut peţitori, da nu a vrut să aducă stăpân în casă care să se culce în patul lui Dumitru, în ţoalele lui Dumitru, cu muierea lui Dumitru ori să bată copilul lui Dumitru. Aşa că şi-a dus viaţa aşa cum o duc toate vădanele sărăcite peste noapte. Şi-a dus viaţa muncind pe la unul şi pe la altul.

Dar n-a cerşit şi nici n-a furat. Şi-a crescut copilul cu"poala şi cu oala"cum se spune de femeila necăjită care când termină de lucru seara la creştini, stăpâna îi dă un codru de mălai ori de mămăligă şi o oală de sorbitură să aducă acasă la copil. De aia se zice"cu oala şi cu poala"că aducea mălaiul în poală şi sorbitura în oală Cu timpul se vedea sărăcă scăpată de nevoi şi-ncepuse să i se descreţească fruntea şi să zâmbească când fiu-său Costică, şi el tot tâmplar că nu-i vânduse sculele lui Dumitru, după ce fusese ucenic la un tâmplar din Costeşti venise acasă şi deschisese atelierul lui, în atelierul lui Dumitru. Costică, flăcău chipeş, ducea hora Duminica la cârciuma lui Popa ăl Bătrîn, Popa Gheorghe, de tot satul se uita la el iar muierile cu fete de

GORICĂ 163

măritat se uitau cu pizmă dacă Costică întra în mijlocul hori de mai multe ori cu aceiaşi fată. Barem la nunta lui Costică lua bradul din mâna vornicului şi juca cu el în mijlocul horei de parcă nu-i era de-a bună. Şi nici nu i-a fost săraca. Că nici nu ştii pe cine să căinezi mai întâi, pe ea sau pe noru-sa, care a avut parte tot de soarta ei. Că avea Veta copil mic, abia întrase la şcoală când a plecat Costică în război, şi plecat a fost, că s-a prăpădit la Podul de la Târgu Jiu. Vestea a ajuns în sat odată cu Nemţii. Şi tot într-un ajun de Sf. Ilie. Veta era la cimitir să tămâieze pe soacră-sa, care nu se răcise bine în mormânt, că murise cu trei zile înainte de a afla nenorocirea... Vai de viaţa ei, că se mirau şi oamenii de unde a mai găsit Veta putere să iasă deasupra. Că satul era sat de oameni amărâţi. Şi mai era şi zăzboiul. Şi în sat nu mai erau decât bătrânii, copii şi muierile. Că ajunseseră bietele muieri să facă toate muncile pe care înainte le făceau bărbaţii. Până şi la cosit tot muierile mergeau. Şi lipsurile cu carul. Iar Veta nu avea decât o curea de pământ în smârcuri şi de muncit, la cine să munceşti? Că de muncit era, dar nimeni nu avea parale de plătit. Mergeau pe împrumut. Dar numai ăi de aveau pe ce se împrumuta, că nimeni nu mai băga oameni la lucru. Şi de arat nu mai ara nimeni, că nu aveau cu ce, că boii fuseseră luaţi la abator, iar caii rechiziţionaţi pentru front, aşa că cu ce să ari? Abia de scărmănau bietele femei pământul cu hârleţul... Da cum nevoia te învaţă să te descurci dacă ai o ţâră de glagorie la cap, i-a dat Dumnezeu gândul ăl bun şi a început să care cu carul la valeda nu cu boii, că boii de mult fuseseră luaţi la tăiere.-ci cu o vacă,(că numai una avea, că şi dacă ar fi avut două, una i-ar fi fost luată la abator,) să care sare de la Ocnele Mari, că era mare lipsă de sare în toată ţara, (că o luau Nemţii). Câmpenii erau în stare să de şi câte 5 străchini de porumb sau 4 de grâu pe o strachină de sare, că aveau nevoie nu numai pentru murături ori pentru mâncare, da şi de vite. Că vitele nu vor să ştie de război, ele trebuie să lingă sare. Şi sare de unde? Că de peste doi ani nu se mai găsea sare.

GORICĂ 164

Cum soacră-sa nu mai era, pleca Veta la vale. Mergea cu carul şi trebuia să se oprească când mânca vaca, că viţica (că luase şi viţica cu ea, să nu înţărce vaca nemulsă trei săptămâni cât făcea până la Maglavit sau la Dăbuleni unde se ducea cu sare) sugea la vacă după mulsoare, iar Titu mânca lapte din strachină, că-l lua cu ea, că n-avea cu cine să-l lase acasă. Până şi Nemţilor li se făcea milă de ea când o vedeau cât e de amărâtă şi scoteau din raniţă câte o bucată de pâine neagră şi uscată şi-i dădeau. Cine ştie câţi dintre ei lăsaseră acasă muieri cu copii, amărâte ca şi ea. Ea o muia în laptele muls de la vacă şi i-o dădea lui Titu să prinză puteri... Şi vremurile de bejenie au trecut. Şi lucrurile încet încet au revenit pe făgaşul lor iar oamenii, că aşa e dat de Dumnezeu pe pământ, au intrat şi ei pe făgaşul lor. Muierile ori mamele ce au avut norocul să li se întoarcă bărbaţii ori copii din război au reânceput să cânte dimineţile când plecau la muncă, iar vădanele să-şi bocească morţii seara, în asfinţit, în cimitire. Deşi, cine ştie dacă bărbaţii sau copii lor avuseseră parte de un mormânt într-un cimitir. Că de împărtăşit şi prohod nici vorbă... Şi s-a făcut mare şi Titu. Şi era şi el chipeş ca Dumitru bunică-so ori ca Costică taică-său. Când a terminat scoala primară, a terminat primul. Că era isteţ la minte. Că nu numai că învăţa bine şi prindea repede, da când alţi copii se jucau încă de-a va-ţi ascunselea ori de-a baba oarba, el învăţase nu numai să pună şaua pe un cal şi să-l încalece, dar pusese deja puşca la ochi. Şi învăţase şi să încarce tuburile de cartuşe cu praf de puşcă, cu câlţi şi cu alice că văru-său dinspre partea maică-si, Sofian, vânător vestit peste cinci sate, văzându-l descuiat la minte şi ştiindu-l şi orfan, l-a luat pe lângă el şi când avea ceva timp liber l-a învăţat lucruri de bărbat, pe care Titu, orfan de tată, nu avea cum să le ştie şi nici de la cine să le înveţe. Având certificatul de patru calse primare, a venit la mumă-sa învăţătorul Borcan şi i-a spus că băiatul e desgheţat la minte şi că ar fi păcat să nu înveţe o meserie. - Păi domne învăţător, m-am sfătuit cu văru Sofian şi am căzut la învoială că e păcat de sculele de tâmplărie rămase de la bărbatu-meu Costică şi de la ăl bătrăn, Dumitru, mai ales că nici unul nici altul nu au avut timp să le folosească şi mai ales că şi atelieul e cum l-au lăsat ei aşa

GORICĂ 165

că ne-am gândit să-l dăm ucenic tot la Costeşti unde a fost şi Costică şi să vină să deschidă atelier în comună. - Vremurile s-au schimbat şi din ce în ce se cere mai multă carte în orice meserie şi e păcat odată ce acum e o şcoală de meserii la Horez să nu-l dăm pe Titu la gimnaziu. - Da cu ce bani, păcatele mele, când numai eu ştiu cum îmi ţin zilele? - Uite ce e, că m-am gândit la toate. Cum Titu a învăţat bine carte, a fost fiecare an premiant cu nota 10, se prezintă la examenul de adimtere, (e peste trei săptămâni) şi dacă reuşeşte printre primii, are bursă şi nu plăteşte nimic, nici şcoala nici internatul. - Ba şi uniformele li se dau gratuit. Şi când va termina, că sunt sigur ca va intra şi va termina cu bine, să vezi ce căutare o să aibă. Va fi un meşter mult mai căutat decât dacă va ieşi calfă la Costeşi. - Da, dar la Costeşti nu stă decât trei ani. - Şi ce mi-s trei, ce mi-s patru. E tânăr şi are deschise toate porţile. - De! De! Ştiu eu ce să zic? Eu parcă aş vrea pentru binele lui! Dar să-l întreb şi pe vărul Sofian. - Păi de la Sofian vin eu, că avusei o treabă cu el şi vorbirăm. - E şi el de părere că pentru copil ar fi bine. - Uite ce zic eu. - Începând de mâine până la examen, Titu să vie în fiecare dimineaţă la mine să facem nişte meditaţii şi mă duc eu cu el la examen. Doar de aici de la noi până la Horezu sunt doar 12 Km. - Şi cât mă costă? (Ca toţi săracii, nu vroia să se bage datornică dacă ştia că nu poate plăti) - Când va termina şcoala, să-mi facă un birou sculptat din nuc, că am scânduri de nuc în pod şi e păcat lă le mănânce carii. - Păi nu ţin până în patru ani până când termin şcoala, că-i mănâncă carii. Da am să încep să dau scândurile la rindea în timpul vacanţei de Crăciun, zice Titu. - Da ce mamă, te şi văzuşi intrat la şcoală?. La care toţi au izbucnit în

râs.

Şi lucrurile s-au petrecut cum a prevăzut învăţătorul Borcan. Titu a intrat primul la şcoala de meserii, a luat bursă şi cum a terminat primul şi în anul întâi, a luat bursă şi în anii următori. Şi a început şi maică-sa să râdă, deşi de ani de zile uitase ce e râsul. Şi cum omul uită, c-aşa îi e dat omului să uite, doar de Vinerea mare, când se aprindeau lumânări în cimitire, ori când Veta dădea popii să citească

GORICĂ 166

pomelnicul, îşi mai aduceau oamenii aminte de năpasta ce căzuse pe neamul lemnarilor Ciopleală. Când popa pomenea printre alţi morţi numele lui Dumitru şi al lui Constantin, morţi nespovediţi neâmpărtăşiţi şi fără lumânare, doar ăi bătrâni îşi mai aduceau aminte şi Veta ofta în broboadă. Ăi tineri erau cu grijile lor... Când a terminat şcoala, că a terminat primul, a venit la serbare şi Veta, şi Sofian şi învăţătorul Borcan. Şi tare erau mândri toţi trei când l-au anunţat pe Titu premiul întâi cu cunună şi i-au dat şi diplomă şi o carte cu toate sculele ce-i sunt de trebuinţă unui tâmplar. După serbare s-au dus cu toţii la cârciumă la Marcea să mănânce câte un mic şi să bea câte o halbă de bere. Sofian făcea cinste. Şi tare veseli erau toţii. Cum beau la masă a venit la ei fratele lui Vasilică Cuţitarul (proprietarul celui mai mare magazin de fierărie din Horezul) care avea cel mai mare şi mai vestit atelier de tâmplărie din Horezul să-i propună lui Titu să lucreze la el.

Da nu ca ucenic. Nici calfă.

Deadreptul maistor. Că vezi, el, om deştept, se ducea întotdeauna, în fiecare an la serbarea de sfârşit de an a şcolii de meserii şi când vedea un băiat pe gustul lui, îl angaja la el. Şi era bine şi pentru tânăr, şi pentru el că avea meşteri buni care erau la curent cu ultimele noutăţi în meşteşug.

Veta, pe de o parte nu-şi încăpea în piele de bucurie, pe de altă parte simţea ca un piron în inimă să se despartă de lumina ochilor. Că numai ea ştia ce păţise lungii ani cât a fost la şcoală. Sofian clătina încurcat paharul cu bere mai mai să verse bera pe jos iar Borcan surâdea mândru pe sub mustăţi când Titu, un ţânc căruia abia îi mija mustaţa, privind în ochii patronului, zise cu voce domoală dar sigur pe sine: - Mulţumesc pentru cinstea de a mă lua în atelierele dumitale. Viu cu bucurie dacă îmi dă voie mama şi Neica Sofian, dar, dacă nu vă e cu supărare, eu o spui pe a dreaptă: - Viu numai pentru doi ani, să fac în practică ce am învăţat la şcoală. Pe urmă vreau să mă duc în sat la mine să deschid atelierul tatii şi al bunicului. Că vedeţi dumneavoastră, la noi aşa e datina din moşi strămoşi. Să ducem din tată în fiu meseria.

GORICĂ 167

Cuţitarul, se vede treaba că pe bune era deştept, a început să râdă. L-a bătut pe umăr şi trăgând un scaun de la masa de alături şi aşezându-se la masă, face semn chelnărului să mai aducă 5 halbe şi a prins a zice: - Bă Ţică, văd că s-a răsturnat lumea cu susul în jos. Eu vin să te angajez, şi tu îmi pui condiţii. - Bravo taică, mi-ai plăcut. Mai ales că în spatele vocii tale domoale, se ascunde un înfipt care ştie ce vrea. Dar hai să împăcăm şi capra şi varza, că vezi tu, nici mie nu-mi convine. - Mai ad -o şi 10 mici, da iute că ne grăbim! - Nu-mi convine să te ţiu doi ani pe plată şi tocmai când începi să prinzi cum trebuie meseria, să pleci. Că acum, vrând nevrând, trebuie să recunoşti; Ai fi bun la şcoală, da ştii vorba veche:"Teoria ca teoria, da practica te omoară." - Mai ad-o şi un coş de lipie.! - Aşa că eu zic aşa. Facem un contract pe patru ani după care eşti liber să pleci şi mă leg, că dacă o să fiu mulţumit, şi nu văd de ce nu aş fi, să te ajut să-ţi deschizi atelierul. - Ba să-ţi dau şi clienţi de prin partea locului. O căldură îi învălui inima Vetii şi o cuprinsă o moleşală plăcută, cum nu o mai cuprinsese din prima noapte după ce se măritase cu Costică, când îl văzu pe Cuţitaru bătând palma cu Titu, semn că înţelegerea e făcută şi pe Titu strângându-i vajnic mâna. Şi au mai trecut şi aceşti patru ani cu necazurile şi cu bucuriile lor dar mulţumită lui Dumnezeu, dacă nu cu multe bucurii pentru Veta, în orice caz cu mult mai puţine necazuri. Ba chiar cu multe speranţe. Mai ales din ultimul an când a văzut că Titu era din ce în ce mai ferchezuit şi că la hore, (că întotdeauna de sărbători venea acaă) nu mai dansa niciodată de mai multe ori cu aceiaşi fată Ba de câteva ori l-a auzit prin somn râzând de se scutura patul. Şi aproape de fiecare dată când era la masă cădea pe gânduri şi uita să mai bage lingura în ciorbă. Parcă se vedea pe ea când întrase în vorbe cu Costică şi nu se mai gândea la altceva decât la el. Ba, după ce făcuseră peţitorile, se prostise de tot. Că râdeau toţi de ea. Că orice îi ziceai să facă, ea tot pe dos le făcea. Că şi acum se miră cum de a mai luat-o Costică, de bleagă şi năucă ce devenise. Ba îşi aminteşte cum odată, de un Sf. Vasile, era în anul când s-au măritat, la masa de la prinz, când era lume multă şi venise şi moaşa Nasta,(că ea o adusese pe lume şi urma ca tot ea să o moşească şi pe ea) Moaşa, după ce băuse o ţuică, a

GORICĂ 168

prins curaj şi a spus o poveste de s-au stricat toţi de râs. Iar ea numai că nu a căzut sub masă de ruşine: - Cică acum câtva timp era o fată de oameni sărmani, da sărmani rău de tot, că nu aveau altă avere decât o capră. Da era bună şi aia că aveau în fiecare an doi sau trei iezi, başca lapte, că era bună şi de prăsilă şi de lapte. Şi venindu-i vremea de măritat fetei, cum i-a venit şi lui Veta acum, au căzut la tocmeală să facă nunta cât mai iute, să nu se răzgândească mirele. - Ceeace nu mi se pare la Costică.(Costică a lăsat ochii în jos şi a roşit iar toţi mesenii au prins să zâmbească.) - Şi cum vă spusei, cum ar fi Sâmbătă seara, au căzut la învoială şi bătrânii şi tinerii, să se căsătorească cum ar veni Duminica viitoare, adică peste o săptămână. A doua zi, mireasa de, s-a dus cu capra la păscut şi cum era cu gândul numai la măritiş, ca de altfel cine mai ştiu eu, a început să stea de vorbă cu capra: - Luni-Marţi, una - Miercuri, Joi, două - Vineri, Sâmbătă trei, - Şi duminică (punând mâna între coarnele caprei) la tine icea"Pâc"şi (punînd mâinile în poală) la mine icea,"Svâc"! Lumea se strica de râs, iar eu să cad sub masă de ruşine Deşi, de a doua zi, mă pomeneam când eram singură zicând: -Luni, Marţi, una... Stau şi mă gândesc de una singură, acum când am îmbătrânit, că mare păcat că nu e nimeni care să te înveţe cât eşti fată mare.. ce trebuie. Şi mai ales cum trebuie.. Hai să zic că pentru mamă e ruşine să vorbească cu fata aşa ceva, dar măcar Moaşa Nasta care oarecum se pricepe, ar trebui să înveţe fetele ce şi cum,.. nu să te lase aşa singură.. Mai ales dacă şi ginerele e aşa de tăntălău ca şi tine. Tinerii oricum, măi trec pe la vădane, că nu s-or însura toţi flăcăi. Iar ăi de fac armata, cică se mai duc pela d-elea..

Da noi, nimic.. Că şi pe la clacă unde muierile sunt măi slobode la gură când sunt între muieri, ca la claca de tors, măi zâc ele aşa pe uliţa mare fără ruşine, că nu sunt bărbaţi printre ele să se ruşineze. Mamă ce păruială ar vedea ele acasă dacă ar şti bărbaţii ce le iese din gură, când acasă ori la horă sunt spăşite şi-şi lasă ochii în jos ruşinate când e câte o strigătură mai deochiată, de ai crede că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Da tot nu le zic pe de-antregul să-ţelegem şi noi fetele mari ceva. Ne lasă să fierbem în zama noastră.

GORICĂ 169

Şi când ne mărităm, ne furnică peste tot, ne ia cu călduri prin pântece, da-n noaptea nunţii. uite că zău dacă-mi mai aduc aminte...

Cum s-a schimbat lumea. Acum când a ieşit din greu, are timp să se gândească şi la drăcii. Iar până acum 4-5 ani nu îndrăsnea să se gândească nici la ziua de mâine. Adică ce zic mâine, că nu putea să întrevadă dimineaţa ce îi va mai aduce soarta până seara. Da de anul trecut de când Titu s-a apucat să facă casă nouă, parcă a luat Dumnezeu cu făraşul piaza rea din casă. Deşi şi cu casa a fost oleacă tărăşenie, că Titu a vrut să dărâme casa veche. Că de! Ca toate casele vechi mai erau mâncate de carii şi bulvanii aproape putreziţi şi acoperişul de şindrilă scorojit. Tencuiala, deşi fusese cârpită, se vedea cârpeala

Da Veta nici n-a vrut să audă. Că a zis că vrea să închidă ochii în casa ei, nu într-a Nurorii. Că nu se ştie ce noroc o avea şi Titu cu însurătoarea. Şi e o vorbă din bătrâni că fiecare cu.. aia mă-si. Titu a început să râdă şi i-a făcut pe voie. Ba, pe măsură ce se ridica casa nouă, (tot în aceiaşi curte, că era locul larg, da mai la drum, nu în fundul curţii cum era casa părintească,) o repara şi pe cea veche Aşa încât, de Sf. Dumitru când a făcut sfeştania casei (Când ai bani şi eşti tânăr şi descuiat la minte, merge repede treaba), lumea care a venit la masă după sfeştanie, aproape că nici nu ştia care e casa nouă şi care e cea veche. Aşa de frumoase erau amândouă. Abia în sâmbăta de după sfeştanie a înţeles Veta de ce s-a grăbit Titu să -şi facă casă (Sf. Dumitru căzuse într-o luni) că i-a zis seara, (abia venise de la Horezu, că mai lucra la Cuţitaru până de anul nou, aşa cum fusese învoiala): - "Uite mamă, eu cred că mi-a venit ceasul să intru şi eu în rândul oamenilor, să mă însor şi să-ţi aduc un nepot pe care să-l creşti aşa frumos cum m-ai crescut pe mine. Aşa că mâine mergem la Costeşti să-ţi arăt o fată. Şi dacă ţi-o plăcea şi dumitale cum îmi place mie, popa Mitică, după Bobotează, ne va pune pirostriile. Veta a rămas ca lovită cu leuca. Noroc că răsturnase mămăliga, altfel i-ar fi căzut tuciul fierbinte pe picioare (Că tot făcea mămăligă în fiecare zi, ba pentru câini, ba pentru găini, da mai mult să nu-şi piardă obiceiul, deşi Titu aducea în fiecare sâmbătă pâine de la Horezu, care învelită în ştergar, ţinea şi o săptămână) Nu că nu s-ar fi gândit ea, şi încă cu bucurie şi la clipa când Titu avea să se însoare. Că doar aşa de bleagă nu era să nu priceapă de ce era atâta

GORICĂ 170

grabă la făcutul casei. Şi de ce nu prea mai juca la horă de mai multe ori cu aceiaşi fată.

Dar oricum, prea i-a spus aşa dintr-odată, hop-ţop, hai la vedere. Nu că n-ar avea ţoale bune ori că n-ar fi pregătită, da oricum! Doamne iartă-mă, da în ziua de azi prea se fac toate pe repezeală... Şi nici n-a făcut armata, că nu are 21 de ani.. şi.. că prea senvălmăşesc toate în mintea mea, luată aşa pe nepregătite. - La Costeşti mamă? (Zău că parcă i-a luat Dumnezeu minţile, doar auzise bine că la Costeşti, da a întrebat şi ea aşa ca să se afle în vorbă ori ca să câştige timp). - La Costeşti, în Ferigi. - E bine, că Costeştiul nu e departe şi Ferigile sunt cum cobori dealul (parcă ar avea ceva de-aface, dar, s-a zăpăcit de tot) - Bine mamă, poate te luai cam pe nepusă masă, da lasă că o să fie bine. - Bine să dea Dumnezeu mamă! - Mamă, eu nu mănânc acum că nu prea mi-e foame (Parcă îi mai era cuiva foame). Înveleşte mămăliga până mă întorc, că mă duc până la Nea Sofian că am ceva să vorbesc cu dumnealui. - Vine şi el mâine? - Nu mamă, -zice râzând Titu – numai matale şi cu mine. Că dacă nu ţi-o plăcea fata, nu vreau să mă fac de râs să ştie că mă însor şi pe urmă că s-a stricat nunta. Dacă vor merge lucrurile bine, şi nu văd de ce să nu meargă, mâine seară te las pe matale să spui la tot satul. Şi ieşi pe uşe... A doua zi, în timpul slujbei, Doamne, ce s-a mai chinuit biata Veta săşi ţină gura, că de câteva ori era să-i zboare porumbelul. Da cum Dumnezeului să poţi să ţii în tine aşa bucurie? Poate numai cu botniţă, ca la câini, să nu poţi vorbi. Da până la urmă s-a ţinut tare, să nu-l supere pe Titu. Da tare l-a mai sorbit din ochi şi nu l-a slăbit nici-o clipită, cum stătea în strană între Gore al lui Luţă, Grigore Vârtopeanu, Lice al lui Ploaie şi Tăchină al lui Coteţ.

Ce mai, fruntea satului. Paulina Sergentului, după ce a încercat de câteva ori să intre în vorbă cu ea, s-a lăsat păgubaşe. Că doar la biserică ce se mai întâlneau femeile la o palavrageală. Că avea dreptate Lice al lui Ţâpar, epitropul, când striga la ele să nu mai vorbească în timpul slujbei. Ba odată, Doamne iartă-mă, l-a luat gura pe dinainte şi necajit rău, le-a strigat mânios, de parcă nu era în sfânta biserică; - Da măi tăceţi fă dracului, odată, acolo, în fund.

GORICĂ 171

Veta şi-a pus iie nouă, cu flori pe altiţă, cusută două pe faţă, una pe dos.. Cine mai ştie azi să coase aşa, de ies nişte flori de nu-ţi mai poţi deslipi ochii după ele? Şi-a pus zăvelci făcute la Catrina lui Ionete,(că numai ea şi cu Creaţa Pârvulescu fac niste zăvelci împistrate şi pe faţă şi pe dos) că mor de pizmă femeile când cineva îşi pune zăvelci cu modele şi în faţă şi în spate. De obicei, toate femeile îşi pun zăvelca înflorată numai în faţă, că cine Doamne iartă-mă întoarce capul după tine când te petreci pe şuşea ca să vadă şi zăvelca de la spate? Dar odată se duce Veta la vedera cu feciorul. Şi-a luat maramă de borangic pe cap (că se uitau lung muierile cu care se întâlnea pe drum că nu era nici Paşti, nici Crăciun nici Bobotează să umble cu maramă de borangic) şi în picioare cu opinci noi cu nojiţă de se împletea pe picior până la gleznă. A încercat el Titu să o facă să poarte pantofi nemţeşti,-şi cu pantofii ar mai fi mers,-da când i-a spus Titu că pantofii nu pot fi încălţaţi pe piciorul gol şi că trebuiesc puşi ciorapi mercelizaţi, n-a mai mers. A rămas la opincile ei, deşi îi făcea plăcere când mergea alături de Titu şi Titu avea pantofi cu"Scârţ")

Au luat-o pe drum în sus spre dealul Costeştilor. Mergea Veta cu un pas săltăreţ, cum nu mai mersese de ani de zile, din tinereţe când nemăritată, mergea cu alte fete mari la Hramul de Sf, Mărie la mânăstirea Bistriţa şi treceau prin Costeşti, pe drept. Mergea şi încerca să-şi închipuie ce o să facă cu viitori cuscri, cum să se poarte, cum să deschidă vorba, cum să deschidă ochii mari cât sarmaua ca să vadă în ce casă intră Titu, cum o arăta nora, cum... Dar atâtea gânduri se învălmăşau în mintea ei că se zăpăcise de tot. Mai ales că trăgând cu coada ochilor la Titu, îl vede calm şi liniştit de parcă ar merge la o partidă de popice, nu la vedere pentru însurătoare. Ajunşi în Ferigi, cu inima cât un purice, Veta de unde mersese pas în pas cu Titu, din ce în ce rămânea mai în urmă. Şi nici nu ştia de unde mai găsea puteri să se ţie după el. Şi o cuprinse mirarea când se opriră în dreptul şcoli unde era mare zarvă, cu copii ce se jucau prin curte. Şi doar era Duminică, nu e şcoală. Ba pe poarta de la intrare era un anunţ mare, scris cu cerneală albastră: “: Mare Serbare Mare". Şi dedesubt, scris cu litere mari;

GORICĂ 172

Va cânta la fieăstrău Ciorobea! Asta ce o mai fi măiculiţă? Că eu ştiam că fierăstrăul e pentru tăiat lemne. Acum au început să cânte la fierăstrău ca la nai? Şi parcă era vorba de"vedere". Titu îşi bate joc de mine? Mă aduce la serbare? Păi de serbare îmi arde mie? Şi mai scria pe afiş, că va cânta şi corul din Costeşti. N-a prea avut timp să se minuneze prea mult, că Titu a luat-o de braţ şi a dus-o pe scările şcolii spre intrare. Şi a rămas mirată când a văzut că învăţătorul care era la intrare,(ca să nu intre orcine,) a dat mâna cu Titu şi l-a şi întrebat de sănătate de parcă se cunoşteau de când lumea. Odată intraţi în clasă, (în fundul clsei era o scenă, cum sunt instalate scenele la sfârşit de an când se împart premiile) s-au aşezat pe o bancă alături de alţi cetăţeni,(că s-au mai strâns şi le-au făcut loc). Veta a văzut pe scenă un grup de fete aşezate roată, unele pe scăunele cu trei picioare, altele în picioare, cu fuioarele la brâu torcând. Toate îmbrăcate frumos în costume populare, cu marame de borangic pe cap (Vetii i-a venit să râdă, gândind în sinea ei-or fi venit şi ele ca mine,"la vedere"de şi-au pus marame de borangic-) În spate un grup de flăcăi îmbrăcaţi în costume ciobăneşti, cu cioareci albi, cu cămăşi cu mânecile largi ca toţi ciobanii şi cu pălării mici de ciobani pe-o ureche. În faţa lor, un bătrânel scundac, cu plete lungi ce-i cădau pe umăr, cânta doina Oltului din coaje de mesteacăn. Dar nu i-a spus mare lucru. E drept că cânta frumos, dar şi Mircea al Vătafului din Bârzeşti cânta la fel de frumos. Veta a început să se uite prin sală, da nu a văzut pe nimeni cunoscut şi atunci şi-a îndreptat privirea pe scenă uitându-se la fete. Tare erau tinere şi frumoase, bătule-ar focul. Uite, a treia din rândul doi, ce sdravănă şi plină de sănătate e. Asta o să-i facă bărbatului nişte copii unul şi unul.. A doua de lângă ea, ia uite ce mândră îşi ţine fuiorul... Asta din dreapta e cam dolofană. O fi fata popii, că nu prea arată a fată care munceşte.. A din rândul unu e cam mocăită, uite că a adormit pe fuior... A de lângă ea, e frumoasă, da păcat că poartă ochelari, nici nu poţi săţi dai seama de ce ochi are..

N-a apucat să termine de luat la bani mărunţi toate fetele, că învăţătorul a ieşit de după perdeaua ce se trăgea când era gata serbarea şi a anunţat că maestrul Ciorobea va cânta din fierăstrău o romanţă"Cruce albă de mesteacăn". Un suspin s-a auzit în toată sala, că toţi cunoşteau cântecul,

GORICĂ 173

dar nimeni nu-l ascultase cântat la fierăstrău. O linişte de mormânt s-a aşternut în toată sala că nu se auzea decât şuieratul fuselor când torceau fetele. Bătrânul şi-a pus coaja de mesteacăn în buzunar şi a luat de pe scaun un fierăstrău, unul mai mic, nu ca cel de tăiat lemne de-l ţin doi oameni unul de un mâner şi altul de celălalt, nu, ci unul mai mic. La fel de lat ca fierăstrăul de doi oameni, dar avea numai un mâner. Şi avea mai puţini dinţi, da zău că era fierăstrău, doar atâta lucru cunoştea şi Veta. A pus piciorul stâng pe partea de jos a fierăstrăului, a luat în mâna stângă mânerul iar cu dreapta a luat un arcuş de pe scaun,(zău că nu mint, un arcuş cum au lăutarii de cântă cu vioara) şi a tremurat cu mâna stângă fierăstrăul, iar cu dreapta a început să dea pe muchia fierăstrăului cum cântă ţiganii pe vioară. Aşa o cântare a ieşit de toată lumea din sală avea lacrimi în ochi. Până şi fetele s-au oprit din tors de nu se mai auzea fâşâitul fuselor, deşi tare era frumos să auzi ce frumos cânta fierăstrăul şi ce frumos era îngânat de fuse. Dar fuseseră vrăjite şi bietele fete. Când a terminat de cântat toată lumea a aplaudat şi Veta uitase pentru ce venise în Costeşti, aşa de mult i-a plăcut. După ce lumea s-a liniştit fetele şi-au aranjat la brâu furcile că uitaseră şi de furci şi de fuse în timpul cântării. Ba la unele le şi căzuseră fusele pe jos da nu s-au îndurat să le ia să nu strice cântarea. Şi-au aranjat bine fuioarele pe furci, a ieşit din nou învăţătorul şi a anunţat: - Acuma corul comunei va interpreta cântecul"Toarce Lele, toarce toarce". Şi şi-a pus un fel de fluier în gură care a scos un fel de sunet, da numai el a înţeles de ce e vorba, că după ce a ascultat sunetul, a ridicat mâinile în sus în faţa corului, a făcut un - "Mi-Miiiiii”,

Apoi a fost ceva ce nu i-a plăcut, că a pus iar drăcia aia în gură, a suflat iar în ea, apoi a ridicat iar amândouă mâinile în sus, a zis iar - "Mi-Miiii"Şi când a lăsat mâinile în jos, corul a început să cânte, da numai flăcăii: - Toaaaaar-ce-Leeeeeele,-toaaaar-ce toar-ce - Pââân-ce baaaaad-ea s-ooooo-în-toaaar-ce Apoi tot corul a început să cânte murmurat, de mai mare dragul: - Toaaaaar-ce Leeeee-le, toaaaaar-ce, toar-ce, - Pââân-ce baaaaaad-ea s-oooooo în-toar-ce, După care învăţătorul a făcut un semn ca şi când ar fi secerat cu palma nişte flori de păpădie, de a tăcut tot corul. Apoi şi-a îndreptat privirea spre rândul întăi de fete şi cu mâna i-a făcut semn unei fete (Doamne că tare

GORICĂ 174

mândră e fătuţa, cum de nu o băgai în seamă, gândea Veta) ca şi cum i-ar fi zis să se scoale, şi fata, uitându-se ţintă la el, a început cu o voce blajină de ai fi zis că a început să cânte o privighetoare, - Eu, -fuuu-ioooo-rul, miii-l-am toooors, - Baaaa-dea,-nuuuu-s-a-mai – în-toooors,

Apoi, dintr-odată, sculându-se în picioare, dreaptă ca spicul de grâu, înaltă ca trestia, cu un mijloc de furnică şi cu ochii negri ca mura, a început să cânte cu vocea răspicată,(de parcă era vocea alteia, de parcă ar fi cerut socoteală lumii întregi şi Maicii Domnului,) să cânte de şi învăţătorul şi toată lumea din sală a rămas cu gura căscată: - Eu,-fuuuuu-iooooo-rul,-miii-i l-am, tooooors, - Baaaa-dea, nu -s-aaaaa mai-întoooors, Şi dându-şi capul pe spate, (Doamne, ce păr lung, de-i cădea pănă la şale) face doi paşi înainte şi repetă: - Eu –fu-ioooooo-rul-mi-l-am toooooors, (şi străngând în pumnul mâinii drepte fusul de s-a rupt pârâind iar cu mâna stângă a strâns fuiorul cu atâta furie că s-a încâlcit de nici Veta nu ar mai fi în stare să-l desfacă, a continuat cu o voce de te apucau fiorii fricii): - Baaaa-dea -nu, s-a –maaaaai-întooooors,

Apoi, dintr-odată, nu ştiu ce a văzut în sală ori ce s-a întâmplat, că dintr-odată s-a schimbat la faţă, un surâs larg i-a înflorit pe buze, şi cu aceiaş voce caldă, de la început, a continuat: - Eu,-fuuuu-iorul, miii-l-am toooors, - Iar-, băăăă-diiii-ţa-s-a îîîîîîn-toooors,

La care tot publicul a început să aplaude în ropote, iar Veta a gândit în sinea ei - Asta zic şi eu femeie. - Da vai de bietul bărbatu-său, că are 10 draci în ea. - Şi mai e şi frumoasă ca o zână. Da arzoaică şi parşivă femeie. Nici n-a terminat bine de gândit, când l-a auzit pe Titu, care parcă era vrăjit, (ce zic vrăjit, fermecat de ea,)-da ce, parcă numai el, că toţi rămăseseră cu gura căscată, -îl aude că o întreabă mândru ca un ţap logodit: - Ţi-a plăcut Zâna? - Cine? - Zenobia, că aşa o chiamă. Da toţi îi zâcem Zâna, că atunci când era mică şi o întreba cineva cum o chiamă, ea nu putea spune Zenobia, spunea Zâna. Şi Zâna i-a rămas numele. - Da de unde o cunoşti tu? - Păi ea e. - Cum adică, ea e?

GORICĂ 175

- Păi ea e mamă fata cu care vreau să mă însor. D-ai am venit la serbare. Uite-i şi părinţii în sală, sunt colo în rândul întâi. Ne opriseră şi nouă loc, dar întârzâiarăm. Acum să tăcem că nu s-a terminat serbarea. Învăţătorul trăsese perdeaua ca să plece corul, că urma echipa de dansuri, iar biata Veta, năucită de tot, nici nu mai ştia pe ce lume se află. Încerca să înţeleagă ce se petrece şi nu izbutea Se uita năucă în rândul întâi unde stăteau părinţii fetei (păreau oameni aşezaţi, la rostul lor) O văzu şi pe Zâna-pe Zenobia-că se dădu jos de pe scenă şi se aşeză lângă părinţi- Ce-i al ei, e al ei, e tare mândră,... - Da ce zic mândră, e tare frumoasă!... - Ce mai, e cea mai frumoasă de pe scenă!. - Trebuie să recunosc că nu prea cred să mai fie una mai frumoasă ca ea. Da ce zic mai frumoasă, nu cred să mai fie una la fel de frumoasă ca ea cale de 5 sate. Măcar dacă Dumnezeu i-ar fi dat şi ceva minte, nu numai frumuseţe.. deşi după cele ce văzui, cred că are şi minte pe măsura frumuseţii..

D-aia Titu meu de atâta vreme nu mai juca de două ori cu aceiaşi fată la horă.. Da şi el mutulică, să nu-mi spună nimic. d-aia era aşa de spilcuit în ultimul timp. Da ce, poţi fi altfel pe lângă o Zână ca asta? Na că m -am prostit şi eu!. Şi Titu să-mi facă mie una ca asta! Să mă aducă la"vedere"la serbare..(Apoi zâmbind pe furiş) Lasă că tot e bine, aşa pot să-i văd pe îndelete, fără ca ei să ştie, să-mi dau seama ce e în capul lor. şi-n foalele feteii (Sper să nu fie încă nimic în foale, dar aşa vine vorba, Doamne iartămă pentru gândirea păcătoasă, că dacă ar şti Titu ce gândeşte ea, s-ar strica căruţa între ei) El e un bărbat în floarea vârstei, să tot aibă 40 de anii. - Ce-ţie Veto, te prostişi? Cum o să aibe 40 de ani? Ce a făcut-o pe Zâna-(na! că iar îi zâsăi Zâna) la 2o de ani? Şi uite că are şi ghiocei la urechi. nu, nu, are 45-50 de ani. Da se ţine bine.. Are ghiocei la urechi, da părul e negru ca al fie-sii. Şi nu are mustaţă. Nevastă-sa pare mai trecută. Ori nu văz eu bine. El e îmbrăcat în straie nemţeşte... - Te pomeneşi Titule că ai luat fată de orăşan, că nu prea arată a ţăran.. - Taci proasto, nu vezi că nevastă-sa are iie?. - Da, da are tulpan.! - Tulpan, ori batic?

GORICĂ 176

- Batic e, da e înnodat la spate, ca târgoveţele. Tot e bine că n-a făcut nod pe frunte, ca Paraschiva lui Ploaie, care de când a fost la croitorie la Râmnic, s-a făcut mai târgoveaţă ca orăşencele, umblă în rochii şi cu baticul înnodat pe frunte.. - Nu, nu, ea e la locul ei. Păcat că nu pot să-i văd părul că e sub batic să văd dacă a albit.(Inconştient, şi-a băgat sub maramă şuviţele ei de păr, care albiseră destul de mult de câte necazuri trecuseră peste ea). Doamne, că atâtea feluri sunt de a înnoda baticele. Uite, acum doi ani când a fost la Sibiu martoră la un proces cu nişte cârcotaşi, a văzut la tribunal şi pe străzi ardelence,-ce e drept e drept, mai mult babe,-care aveau batice înnodate sub barbă şi toate aveau batice negre, de parcă tineau doliu după mort. Da vorba aia, câte bordeie, atâtea obicee. Fata seamănă mai mult cu tat-so.. Păcat că nu pot să-i văd în picioare, să văz dacă sunt şi ei înnalţi, ca fata.. El e îmbrăcat nemţeşte, da fata cum o fi îmbrăcată de toate zilele.. da mumă-sa că nu o pot vedea bine, că e înnalt ăsta din faţa mea. şi se tot foieşte când la dreapta, când la stânga de nu pot vedea bine.. - Iote afurisita, ce floare are la ureche, sub maramă, că nici nu o văzui pe scenă - Da ce mai puteai vedea ceva când a început să cânte?.. - Ce floare o fi, narcisă? - Nu, Veto, că te-ai prostit de tot, parcă ţi-a luat Dumnezeu minţile, narcisă de Sf. Dumitru.. o fi dalie. da e prea mică pentru dalie. o fi vre-o sămânţă mai acatării. - Nu ştiu ce floare o fi, da bine-i stă.. - Şi uită-te tu Veto, că numai ea are floare la ureche. - Piei drace, asta e arzoaică rău.. - Ai grije Titule mamă. Ai grije că nu te văd bine... Titu trăgea cu coada ochiului din când în când la maică-sa şi abia îşi ţinea râsul când o vedea că se foia când la dreapta, când la stânga şi nu-şi deslipea ochii de la cuscri şi de la fată. Da să nu vorbim cu păcat, că nici el nu vedea altceva decât pe Zâna şi pe maică-sa şi zâmbea şiret când vedea că Zâna se întorcea mereu spre uşa de la intrare să vadă dacă apare. Da cum era multă lume şi cum el stătea jos, ea nu putea să-l vadă. - Ei mamă, îi văzuşi bine? - Pe cine mamă?

GORICĂ 177

- Păi doar nu pe dansatori, că n-ai aruncat nici-o privire pe scnă (Râde ciob de oală spartă, parcă el ar şti ce se petrecu pe scenă, parcă el nar fi cu ochii numai în rândul întăi, numai pe Zâna lui) După serbare, noroc că n-a mai ţinut mult, s-au întâlnit la ieşire, da nici duşmanilor să nu le fie cum îi era Vetii Că şi Titu, prea a făcut-o de oaie.

Ori prea a luat-o de proasta satului. Da şi ea, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, să se lase dusă aşa, ca un orb de mână, fără să ştie unde şi la cine merge. Şi acum să cazi ca în fântână. Zău că prea e de tot. - Iote-te la ea, numai că nu sări de gâtul lui. - Ce e fato, tu n-ai o ţâră ruşine, că nu v-a pus popa pirostriile: - Bună ziua Titule, ai venit? Zise cuscru şi-i întinse mâna. - Bună ziua. Am venit dar am întârzâiat o leacă. Am venit tocmai când începuse serbarea dar n-am vrut să deranjem toată lumea, am stat în fundul sălii. - Deci am văzut bine în timp ce cântam că erai în sală, nu mi s-a părut, zice râzând Zenobia, şi-şi scoate floarea de la ureche-dalie era – şi sorbindu-l din ochi, (Titu, mai cu ruşine, se uita la părinţi, numai cu coada ochilor trăgea la ea) băga căte o foaie de la floare între dinţi şi o mesteca mărunt. Aoleo, că arzoaică e, nu poate sta o clipită locului. Gândi Veta. Apoi făcură cunoştiinţă, strângându-şi mâinile: Cuscra dându-i mână nici aşa, nici aşa, cuscru strângându-i mâna bărbăteşte, iar Zenobia, dându-i o mână de parcă era de catifea şi o căldură îi trecu din mâna ei în mâna Vetei, de nu-ţi măi venea să te deslipeşti. Şi se uita fix în ochii tăi.. şi mai şi zâmbea.. Că abia acum începea Veta să înţeleagă dece era aşa de topit Titu.. dacă ea, ca femeie, căzuse deja în mrejele zânei, (ori vrăjitoarei,) că nici nu mai ştia ce să creadă... - Păi haidem acasă, că n-o să ne apuce seara pe drum. - Tu Domnico, rămâi cu cuscra... - Cuscra? Io-te Drace. Şi Titu zicea că să venim la vedere şi dacă mio place mie fata o să vorbim de nuntă şi văd că lucrurile sunt aranjate.

Auzi colo, cuscra. - Şi adică ce, dacă Titu a făcut aşa, ştie el ce a făcut. - Că eu merg cu Titu, că mergem mai repede, şi o luară înainte. Da ce, ţi-nchipui că zvârluga i-a lăsat? Mergea cuscru (piei drace) pe mijlocul drumului, lângă el Titu, şi de braţul drept al lui Titu, agăţată coţofana. Parcă erau a doua zi după Fedeleş, când fetele, deja pe jumătate

GORICĂ 178

măritate, îşi pot bune basma şi să meargă lângă bărbat pe drum. Da nu agăţată de braţul lui. şi cuscri care nu zic nimic.. - Ascultă-mă pe mine Veto, Titu tău de mult e de-al casei, numai tu nu ştii nimic.. - Şi uită-te la arzoaică, cum se uită îndărăt la mine şi cum îmi zâmbeşte.. - Păi cum poţi să nu-i zâmbeşti şi tu? Deşi numai de zâmbit nu-ţi arde. Da are fata asta nu ştiu ce în ea, de ţi se lipeşte de inimă.. - Ia uite cum se uită numai la el.. îl soarbe din ochi. Taci tu, că iar se uită râzând la mine..

Nici n-au schimbat două trei vorbe între ele că au şi ajuns acasă. Titule mamă, că doar nu o fi morarul socrut-o, că văd că intrarăm în casa de peste drum de moară, şi doar toată lumea ştie că morarul stă peste drum de moară. Asta ştia şi Veta de când trecea la Bistriţa la mânăstire, da nu avusese ocazia să-i cunoască, deşi de fiecare dată când trecea prin dreptul casei, se gândea: Ferice de omul ăsta, se vede că a scăpat de nevoi. Ia uite ce casă socotită are. Şi ce moară.. Ba se dusese vestea că pusese o morişcă la ciutura morii de la care trăsese nişte sârme, şi cică avea lumină electrică în casă, ca la oraş. Că nici Horezul, cât e el de Horez, nu avea lumină în toate casele. Că spuneau drumeţii ce trecea că tremura lumina din becuri, mai mare dragul.. Şi Titu meu e pe cale să ia fata morarului şi mie să nu-mi spună nimic mutu.

Cum a trecut timpul, habar n-avea biata Veta, că parcă-i luase Dumnezeu graiul. Nici nu ştie dacă a scos două vorbe toată seara. Lasă că nici nu prea avea ce şi cu cine vorbi, că numai cuscru cu Titu au vorbit toată seara. Au vorbit de tot ce vrei, da numai de nuntă nu. Fata cu mumă-sa se sculau de la masă să schimbe farfuriile, să aducă mâncare ori ce mai trebuia, iar ea stătea nemişcată pe scaun. Noroc că nu au luat-o nevoile, că de ruşine nici nu ar fi avut curajul să-ntrebe unde e privata. Ca prin vis a auzit (şi slavă domnului că stătea cu urechile ciulite) când a zis cuscru: - Păi dacă şi cuscra (iar cuscra) a căzut la învoială (care învoială?) şii place de mireasă.(parcă poate să nu-ţi placă, n-o vezi cum se-nvârteşte ca o sfârlează, că nu stă locului o clipă, că dacă te-ai uita tot timpul după ea, ţi s-ar face gâtul ca la pasărea capântortură) noi ne-am gândit. Care noi?(Taci tu Veto, uite că şi sfârleaza s-a oprit şi uite ce mieroasă stă şi

GORICĂ 179

ascultă) că să facem nunta de lăsata secului. Că pe urmă vine postul. După post, opreliştea de Bobotează, vine frigul şi ce să mai stăm până în primăvară. Luni. Marţi, una gândi pufnind în râs Veta aducându-şi aminte de tinereţea ei. Şi dintr-odată, parcă i-a şters Dumnezeu cu cârpa toate grijile, că începu să vadă totul cu alţi ochi, să i se umple inima de o căldură şi de o bucurie că gândi în sinea ei: Veto, dacă ai fi băut mai mult de un pahar de carcalete, aş gândi că teai îmbătat! - Unde eşti Costică să te bucuri şi tu de bucuria mea. - Uită-te Costică la Titu, feciorul tău ce mândreţe de bărbat. Că m-am trudit Costică din greu da l-am făcut om. Şi-acum uite-l Costică cu ce mândreţe de Zână, că bine îi zic toţi, uite cu ce mândreţe de Zână o să vină acasă şi ce mândreţe de nepoţi o să avem Costică. - Ce zici Cuscră? Păi ce să zic cuscre, cine nu şi-ar vrea în casă aşa mândreţe de mireasă (Veto, tu vorbişi, ori te prostişi de tot). Şi dacă Titu cu fata se doresc, eu nu pot să le zic decât Casă de piatră.

Vetoooo, Veto, o văzui şi p-asta. De unde te uitai la ea peste umăr, acum sărişi iute la pupat. Şi, simţind că se înnăbuşe, cu amândouă mâinile îşi săltă sânii în sus pe sub Iie. Uite ca abia acum văzu ce sâni ca para avea Zâna. Şi cum îi svâcnesc pe sub cămăşuţă - Doamne că focoasă trebuie să fie, să bage în boală bărbatul. Că după serbare, când a venit acasă, şi-a schimbat costumul ţărănesc cu straiele nemţeşti. Da şi în estea îi stătea bine. Că sunt şi femei care ori cum le-ai îmbrăca, tot bine le stă.

Ba sunt unele, printre care mă pui că Zâna e printre primele, că şi desbrăcată, tot aşa de bine le stă. Când să plece, că se înserase bine, cuscru înhămase deja caii la căruţă şi pusese două leagăne, unul peste şuşuleţul din faţă, iar celălalt mai în spate şi a poftit-o pe Veta pe leagănul din spate, lângă ea Zâna. Cuscra a zis că e ostenită şi că rămâne acaă, da eu mă prind că a zis aşa ca să rămână să spele vasele şi mai ales să-i dea locul miresii, că nu puteau intra decât doi în leagăn. Pe leagănul din faţă, cuscru cu Titu. Bărbaţii stăteau de vorbă între ei, poate mai puneau la cale cele de trebuinţă, da n-a prea putut auzi ce vorbeau şi că erau cu spatele, da şi de zdrăngănitul căruţii, că mergeau caii tot într-un trap.

GORICĂ 180

Neputând şti ce se petrece în leagănul din faţă, trase cu coada ochiului la noru-sa, de! Da ea era cu ochii lipiţi de ceafa lui Titu. Stătea cu ochii pironiţi de parcă era vrăjită, că până la urmă nici nu se mai feri, se uită şi ea ţintă la noru-sa. Când Titu se uita îndărăt, că făcea ce făcea şi mereu întorcea capul, zâmbindu-i ei şi uitându-se nu ştiu cum la Zâna, fata făcea ochii mari, pieptul îi sălta în svâcniri iuţi şi nările i se umflau ca la o iapă în călduri. Şi nu se liniştea decât mult timp după ce Titu reâncepea să vorbească cu cuscru. Dar cum se uita Titu îndărăt, iar o lua de la început. - Da e arzoaică rău cadâna, asta e bună de prăsilă...

Nici n-a ştiut când a ajuns acasă. Lasă că şi caii, ca bidivii, tot într-un trap au ţinu-o şi când au ajuns, a întors căruţa, s-a dat întâi jos Titu, pe urmă Veta iar Zâna a trecut lângă taică-său.

Titu nu i-a poftit în casă, deşi nu de ruşine, că avea şi el casă socotită cu care nu-i era ruşine să poftească pe cineva, dar cum datina spune să nu intre mireasa în casa mirelui decât la fedeleş, au vrut, şi bine au făcut, să ţie datina... Şi Doamne, ce brad frumos a înfipt de fedeleş în vârful acoperişului vărul Andrei chiar lângă cocoş. Că Titu a făcut casă chibzuită, acoperită cu ţiglă adusă cu carul de la Râmnic, de un neamţ, unul Roth, care avea magazin de ţinea şi ţiglă. Ţiglă socotită de la Câmpia Turzii. Şi pusese în vârful acoperişului un cocoş, tot din ţiglă. Da un cocoş mare şi frumos, că aşteptai să înceapă să cânte. Şi ce frumos era bradul lângă cocoş şi ce veselă era uliţa de râsul Vetii, că mereu (chiotea şi râdea,de parcă zău,nu-i era de-a bună). Da prea se chinuise mult ca să nu-şi dea drumul la veselie acum... Şi a avut cinstea Veta să-l aibă naş pe Popa Mitică şi naşe pe cucoana Preoteasă Marioara. Cuscrii aveau şi ei naşi, da au zis să nu-i strice bucuria, că prea a fost necăjită. Şi apoi Popa Mitică s-a îngrijit de Titu ca de copilul lui, că prea i-a fost milă de el că a rămas orfan de război fără săl cunoască pe taică-său. Şi tare-i bătea înima când odată cu blagoslovirea bucatelor, părintele a făcut şi sfeştania casei. Veta plângea şi râdea, râdea şi plângea şi răsucea în mână mătăniile pe care şi le făcuse singură, înnodînd nod lângă nod pe cureaua biciuşcii cu care mâna boii când se ducea la vale să schimbe sare pe mălai.

De mult vânduse boii la bâlci la Râureni, că-mbătrâniseră.

GORICĂ 181

De mult obezile carului se scorojiseră iar din fierul ce ferecase roţile făcuse Gheorghe ţiganul potcoave la cai. De mult nu mai rămăsese nimic din carul de altădată. Până şi resteul fusese mâncat de carii. Numai biciuşca făcută mătănii biruise timpul de-i mai amintea Vetei amarul de altădată.. Prinsese obiceiul Veta ca, fie că aducea vadra cu apă pe cap, fie că se ducea cu vre-o treabă pe drum la vale, să frământe în mână mereu mătăniile, spunând câte o rugăciune la fiecare nod. Cu timpul uitase să mai spună rugăciuni, -de, uită omul când scapă de greu-da-i rămăsese obiceiul să-nvârtească mereu mătăniile. Şi urgia de azi noapte a prins-o tot cu mătăniile în mână. Că de trei zile nu se mai înţelege nimeni cu ea. Că de trei zile cucul trece peste casa ei. Şi dacă ar trece peste a ei, n-ar fi nici-o pagubă, că ea de mult şi-a încheiat socotelile pe lumea asta.

Dar a trecut peste casa lui Titu.. Iar azi noapte, a cântat o ciovică sus pe cocoşul de ţiglă de pe acoperiş până dimineaţa în răsăritul zorilor. Şi toată lumea ştie că e semn de coabe şi de moarte... Hula de azinoapte a întors acoperişul pe dos, alt semn de bejanie. Şi măi e şi Sf. Ilie. A crezut Veta, că dacă acum doi ani de Sf. Ilie s-a născut Titel, s-a terminat cu belstemul de Sf. Ilie. Da uite că azinoapte i-a luat acoperişul. Şi nu trecu ziua..

De s-ar face mai iute noapte, să scape de frica ce i s-a cuibărit în suflet... Hai mă Veto mamă, scoală-te de pe prispă că veniră oamenii, că se termină slujba la biserică, să ne ajute să-ntoarcem acoperişul. Şi uite că trebuie să pice şi tata cu ajutoare, că-l trimesei pe Vasile al lui Fleaşcă cu bilet la Costeşti, o îmbărbătează Zenobia. Că, oricât a încercat să-i zică Zâna, nu s-a putut obişnui,. Ea tot Zenobia îi zicea. Mai ales că toate femeile din sat s-au râs de ea după nuntă, că, din pizmă şi de rele, ziceau: - A dracu Veta, îşi adusă noră în casă o Zână de-i fură Făt Frumosu.. Părintele Mitică îşi suflecă antiereul şi sări peste şanţul umplut cu apă de la potopul de azinoapte (nici n-ai zice că are anii care-i are) urmat de cantorul Păpărează, care pune pe prispa casei vechi, lângă uşiţa de la scară, un giac cu bucate de la biserică. Că de la moartea lui Costică, după fiecare slujbă, Păpărează, după vorba părintelui, împărţea în trei ce se aduna de la

GORICĂ 182

pomelnice: o parte pentru părintele, o parte pentru el şi o parte pentru Veta. Şi când trecea spre casă, lăsa geacul pe prispă şi îl lua când avea drum pe aci.. Chiar după ce Veta ieşise din greu şi Titu câştiga destul să o ţie şi pe mă-sa, Păpărează a continuat să lase giacul, că aşa se legase părintele la moartea lui Costică, că atât timp cât va trai Veta, să-i dea geacul cu pomană. Ba popa lăsase cu legământ, că dacă moare el întâi, popa care va veni după el să respecte legământul. - Bine te-am găsit fină, se adresează părintele Zenobiei care ieşise din casă cu copilul în braţe. - Ce-mi face finişorul? - Săru-mâna Naşule, face bine. De când a crescut, nu stă locului o clipă. Şi are o poftă de mâncare, că tot timpul morfoleşte ceva. Uitaţi ce codru de pâine are în gură. Deşi născuse, Zenobia tot un trup ca nuiaua de salcie avea şi sânii tot aşa îi svâcneau pe sub bluză. - Acum îl aşteptăm pe Titu, că ne-a scris că are o permisie şi că vine de Sf. Ile, da pe semne că a pierdut autobuzul de nu venii încă..

Dintr-odată, clopotul bisericii a început să bată în dungă, semn de moarte... Părintele se schimbă la faţă, se făcu galben ca turta de ceară şi se lăsă moale pe treptele scării... - Săi Veto şi ad-o o ulcică cu apă că moare părintele. - Dar Veta, cu ochii fixşi ca de mort, stătea împietrită şi îngâna... - Cucul. - Şi ciovica... - Şi Sf. Ilie.. - E Sf. Ilie.. - E Sf, Ilie.. - Săriţi oameni buni, săriţi că moare părintele... - Dă fuga Ilinco şi cheam-o pe cucoana Preoteasă.. - Dino, fugi iute de chiamă sanitarul să-i facă o injecţie.. - Da măi tăceţi fă din gură şi daţi-vă la o parte, că-i luaţi aerul. - Nicolae al lui Ploaie, epitropul bisericii, desface antiereul la gât şi-l stropi cu apă - Ţi-e mai bine, părinte? - Acum da. - Te-necaşi cu fumul de tămâie părinte, că eu văzui de când cădelniţai că erai schimbat la faţă.

GORICĂ 183

- Da cine o fi murit de bate clopotul a mort? De la cârciuma lui Mielu începură să se audă bocete şi ţipete. - Ciovica.. Ciovica. îngâna de pa altă lume Veta.. Câţva copii, speriaţi aleargă pe uliţă strigând: - L-au omorât pe Nenea Titu... - L-au înjunghiat pe Nea Titu... - L-au tăiat pe Nea Titu.. Veta, rămăsese cu mătăniile în mână, dar nu la mai frământa... nici nu mai murmura nimic.. Veta rămăsese cu ochii deschişi, sticloşi.. Părintele veni şi îi închise ochii.. Îşi puse patrafirul. Păpărează aprinse o lumînare şi începură o rugăciune, tocmai când în dreptul casei se oprise căruţa de la Costeşti, că venise cuscrul să dea o mână de ajutor la reparatul acoperişului... Pe drum trecea tot prin dreptul casei spre biserică, o căruţă în care era întins Titu în uniformă militară, iar pe lângă căruţă mergeau cu capul descoperit plutonierul de jandarmi şi câţva ţărani ce-l aduceau pe mort în biserică... Popa Mitică, de unde o fi mai găsit puteri nu se ştie, a trecut şanţul cu patrafirul pe după gât şi urmat de Păpărează s-a apropiat de căruţa care se oprise. Trece lăngă mort, se închină şi începe să citească stâlpii celor morţi nespovediţi, neâmpărtaşiţi şi fără lumânare.

Dar citea cu o voce de dincolo.. Citea cu ochii fixşi ca ai lui biata Veta. Citea fără să deschidă gura, citea cu dinţi ştrânşi, şi cântarea i se pierdea în barbă...

La parastasul de nouă zile se adunase tot satul. Până nici femeile nu mai pălăvrăgeau şi nu mai bârfeau.. Stăteau cu baticele trecute peste gură şi din ochi le curgeau şiroaie de lacrimi privind la Zenobia care împreună cu taică-său, cu maică-sa, cu Sofian şi cu preoteasa ridicau şi coborau coliva în timp ce popa cânta: Veşnica lui pomenireeeeeeeee. După parastas oamenii s-au tras la cârciuma lui Mielu să bea o cinzeacă şi să stea de vorbă. De nouă zile în sat nu se vorbea decât în şoaptă şi oamenii cătau de jur împrejur ca şi când le era frică să nu asculte cineva ce vorbesc.. Şi aveau dreptate oamenii să-şi plece ochii în jos când erau împreună. Că aşa ceva nu s-a mai pomenit Uite, sunt 50 de ani de când ţine blestemul pe neamul lui Ciopleală.

GORICĂ 184

Trei Ciopleală morţi în 50 de ani. Şi toţi morţi în ziua de Sf. Ilie. Şi toţi morţi de moarte grea. Toţi morţi nespovediţi, neâmpărtăşiţi şi fără lumânare! Ba acum se dusă şi Veta.. Şi tot în ziua de Sf. Ilie.. Şi toţi oameni liniştiţi, oameni care niciodată nu au avut gâlceavă cu nimeni.. Iar Titu mai ales, era pâinea lui Dumnezeu. Şi frumos, şi liniştit, şi harnic, şi om de casă.

Ce-or fi avut cu el de l-au înjunghiat? Că nu puteau fi decât mai mulţi, că Titu era voinic şi nu se lăsa omorât cu una cu două, deşi el nu era în stare să omoare o muscă... - Şi jandarmul ce zice, nu-i rost să prindă blestematul ce i-a băgat baioneta în piept? - Păi cum să-l prindă, dacă la înjunghiat la munte în cabana lui Popa Boboacă, noaptea? - Da ce au avut cu el? Că Titu nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui? - S-o fi certat cu cineva la beţie. - Ce ţ-ă mă Codine, te prostişi şi tu? Păi l-a văzut cineva pe Titu, măcar odată, odată măcar, punând la gură ceaşca cu ţuică? - Lăsă văduva femeie tânără cu copil de-abuşelea.. - Parcă Costcă nu a avut aceiaşi soartă? - Şi ce-o să facă biata Zenobia? - Ce să facă, o să aibă pensie de pe urma lui Titu şi ori se duce la Costeşti la părinţi că sunt oameni cu stare şi nu o au decât pe ea, ori rămâne aici că are gospodărie socotită şi nu mai e nici-un moştenitor în afară de ea. Şi e păcat să se aleagă praful de toată agoniseala Vetei şi a lui Titu. - Noroc că pe biata Veta a iertat-o Dumnezeu şi nu a mai trăit să vadă toate astea. - Zenobia e tânără şi frumoasă fată, o să se mărite şi.. - Taci bă Neică, nu vorbi cu păcat, că nici nu se răci bietu Titu în groapă. - Tu eşti tânăr taică, d-aia vorbeşti aşa. Vii cu vii şi morţi cu morţi.. ce vrei să facă biata fată? Are un copil de crescut şi e fată tânără. Şi Titu dacă ar putea i-ar da aceiaşi povaţă... Da e greu. O să-i fie greu bietei fete.. Da bun e Dumnezeu - Apăi să mă ierte Maica Precistă, dar cu ai lui Ciopleală nu prea s-a văzut bunătatea lui.

GORICĂ 185

- Mari şi de nepătruns sunt căile Domnului.. *****

Încet, încet lucrurile intrau pe făgaşul lor. Oamenii îşi reparau acoperişurile, refăceau gardurile, făceau o altă punte peste râu că în noaptea cu potopul rupsese râul malurile şi luase puntea. Iazul cel puţin se rupsese în o mulţime de locuri, că cine ştie când va fi refăcut, că moara nemergând, oamenii erau obligaţi să se ducă să macine tocmai la Bărbăteşti. Coseau fânul că înainte de Sf. Ilie nu se făcuse de cosit, iar după aia cine a mai avut timp de fân. Iar acum a început să se treacă sunătoarea şi fânul se face paie de nu-l mai mănâncă nici oile... Oamenii se pregăteau să plece la munte că s-a terminat învoiala de coasă, urmând ca numai de Sf. Dumitru să mai vină, la adunat prunele de ţuică şi la adunat merele. Încolo, numai lucruri obişnuite. Doar dacă vr-un copil a fost trântit de un cal nărăvaş ori că a lepădat o vacă că s-a sângerat şi nu a avut timp să o spânjească Moş Ion al Paicului... Că şi cu spânjitul âsta e o poveste. Poate dumneavoastră care aveţi multă carte să ştiţi, că eu nu m-am dumirit... Când cade năpasta pe un om şi i se sângeră vaca, ori calul, ori porcul, cheamă pe Culice al Ţolii de la Bărbăteşti ori pe Moş Ion al Paicului să spânjească boala. Se zice că al Ţolii ar şti mai bine. Vezi, el are şi multe oi şi s-a învăţat mai bine să spânjească, tot sângerându-se mereu oile la munte. Da cum Culice e la munte toată vara (şi boalele cam numai vara se sângeră) şi n-ai de unde să-l iei, atunci te duci la Moş Ion. Vine Moş Ion, da vine mai pe seară, dacă nu e prea rău boala. Pune mâna la gâtul porcului să vadă dacă are călduri (că numai când încep căldurile, ţine spânjul) şi dacă i se pare lui că a venit timpul, se duce pe pisc (că acolo creşte un spânj bun) şi rupe dintr-o tufă de spânj un lujer cu frunză cu tot (Spănjul e o buruiană care seamănă cu leuşteanul, da face nişte flori ca de bujor sălbatec) şi apoi vine la porc, sau la vacă, sau la cal, şi face o tăietură mare în urechea stângă. Şi să vedeţi dumneavoastră că cei mai nărăvaşi cai care muşcă ori dau cu picioarele, ori cea mai afurisită vacă ce împunge tot timpul, stau cuminţi ca un mieluşel. Uite că nu ştiu să vă spui dacă şi caprele se sângeră, că n-am auzit.

GORICĂ 186

Cu o sulă lărgeşte vâna care duce la ureche şi în ea bagă coada spânjului şi o lasă acolo şi trei zile. Da de obicei a doua zi spre seară vaca se face bine. E veselă şi începe să mănânce. Atunci Moş Ion scoate spânjul: Dacă însă nu i-a trecut, îl mai lasă o zi şi o noapte. Foarte rar s-a întâmplat să trebuiască să ţină buruiana în ureche trei zile, că nu e bine. Adică e bine că se face sănătoasă vaca, da nu e bine că după trei zile, jumate din ureche cade jos putrezită.. Nu ştiu dacă şi azi se mai face aşa, mai ales că şi Nea Culice al Ţolii şi Moş Ion al Paicului, de mult sunt oale şi ulcele... Doar"Venetica"a rămas singură cu copilul, că lumea din sat şi mai ales femeile, nu-i zic decât"Venetica”, aşa cum au botezat-o de când Titu a adus-o din Costeşti. Şi dacă la început le iertase că a înţeles că le era ciudă că Titu luase nevastă din alt sat, acum nu le mai înţelegea. De aceia se închisese în ea şi nu se întâlnea cu nimeni. Numai dacă se ducea la cârciumă să cumpere câte ceva când rămânea fără gaz sau chibrite, dar nu prea se întâmpla că în fiecare duminică venea taică-său şi-i aducea tot ce avea nevoie... Adică chiar singură nu era, că în fiecare zi, ori dimineaţa ori seara, venea Popa Mitică, naşul de. şi stătea de vorbă cu ea, o îmbărbăta, se juca cu copilul şi vorbeau pănâ târziu de Titu... Ba părintele i-a propus alaltăieri seară că până ce i-o veni pensia după Titu, el o să-i dea ce se adună de la cutia milei de la biserică. Şi tare s-a mirat Zenobia când i-a adus 1000 de lei, când leafa unui perceptor era de 2500 de lei. Tare s-a minunat ea şi s-a întrebat cum de s-au putut strânge atâţia bani dela nişte amărâţi, dar părintele i-a spus zâmbind: - Mari şi de nepătruns sunt căile Domnului. Şi oamenii au început încet, încet să-şi vadă fiecare de ale lui, că fiecare avea necazurile şi bucuriile lui. Doar din când în când la un pahar de ţuică la cârciumă ori când era iarnă şi se adunau la vre-o cumetrie şi stăteau la taclale îşi mai aminteau de întâmplarea cu Titu.

Dar cum venea vorba de asta, chiar dacă înainte cântaseră ori se sporovăiseră, ca la un pahar de vin, de, dintr-odată oamenii începeau să vorbească în şoaptă. Se foiau pe scaun şi îşi ocoleau privirea.. Ba a fost o vreme când plutonierul de jandarmi i-a chemat la post aproape pe toţi bărbaţii din sat să afle câte ceva. Poate, poate va găsi ucigaşul. Ajunseseră să se privească chiorâş unul pe altul. Ba tăietorii de păduri de la Brezoi nici nu mai veneau peste munte acasă.

GORICĂ 187

Preferau să plătească bani la tren şi la autobuz, şi banii erau scumpi, decât să treacă pe lângă cabana lui Popa Boboacă. Deşi Popa făcuse slujbe şi sfeştanie în cabana, nimeni, nici măcar ciobanii, nu se mai apropiau de cabană. Ba Paraschiva lui Şoşoacă spunea că într-o seară cănd trecuse că întârzâiase pe lângă cabana, a auzit vaiete şi a văzut stafii. Da Paraschiva întotdeauna avea ce avea cu stafiile şi cu strigoii, aşa că nu prea te puteai încrede în spusele ei. Da mai ştii.. Ba ţapinarii, mai ales seara, că aveau timp berechet, se întrebau cine putea fi, că în orice caz trebuia să fie cineva din sat. Da dece să-l fi omorât? Ca să-l fure, nu, că i s-au găsit şi baioneta, (bine că baioneta era înfiptă în piept şi era aşa de înfiptă, până la plăsea, că s-au chinuit doctorul şi felcerul să o scoată când i-au făcut autopsia) şi banii ba şi un lanţ de aur la gât, de care era atârnată o cruce. I-o cumpărase nevastă-sa la nuntă ca să-l ocrotească Maica Domnului de rele. Ţapinarii îşi schimbaseră felul de a fi. Omorul se petrecuse la doi paşi de ei, peste doi munţi.

Nu mai petreceau. Ba nici măcar nu mai beau. Şi se ştie că tăietorii de păduri la munte, fie de frig, că la munte e frig, că până şi vara seara şi dimineaţa e frig, fie de osteneală, fie ca aşa au apucat dela alţii, beau. Ba seara, înainte de culcare, se cam şi făceau. Dar de cătva timp nimic. Că până şi Gorică care era mare pilangiu, da ce zic pilangiu, era beţiv de-abinelea, nimic. Că atunci când se făcea, oamenii se fereau de el că devenea ca turbat. Parcă vedea roşu înaintea ochilor şi se lua la harţă din te miri ce. Dar de câtva timp, nici Gorică nu mai bea. Nu se mai certa cu nimeni. Devenise liniştit ca un miel, că vezi, el era bun prieten cu Titu, fuseseră des la vânătoare, jucaseră des la horă, ba erau şi în întrecere la brâul pe şase cine conduce hora, că se omorau fetele după ei că amândoi erau flăcăi mândri. Titu înalt şi tras ca prin inel, Gorică, la fel de înalt, da mai bine legat. Titu mai spălăcit la faţă, Gorică mai ţigănos şi mai are şi barbă, o barbă neagră şi deasă, de-i vine bine păcătosului. Că şi când lua fruntea la horă Titu, Gorică îi striga: - Mi-o făcuşi de data asta vere, da să vedem cine e în faţă hora următoare. Şi făcea ce făcea că era el. Păi cum să nu devină taciturn şi morcănos când a aflat de moartea lui Titu?

GORICĂ 188

Că vorba aia, putea să fie el... Şi de unde înainte Gorică tot pe la Tălmaciu îşi făcea veacul la sfârşitul lunii când lua leafa de la casierie şi se întorcea lunea dimineaţa abia cu banii de ţigări şi de mâncare, dacă nu-i pierdea şi pe ăştia la cărţi şi trebuia să se împrumute până la luna următoare, acum Gorică, cum lua banii, se ducea acasă spre marea bucuriea a muică-si. Că înainte nu vedea un ban de la el. Acum venea acasă, se ducea în fiecare duminică la biserică, nu mai trecea pe la cârciuma lui Mielu unde înainte îl uita Dumnezeu de venea acasă clătinâmdu-se pe drum.. Şi nici nu mai fuma Gorică, el care fuma două pachete de Naţionale pe zi, el care adormea cu ţigarea aprinsă în gură de beat ce era că de două ori era să ia foc baraca la munte din cauza ţigării lui.. Gorică nu mai bea.. nu mai fuma... şi abia de-i scoteai cu cleştele vorba din gură.. Abia de-i vedeai ochii de sub sprâncenele încruntate şi stătea cu dinţii încleştaţi de-i auzeai dinţii când scrâşneau... Ba Gorică care dacă nu dădea cu piciorul, măcar îi înjura de toţi sfinţii când întâlnea cerşetorii, (că până şi pe orbul Niţă Ciobul îl înjura, da nu-l putea lovi că Niţă era dus de mână de un copil, poate un nepot, că d-aia îi zicea lumea Niţă Ciobul, pentrucă avea întotdeauna un ciob de oală în mână în care primea obolul), acum se uita cu milă la cerşetorii. Ba când venea la biserică, că cel puţin odată pe lună venea la biserică şi aprindea o lumânare la bunul lui prieten Titu, Gorică depunea bani în cutia milei, de câte ori venea la biserică...

Da nu numai Gorică se schimbase. Mai toţi flăcăii mai zurbagii se făcuseră oameni la locul lor şi nu ştiu cum, da până şi la hore, deşi trecuseră trei ani, nu mai era veselia dinainte. E drept că nici nu mai era nici Titu să se ia la întrecere cu Gorică, şi nici Gorică n-a mai intrat în horă dup-aia Vezi doar că nu mai avea cu cine să se ia la întrecere, bunul lui prieten fiind mort Zenobia îşi creştea băiatul care era bucăţică ruptă din taică-său. Înalt şi subţire ca el: da luase şi de la mă-sa ţinutul drept şi mândru, şi ochii ei negri şi mari, şi părul ei des şi creţ şi deşi băiat, la fel se unduia ca ea când mergea. Uite, trecură trei ani de la nenorocire, deci Titel avea patru ani, da se vedea în el cel ce avea să fie. Zenobia se mai îndreptase, nu mai era galbenă şi nu mai plângea tot timpul. Ba începuse să şi zâmbească când Titel făcea vre-o poznă ca toţi

GORICĂ 189

copii. Şi în fiecare seară îi cânta înainte să-l adoarmă, deşi de trei ani uitase să mai cânte. Şi adormea cu el în pat. Şi se scula noaptea, ca toate mumele, să-l învelească...

Dar tare era greu!. Mai ales nopţile!. Şi mai ales în nopţile de primăvară cu lună plină cănd privighetorile nu te lăsau să dormi cu căntecele lor.. Şi când se svârcolea în pat pe o parte şi pe ceailaltă şi sânii începeau să-i svâcnească nebuneşte.. Şi o furnicare o cuprindea de la sâni şi cobora spre pântece. Şi o căldură o cuprindea de la obraji şi cobora în jos, şi se oprea jos şi ca o flacără o pătrundea. Şi se visa în braţele lui Titu,. Şi se trezea gâfâind şi sărea iute din pat de se spăla pe faţă cu apă rece, că-şi turna câte o ulcică de apă pe cap în lighian, da tot era năucă de cap, că-şi apăsa cu pumnii făcuţi cauc sânii ce încă tresăltau nebuneşte fără voia ei.. Era greu noaptea.. Că nu mai putea dormi şi stătea de vorbă cu Titu, şi-i povestea ce năzdrăvănii a mai făcut Titel, că Părintele îi aduce în fiecare lună bani, că de trei luni a început să-i vină şi pensia lui, că şi femeile s-au mai domolit şi nu mai sunt câinoase cu ea, ba au început să şi intre în vorbă, ba de una, ba de alta, ba şi la biserică, nu mai stă singură lângă uşa din amvon, nu o mai fac venetică ba au început să o socotească de-a lor. Numai că e greu. e tare greu.. mai ales noaptea că mă trezesc asudată şi te simt uite aici. Şi mâinile, fără voia ei, se aşează pe pântece, peste buric, şi-şi apasă pântecele cu furie, scoţând un oftat din rărunchi, că uneori se trezeşte Titel şi cu ochişorii cârpiţi, o ia de gât şi o întreabă: - Iar îl visaşi pe tata mamă?

Nici-o adiere de vânt şi-o zăpuşală că nici broaştele nu mai orăcăie în balta de la Fântâna Rece din zăvoiul lui Stan al lui Bocioantă... Vitele, culcate la umbră, zac sleite de puteri că nici măcar nu mai dau din coadă să se apere de muşte... Până şi guşterii s-au dat la umbră ascunzându-se pe sub bolovani.. Otăsăul a secat aproape de tot, numai un pârâiaş se mai împreoană cu Glăvociul, înainte de a lua calea iazului. Da iazul nu are atâta apă să întoarcă ciutura morii şi pe râu vin lăstunii de adună peştii ce se zbat pe uscat, le sparg burta şi le mănâncă doar maţele. Păcat de peşti, că încă se mai zbat când au şi năvălit muştele pe ei..

GORICĂ 190

Un zumzăit, nici nu ştii dacă e de un roi de albine ce a părăsit stupina lui Mălai Mare ori de viespile înnebunite de căldură, a cuprins tot cerul de ai sta cu ochii închişi la umbră şi ai asculta în neştire.. E drept că sunt căldurile lui Sf. Ile, dar nici aşa.. Foile porumbului s-au răsucit şi-au luat culoarea aurului turcesc iar mătasea din vârful drugilor s-a afânat mai rău ca mărarul pus la uscat pe un jurnal pentru iarnă. Cei ce au plecat la bâlci la Jilava de dimineţă s-or fi plimbat ce s-or fi plimbat, ori or fi şi cumpărat ce au avut de cumpărat, da de pe la prânzul mic de când s-a pus pârdalnica de căldură, s-au tras sub umbrarul cârciumii lui Ciungu Preotesei. Iar cei ce n-au mai avut loc, pe sub umbra pomilor din bâlci, că până şi salahorii care învârteau tiribomba s-au dat jos şi s-au băgat sub tirbombă şi trag la agioase cu cămăşile larg desfăcute la gât şi scoase din pantaloni. Zenobia, după parastasul de la slujba de Sf. Ilie, că azi a căzut într-o Duminică, exact ca atunci când a fost cu omorul lui Titu, şi după parastas, când a vrut să-i plătească popii parastasul, popa i-a pus în mână mia de lei, pe care în fiecare lună i-o dă şi de fiecare dată îi spune la fel: - Uite pentru Titel şi pentru cele de trebuinţă.

Azi i-a spus şoptit. să nu audă nimeni, că era multă lume că fuseseră multe Parastase -Uite nişte bani. (îi da în fiecare lună o mie) să te duci cu finişorul la bâlci să-i iei o limonadă şi să-ţi iei şi tu ce mai ai nevoie prin casă. La început Zenobia nu a zis nimic, era prea topită să se mai gândească la ceva, da după un timp, când a văzut că în fiecare lună părintele îi aducea mia, a început să se întrebe ce o fi. Şi cum nu avea cu cine se sfătui, că nu avea prietene, şi lui Nenea Sofian i-a fost ruşine să-i spună, i-a spus lui taică-său. Că de mică, mai mult lui îi spunea ce avea pe suflet. Că tot lui i-a spus întâi când îi căzuse cu tronc Titu.

S-a mirat şi el, da până la urmă şi-au zis că fiind naşul lor, şi botezându-le şi pe Titel şi cum nu are copii l-o fi sfătuit Dumnezeu să ia sub aripa lui pe Zenobia şi copilul. Deşi slavă domnului, dacă ar fi fost la anangine, nu ar fi lăsat-o să moară de foame. Că doar pe ea o are şi la cine o să rămână, dacă nu ei şi copilului tot ce a agonisit.. Că el a vrut după moartea lui Titu să o aducă acasă ştiind-o singură printre străini, da Zâna nu a vrut. A zis că vrea să-şi crească copilul în casa lui Titu.. Că ar fi păcat de Dumnezeu să rămâna casa încuiată să facă păianjeni si să-şi facă cuib liliecii şi cucuvaele în coşurile dela sobă.. Şi-a pus şi el şi Zenobia întrebarea dacă nu venea cumva cu gânduri necurate popa, dar cum niciodată popa nu a dat semne de cele lumeşti, lasă că era şi bătrân, au lăsat lucrurile aşa..

GORICĂ 191

Doamne, că cine ar fi crezut că o să poată trece întreagă peste o asemenea încercare: Şi Titu şi Veta morţi în aceiaşi zi, şi rămasă singură cu copil mic. A fost cu Titel la bâlci, deşi numai de bâlci nu-i ardea ei, da copilul e copil. Ce ştia el?

El era copil şi ca toţi copii vroia să meargă la bâlci, să cumpere o turtă dulce, să verse din sticlă limonada într-un ulcior mic de pământ de cântă ca cucu când sufli în el, să mănânce o gogoaşe şi să se uite la ăi mai marei care se dădeau în tiribombă. Că el cu Nicu lui Fleaşcă, cu Mielu Barbului. cu Pică al lui Mielu şi cu Trică al lui Bucioi, erau prea mărunţei ca să se dea în lanţuri.. După ce i-a făcut poftele copilului, mai ales că era prea cald, ar fi vrut să vie acasă, dar copilul a început să scâncească că a fost cuminte,-şi asta e adevărat-că nu va mai fi bâlci până anul viitor de Florii, că dacă ea vrea să plece, să plece da pe el să-l mai lase cu copii, că uite, şi ei sunt singuri şi nu fac prostii. că cum s-o apropia soarele de chindie, o să se-ntoarcă acasă.. că stau toţi la olaltă şi nu se despart! - Şi ştii că niciodată nu ţi-am ieşit din cuvânt..(are vocea domoală da hotărâtă ca Titu, gândi Zenobia, şi un zâmbet trist îi înflori în colţul buzelor). Îi mai dete doi lei dacă i s-o face sete să-şi mai ia o limonadă şi îl lăsă, da cu inima îndoită. Şi o luă spre casă. Dar de căldură, o luă pe malul râului, prin zăvoi, că era mai răcoare... Gorică, după slujba de la biserică,(că de câţva ani de zile mereu vine la biserică de Sf. Ilie şi stă până la sfârşitul slujbei şi după slujbă bagă bani în cutia milei) s-a tras la umbră în zăvoi, ca de obicei de unul singur. Deşi pe vremuri venea cu toţi flăcăii să se scalde în gâldău (că era un gâldău adânc. de peste doi metri la mijloc, şi lung de peste doi stânjeni şi lat cât trei staturi de om) da azi, flăcăii fie că se însuraseră-doar el rămăsese holtei din ceata celor de un leat cu ei-fie că erau la bâlci era singur. Tolănit pe spate, cu capul rezemat de răgălia salciei de la Fântâna Rece, stă cu picioarele în apă şi priveşte printre frunzele salciei cerul albastru fără nici-un nor... Când se scăldase prima oară, era soarele spre conacul de prânz, două berze abia îşi luaseră zborul din cuibul din vârful plutei de la cimitir. Acuma se ridicaseră atât de sus, zburând în cercuri, că se vedeau cât cioara... Alene, le urmărise printre frunze cum se tot înălţau mereu învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai largi... O toropală îl cuprindea încet.. încet. Şi din când în când, cu pumnul cauc, lua apă din gârlă şi şi-o turna pe piept... Apa i se prelingea printre

GORICĂ 192

perii ce-i acopereau pieptul şi câte-un strop mai rămânea pe câte-un fir de păr, de părea un strop de rouă pe un fir de iarbă, înainte de a săruta cu nesaţ primele raze de soare, ca apoi să se evapore în fierbinţeala sărutului ucigător... Muşchii de la braţe, de obicei încordaţi ca sfoara unui fierăstrău de mână gata pregătit de tăiat o buturugă, acum se odihneau moleşiţi.. Cu mâna dreaptă îşi dă deoparte domol năduşala de pe piept. ajunge la buric.. cu vârful degetului arătător încearcă să scoată năduşala ce se adunase în gaura buricului în timp ce cu ochii urmăreşte berzele.. O căldură plăcută îi cuprinde pântecul şi o furnicare ca o gâdilitură îi face să tresară în svâcniri scurte, din ce în ce mai repezi, tăria bărbătească. Printre frunzele unui anine, Zenobia, cu ochii dilataţi, priveşte mută la OMUL din faţa ei... Venea de la bâlci şi de căldură, lăsase şuşeaua şi o luase pe iaz în sus că era umbră şi trăgea reveneală, mergând fără să ştie cum şi fără să se gândească la nimic.. Prin dreptul morii se descălţase şi punându-şi pantofii înnodaţi pe după umăr, o luase pe firul apei în sus dar cum în dreptul Spinetelui se adâncise iazul, o luase pe potecă neştiind unde o duceau picioarele.. se gândea că trecând pe la Fântâna rece, dacă or fi ceva femei, să se scalde să se mai răcorească.. La aninii lui Ioniţă, a văzut la trupina unei sălcii nişte ciucioi şi s-a aplecat să-i culeagă, să-i facă lui Titel o ciulama diseară. Printre sălcii a văzut ceva alb pe iarbă, lângă salcia de la Fântâna Rece şi s-a apropiat să vadă ce e, crezând că vr-un copil şi-a uitat cămaşa la scăldat.. Când să dea la o parte tufele de anine ce astupau poteca, l-a VĂZUT! Şi a rămas ca trăznită. Cu măna dreaptă pe frunze şi cu stânga apăsându-şi inima ce-i bătea gata să-i spargă pieptul... Sânii i se ridicau şi se lăsau în goană nebună şi răsuflarea i se iuţi că aproape gâfâia.. Fără să ştie de ce, tâmplele îi svâcneau ca la un cal după un galop, fără să-şi poată deslipii ochii de la OM... Muşchii lui Gorică, până adineaori moleşiţi, începeau să se încordeze iar mâna dreaptă coborâ de la buric şi strânse uşurel mădularul care sentărise de părea o drugă zdravana de porumb.. Zăna vedea pentru prima dată un bărbat gol.. Trăise cu bărbat-său, doar îi făcuse şi un copil, da-ntotdeauna se culca cu el cu lampa stinsă, amândoi în cămaşa de noapte, că le era ruşine.

GORICĂ 193

Deşi numai ea ştie cât ar fi vrut să se joace amândoi în pielea goală, chiar şi pe întuneric pentru început, dar ruşinea.. - Fir-ar mama ei a dracului de ruşine.. Bietul Titu îi mai pipăia câteodată ţâţele, odată i-a pus mâna şi jos, dar l-a aruncat cât colo. Şi numai ea ştie ce rău îi părea în nopţile de singurătate că s-a purtat aşa cu el, când şi ea abia atât aştepta, să vadă cum e, dar ruşinea... Acum privea năucă OMUL din faţa ei şi ochii i s-au fixat pe tăria lui bărbătească care creştea.. creştea şi svâcnea... Când Gorică, (că l-a cunoscut de la început, că numai el ara aşa de voinic şi cu barbă,) a început să-şi mişte încet mâna în susul şi în josul tăriei, nările Zânei sau umflat. ochii i s-au holbat ca la spănzuraţi şi pântecul a început să-i salte mai nebuneşte decât sânii care au început să-i svâcnească odată cu svâcniturile tăriei lui.. Trupul lui Gorică încordat ca şleaul unui cal în urcuş iar sânii şi pântecul Zânii tresăltau ca nişte clopoţei la gâtul unui armăsar... Privea tăria OMULUI şi parcă o flacără i se urca pe pulpe în sus.. îi desfăcea pulpele şi o vâlvătaie îi pătrundea în măruntaie, îi sfredelea pântecul şi o făcea să geamă de durere şi plăcere.. Cu un icnet scurt, Gorică se rostogoleşte în gârlă şi se afundă cu capul în apa rece, pufnind şi plescăind apa de jur împrejur.. Zâna se lasă fără putere pe pământ şi plânge liniştit, fără să ştie de ce, fără să ştie ce e cu ea, fără să ştie pe ce lume e... Ridicându-se iar pe răgălia salciei, Gorică aude plâns de după tufa de anine.. Se apropie gol cum era, cu tăria lui nepotolită, dă craca la o parte, o vede pe Zâna şi plângând şi râzând, şi râzând şi plângând. Se auncă pe ea, o sărută turbat şi cu furie şi desnădejde îi ridică fusta şi tăria lui i se prelinge pe pulpe în sus. îi desface picioarele şi o pătrunde, îi sfredeleşte pântecul făcând-o să geamă de plăcere... Impreunându-şi picioarele pe după mijlocul lui, îi bagă mâinile în păr strângându-l nebuneşte de tare pe ea şi privindu-l adânc în ochi, murmură fără să ştie ce spune..: - "Până-n suflet..." Cu răsuflarea liniştită, Zâna, culcată alături de OM, priveşte împreună cu el zboul berzelor care acum se vedeau cât albina.. Ridicându-se într-un cot, Zâna se uită în ochii lui, urmăreşte zborul berzelor ce se oglindesc în ochii lui şi blând, se încolăceşte pe el fără ruşine şi cu nările umflate, cu sânii svâcnind nebuneşte, se contopeşte încă odată adânc, în seninul cerului din fiinţa lui şi zvâcnirile corpurilor ce se contopeau ritmic, păreau bătaia ancestrală de aripi...

GORICĂ 194

Ostenită, Zâna îşi scoate bluza, îşi desface din copci fusta şi cu svâcniri de ciută, sare în gârlă fremătând de plăcere la atingerea apei.. Apa îi ajunge până la sâni. La sânii ei tari şi mici cât para pergamută. Râzând ca altădată, cu tăiuşul palmei runcă o pală de apă ce ajunge stropi reci la Gorică şi se amestecă cu sudoarea lui... Icnind, Gorică se aruncă în gârlă, se bagă cu capul la fund, o vede pe Zâna întreagă, goală, zână din poveştile cu zâne. Se ridică încet, sărutându-i pulpele, genunchii, coapsele, pântecul şi se opreşte apăsat pe buric, apoi pe sâni, pe gât şi când o sărută pe gură, fără să ştie când şi cum, un singur trup se împreoană, după atâta aşteptare şi dorinţă...

Tot la taică-său s-a dus Zâna întâi să-i spună cele întâmplate. Adică să-i spună atât cât se putea spune Că dacă cu Gorică totul i se părea că aşa trebuie să fie, faţă de tatăl ei şi mai ales faţă de lume, se purta ca toată lumea.

Fir-ar mama ei a dracului de lume. Că nu poţi trai cum îţi cere firea, de lume. Că dacă ar şti lumea, din deşănţată n-ar scoate-o, deşi ea nu face decât să dea frâu slobod inimii şi sângelui ce clocoteşte în ea, deşi nu face niciun rău, nu fură nimic nimănui, nu ia nimic din ce e al altuia, Gorică nefiind legat cu nici-o vorbă de nimeni. Şi dacă în tinereţe fusese zurbagiu, ba gurile rele zic să pe vremuri întrase într-o şleahtă de neisprăviţi care mai şi furau la drumul mare, (da de cine nu se spun vrute şi nevrute, că gura lumii n-o astupă decât pământul,) în ultimul timp nimeni nu are ce să zică. Ba toate femeile şi-ar dori un ginere ca el, deşi începuse să fie cam copt pentru însurătoare. Dar ea, văduvă cu copil mic, dacă ar fi să vrea să se mărite, cu toată averea de la Titu plus ce avea să aibă de la părinţi, nu ar fi dat prilej de vorbă pentru mamele ce au flăcăi de însurat? Şi care părinte nu vrea binele copilului său întorcând pricina, când se ivea vre-una? Îl iubise pe Titu ca pe copilul lui şi suferise cumplit la moartea lui, atât pentru moartea năpraznică ce-i dăduse soarta, cât şi pentru fata lui ce rămăsese văduvă de tânără, cu copil mic. Dar din două rele, îl alegi pe cel mai mic. Adică între a îmbătrâni văduvă, ori a încerca încăodată roata norocului.

GORICĂ 195

Că ce altceva e viaţa decât roata norocului? Aşa că a rămas să-l cunoască pe Gorică ceeace s-a şi întâmplat Duminica viitoare când a venit la ei la Costeşti cu Zâna şi Titel. Şi ce e drept e drept că era plăcut la înfăţişare, poate prea aprig când încleşta din fălci, poate prea arunca scântei din ochi aşa din senin, da se lumina la faţă şi devenea blând ca un mieluşel când Zâna îl atingea sau se uita ţintă la el. Aşa că au căzut la învoială să se însoare cât mai repede, urmând ca el să vină să vorbească cu părintele, cu Naşu, că tot Naşu îi ziceau, că, fiind văduvă, avea dreptul să se cunune la biserică. Şi deşi nu mai putea îmbrăca rochia albă de mireasă, rochia de fată mare, tot puteau să se îmbrace frumos şi să se ducă la altar. Iar nunta urma să se facă la Costeşti, nu cu lume multă, că prea era de curând de când se măritase cu Titu şi făcuse nuntă mare, de fusese tot satul, şi oamenii îşi mai aminteau.. Deşi nu prea vedea morarul ce ar fi avut lumea cu Zâna ca să aibă ceva contra căsătoriei. Şi a gândit-o p-a dreaptă că nimeni din sat nu s-a uitat chiorâş când vornicul a trecut pe uliţe anunţând nunta. Ba până şi muierile ziceau că morţii cu morţi şi vii cu vii, că era păcat de ea, muiere tânără, să rămâie văduvă mai ales că Gorică era un om aşezat, muncitor, ca să nu mai vorbim că era"cruce de bărbat". Numai că Popa Mitică nici nu vroia să audă de nuntă, parcă era turbat. Nu se mai înţelegea nimeni cu el că lumea a început să clevetească. Mai ales bărbaţii care parcă îşi pierduseră minţile şi uitau că vorbeau de un popă. Gorică a încercat să liniştească lucrurile, spunând la toată lumea: - Nu face nimic, facem căsătoria civilă la primărie şi mai bine că şi aşa nu trecuse mult de când Zâna se căsătorise în biserică. Da lumea nu se împăca cu una cu două, mai ales de când aflaseră că Popa îi dădea în fiecare lună o mie de lei. Că satul era mic şi până la urmă toate se află. Că e o vorbă că dacă strănută unul în vârful Pleşii, se aude în vârful Şuii. Aşa că lumea a început să clevetească şi oamenii, fie că erau la coasă, fie la făcut o casă, ori femeile la săpat ori la pus cânepa în topilă, se opreau din lucru şi cleveteau, mai ales bărbaţii: - Păi popii ce-i pasă, el stă noaptea cu mâna între picioarele preotesii şi nu se gândeşte că poate şi Gorică cu Zenobia au dreptul la viaţă. - Păi aia e, că numai la aia se gândeşte! De ce crezi că s-a pus naş? Ca să fie aproape de prospătură. Că pe cine crede el popa că prosteşte? - Că dă dela cutia milei 1000 de lei pe lună,?

GORICĂ 196

- Că în o mie de ani nu se strâng în cutia milei din biserica din Bârzeşti 1000 de lei: - Tu cât ai dat în ultimii ani de când a murit Titu, Vere? - Cât auzişi. - Eu nici pe atât. - Poate dă Popa din punga lui, că slavă Domnului, are de unde. - Ai văzut tu Popă care să scoată din punga lui ceva? Ăştia sunt puşi numai pe luat. - Voi nu vedeţi? De când te naşti până mori, numai la popă. Şi numai cu mâna în buzunar:... - La botez... - La spovedit.. - La un maslu... - La venit cu Păpărează după el la Paşti, la Crăciun.. - La Bobotează... - Ba să-ţi facă o sfeştanie... - Ba un parastas.. - Ba la înmormântare.. - Şi tot umple punga... Şi-l vedeţi voi pe popa, să-i dea pe degeaba din buzunarul lui Zenobiei, 1000 de lei pe lună? - Da oare, Zenobia i-o fi dat-o? - Ba, să nu vorbesc cu păcat (sare Măria lui Fleaşcă) eu am pândit de fiecare dată când venea Popa pe la Zenobia, fie să-i aducă banii fie să se joace cu Titel şi niciodată n-a stat mult. Iar când era vremea bună, nici nu intra în casă, stătea în curte . - Parcă tu ai stat să-i păzeşti tot timpul. - Ba să mă ierte Dumnezeu, da am cam stat, că dacă sunt mereu acasă, cum auzeam câinele lui Ciopleală lătrând, la gard eram şi mă piteam să văd cine intră şi cât stă - Păi parcă nu erau şi nopţile. - Da ce, putea pleca aşa când vrea, de lângă preoteasă? - Păi ce, era greu să spună că pleca la un grijit? - Măi tăceţi mă dracului odată, nu vorbiţi cu păcat, că vă pedepseşte Dumnezeu. Voi vorbiţi după inima voastră, cum aţi face voi. Nu vă gândiţi că Popa are aproape 8o de ani, că mă mir cum de nu iese la pensie - Păi cică o să iasă anul viitor când Cornel Vârtopeanu o să iese popă, că pe el l-a pregătit să-i ia locul. - Are dreptate Ghiţă, eu am 70 de ani şi de mult le-am urcat în pod. (Toţi au început să râdă de parcă erau la cumetrie şi nu înjuraseră la popă până acum.)

GORICĂ 197

- Eu mă mir de Gorică cum de rabdă ruşinea asta şi nu-i zice câteva popii când popa ar trebui să fie primul care să îndemne lumea să se cunune la biserică. - Uite aşa se pierde credinţa, că-ţi vine să te duci dracu, să nu mai dai pe la biserică cu un popă ca ăsta. - Păi nu vedeţi că nici Gorică nu se mai duce la biserică.? - Păi tu te-ai mai duce? - Eu, nici p-atât! - Ba, când se întâlneşte cu popa, ori se-ntoarce din drum, ori o coteşte pe altă uliţă. - Băi fraţilor, eu am văzut acum câteva zile când popa era cu câţva creştini şi ieşea de la biserică şi s-a întâlnit cu Gorică şi să mă bată Dumnezeu dacă vă mint, parcă turbase, aşa s-a schimbat la faţă şi-l fulgera cu privirea că dacă ar fi avut puterea, l-ar fi omorât pe loc - Doamne apără şi păzeşte. - Că bine zice Neica Ploaie, mari şi de nepătruns sunt căile Domnului. - Oricum Neică, da şi Popa e prea, prea de tot... *****

Se-nvârtea bietul Gorică prin tot satul, şi la deal şi la vale, ba acasă la Zenobia, ba la el acasă, ca un vulpoi prins de viu şi pus într-o butie care snvârteşte năuc de colo până colo. Da până la urmă a hotărât cu notarul Vasile al lui Vulpoi de s-a dus Sâmbătă la primărie cu Zenobia, cu Codin al Paicului, cu Ilie al lui Mogoşanu şi cu Petrică al lui Ciotu ca martori.(Sofian, deşi Zenobia s-a rugat de el să vie, să fie şi cineva din partea ei la primărie, n-a vrut să vină, a zis că e beteag de un picior şi nu poate merge).

I-a însurat chiar primarul Petrache, că deşi era zi de sărbătoare, i s-a făcut şi lui milă de Gorică şi a deschis primăria să-i însoare. A doua zi Duminică s-au hotărît să plece la Costeşti la nuntă. Da nu multă lume, numai vre-o zece căruţe. Stăteau caii înhămaţi la căruţe, cu clopoţeii la gât de zdrăncăneau mai mare frumuseţea când caii scuturau din cap să se apere de muşte. Cu macate pe leagănele căruţelor, cu flori la căpestrele cailor, ce mai, pregătite toate ca la nuntă, că toată lumea ce trecea la biserică, că Zenobia avea casa lângă biserică, se uitau cu plăcere la alai şi urau cu toţii - "Casă de Piatră". Numai Popa când a văzut alaiul, (cât p-aci să cadă pe jos, că ar fi căzut dacă nu-l sprijinea Păpărează), şi-a făcut semnul crucii şi cum a

GORICĂ 198

ajuns în biserică, nici nu şi-a pus odăjdiile, a îngenunchiat în faţa altarului şi a început să se roage, da nu înţelegea nimeni ce spune Şi ăla a fost, că în genunchi a rămas, că a damblagit.

L-au scos oamenii pe braţe în amvon şi s-a repezit Mitu lui Bucioi să aducă o căruţă din alai să-l ducă pe popă acasă, da alaiul plecase. Noroc că Petrică al Ciotului întârzâiase, că stătuse să potcovească un cal care pierduse o potcoavă şi el nu văzuse de cu seară, aşa că, deşi se grăbea să nu întârzie la nuntă, nu l-a lăsat inima să-l lase pe popă şi l-a dus acasă. Şase oameni s-au chinuit să-l urce în căruţă. Şi mergea căruţa cu caii cu clopoţei, cu flori la căpestre, cu vâlnice înflorate, de parcă îl ducea pe popă la nuntă... Şi nici nu ajunsese Petrică la nuntă la Costeşti (Ca să nu spargă nunta, n-a spus nimănui nimic, să nu le strice cheful, deşi toţi îl întrebau ce e cu el de e aşa de abătut) că în Bârzeşti bătea clopotul în dungă, a moarte. Că vezi, popa, nu a putut răbda să o vadă pe Zenobia măritată, şi şi-a dat duhul. A murit şi el ca Titu, nespovedit şi neîmpărtăşit, de s-au cutremurat oamenii când au auzit. Şi chiar dacă în sinea lor or mai fi gândit de rău, fiind mort, l-au iertat şi n-au mai clevetit. Ba au venit cu toţii la înmormântare, că se strânsese lume de nici nu a mai încăput în biserică. Toţi stăteau cu lumânarea în mână şi murmurau - "Veşnica lui Pomenire". Şi cum e întotdeauna la înmormântare, toată lumea vorbea numai de bine de popă. Ba toţi îşi aminteau că ce slujbă frumoasă făcea, că ce glas frumos avea, că ce săritor era, că mereu avea o vorbă bună, că mereu dădea câte un sfat, ce mai, vorbeau oamenii cum întotdeauna se vorbeşte, numai bine, de mort. Până şi Gorică a venit. Ba plângea Gorică ca o femeie, că nici nu-ţi venea să crezi că o cruce de bărbat ca el, poate plânge cu sughiţuri. Ba, când ia-au dus coşciugul pe umeri din biserică până la cimitir, lui Gorică i-a venit ameţeală de era cât p-aci să cadă jos. Şi ar fi căzut de nu l-ar fi sprijinit Ciungu Preotesei... Şi lucrurile iar au intrat pe făgaşul lor, că oamenii aveau treburile lor ce nu aşteptau amânare. Flăcăii de armată au plecat la încorporare,

Copii de le-a cântat piţigoiul au plecat la şcoală,

GORICĂ 199

Zenobia a rămas borţoasă, Gorică a plecat la munte, Popa Vârtopeanu a terminat teologia, s-a popit şi a venit popă în sat, Şi câte şi mi câte. Şi s-a însurat şi Petrică al lui Ciotu, şi Codin al Paicului, şi a născut şi Zenobia o mândreţe e flăcău că avea cu se mândri Gorică la botez. Şi a murit şi Sofian, şi Ploaie, şi Naciu, şi Neciu, şi Bârţă, şi Bocioantă.. Şi aşa au trecut ani după ani cu bucuriile şi cu necazurile lor, până ce au venit vremurile grele, vremurile de urgie că a început războiul.

Satele s-au golit de bărbaţi şi iar au început femeile să muncească în locul bărbaţilor plecaţi la război. Şi iar au început rechiziţiile. Şi iar au început lipsurile de nu se mai găsea nimic, că ăi bătrâni, de făcuseră războiul din 16 îşi aminteau că la fel fusese şi atunci, că de la Dumnezeu vin toate... Ba, din când în când, auzeai jelind câte o muiere când primea telegramă ca bărbatul ori copilul i se prăpădise pe front că toată lumea nu vorbea de altceva decât de război. Până ce într-o zi s-a petrecut o întâmplare de a zguduit tot satul. Şi nu numai satul Bârzeşti, ci zece sate de jur împrejur, că săptămâni de zile, toată suflarea numai de asta a vorbit. O întâmplare de ţi se făcea piele de găină şi ţi se ridica părul în sus de grozăvie şi de obidă.. Era în prima zi de Paşti şi ca de obicei se strânsese lumea ce mai rămăsese de nu plecase la război pe la casele lor. Până şi tăietorii de păduri veniseră acasă, că le dăduse liber de la Voineasa şi Brezoi că nu se lucra de Paşti. Au avut noroc bărbaţii ce erau la pădure, că ţara având mare nevoie de lemn, nu mobilizase decât bărbaţii tineri. Pe cei se apropiau de 4o de ani îi lăsase la muncă. După slujba de înviere, bărbaţii s-au adunat la cârciuma lui Mielu să mai schimbe o vorbă la un pahar de vin, în timp ce femeile s-au dus acasă să potolească vitele, să pună la cuptor mieii şi drobul, să pună ciorba la fiert, mă rog, de ale casei, urmând ca ele să vină după prânz la horă la cârciumă..

Pe la mese se-ncinseseră deja partidele de tabinet şi prin pahare gâlgâia pelinul de Drăgăşani şi voia bună cuprindea mesenii, că odată e Paştele şi şi-aşa vremurile sunt aşa de grele, că e nevoie din când în când să înneci amarul într-un pahar de vin.

GORICĂ 200

Ba şi Gorică, că şi el coborâse de la munte, venise la cârciumă. El care de ani de zile nu pusese piciorul în cârciumă.

Da s-a lăsat înduplecat de Mitu Nastii să vină şi el la o partidă de tabinet şi la un pahar de secărică, că odată pe an e Paştele. Şi numai bine o lasă liniştită pe Zenobia să pregătească cele de trebuinţă, ca azi veneau la masă şi socrii de la Costeşti. Şi era bine să plece de acasă şi să ia şi copii cu el să se dea în dulap şi să ciocnească între ei un ou roşu, că şi Titel şi Gicuţă erau cuminţi şi le-promis Zenobia că de Paşti îi lasă să se dea în dulap. Ba lui Titel, că e mare, i-a dat voie să se dea şi în lanţuri, în tiribombă. Copii râdeau şi chioteau la dulap şi tiribombă, fetele ciocneau între ele ouoăle roşii iar bărbaţii jucau tabinet şi beau un pahar de vin în cârciumă. Hora încă nu începuse mai ales că era răcoare, deşi Paştele căzuse în Mai, da fusese o noapte răcoroasă. La o masă stătea Mitu Nastii cu Gorică, cu Mielu Barbului şi cu Andrei al Marcului, bând Mielu cu Andrei vin, iar Gorică cu Mitu, la îndemnu lui, o cinzeacă de secărică, că era dulce.. Cum Gorică nu băuse de mult, că de ani de zile nu pusese nici măcar pe buze băutură, că nici la nunta lui nu băuse decât o jumătate de pahar ca să ciocnească cu mesenii, s-a făcut repede că râdeau prietenii de el că nu mai ţine la băutură, că, vorba lui Mitu, - Bătura e bună, da numai să te ţii de ea. Încât Gorică abia se mai ţinea pe scaun, deşi mai avea secărica galbenă pe fundul paharului. Făcânduli-se cald, lui Mitu îi veni în gând să iasă afară să joace popice, că se mai încălzise că ieşise soarele. Mielu cârciumarul scoase de sub tejghea popicele şi bilele şi le dădu iar ei ieşiră afară să joace, toţi patru: Mitru lui Mogoşanu aranje popicele, iar cum apăruse şi plutonierul de jandarmi Ion al lui Didă, că de obicei venea în zilele de Paşti şi de Crăciun ori în zilele de horă că oamenii, dacă beau un pahar mai mult, erau puşi pe gâlceavă şi atunci el se băga printre ei şi măi cu o glumă, măi cu vorbă bună, ba uneori mai scotea şi sulanul de bou dacă se îngroşa gluma, îi liniştea. De obicei el era vătaful la popice, şi ce zicea el, aia era, că jucătorii, când se înfierbântau, erau puşi pe cârcoteală. Mai ales că se juca pe o oca de vin. Nu era vorba de pagubă pentru cel ce pierdea, dar li se punea ambâţul şi atunci plutonierul îi liniştea. Dacă continua gâlceava, lua popicele şi i le ducea în cârciumă şi se termina cu pricina.

GORICĂ 201

Nu mai scotea popicele de cât când plecau acasă, luaţi de muieri, cârcotaşii. Lumea care mai venise între timp, văzând că încep popicele, s-au aranjat de-alungul popicării să vadă mai bine cine şi cum joacă şi până şi copii care se săturaseră de dat în dulap s-au apropiat de popicărie, că visul lor era să joace şi ei, popicele fiind un joc de oameni mari.

Da Mielu nu le da popicele, că stricau bilele. Numai când nu era Mielu acasă, atunci Pică, băiatul lui, scotea popicele şi copii de erau prieteni cu el, jucau. Acum, lumea se înşirase de-alungul scândurilor ce marcau jocul şi aşteptau să-nceapă jocul, fiecare jucător având dreptul să de trei bile. Cine dobora toate popicele, era câştigător. Cine pierdea, plătea ocaua de vin. Primul era Mitu Nastii, bun jucător, care foarte rar greşea o bilă. Pe urmă Andrei al Marcului. Şi el juca bine. Pe urmă Mielu Barbului care cam mereu plătea vinul dar nu se lăsa. Şi ultimul Gorică, care pe vremuri când era stâlpul cârciumilor, era fruntea Popicarilor. Dar cum nu jucase de mult, toţi vroiau să vadă de şi-a păstrat mâna, cum se zice. Mitu şi Gorică, fiindu-la cald, (Gorică se mai şi făcuse că se desvăţase de băutură), se desbrăcaseră şi-şi atârnaseră vestoanele pe gard, Gorică suflecându-şi şi mânecile la cămaşe. Primul a aruncat bila Mitu, şi toate popicele au zburat care încotro, încât un zumzet de admiraţie a izbucnit: - Al dracului Mitu, fratim-io, le făcu praf dintr-o bilă. - Păi Mitu de obicei face 27 din trei. Deoarece erau 9 popice de doborât, cel ce, foarte rar dealtminteri, izbutea să le doboare pe toate cu fiecare bilă, cum avea dreptul la trei bile, făcea 27 de puncte.

Dar asta era foarte rar. Numai Gorică, când nu era prea afumat, făcea una după alta 27 din

trei.

La a doua bilă,(da a trecut ceva timp până Mitru Mogoşanu să pună iar în picioare popicele şi până să dea pe scoc înnapoi bila, că Mitu, deşi avea trei bile, cu care începea, tot cu aia continua) Mitu a luat bila, a cântărit-o bine în mână, (toţi oamenii lungiseră gâturile să vadă mai bine, că a trebuit ca plutonierul să strige la ei să fie atenţi să nu cadă aplecânduse prea mult şi să nu le spargă capul cu bila) a săltat-o de câteva ori să o cumpănească bine şi când i-a dat drumul, toate capetele s-au întors ca la comandă să urmărească bila.

GORICĂ 202

Şi nu au urmărit-o de geaba că (că zău că era de râs să fi văzut oameni în toată firea cum se aplecau într -un picior ori se unduiau după cum mergea bila ca să nimerească popicul) a zburat popicele cât colo. La a treia bilă, stăteau oamenii cu răsuflarea la gură. Mitu, cu bila în mână, a venit de unde se aruncau bilele până la popice, să vadă dacă sunt bine aranjate. Să nu fie prea mult loc între ele, să fie puse la locul lor, că era un tipar din lemn băgat în pământ să nu înşele ăl de aranja popicele, ca să nu treacă bila printre ele. A fost mulţumit. Numai pe popă, (aşa numesc oamenii popica cea mai mare care e în mijloc) a aranjat-o mai bine. Şi s-a întors la locul lui, da fudul nevoie mare. Trăgea cu coada ochiului la oamenii printre care trecea şi care se uitau la el şi cu pizmă da şi cu admiraţie. Când a ajuns la locul lui, a luat popica, s-a dat trei paşi înnapoi, apoi şi-a luat avânt şi când a aruncat bila, care aluneca drept, dar nu ştiu cum făcea Mitu că se învârtea şi în jurul ei ca spârnelul că atunci când ajungea între popice dădea iama în ele, le-a pus jos iar pe toate. Numai popa rămăsese în picioare. Mitu satisfăcut, ţanţoş ca un curcan, trăgea cu coada ochiului la oamenii care îl priveau cu pizmă. Şi-a luat surtucul de pe gard, ca să nu răcească că era înfierbântat. Jandarmul, nota în carnetul lui spunând cu voce tare: - Mitu, 26 din trei. Apoi băgă carneţelul în buzunar urmărind ce face Andrei, că era rândul lui. Andrei doborâ 7 popice din prima bilă, (da acuma a mers mai repede, că el a jucat cu a doua bilă şi nici nu a fost nevoie ca Mitru să puie popicele în picioare, le-a adunat numai pe cele căzute). Din a doua bilă le-a doborît pe cele două, oamenii urmărind cu nerăbdare să vadă dacă va izbuti să le doboare pe toate 9 din a treia bilă, că atunci ar fi totuşi bine. A aruncat a treia bilă care a dat iama prin popice, da a rămas în picioare tot popa care se clătina şi în stânga şi în dreapta, da care până la urmă s-a aşezat cuminte pe locul lui. - 17 din trei, zice plutonierul. Mielu îşi ia bila în mână, da se veda că nu prea avea nici-o nădejde şi în timp ce Mitru dădea pe scoc cele două bile, Gorică, aprins la faţă, se vede treaba că îl prinsese jocul. Ia paharul cu restul de secărică, că îl pusese lângă el, îl soarbe cu nesaţ şi, cu privirea tulbure, se uită la Mielu care a aruncat bila.

GORICĂ 203

Abia.. abia a ajuns până în faţa popicelor unde s-a oprit fleşcăită, spre râsul oamenilor. A doua bilă, a aruncat-o mai cu tărie, dar a trecu pe lângă popice fără să doboare nici-una. Abia la a treia bilă a dat şi Mieli jos 4 popice, că-şi dădeau copii coate zâmbind şmechereşte

De data asta nici nu s-a mai ostenit plutonierul să noteze, că până una alta, Mielu era bun de plată un kil de vin, plus doi lei lui Mitru pentru pusul popicelor. Toţi aşteptau acum să vadă ce va face Gorică: Gorică ia bila în mână, o cântăreşte în caucul palmei, ocheşte bine, îşi şterge ce dorul palmei de la mâna stângă sudoarea de pe faţă, apoi aruncă bila cu o putere de a aruncat popicele la dracu-n praznic şi bila s-a izbit în scândurile de la capătul popicăriei, da au crezut oamenii că le-a făcut ţăndări. - Bravo Gorică, ţine-o aşa. - Mitule, de data asta ţi-ai găsit naşul. Mitu, făcea feţe feţe, că era el prieten cu Gorică, da jocul e joc. Care pe care şi care mai tare. Strângea din dinţi şi se ruga la Dumnezeu să-l ajute. Când Gorică se pregătea să arunce a doua bilă, o ceaţă i se pusese pe ochi şi parcă nu mai vedea bine popicele. Clătinându-se pe picioare, sughiţă de două ori, că plutonierul îl întrebă: - Ce e Gorică, nu te simţi bine? Gorică făcu un semn cu mâna ca şi când ar fi zis că: - N-am nimic. Apoi dete bila din mâna dreaptă în stânga şi se şterse bine la ochi cu dosul palmei că aproape nu mai vedea popicele. Lua iar bila cu dreapta, se dădu doi paşi înapoi, îşi făcu vânt, înaintă doi paşi şi aruncă bila. Da era cât pe-aci să cadă, că îşi pierduse echilibru. - 18 din două! Strigă plutonierul. Şi o linişte de mormânt se aşternu peste popicărie, că nu se auzea decât gâfâitul lui Gorică şi bătăile inimii lui Mitu, nerăbdător să vadă cum se va termina, că dacă şi cu a treia bilă le dă jos pe toate, înseamnă că a pierdut.. Gorică, luă a treia bilă cu mâna stângă, luă cu dreapta paharul de jos, da era gol, îl privi lung, apoi îl puse la gură şi sorbi ultima picătură. Aruncă cât colo paharul de s-a făcut ţăndări, la care plutonierul ridică din sprâncene iar oamenii au încremenit.

GORICĂ 204

Privi printre sprâncenele încruntate popicele, strânse tare din ochi, şi aruncă bila fără să-şi mai facă vânt. Mitu, sărind în sus de bucurie, juca din picioare ca un copil şi striga din răsputeri: - Manga Gorică. - Manga vere. - Manga băiatule. - Manga, mangaaaaaaa...(Când bila lovea scândurile ce trasau marginile pe care trebuia să alunece bilele, înseamnă că cel ce juase a pierdut.) - Care mangă mă, futu-ţi Paştele Cristosului mă-ti! Şi-l luă pe Mitu de gulerul surtucului. - Care mangă băăăăăăă, futu-ţi manga Dumnezeului mă-ti, că bag cuţitul în tine mai adânc de cât am băgat baioneta în Titu de nici cinci doctori n-o s-o poată scoate din tine.! Şi s-a prăbuşit eât era de lung pe linia popicăriei, dând ochii peste cap ca ăi apucaţi de ducă-se pe pustii, scoţând bale din gură cum scot câinii turbaţi şi scrâşnind din măsele cum scapără amnarul pe cremene. Dacă ar fi trăznit din senin şi un fulger i-ar fi înlemnit pe toţi, tot nu sar fi făcut o linişte mai mare.. Toţi au rămas cu ochii holbaţi privind la Gorică care se svârcolea de parcă intrase ucigă-l toaca în el... Plutonierul rămăsese cu carnetul în mână, apoi a scuturat din cap de parcă ar fi vrut să-şi limpezească minţile. A băgat carnetul în buzunar, a scos din buzunarul de la spate cătuşele, şi galben ca turta de ceară, de parcă i se scursese tot sângele din inimă, s-a apropiat de Gorică care încă se svârcolea pe jos şi bolborosea ceva de neînţeles, i-a întors mâinile la spate şi i-a pus cătuşele. Oamenii, încremeniţi, se uitau la Jandarm care îl ridică pe Gorică de

jos.

Gorică, ca un copil sleit de puteri de atâta plâns, se lăsa în voia plutonierului, fără să cârtească şi cu o privire de mort. Cu o privire care nu privea nicăieri. Cu ochii roşii de parcă ar fi ţâşnit sângele din ei cum ţâşneşte sângele din nas când te loveşte vaca cu cornul.

Plutonierul s-a îndreptat cu Gorică spre postul de jandarmi care era câteva case mai departe de cârciumă, urmărit de oamenii care mergeau cu capetele plecate de nu mai rămăsese nimeni la popicărie. Mergeau ca după mort, nescoţând nici-un cuvânt şi neputându-se nici măcar gândi la nimic.

GORICĂ 205

Mergeau ca o turmă de vite ce sunt conduse la abator şi merg fără sâ ştie unde şi fără să ştie de ce.

Un copil l-a întrebat pe Mitru lui Mogoşanu care se aşezase sfârşit pe o trupină lângă popicărie: - De ce-l legă în lanţuri pe nenea Gorică? - Păi Gorică, turbat de furie şi beat criţă, îl luă gura pe dinainte şi mărturisi că l-a omorât pe Titu lui Ciopleală, şi-l dusă la post. - Şi o să-l bage la ocnă? - Păi după ce o să-i ia o declaraţie de cum l-a omorât. - Da când s-o trezi, că acum nu e în stare să vorbească, că are mintea aburită de băutură. Apoi o să-l lege iar şi îl duce din post în post până la Horezu să-l judece. Da eu mă pui că o să-l ducă până la Râmnic.. - Pe jos, legat în lanţuri cu mâinile la spate? - Pe jos în lanţuri şi cu mâinile la spate... Că de peste zece ani a tot căutat plutonierul şi nu numai el, da şi pretura din Horez şi prefectura din Râmnic să prindă ucigaşul.

Da n-au izbutit. Acum o să se afle toate, da o să fie tevatură mare...

Copii, ca toţi copii fără minte, cum au aflat asta de la Mitru, au început să fugă prin tot satul strigând pe toate uliţele... - Nenea Gorică l-a omorât pe Nena Titu... - Nea Gorică l-a omorât pe Nenea Titu.. - Gorică l-a înjunghiat pe Nea Titu.. - Criminalul de Gorică l-a dat gata pe Nea Titu. Tocmai ajunseseră în dreptul casei Zenobiei şi se dădeau jos din căruţă părinţii ei, că veniseră să mănânce împreună de Paşti, când doi copii treceau fugind şi strigând din toate puterile: - Banditul de Gorică al Niţului l-a omorât pe Nea Titu al lui Ciopleală... - Ce zâci bă ţâcă? Întrebă morarul, neputând să creadă cele ce auzea.. - Da neică, e adevărat. Gorică l-a înjunghiat cu baioneta pe Nea Titu. - De unde ştii tu? - Păi l-a legat în lanţuri plutonierul, e la postul de jandari.. - Gorică l-a omorît pe Nea Titu, continuară copii fugind şi strigând pe şuşeaua mare..

Vestea s-a răspândit ca fulgerul, că toate femeile au lăsat lucrurile cum erau când au auzit ţipând copii şi au coborât toate în vale la cârciumă să afle ce mai e nou. Dar în răscruce la cârciumă nu era nimeni, că toată lumea era la postul de jandarmi. Strânşi sub ferestre şi ascultând la

GORICĂ 206

interogatoriul pe care plutonierul i-l lua lui Gorică, care se trezise din nebunia beţiei. Cu o voce domoală, nici mai tare, nici mai înceată, cu ovoce stinsă, de parcă vorbea dintr-un mormânt, răspundea la întrebările plutonierului de parcă nu de el era vorba, de parcă povestea ce văzuse ce se petrecuse în noaptea de Sf. Ilie cu peste 10 ani în urmă, de parcă nu el băgase baioneta în pieptul lui Titu. - Şi dece l-ai omorât, că doar eraţi prieteni? - Eram beat. - Venind peste munţi de la Voineasa, am golit o sticlă de ţuică pe drum şi m-am îmbătat. Când m-am oprit la cabana lui Popa Boboacă, că se înnoptase, l-am găsit pe Titu care venise înaintea mea. Era la masă.

M-a poftit şi pe mine, da nu ştiu ce m-a apucat dintr-odată că mi-a venit poftă să vânez un mistreţ, că auzisem că ies mistreţii noaptea la râmat ceapa ciorii şi i-am cerut carabina să împuşc un vier. Când Titu mi-a spus că nu are puşca, că e în permisie şi când eşti în permisie laşi puşca la unitate, eu nu l-am crezut. Mai ales când l-am auzit că mi-a spus că şi dacă ar avea-o nu mi ar da-o că sunt beat şi m-aş împuşca singur, m-am înfuriat de mi-a luat Dumnezeu minţile, ca acuma, şi am băgat baioneta în el, cum aş fi băgat cuţitul, dacă aş fi avut un cuţit, şi azi în bietul Mitu... - Şi ce ai făcut dup-aia? - Pe loc m-am desmeticit, tot ca acuma, da era prea târziu. - Titu murise. - Am fugit ca nebunul. Era noapte fără lună, că nici azi nu ştiu cum de nu am pierdut drumul, mai ales că dela Scărişoare s-a pus o furtună, mânia lui Dumnezeu. De parcă se mâniase Dmnezeu de ticăloşia ce făcusem. Am fugit ca apucatul şi nu m-am oprit până la popa Mitică, în miezul nopţii, de m-am spovedit. Că nu mai puteam de părere de rău de ce am făcut. Mai ales că eram prieten cu Titu... Bietul Popa Mitică s-a speriat rău când m-a văzut, mai ales că eram plin de sânge. Când i-am spus că l-am omorît pe Titu, care mai era şi finul lui, i s-a făcut rău popii că s-a lăsat moale pe un scaun, cu patrafirul pe după gât, că mă spovedea.

I s-a făcut rău că i-am dat un pahar cu apă din cana ce era lângă lighianul de pe lavoar.

GORICĂ 207

Nici nu s-a mai putut ridica în picioare, m-a spovedit stând pe scaun şi eu în genunchi în faţa lui..

I-am spus că nu mai pot trăi aşa, că vreau să mă spovedesc, să mă grijască şi să mă omor, că am mereu în urechi horcăiturile lui bietul Titu.. Părintele şi-a trecut mâna prin barbă şi mi-a spus. - Nu ţi-e de deajuns cât ai păcătuit odată, vrei să mai faci un păcat, să-ţi iei zilele? - Da ce să fac Părinte, să duc toată viaţa păcatul în spinare? - Să-l duci.. - Şi la maică-ta nu te gândeşti? Ce e ea de vină că ai ieşit un beţiv şi un păcătos? - Ceartă-mă părinte, ceartă-mă şi dăm şi palme, că poate aşa m-oi mai linişti, că simt că-mi pierd minţile.. - Că ştii ce m-am gândit pe drum? Să fug până la Brăila şi de acolo să iau un vapor, că am ceva bani strânşi, şi să plec în America, să fug cât mai departe, să uit de toate.. - Poţi fugi până la capătul lumii, da de tine n-ai să poţi fugi.. - Te-a văzut cineva? Mai era cineva când l-ai omorât? Te-ai întâlnit cu cineva pe drum, aşa plin de sânge.? - Nu Părinte, nu m-a văzut nimeni. Pe o urgie de vreme ca asta, cine iese din casă ca să mă vadă? - Şi la Zenobia te-ai găndit? - Cum adică să mă gândesc la Zenobia? - Te-ai gândit că va rămâne singură, cu copil mic, fără nici-un jutor? - Cum adică? - Te-ai gândit din ce va trăi? - Lasă-mă Părinte, nu mai răsuci şi dumneata cuţitul în mine, că şiaşa, mi-am pierdut minţile. - Uite ce e Gorică... Uite ce m-a învăţat Dumnezeu să te povăţuiesc, că numai de la Dumnezeu putea să-mi vie aşa o lumnină...

Cum pleci de aici,(da-ntâi să te speli de sângele de pe mână,) profită că e noapte şi că e urgia de pe lume şi fugi pe unde ai şti cât mai departe. Fă-te că nu s-a întâmplat nimic.! Da nu cumva să mai pui în gură un strop de băutură. Şi după sfântul Ilie te duci din nou la munte ca şi când nu s-a întâmplat nimic şi dacă ai avea norocul să nu te prindă... - Părinte, nu ştiu dacă am să pot duce povara păcatului - Ai să poţi... - Şi dacă ai să ai norocul să nu te prindă, - "Cât câştigi pe lună"?

GORICĂ 208

- Între 3 şi 4 mii, depinde de cum muncesc, - Dacă ai norocul să nu te prindă, în fiecare lună când iei plata, vii şimi aduci 1.000 de lei pentru Zenobia, că trebuie să trăiască şi ea cu copilul - Îi aduc pe toţi Părinte, că şi-aşa îi beam când îi luam.. - Nu te lega aşa uşor. nu uita că mai ai şi pe-a bătrână, şi dacă până acum nu-i dădeai nimic, de acum ai să-i dai. - Da cum să-i dau Zenobiei banii, că o să se prindă lumea şi intru la ocnă. - Şi n-ai merita? Gorică a lăsat capul în jos. - N-ai să-i dai tu Gorică ridică din sprâncene a semn de întrebare... - Mi-i dai mie şi eu am să zic că sunt bani de la cutia milei... - Aoleo Oncică, şi noi îl învinovăţirăm pe bietul Popa pe degeaba. Nu se putu ţine să nu zică Tăchină de sub geam... - De nu ne-ar pedepsi Dumnezeu, că zău că am merita, că numai cu noroi nu am aruncat în bietul Popa. - Ba eu eram în stare să-l trag de barbă şi să-l scuip în faţă. Şi el săracu s-a purtat ca un mucenic - Ce mucenic bă fratimi-o. ca un sfânt. - Sâ ţină atâţia ani în el o taină şi să nu spună nimic.. - Păi nu putea, întervine Păpărează, că se amestecase şi el printre oameni. Nu putea că era legat cu jurământ să ţină în el taina spoveditului. Că dacă ar fi spus părintele toate tainele de la spovedit, mulţi dintre noi s-ar fi tăiat cu cuţitele - Şi eu care nu m-am spovedit de când am terminat şcoala. Dacă aş fi ştiut m-aşi fi spovedit în fiecare post, zice Ion al Dogarului. La care toţi cei din jur pufnesc în râs ştiindu-l mare curvar, iar Floarea Marcului roşeşte şi se depărtează de el. - Tăceţi bă dracului din gură, să auzim cum a mai fost, se oţărăşte Ilie al Tucului. - Ce să mai auzim bă Ilie, că eu multe nopţi nu o să mai pot dormi cu lampa stinsă şi nici n-o să mai am curajul să ies singur noaptea la privată. Hai mai bine să aprindem o lumânare la mormântul Popii şi să-i cerem în genunchi iertare. - Eu mă reped până acasă să iau ciobul cu tămâie, să-i tămâiem mormântul. - Să-l tămâiaţi şi să băteţi mătanii, zice Păpărează, că eraţi în stare să mă omorâţi când vă spuneam că vorbiţi cu obidă, că Părintele e om de omenie şi că nu pentru cele lumeşti se ducea în fiecare lună la Zenobia.

GORICĂ 209

- Da a dracu curvă şi asta, tocmai cu ucigaşul lui bărbatu-său găsi să se înhăiteze. - Tu vorbeşti Chivo? Tocmai tu vorbeşti? Nu ţi-e oleacă ruşine? Păi de unde era să ştie biata fată, că Gorică l-a omorât pe Titu, când nici procurorii n-au putut bănui? - Şi ce-ai fi vrut, să hăndrăluiască cu unul şi cu altul, ca tine? - Iart-mă Neică, da mă luă gura pe dinainte şi zisei şi eu aşa, că parcă ne-am pierdut minţile cu toţi - Vi le-aţi pierdut de mult, şi tot satul. Că mereu v-am spus, da eu ziceam şi eu auzeam"Că mari şi de nepătruns sunt căile Domnului”, zice cu glas potolit Moş Ploaie, că el era ăl mai bătrân om din sat. Şi numai el îşi amintea de moartea lui Dumitru şi a lui Costică Ciopleală, că era leat cu el, ăilalţi, numai în serile de clacă de mai auzea câte ceva din cele ce au fost odată. Haideţi mai bine la cimitir să aprindem o lumânare la mormântul popii, că şi aşa, aci mai e mult de vorbit până se temină ancheta. După care aproape toată suflarea a pornit înşirată spre cimitir, rămânând sub fereastră numai câteva muieri clevetitoare care nu se puteau deslipi de sub geam. Trecând prin dreptul casei Zenobiei, toţi lăsau capul în pământ şi murmurau. . -Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Şi când se întâlneu cu vr-un drumeţ, toţi ziceau: - Cristos a înviat şi Dumnezeu să-i ierte.. Şi erau mormintele lui Titu şi al Părintelui pline de lumânări, că n-ai fi putut aruncă nici o floare pe mormânt. Aşa de dese erau lumânările, că au cumpărat oamenii toate lumânările de la cârciuma lui Mielu şi din biserică, că abia a avut Popa Vârtoăpeanu lumânare să aprindă pentru slujbă, că aflase şi el şi venise de se îmbrăcase în odăjdii şi citea stâlpii la morminte. Şi toţi oamenii cântau cu lacrimi în ochi"Veşnică Pomenire"şi nu se ruşinau să îngâne. - Şi ne iartă Doamne pe noi păcătoşii, că nu e om care să nu greşească... Şi încă era lumea îngenunchiată la morminte, când pe şuşea a trecut morarul din Costeşti cu căruţa. Şi în căruţă lingă el nevastă-sa. Iar în spate, pe o scândură, că nu luase al doilea leagăn, cum luase cu 14 ani în urmă pentru Veta şi pentru Zâna, că nu ştia ce blesteme îl aşteaptă, pe scândură stătea Zenobia cu Titel, copilul lui Titu în dreapta ei, şi cu Gicuţă, copilul plăcerii şi al păcatului în stânga.

GORICĂ 210

Stătea între ei da parcă mintea nu-i mai era întreagă, că privea fix da cu privirea pierdută şi nu vorbea nimic.

Nu auzea nimic. Titel plângea înnăbuşit frământându-şi buzişoarele, iar Gicuţă, neînţelegând ce se petrece, ţinea în mână un ou roşu, la fel de roşu ca sângele de pe mâinile lui Gorică când venise la spovedanie. Şi nu trecuse bine de cimitir morarul, când Onică al lui Ganţă, Gănţoi cum îi zicea lumea, vornicul primăriei, a început să strige din vârful piscului, ca întotdeauna când avea ceva de anunţat şă ştie tot satul, că avea glas puternic de putea fi auzit de pe toate uliţele, că el anunţa piţigoiul pentru copii de şcoală, şi mobilizarea, şi toate nenorocirile.. - Băăăăăăăăăăăă, Gorică, l-a omorît pe Titu, băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!.

Şi l-au dus pe Gorică, aşa cum zis Mitru Mogoşanu, din post în post legat în lanţuri până la Râmnic. Şi la Pietrari, ca şi la Buneşti, ca şi la Govora, se spărgeau horle când treceau jandarmii cu Gorică legat. Că se schimbau jandarmii în fiecare comună, luau declaraţiile scrise de plutonier şi semnate de Gorică în care era spus totul cum se petrecuseră, schimbau cătuşele, şi plecau cu el mai departe spre Râmnic. Iar oamenii, că se dusese vestea în tot judeţul, se dădeau la o parte şişi făceau cruce, răspunzându-i lui Gorică, care cu voce de mort le zicea - "Cristos a înviat”! Iar oamenii răspundeau - "Adevărat a înviat"şi Dumnezeu să te ierte Şi abia când jandarmul cu Gorică dispărea după colţul şuşelii, cu greu reâncepeau hora. Da ei totuşi o începeau. La Bârzeşti, nici gând de horă, că nimănui nu i-a mai ars de joc. Lăutarii angajaţi de Mieul penmtru Paşti, şi-au luat viorile, cobza sub braţ şi ţambalul pe după gât şi au plecat la boierul Niculescu la Bărbăteşti, că el nu tocmise din timp anul ăsta lăutari şi rămăsese fără taraf de Paşti. Aşa că ţiganii au avut noroc. Ăl cu tiribomba a desfăcut scaunele din lanţuri şi a plecat acasă, că nimeni nu a mai venit în vale la cârciumă. Toţi omenii stăteau închişi în casă. Şi când ieşeau la vite ori femeile la apă vorbeau în şoaptă şi se uitau mereu îndărătul lor, că le era ruşine de ruşinea ce căzuse peste satul lor..

GORICĂ 211

Dar nici nu venise Duminica Tomii şi oamenii începuseră să aibe alte necazuri, că din ce în ce mai des venea plutonierul pe uliţe, ba la o casă, ba la alta, cu telegramele în buzunar anunţând încă un mort sau, cel mai des, din fericire, rănirea unuia din sat.. Numai când treceau la biserică, ori pe şuşea la vale, se uitau la casa lui Titu, cu porţile legate cu sârmă şi spuneau. - "Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească". După serbarea de 10 Mai, tocmai de ziua eroilor când văduvele ori mamele celor morţi pe front erau la Tedeum, a spus plutonierul, că şi el era la Tedeum, că Gorică, în loc să fie dus la Ocnele Mari să-şi ispăşască pedeapsa, că acolo erau duşi osândiţi la cazne grele, să scoată sare, a fost eliberat pentrucă trecuseră 10 ani de când omorâse pe Titu şi crima era prescrisă. Dacă l-ar fi prins chiar cu o zi înainte de 10 ani, era osândit pe viaţă la ocnă, mai ales că omorâse un soldat în termen, da aşa a scăpat de puşcărie. - Bătul-ar Dumnezeu de păcătos, că Titu zace în mormânt, iar el e pe afară şi peste un an doi, auzim că s-a însurat iar, că nu o avea nas să se mai întoarcă la biata Zenobia! - Ce-ţă fă Leliţă, la cine să se întoarcă, păi n-ai auzit? - Ce s-aud fă? - Păi Zenobia vrea să se călugărească la mânăstire la Bistriţa. Cică a fost la Maica Gologan şi a început vorbele, numai că Maica nu prea vrea că are copii - Vai de viaţa ei, săraca.. - Păi ce, asta mai e viaţă,? Auzi, să te culci cu ăl de ţi-a omorît bărbatul, ba să-i faci şi copil. - Păi ea de unde să şte? - Eu nu cred că Gorică mai are obraz să intre în sat. - Nici nu are cum să intre deocamdată, că a cerut să plece pe front, în linia întâi că nu-şi mai găseşte linişte - Şi l-au primit? - Păi cum să nu-l primească, tocmai acum când ţara are nevoie de soldaţi? Şi Gorică făcuse armata, era segent, aşa că au închis ochii şi l-au primit. - Cică deja e pe Nistru, că s-au retras trupele din Transnistria. - Avea dreptate moş Ploaie, Dumnezeu să-l ierte, că s-a dus şi el, i-au făcut parastas Sâmbătă de 9 zile, avea dreptate când spunea că"Mari şi nescunoscute sunt căile Domnului" - Şi iar au început să intre lucrurile pe făgaşul lor, dacă se poate numi făgaş când nu trecea lună să nu vină jandarmul cu o telegramă la o casă să

GORICĂ 212

anunţe părinţilor o nenorocire şi numai dacă cel mort ori rănit nu avea familie, ci numai rude ori prieteni, atunci nu venea plutonierul, Gănţoi urca în pisc şi anunţa vestea că aşa s-a întâmplat şi în ziua de Sf. Constantin şi Elena, că a urcat Onică Gănţoi şi a strigat din toate puterile: - Băăăăăăăăăăă. - A venit telegramă. A murit pe front, la Podul Iloaiei, alaltăieri, Gorică al Niţului, Băăăăăăăăăăăăăăă

Paris 1999