MOŞ CIOTU

MOŞ CIOTU 275

Papa rudă-ruuuuudă Ieşi afar-şi uuuuudă, Cu găleata-leaaaaata Peste toată ceataaaaa Cu ulcior-ulciooooooorul Peste tot popoooooorul. Să curgă şiroaiele Să vină puhoaielee! Adă Doamne ploile Că ne-au prins nevoile...

Din poartă în poartă, fetiţele, în pielea goală, numai cu frunze de brusture înnodate peste mijloc atât numai cât să le acopere goliciunea, stropesc bătăturile şi casele cu crengi de busuioc muiate în căldăruşa cu aghiasm.. Căldăruşa cu care Popa Viluţă face sfeştanii de Bobotează şi pe care cantorul Ilie al Turcului a scos-o din altar şi a dat-o fetelor să cânte Paparuda.

Doar-doar s-o milostivi Dumnezeu s-aducă ploaie c-aşa urgie nu s-a mai pomenit. Iaca, vine Sfânta Mărie şi de la Sfântu Constantin şi Elena n-a căzut strop de ploaie!

Oamenii s-au adunat de pe la amiază pe puntea de la Dumitru lui Dincă şi se uită cu jale la albia râului secat de nu pot vitele să soarbă o înghiţitură de apă, măcar că au săpat ţâncii gâldaie din loc în loc să sadune o brumă de udătură. Dar degeaba, că nisipul suge ca cenuşa firicelul de izvor ce iese din zăvoiul lui Ionete şi se scurge în Otăsău. De când se ştie izvorul ăsta era plin de moace şi popeţii ce se trăgeau la răcoare pe zăpuşală dar acum şi mătasea broaştei s-a uscat de nici raţele n-o mai scurmă cu ciocul!... Aşezaţi pe punte cu picioarele atârnate în gol, bălăbănindu-le încoace şi-încolo, oamenii nu mai ştiu ce să creadă şi ascultă pe Moş Ciotu şi pe Ilie al lui Mangu care spun că de când se ştiu nu s-a auzit să ţie seceta trei luni de zile. Trei luni de zile fără strop de ploaie! Şi au amândoi peste 90 de ani, Moş Ciotu la Crăciun face suta. Mai bătrân ca ei nu e decât Ion al lui Deleanu da el săracu n-a putut veni că e prăbuşit şi stă beteag în pat. Abia de iese din când în când pe laviţa de la poartă, ca să mai vază şi el lume.

MOŞ CIOTU 276

Da e greu, cu câtă-mai boaşele pe afară din izmene. Că e boşit rău de tot... Au mai păţit odată după războiul din '16 tot aşa o secetă păcătoasă de secaseră fântânile din Şuia şi de pe uliţa noastră, că venea Ghiaur tocmai din Spinete până în Pleşe să ia două garniţe cu apă de le ducea pe cobiliţă, ca Oltenii la Bucureşti. - Dar ca acuma să sece şi Otăsăul şi Glăvociul, ba şi cişmeaua de la Gore al lui Tache nu s-a pomenit, oftează Pâcu lui Deleanu. - Onică-al mieu, murmură cu glas stins Ioana Nastii, n-a apucat să bată coasa anul ăsta că iarba e uscată ca cucuta şi tare ca răchita, că nici capra lui Dumitru lui Moangăr nu o poate roade... - Ce ne-om face la iarnă de nutreţ nu ştiu că la vremea asta fânarele erau pline, başca lucerna pe prepeleci şi otava în clăi cu ulcica în vârful prajinii. Ba ne pregăteam să dăm a două oară pologul la otavă... Acum am dat la vite şi ogrinjul ce rămăsese de la cai că mugeau vacile seara de foame şi n-aveau ce suge viţeii, măcar că le scot ăi mici la păscut din viul zilei şi vin cu ele acasă după scăpătatul soarelui. Da vin cu ele mai flămânde de cum au plecat... - Darie, dacă te duci mâine la Bodeşti să macini la moara cu motor a lui Onică al lui Cravă, -(moara noastră din Spinete era oprită de mult că nu mai avea apă pe scoc) ia-mi şi mie un sac cu porumb că a stat nevastă-mea toată noaptea la moara din Chicirlă, da a stat degeaba, că nu s-a strâns atâta apă pe iaz ca să-nvârtească ciutura. (Ion al lui Brabete s-a întors de la vale cu caii stătuţi de-i ridica de jos cu parul)! - Îţi iau Ioane că tot merg cu căruţa aproape goală. Da vezi că de când cu urgia de secetă, păcătosul de Cravă ia doi căpeţi de mălai uium la băniciorul de porumb. - Am scos ieri cinci cuiburi de cartofi să-i fierb cu sare, da ce să vezi Varvaro? Crumpele cât nuca, seci, sbârcite şi cu miezul verde, că nici porcii nu s-au apropiat de ele şi tu ştii că locul meu din Valea Marginii era numai smârc şi apă, că omul meu şi spunea că degeaba semănăm acolo, că numai de gura mea se lasă, da o să putrezească sămânţa în pământ. Şiacuma locul e tare de se rupe coada sapii... - Da eu nu fusei ieri de încercai porumbul meu din Feţie? Geaba am dus 8 căruţe cu bălegar astă iarnă şi m-am spetit să car cu baniţa din hududoi până pe mirişte că ştuleţii sunt uscaţi de n-au nici-un bob. Nici viezurii nu au ce să apuce de pă covrag! - Uite, să spuie Tonică că-i aci de faţă, fusăram azi de dimineaţă de tăiarăm un anine din Zăvoi că era mejdină cu cârcotaşul de Nicu Floarii (că de când e jandarm se făcu al IACACUI şi-aveam mereu bucluc că ne

MOŞ CIOTU 277

caută pricină, că ce era ta-so zgârâie brânză, da ce e ăsta) şi fu uscat,-auzi dumneata, anine care să nu mustească-fu uscat de sărea rumeguşul din fierăstrau ca la joagarul lui Popa Burtan. - Machea zău! - Zău lui Dumnezău! - Să n-ai tu apă în topilă să putrezeşti cânepa şi inul! - Aoleo Paraschivo şi tu aveai nuntă, că parcă însurai băiatul când se elibera din armată, de Cârlegi, cu Anica lui Didă. - Ce nuntă cumnate? Cu ce să fac nunta? Porcii sunt slabi de se clatină pe picioare iar juncanul e cât capra. Başca c-am semănat două pogoane de grâu şi n-am scos nici sămânţa.! - Ce-ţă mă Codine, care sămânţă? Că nu ne-a ieşit nici de-o colivă. Păcat de munculiţă că ne-am deşelat la seceră. - Şi pământul tău era gras de să-l întinzi pe pâine, ca untul... - Era... - Nu tu un măr... - Nu tu o prună... - La iarnă de Crăciun o să bem doar poşircă de dude... - Butiile mele n-au văzut anul ăsta beţive... - Ale mele s-au scorojit că bagi deştul printre doage... - Şi gutuii n-au avut flori multe, semn că toamna-i scurtă. - Că numai ierni de nu se mai sfărşau am avut în ăşti-ani... - Stupii mei dădeau pe puţin 18 kile de miere unul peste altul, şiacum trebuie să le pun zahăr ca să-i scot în primăvară... - Ce-oi da la scroafă să mănânce nu ştiu, c-a bătut-o nevoia de a mai fătat şi 12 godaci de au supt-o ca o blană. Şi eu mă gândeam să o tai de Crăciun... - Măcar tu tot ai ce tăia că jugăneşti purceii... Da a mea n-a fătat decât o purcică... Şi-aia cât şobolanul. Se otrăveşte Gaga Vătafului! - N-ai avut vier bun în casă! Trânteşte moş Ion al Paicului! - Lasă-mă şi dumneata Neică, nu te mai râde de mine, că-s eu destul de necăjită! - Măi tăceţi fă odată! Parcă n-aveţi destul timp să vorbiţi în biserică! Îi sare ţandăra lui Andrei al Marcului! Şi-n liniştea apăsătoare ce se lasă scoate pacul de tutun, îşi răsuceşte moleşit o ţigare şi cât scapără amnarul îi dă şi lui Onică al lui Fleaşcă să răsucească una... Înşiraţi pe punte, cu privirile rătăcind în susul râului, numai pietre şi nisip, (că stau gâştele cu ciocurile băgate sub aripi, a pagubă) bărbaţii şi

MOŞ CIOTU 278

muierile de pe uliţă şi-au împreunat mâinile în poală, a disperare şi neputinţă... - Bine dă-i de s-au dus, că de nimic nu le mai pasă, oftează Gănţoaia, cu mâna stângă sub subţioara dreaptă şi cu palma dreaptă bătându-se peste gură de prostia spusă. Ce ne facem Neicăăăă, ce ne facem? Spune dumneata că eşti bătrân şi multe ai văzut şi ai pătimit la viaţa dumitale iar noi nu mai ştim încotro să o luăm. Geaba am sleit fântânile şi am văruit ghizdele şi geaba drămuim apa ca împărtăşania, că mămăliga e neagră şi scârţâie între dinţi nisipul când mănânci, că n-apucă găleata să ia numai apă, ia şi noroi,"grijania mamii ei de viaţă". Că vorba Leliţii, mai bine d-ăi de la cimitir. Doamne iartă-mă, că nici nu mai ştiu ce zic...(între sprâncenele lui Neciu lui Foartă era atâta mânie că n-aveai curajul să i te uiţi în faţă)! Mos Ciotu, îndesat la trup dar limpede -n privire, cată blând de jur împrejur cu ochii lui albaştri ca cerul. Un zâmbet cald se odihneşte în barba lui de Dac uitat de vreme şi rătăcit în sătucul de moşneni de pe plaiurile munţilor Parâng. Îi ştie pe toţi, încă de când moaşa Nasta i-a adus pe lume, pe fiecare la vremea lui.

I-a văzut jucându-se cu puţa în tărână... Apoi cântând Paparuda... Mergând cu sorcova...

Le-a auzit cântând piţigoiul ca să se ducă la învăţătorul Borcan, leatul lui, să-nveţe carte... I-a petrecut cu privirea până luau colţul şuşelii când plecau la oaste...

Le-a jucat bradul la nuntă şi le-a rupt colacul la boteze ...

Le-a cinstit casele... A stat în fruntea meselor la praznice şi la ospeţe, în mijlocul lor la necaz şi la bucurie... - Apăi, eu ziceam... s-aducem SFÂNTUL!" Capetele tuturor cată spre bătrân, roată unul la altul de jur împrejur, apoi iaraşi toţi la Moşu. Un suspin de uşurare străbate toate piepturile. Bărbaţii se-ndreaptă de şale iar muierile îşi aranjează năframele mai bine pe cap, scoţând cu o nevinovată şi inconstientă cochetarie câte o suviţă de păr pe frunte sau la ureche. Noroc că nu e de faţă Moş Deleanu ca aşa boşit cum e, tot nu şi-ar fi ţinut gura pocită şi ar fi trântit una de-ale lui... - Ţara arde în foc şi... baba se pieaptănă.!...

MOŞ CIOTU 279

În ochii până adineaori abătuţi mijeşte nădejdea şi glasurile prind putere de parcă vraja rea care-i cuprinsese pe toţi, cu amorţeală în trup şi suflet, se spulberase în bătaia unui vânticel de seară... - Că bine zici Neică, să-ţi dea Dumnezeu sănătate,!

S-aducem SFÂNTUL de la mânastirea Bistriţa, că nici la Costeşti, nici la Negruleşti, nici la noi şi nici la amărâţii din Pietrari şi Păuseşti n-a căzut picătură de ploaie de atâta amar de vreme! - Da ce putere are Sfântu, Neică? Se bagă-n vorbă ca musca-n curu calului Trică al lui Bucioi, fierarul. Ţânc de 5 ani care încă nu a aflat povestea Sfântului, că ta-so, mai bine şi-ar învăţa copilul cu ce trebuie, în loc să-njure de mamă între doua bătăi de baros pe nicovală! - Ăhă puţâcă, are! Că el ne-a scăpat de foamete şi ne-a apărat de nevoi, de Turci, de Muscali, de ciumă, de molimă şi de câte şi mai câte... - Când e secetă mare, ca acuma, îl scoatem din mânăstire într-un car tras de patru boi şi-l plimbăm prin sate. Un sobor de 5 popi şi 7 călugări merg în frunte. Popii sunt îmbrăcaţi în odăjdiile de sărbatoare pe care le îmbracă doar de Paşti, de Crăciun, de praznicile împărăteşti şi când vine Episcopul. Au cruci de argint în mână şi se opresc la toate răscrucile să facă rugăciuni, iar norodul, că se adună puhoi de lume din toate satele, bate metanii şi se roagă la Dumnezeu să aducă ploaie. Toată suflarea satului se adună, chiar şi cei betegi sunt duşi pe braţe şi merg după sfânt cât trece prin comună. Ba sunt unii care merg câte două trei sate... De când iese Sfântul din mânăstire şi până se-ntoarce iară la locul lui de sub icoana Sfintei Mării, bat clopotele în dungă la toate bisericile şi se aprind lumânări la iconostase! - Şi plouă? - Plouă, dacă se-ndură Maica Domnului de noi şi ne iartă păcatele! - Da de unde vine Sfântul Neică? Intreabă Fănica lui Niţă-al Preotesei. - Taci mă mamă din gură că se supără Neica. Te găsişi şi tu să te bagi în vorbă tocmai acuma şi altminteri trebuie să-ţi scoată omul vorba cu cleştele din gură! Moş Ciotu ia din braţele Petriei copila şi o asează pe genunchii lui. O mângâie pe părul bălai cu palmele lui bătătorite de muncă şi ani... priveşte lung, lung, undeva departe... departe de tot... cine ştie ce vede printre genele între-deschise... şi glasul lui domol răsună ca un ecou în liniştea mormântală ce s-a lăsat, că nu se mai aud decât prigorii din în-naltul cerului:... - Cică odată, de mult de tot, când erau Turcii în ţară şi mânastirea era închinată muntelui Athos, (c-aşa ne-a fost nouă lăsat de la Dumnezeu să

MOŞ CIOTU 280

ispăşim păcate şi să fim supţi când de Turci, când de Greci, când de Muscali,) s-a aflat că peste mări şi ţări, departe, departe, în ţară creştină da turcită se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul. - Deca-cum? - Decapolitul! Adică cu capul tăiat. Că Turcii, ca nişte păgâni ce erau, auzind că bietul Grigore era creştin cu frica lui Dumnezeu, schimnic la un schit din Buila, i-au zis să se lepede de legea lui şi să treacă la legea lor. Da Grigore nici n-a vrut să audă. Atunci Turcii i-au tăiat capul şi l-au dus într-o ţară de sub jugul lor, da ţară creştină şi l-au aruncat într-o fântână părăsită să i se piarză urma şi să nu mai ştie nimeni de el. Da creştinii cu frica lui Dumnezeu au păstrat taina din tată în fiu şi au spus creştinilor din ţara noastră unde e sfântul. Au strâns oamenii bani mână de la mână şi i-au dat călugărilor să se ducă să aducă sfântul.

S-au dus călugării la Turci să-l cumpere cu aur şi să-l aduca în ţara lui, să-şi găsească hodina.

Turcii s-au lăsat anevoie, da lacomi de aur, până la urmă au scos din fântână moaştele care erau într-un sac. Da ce să vedeţi dumneavoastră? Moaştele atârnau greu, mai greu ca pietrele de moară, că se opinteau opt Turci să ridice moaştele din fântână - De ce Neică? - D-aia, c-aşa a vrut Dumnezeu! Şi văzând Turcii asta s-au tocmit să-l vânză la cântar; ei să puie pe tipsie moaştele, iar pe ailaltă tipsie, creştinii să puie atâţia galbeni până s-o cumpăni balanţa. Şi-aşa au făcut! Da să vedeţi minunea de pe lume, că se şi spune că asta a fost prima minune a Decapolitului; - Au mai fost şi altele?"(N-a apucat să termine vorba, că Veta lui Luţă a şi astupat cu palma stângă gura lui fi-so Costică, băgându-i capul sub braţul drept, cum îşi bagă găina ciocul sub aripă când doarme). - Au fost şi-o să mai fie! - Stai să vezi nepoate; De sub subţioare mă-sii, Costică scotea prin cusătura ii doi ochi de nevăstuică, răsuflând iute printre deştele ce-i astupau gura ca zăbala la cai, da nu mai zicea nici mârc - Stăi să vezi. Cum au pus Turcii moaştele pe tipsie, s-nclinat furca cântarulu de au mai sărit patru Harapi să o sprijine, să nu se răstoarne, că se scărpinau în barbă de bucurie Zarafii, mai dihai ca Iţic în dosul tarabii

MOŞ CIOTU 281

când îi merg bine afacerile marţea la Râmnic.(că e zi de târg şi toţi creştinii cumpără la HoraŢărănească, firma de la prăvălia ovreiască!) Rumânii săracii au desfăcut baerile disagilor şi oftând, au scos o căciulă de galbini de aur să înceapă cântăreala. Da cum au pus pe tipsia ailaltă primul galben, s-a cumpănit balanţa de mai-mai s-o ia în partea ailaltă. Şi-au făcut creştinii semnul crucii şi au murmurat în bărbi sudalme Turci, că le părea rău că n-au cerut de la început tot sacul de aur, fără cântăreală.

Da n-au avut ce face, învoiala era învoială. Că vedeţi dumneavoastră, deşi era hapsân Turcu, îşi ţinea vorba. Şi asta de când lumea şi pământul. Nu era ca Muscalul care una zice da alta face. Că-ţi râde mieros şi te strânge în braţe drăgăstos, da-ţi bagă cuţitul pe la spate frumos, măcar că se zice că-s creştini ca noi şi poartă cruce de-o schioapă pe sub rubaşcă. Că d-aia şi Ştefan Cel Mare, de scârbă pentru viclenia Muscălească, a lăsat cu limbă de moarte ca urmaşii lui să-nchine ţara Turcilor. Nu Leşilor.

Nici Muscalilor. Nici Papistaşilor, că nu-şi ţin vorba! Aşa că Turcii l-au dat pe Sfânt pe un galben şi au plecat la treburile lor, iar ai noştri l-au pus pe Sfânt în raclă, racla într-un car îmbrăcat în vâlnice înflorate şi au plecat spre Dunăre, să vie acasă. Pe Dunăre de trei zile şi trei nopţi cică era vijelie mare de se-nvolburau apele în stihii cu bulboane, de nici pescarii bătrâni nu se-ncumetau să se dea la apă, măcar că aveau ditamai Mahune, de 62 de crevace, de luau 20 de care încărcătură. Da să vedeţi dumneavoastră.

Cum s-a apropiat carul cu Sfântul de podul plutitor, că vai de mama lor ce au păţit cărăuşii, că era hulă de nu vedeai la doi paşi şi-şi intra praful în ochi de te orbea, da cum au atins podul, (c-aşa era p-atunci, pod plutitor cum e pe Olt la Ostroveni,) s-a limpezit cerul ca sticla, Sfântul Ilie şi-a mânat caii pe cer în alte părţi iar Dunărea s-a făcut ca oglinda de au trecut podarii dincoace fluierând! - Maică Precistă! - Păi nu vă spui? MinunileSfântului. Că-i părea şi lui bine că vine în ţară de creştini după atâta amar de vreme printre străini. - Că nici mort, dară mi-te viu nu e bine în străinătate. - Când au ajuns la Bucureşti, c-au ajuns iute, c-au luat-o pe drept, pe drumul Untului...

MOŞ CIOTU 282

- Pe drumul cui, Neică?l - Aşa-i că uitai să vă spui, uita-m-ar nevoia, şi voi n-aveţi de unde să ştiţi că astea nu se învaţă din cărţi la şcoală deşi leatul Borcan putea să vă spuie, că le ştie şi el ca şi mine de la ăi bătrâni. - Pe vremea Turcilor era mare jale la căşile oamenilor că veneau pezevenchii, adică ăi de strângeau birurile, şi luau cu japca. Că nu luau numai cât era învoiala, luau şi pe de-asupra să-şi umple şi ei chimirul pe spinarea rumânilor săracii. Luau tot ce găseau... Şi vite... şi lână... şi brânză.. şi miere... şi ceară, de nu ne mai rămânea nici de făcut lumânări s-aprindem în cimitire de Vinerea Mare, c-ajunseseră oamenii să facă feştile din său. Luau pezevenchii şi unt şi sare, (că nici sare n-aveau prăpădiţii, ne-o luau pe a noastră de la Ocnele Mari, da ne puneau tot pe noi să le-o ducem) luau şi pielea de pe noi că smulgeau până şi pruncii de la ţâţa mumelor (muierile îşi trăgeau mai aproape şi-şi strângeau la piept copii) ca să-i crească în legea lor, să-i facă cătanele lor şi-apăi să-i puie să se răzbioască cu noi, fraţii lor. Că se spune că ai Turcului s-ar trage din alde Lică Turcitu, care de fapt se chema Ilie da fusese luat de mic de Turci şi botezat în legea lor Ali, adică Turcit. Da vezi că pe el l-a apucat dorul de ai lui, că nu-i pedeapsă mai mare lăsată de Dumnezeu pe pământ, ca dorul de ţară şi de casă şi de ai tăi. Aşa că el şi-luat lumea în cap şi într-o noapte întunecoasă a fugit din tabăra lor şi a venit acasă să moară în legea creştinească.

D-aia i-a rămas numele"Al Turcului". Acum toţi urmaşii lui se cheama aşa!. Şi cum carele pline cu tot ce jăcmăneau ăi de strângeau birurile sencurcau unul pe altul pe drum, că p-atunci nu erau drumuri pietruite ca acum, erau desfundate, pline de noroi şi de colb că erau înjugaţi câte 6 sau 8 perechi de boi la un car ca să o scoată la capat şi d-aia se încurcau carele şi pierdeau Vizirii socoteala agoniselii furate. Şi-atunci o căpetenie de a lor de a Turcilor, mai cu scaun la cap, c-au avut şi ei oameni cu glagorie, a dat poruncă ca toate carele cu unt, şi numai ele cu unt, să coboare spre Dunare pe un anumit drum. Cele cu lână, şi numai cele cu lână, pe altul. Cele cu sare aşişderea, şi-aşa nu mai pierdea răbojul.

D-aia de atunci le-a rămas numele de Drumul Sării, pe unde treceau carele cu sare, de Drumul Untului pe unde treceau carele cu unt şi pe unde treceau carele cu lână, de Drumul Flocilor (Costică a dat să hlizească sub subţioara mă-sii, dar ea l-a strâns de nu s-a mai auzit decât un icnet)

MOŞ CIOTU 283

- C-aşa e Neică zău. Uite, eu când am fost la Vale m-am rătăcit într-o noapte şi am apucat-o pe Drumul Sării, prin comuna Arsachii, da habar nam avut cum vine chestia cu numele... - Şi eu pe drumul Untului, la Dăbuleni! - Păi p-acolo, pe la Dăbuleni au luat-o până la Bucureşti. - Apoi au ajuns la Cernica la mânăstire ca să-i facă slujbe Vlădici şi Stareţi de mânăstiri. - După slujbă un boier bogat care avea multe moşii şi mulţi robi, că saciuseră mulţi venetici pe la noi de au făcut avere, a vrut să-l ducă la mânăstirea Dealului, că era pe una din moşiile lui şi vroia să aibă şi un sfânt ca să se laude la rudele lui din Stambul când veneau la el să benchetuiască. - Da vedeţi dumneavoastră altă minune. - Moaştele s-au făcut iar grele, mai grele ca data trecută, că nici 8 perechi de boi n-au putut urni carul din loc. - Da dreptu-i că şi boii au pus bâhă că degeaba plesneau harapnicele şi pistoalele. - Atunci Vlădicii i-au spus Grecului că n-au ce-i face, că oricât o fi el de boier nu i se pot împotrivi vrerii Sfântului. - Şi ce şi-au zis ei? Să strige pe rând toate mânăstirile din ţară şi unde va vroi Sfântul să-şi aleagă sălaşul, acolo să-l ducă. - Stăteau creştinii în genunchi cu capetele descoperite, că şi boierii îşi scoseseră ditamai caftane de pe cap şi ascultau cu sufletul la gură cum înşirau Vlădicii mânăstirile pe rând. Dar boii nu se mişcau din loc; - CĂLDĂRUŞANI, PASĂREA, CURTEA DE ARGEŞ, PLUMBUITA, TISMANA, nimic!. - Au mai citit o Evanghelie pentru odihna osemintelor şi iertarea păcătoşilor, şi-au început iar; - FRĂSINETU, ŢIGĂNEŞTI, COZIA, DINTR-UN LEMN, STÂNIŞOARA, CORNETU, SURUPATELE, POLOVRAGI, LAINICI, HUREZUL, ARNOTA, nimic. - Ba boi se culcaseră în jug şi rumegau... - Au citit feţele bisericeşti toţi stâlpii şi au înşirat aproape toate schiturile şi mânăstirile din ţară, dar când au strigat"BISTRIŢA"minune fraţilor. - Boii s-au ridicat şi s-au aşezat singuri în resteu, Sfântul s-a făcut uşor ca fulgul şi-n cer cântau cetele de Heruvimi. Aşa a ajuns mânăstirea Bistriţa să aibă moaşte de sfânt, să le pomenească la toate liturghiile şi să le pazească ca ochii din cap.

MOŞ CIOTU 284

- Da cum a fost moşule când au venit Turcii cu sabia să-l ia îndărăt? - Auzând păgânii de asemenea minuni,(c-aveau iscoade peste tot spurcaţii de trăgeau de limbă şi pe copii nevinovaţi şi-apoi le băgau părinţii în furci. Ori răstălmăceau vorbele spuse în folosul lor şi băgau în ocnă ori tăiau capul ălor de vroiau să le ia avutul, de-şi luau oamenii lumea în cap şi luau calea codrului sau luau calea lungă şi amară a pribegii...) prin iscoadele plătite cu arginţii spurcaţi ai lui Iuda, au aflat de minunile Sfântului şi au venit să strice tocmeala şi să-l ia îndărăt ca să le facă lor minuni. Că se dusese vestea peste mări şi ţări de câţi bolnavi se lecuiseră după ce se rugau în mânăstire şi sărutau moaştele, de cum Sfântu abătea seceta, aducea ploi, alunga Crivăţul ori stingea molimile! - Da a dat Dumnezeu un semn în vis Stareţului şi aşa au prins călugării de veste. - Stareţul a cerut ajutorul unui haiduc vestit dar cu frica lui Dumnezeu, unul Sandu Alisandu, care cu ceata lui de haiduci a ţinut piept poterii Turceşti până ce călugării au ascuns racla cu sfintele moaşte în peştera din muntele Arnota. Peşteră adâncă şi întunecoasă plină de lilieci şi cu intrare strâmtă că numai de-abuşilea poţi pătrunde. Aşa de strâmtă că şi un singur ins poate să s-aţină la o puzderie de Turci. Doar ştiţi şi dumneavoastră, că toţi aţi fost de aţi aprins lumânări în peşteră pe locul unde a fost ascuns Sfântul până a trecut urgia şi aţi văzut ce portiţa ferecată în fier e la intrare, că poate doar cu tunul să o spargi. - Dar cum să urci tunul până acolo pe poteca strâmtă şi la vezeală, că te poate lua uşor la ochi ăl de păzeşte peştera? - Cu timpul au făcut oamenii şi o biserică în peşteră, de au cărat varul şi cărămida cu spinarea, că poteca e îngustă şi pieptiş că nici calul nici măgarul nu poate urca. - Da acum a dat Dumnezeu că nu mai trebuie ascuns Sfântul. E scos numai când e secetă să-l plimbe oamenii prin satele bătute de năpastă ca acuma să aducă ploaie. Cât timp a răsuflat oleacă, de; ostenise moşul de atâta vorbă, oamenii înfricoşaţi se băgau unul în altul cutremuraţi de câte urgii au trecut peste moşii şi strămoşii lor iar copii se uitau la bătrân ca pisoii ce abia au făcut ochi la nouă zile după fătare şi privesc miraţi, pentru prima oară lumea. - Eu ziceam aşa: Ilie al lui Ciopleală cu Gore al lui Luţă, cu Dumitru lui Ţevelei şi Petrică-al Pearcului să meargă mâine cu mine la Popa Viluţă

MOŞ CIOTU 285

să-l rugăm să vorbească cu Maica Gologan, stareţa mânăstirii, să ne dea slobozenie să scoatem Sfântul. - Pe urmă tu Nicule, - Nu tu mă, că ţie ţi-e gândul numai la fustă, de Nicu Cănicioii vrbesc. - Te duci cu bilet de la părintele nostru la Popa Mitică la Bodeşti, aşişderea tu Codine la Popa Brutus la Pietrari, tu Dincă la Popa Burtan la Costeşti, ca să ştie toţi că e treabă serioasă, că popa nostru e de partea noastră şi să fie gata şi ei, că altă scăpare nu mai avem. Că uite, cad prigorii ca trăsniţi din înaltul cerului, de geaba ţipă ei de atâta amar de vreme după ploaie, că ei se adapă numai din zbor, cu stropi de ploaie, şi dacă nu plouă mult timp, le crapă inima de sete, că o să ajungem şi noi şi vitele noastre să crăpăm de sete ca prigorii...

S-au aranjat în seara aceia toate după gândul lui iar a doua zi, îmbrăcat în cioareci de sărbătoare şi cămaşe cu altiţă, alături de părintele Viluţă a plecat cu docarul la Bistriţa de au pregătit cele de trebuinţă, că sunt multe de pus la cale. Să ungă cu păcură osiile carului, că de-atâta secetă şi căldură până şi păcura s-a scorojit pe osii, să ţesele boii, să pregatească trăsura pentru popi,(că mergeau ei pe jos prin comune să slujească pe la răscruci, da între comune se urcau în trăsură şi de osteneală da şi că mai lăsa vizitiul coşul trăsurii să mai fie o ţâră umbră,) să se pregatească călugării că nu pot ieşi în lume fie-cum, să pună vâlnice pe car, să puie flori, ce mai, să se pregătească cum trebuie! Intra Moş Ciotu cu căciula în mână pe uşa mânăstirii şi poate în clipa aceia se ruga lui Dumnezeu să-l ierte pe el, smeritul, pentru păcatele străbunicului său, care cu ani şi ani în urmă l-a tras pe sfoară pe bietul călugăr Nicodim... În nopţile lungi de iarnă, la clacă sau la gura sobii răscolind tăciunii în vatră ca să nu se stingă focul, bătrânii povestesc nepoţilor cu glas potolit şi cu zâmbet de sagă în dosul mustăţilor stufoase, povestea neamului lui Ciotu. Că prin partea locului aşa e; fiecare spiţă îşi are numele ei şi fiecare nume povestea lui, de unde i se trage şi porecla; Ciopleală, din tată în fiu cioplitori. Ai lui Lemnaru, ce să mai vorbim, aşişderea lemnari.

Zugravu, neam de zugravi.

Dulgeru, de dulgheri

Fieraru de fierari. Ba mucaliţii, (că slavă Domnului, nu ducem lipsă) au poreclit-o pe Veta lui Luţă"Suceava", nu pentrucă ar fi fost din Suceava, ci pentrucă-şi

MOŞ CIOTU 286

suceşte curu când merge pe uliţă ca un cal în buiestru, de e de mirare că nu varsă vadra cu apa pe ea, că aşa i-a rămas numele; Suceava.

Numai poştaşul o mai ştie pe numele ei adevărat că-i aduce scrisorile de la fecior din armată altfel, până şi copii o ştiu de Suceava. Da ea nu se supără că s-anvăţat cu porecla, ca ţiganul cu scânteia. Se spune că odată, (Da de mult de tot când în sat nu era biserica de acum, nici cea părăsită de la Monea, ci una mică de tot pe vârful Pleşii, în groapa Huiducilor, că erau un pumn de suflete în Bârzeşti pe atunci,) un boier bogat care avea în stăpânire toate satele dintre Râmnic şi Polovragi, ar fi făcut danie mânăstirii Bistriţa o sfoară de moşie, ca să-l pomenească în slujbele lor călugarii şi să-i ierte Dumnezeu păcatele lui fără de număr. A luat un ghem de lână tors de muierea lui iarna trecută şi l-a dat stareţului mânastirii (că-ntâi a fost mânăstire de călugări, nu de maici ca acum), şi i-a zis; - Uite Părinte ghemul ăsta. Cât s-o deşira pe moşia mea, până la capătul firului, toate satele să fie ale mânăstirii, cu suflete cu tot, întru pomenirea mea şi a neamului meu, în vecii vecilor amin! A luat stareţul cu mare bucurie ghemul, că lăcomia tot lăcomie rămâne, fie la mireni, fie la feţe bisericeşti şi l-a dat călugărului Nicodim, că era vrednic şi credincios supus poruncilor sale. Chiar prea vrednic şi prea credincios ca să nu fi fost ceva necurat la mijloc.

L-a blagoslovit şi pe el şi ghemul de sfoară dându-i sfatul să-l deşire cât l-o ţine aţa lărgind astfel moşia mânăstirii. Da să aibă grije să legumească aţa, să nu o încurce prin tufişuri. A scos călugărul Nicodim potcapul şi a pus ghemul în el da abia încăpea-aşa era de gros, deşi era tors subţire. Subţire ca firul de păr. A înnodat capătul firului de poarta mânăstirii, a trecut firul peste umăr şi a luat-o drept înainte ţinând potcapul în braţe. Era a doua zi după Sf. Nicolae şi căzuse un pui de ger de se făcuse promoroacă pe crengile copacilor, da Nicodim nu simţea, că-l luase cu năduşală urcând şi coborând pripoare. A deşirat ghemul peste Pietreni, a trecut prin Ferigi, a luat în piept dealul Costeştilor, a coborât în Mlăci prin Negruleşti şi a ajuns în Bârzesti. Vedeau Rumânii cum trece călugarul ca o arătare cu capul gol şi bărba în vânt pe frigul ăsta şi-n braţe cu potcapul din care se deşira aţa şi se-ntrebau ce poate fi? Dar negăsind răspuns îşi făceau semnul crucii murmurând: - Doamne apără şi păzeşte!

MOŞ CIOTU 287

Şi-şi vedeau de ale lor. Că erau sate de moşneni, sate de oameni liberi, care după ce-şi plăteau daraua ori claca la boier, (din patru părţi, trei baniţe lua boierul, una Rumânu) legumeau ce le-a mai rămas să aibe până dau urzicile şi ştevia să iasă din iarnă fară să-şi vândă pentru un ciur de mălai sufletele lor, ale muierilor şi copiilor. La Bârzeşti călugărul Nicodim a privit în urmă gândind că va fi mulţumit părintele stareţ de munculiţa lui şi-i va face loc în strană la ţinut isonul. Doar a ţinut cât a putut de-dreptul să nu strice din sfoară pe ocolişuri şi să aducă mânăstirii cât mai multe suflete în robie deşi, după cum e de ciufut părintele Stareţ, te poţi aştepta la orice de la el. Dar aici în Bârzeşti, pentrucă mai avea o leacă de sfoaraă (ghemul, de unde când plecase din poarta mânăstirii era cât dovleacul turcesc, rămăsese cât mărul) s-a gândit că dacă trece drept peste Otăsău, prin dreptul morii lui Petrache, poate apucă să ia cu japca şi Bârzeştii, să puie par de hotar vârful Şuii, cu satul Stoeneşti. Otăsăul era mare că plouase mult în toamna aceia aşa că după ce a blagoslovit făcând semnul crucii cu mâna deasupra capului unui moş ce trecea pe potecă, i-a zis să-i sprijine potcapul (mereu mergea cu potcapul în braţe şi cu ghemul în potcap) până se descalţă, să nu-şi ude cismele cât trece râul. Şi-apoi, după ce şi-o băga obielele în cisme şi şi-o atârna cismele pe după gât, să-şi ia iar potcapul şi să treacă cu aţă cu tot dincolo.

Lui Ciotu, c-aşa se numea moşul (poate unde tot neamul lor era îndesat ca un ciot) nu i s-a părut lucru curat cu călugărul. Măcar că-l blagoslovise. Aşa că, până să-şi scoată cismele Nicodim, că i se umflaseră picioarele de-atâta alergătură, Ciotu, în loc să-i dea o mâna de ajutor ca orice bun creştin, s-a-ntors cu spatele la călugar şi a deşirat bruma de ghem ce mai rămăsese. Auzi, să furi o faţă bisericească! Şi ca să nu dea loc la pricină, a-nfăşurat aţa pe după cot până a lăsat ghemul cât nuca ca să nu se prinză dintr-odată descălţatul. Încât când a început Nicodim să calce ca-n străchini prin pietroaiele din râul rece de te tăia la ficaţi, n-a ajuns decât până la mijlocul râului ca sa terminat aţa.

S-a uitat Nicodim a mirare după Ciotu da moşul o şi cotise pe după colţul potecii şi fugea moşu mai dihai ca-n tinereţe când sărea pârleazul la vădane, aşa că: - Prinde orbul, scoate-i ochii-!

MOŞ CIOTU 288

Mai ales că Ciotu avusese grije să înnoade aţa la ruptură şi tot ce deşirase băgase în mâneca cojocului şi o luase cu el. A scăpat în barbă o înjurătură de grijanie călugarul, că nici nu-l întrebase cum îl cheamă, dar n-a mai avut ce face. A-nghiţit papara şi s-a întors la mânăstire fără să-i spună stareţului ce ruşine a păţit decât numai la spovedania de Paşti.

Da nu-i vorbă ca nici stareţul nu şi-a ţinut vorba cu strana, că pe timpul cât fusese plecat cu sfoara, stareţul sburase pe altă cracă... Aşa au rămas Bârzeştenii datorită lui Ciotu doar ei, mai departe moşneni. Că Negruleştenii, (şi de ciudă că ei au căzut robi la mânăstire, da şi de-ai dracului, c-aşa au fost dintotdeauna cârcotaşi că d-aia n-au avut parte nici de biserică, nici de cimitir, nici de şcoală ca sunt sgârâie brânză şi puşi să scoată vorbe, că doar nu din întâmplare, Deleanu cu gura pocită se trage dinspre mumă din Negruleşti,) Negruleştenii spuneau ca Bârzeştenii au scăpat de robie fiindcă Nicodim s-a-mpiedicat de un-"Ciot-"la malul rîului şi a pierdut sfoara. Tot de atunci se vede treaba ca a rămas şi vorba"Sfoară de moşie"! Da şi Nicodim s-a răzbunat. A blestemat patruzeci de slujbe cât bătea metanii (că stareţul când a aflat la spovedit de prostia făcută l-a pedepsit să bată 300 de metanii când se citea cazania, başca"adio paraschiţul"locul stranei). Batea metanii şi blestema să n-aiba parte Bârzeştenii de biserică până ce trei spiţe din urmaşii moşului şiret nu vor reface trei biserici şi nu vor părăsi trei cimitire. Că afurisitul de călugar, doamne iartă-mă, a vrut să rămâie morţii fără lumânare de Vinera Mare şi fără colivă la Sâmbata Morţilor. Şi s-a împlinit blestemul. Că vezi, şi dacă e cu obidă, mirenii nu trebuie să se puie cu feţele bisericeşti. Aşa că Bârzeştenii au părăsit biserica şi cimitirul din groapa Huiducilor, di-colo, din vârful Pleşii. A ars lovită de trăsnet într-un Sfânt Ilie da noroc că era după slujbă. Da lasă că şi era departe.

C-au vrut ei bătrânii să aibă biserică în vârful dealului să se vază de departe, că era frumoasă şi aveai cu ce te făli, da-ţi ieşea sufletul până să urci la slujbă. Iar cu morţii doar cu patru boi la car urcau.

Popa de-atunci, că era beteag de un picior, urca doar călare. Aşa că au zis bogdaproste-babele mai ales au aprins şi lumânări, -şi au făcut alta mai frumoasă, da mai la vale, la Monea.

MOŞ CIOTU 289

Moşu lui Dumitru Lemnaru a făcut-o. - N-au făcut-o ai lui Zidaru? - Nu, că era din lemn, c-aşa se făceau pe vremea aia bisericile, din lemn.. - L-ai mai apucat pe moşu-tu, Dumitre? - Nu Neică. Da spunea tata că tâmplar ca el să dea cu barda de 7 ori în aceiaşi tăietură, nici mai adânc, nici mai acătări, nu s-a pomenit! - Ehei, erau altfel de oameni pe atunci. Acuma meşterii dau rasoleală să termine repede. Uite, să vorbim numai de cruci. Cine mai face azi cruci de piatră ca Gheorghe al lui Din? Că el scotea piatra din Feţie, lespezi mari, cât statul de om! Acum nu se ştie de ce popa al bătrân, Popa Gheorghe, tata lui Popa Viluţă, a stat de vorbă cu oamenii la un hram al bisericii şi a zis că ar fi bine să intre şi ei în rândul oamenilor gospodari, să facă o biserică din cărămidă cu acoperiş din tablă. Şi mai la şosea, să s-abată şi drumeţii credincioşi să aprindă o lumânare.

Mai de ruşine, mai de vorbă bună, s-au înhămat la căruţă cu mic cu mare, care cu ce a putut.

Lice-al lui Ţipar, Dumnezeu să-l ierte, s-a legat că el dă ţuica pe de geaba la salahori până va fi gata biserica-şi uite că au făcut biserica de acum. Şi când a luat foc biserica din lemn de la Costeşti şi a murit toată suflarea că din îmbulzeală s-au închis uşile pe din-năuntru şi n-a mai scăpat nimeni, n-a rămas întreagă decât Sfânta Evanghelie că era închisă, abia atunci au văzut oamenii că părintele gândise bine să facă biserica din cărămidă. Da eu mă socot că de fapt s-a împlinit blestemul lui Nicodim cu trei rânduri de cimitire. Şi acum uite, avem biserică frumoasă, de-ncape tot satul. Şi are hramul Sfântul Nicolae, să ierte călugărul Nicodim păcatul lui Moş Ciotu, măcar că strănepotul lui, Moşu de azi, e epitrop. Are dreptul să intre în altar să aprindă cadelniţa şi are locul lui în strană, locul atât de râvnit de Nicodim!

S-o fi gândit sau nu la toate astea Moş Ciotu când intra cu căciula în mână, smerit, pe uşa amvonului mânăstirii nu se ştie. Dar când a aprins o lumânare la icoana Sfântului Nicolae, chipul lui era la fel de senin ca cel din icoană. Aveau părul şi barba la fel.

MOŞ CIOTU 290

Ba privirea Moşului parcă era mai caldă ca a Sfântului, poate unde meşterul zugrav se gândea la cele lumeşti când l-a înfăţişat pe Sfânt.

PARIS 12 Sept 1981

P-. S. Ultima dată când am fost în ţară, în 1996, mai trăia Mitru, nepotul lui Moş Ciotu. Era el însuşi bătrân şi din flăcăul falnic pe care îl cunoscusem în copilăria mea, a rămas o umbră. Când am vorbit de Moş Ciotu, o flacără i s-a aprins în ochi, amintindu-şi cu nostalgie şi cu multă veneraţie de bătrân. Acum, când îmi dau seama că mi s-a apropiat şi mie funia de par, realizez cât de stupid am lăsat să mi se scurgă timpul printre degete... Mai erau atâţi oameni din satul meu ce meritau câteva rânduri aştenute pe hârtie chiar neândemânatic cum am făcut-o cu Moş Ciotu--Ce destin de tragedie antică a avut Popa Mitică Ionescu, care la data când scriu are peste 90 de ani şi este încă în depline capacităţi intelectuale şi fizice... Sau ai lui Neciu, bătrânul Ion şi fiul său Dumitru din Vârful Şuii... Vecinul lor Mitru Bârzescu Pavel al Dogarului de pe Vâlcea... Gore al lui Luţă ori Gore Iana, de pe uliţa noastră, un bonom care a fost de câteva ori primar şi de care nimeni nu a vorbit de rău nici cât a fost în viaţă, nici după Şi cei de la Şuşea, Unchiul Mielu, Sofian, bătrânul Bocioantă, Gore al lui Tache, Şi atâţia alţi ce s-au născut pe malul Otăsăului, au trăit în pajiştea Bârzeştilor şi chiar dacă orizontul lor a fost închis de dealurile Feţiei, ale Şuii, ale Chicirlei şi ale Pleşei, dealuri ce străjuiesc şi înconjoară satul, şiau trăit micile lor mari poveşti fără să se vaite, trăind ân ritmul anotimpurilor dar trăind, iubind, sperând, poate şi urând, dar TRĂIND adevărat.

Barcares 4 Iulie 2002