VISELE.!?!?

VISE 397

VISUL MISTER

Superstiţios?

Nu!

Categoric nu! Nici Marţi, nici 13, nici pisică neagră, nici trecut pe sub scară, nici să ies din casă cu dreptul, nici să nu intru cu umbrela desfăcută, nici, nici, nici-un fel de superstiţie din cele ce aş putea umple pagini, superstiţii care amărăsc viaţa unui număr incomensurabil de oameni zilnic pe mapamond.

N-am fost niciodată la ghicitori, altă (nu vreau să lezez sensibilitatea celor-a cohortelor ce cred,-de aceia nu spun excrocherie sau furt banditesc prin exploatarea naivităţii-numai eu ştiu ce efort fac să nu nu folosesc alt termen) – altă formă de a jăcmăni milioane de fiinţe, indiferent pe ce nivel al scării sociale se află.) Fără să pomenesc de ghicitul în cărţi, în cafea, sau în intrerepetarea viselor...

VISELE.!?!?! Cred în vise?

Nu.! Deşi am fost uneori o bună parte turburat dimineaţa în care mă trezeam având încă în memorie un vis deosebit. Analizând mai atent cele visate, am găsit o explicaţie a coşmarelor avute ca o consecinţă a unei mese prea îmbelşugate seara sau a unei stări de tensiune mai accentuate... Şi totuşi, VISELE.!

Repet, nu cred în vise. La cele trei vise ce le voi povesti în rândurile ce urmează, am căutat îndelung Pentru liniştea mea de om raţional, am găsit o explicaţie (pentru două din ele) prin transmisiunea telepatică a două creiere ce sunt mai dotate cu o sensibilitate pe care ştiinţa nu a analizat-o îndeajuns. Dar totuşi, acum spre sfârşitul vieţii, trebuie să recunosc că pentru al treilea nu am găsit o explicaţie valabilă. E drept că la ţară, mai ales în satele de munte unde sunt păduri şi tăcerile capătă proporţii înfricoşătoare iar cea mai mică mişcare în miez de noapte poate da spaime înfiorătoare rătăcitului drumeţ, visele capătă nişte valori deosebite.

Dar... Dar mai bine să redau aceste vise...

VISE 398

Menţiomez că nu intenţionez să le redau ca un lucru palpabil, ştiinţific ca să zic aşa. Nici măcar dacă vor fi luate ca fantasmagorie publicitară nu mă deranjază, mai ales că dintre toţi cei ce au ştiut la momentul oportun de aceste vise, un singur martor mai există. Adică exista acum doi ani când am fost în ţară, Tonică. Şi el a fost martor numai la visul-ca să-i dau un nume-HOŢII... Restul, fie că au trecut de mult în lumea viselor, având posibilitatea să verifice verosimilul, fie că (În special procesele verbale încheiate cu vecinii, noaptea, după vise) s-au pierdut.

Sau mai bine zis au fost distruse de mama de frica unor percheziţii, care de fapt au şi avut loc, când era riscul de a fi luate drept superstiţii periculoase unei societăţii Ştinţifico-Marxist-Leniniste. Cred că aveam patru-cinci ani... încă nu mi se dăduse camera mea, (sora mea nu venise încă pe lume, avea să vină când aveam şase ani), aveam un pătuţ în camera părinţilor şi cred că s-au orientat bine când, deşi mă simţeam tare bine cu ei împreună, mi-au mutat repede singur într-o altă cameră.

Repede pentru obiceiul din satele de munte, unde e frig iarna şi pentru motivul economiei de lemne, toată familia, mai ales iarna, dormea într-o singură odaie, claie peste grămadă. Căci nu-mi amintesc de nici-o scenă intimă şi doar copii sunt perspicaci de la vârstă precoce (Imi era chiar ciudă când păscând vacile cu alţi copii de vârsta mea, aceştia povesteau şi încă cu lux de amănunte, dar ca un lucru firesc, ce văzuseră. Sau mai bine zis ce auziseră, noaptea când se făceau că dorm).

Am insistat asupra acestui lucru, pentrucă am asistat la următoarea scenă. Era o noapte de început de vară, îmi amintesc că atunci când m-am trezit, cântau privighetorile în teiul lui Onică al Nastii, de peste drum, ... era târziu, în miezul nopţii... de-odată am simţit rumoare... când m-am desmeticit, tata aprinsese lampa cu petrol şi aşezat pe un taburat îi povestea mamei care stătea în cămaşe de noapte pe marginea patului... - Ionico, n-a fost vis... a fost aici lângă mine... - Cine Viluţă? - Taica...(După un vechi obicei oltenesc, tatăl, mai ales dacă e bătrân, e cu multă afecţiune numit"Taica", aşa cum un unchi bătrân, sau chiar o persoană respectabilă, este numit."Neica", încât, cu timpul, diminutivul devine nume propriu, cel puţin pentru cei din anturaj. Căci se numeşte"Neica", nu i se mai spune"Neica Ghiţă, sau Neica Dumitru”, iar tatălui nu i se mai spune –Tata-ci Taica sau Tătuţu.)...

VISE 399

- Era îmbrăcat în odăjdii, dar parcă era în ceaţă... sau în nori...(După ani de zile, intrând în lumea teatrului şi văzând filmul Hamlet cu Laurance Olivier, în scena cu apariţia fantomei tatălui său învelită în ceaţă, mi-am reamintit de visul tatei şi mi-am zis în sinea mea. - Probabil că aşa i-a apărut bunicul în vis tatei –- Şi mi-a sus cu vocea tremurată, şoptită parcă: - Viluţă, (Era diminutivul numelui tatei, care se numea Gavril, dar fiind ultimul copil din cei 16 câţi a avut bunicul, era alintat ca toţi prâslea; Din Gavril, Gavriluţă! Apoi Viluţă. Şi Viluţă i-a rămas numele, nu numai în familie, ci toată lumea, până şi enoriaşii îi spuneau Popa Viluţă), am trei pomelnice pe care n-am mai apucat să le slujesc... - Şi oamenii mi-au plătit... - Pomeneşte-i tu... - E Mentea şi

Nu-mi mai amintesc celelalte nume poate şi de emoţia momentului căci şi mie mi se făcuse piele de găină, sau poate şi din deficienţă a memoriei Sunt totuşi 65 de ani de atunci- Vezi că în Proscomidia din altar (Proscomidie este o mică firidănişe-în altar, unde se păstrează odăjdiile vechi şi alte obiecte de cult pentru a nu fi aruncate la gunoi, fiind sfinţite) sub un patrafir vechi, e un caiet de franceză al tău, îmbrăcat în coperţi albastre, de când erai în clasa patra la seminar... - Slujeşte-le tu că n-am linişte că au rămas morţii fără pomelnice... Tranfigurat, era aşa de emoţionat că-i tremura vocea... Dacă eu aveam patru-cinci ani, şi dacă bunicul a murit când eu aveam câteva luni căci înainte de a muri m-a cerut de m-a ţinut în braţe...înseamnă că erau 5-6 ani de când murise... plus aproape un an de când nu mai slujea căci făcuse o paralizie, înseamnă că lucrurile se petrecuseră cel puţin cu 6-7 ani înainte Dacă nu cumva mai de mult, de când era tata la seminar... Mama încerca să-l liniştească... - Vise... - Nu Ionico... nu-i numai vis...Mă duc să-l scol pe Mielu şi sămergem la biserică. (Mielu fiind fratele lui, care era cantorul – ţârcovniculbisericii) - Lasă Viluţă până mâine (Biserica la care slujise bunicul se afla la Pietrari, la trei kilometri distanţă) - Nu pot Ionico...

S-a îmbrăcat şi a plecat...mie mi s-a făcut cred frică, căci mama a venit lângă mine, m-a luat în braţe şi m-a aşezat alături de dânsa în pat...

VISE 400

Căldura corpului dânsei cred că m-a liniştit pentrucă am adormit şi nu ştiu când a venit tata, dar m-am trezit dimineaţa în pătuţul meu...

A doua zi am aflat ce s-a întâmplat în noaptea aceia, căci, unchiul Mielu a venit cu Tanti Lenuţa, soţia lui, să discute aupra visului... . Când s-a dus tata în miezul nopţii de l-a sculat spunându-i pentru ce a venit, la început, şi buimăcit de somn şi neâncrezător, a refuzat să meargă dar apoi, deşi el era mai mare touşi era subalternul tatei, a acceptat. Şi mai mult adormit au ajuns cu gabrioleta la Pietrari, au aprins o lumânare şi au intrat în biserică îndreptându-se spre proscomidie unde, neumblânduse de ani de zile, era un praf de s-a făcut nor când tata a început să răscolească printre obiectele de cult, căutând caietul. Mielu, neâncrezător, aştepta să termine de căutat, gândind în sinea lui că om serios, frati-său s-a luat după vise şi a venit în miezul nopţii la căutat fantasme. Auzi, caiet de frnceză îmbrăcat în coperţi albastre pus în proscomidie acum cine ştie câţi ani! Şi dacă o fi fost pus! Şi dacă o mai fi rămas ceva de la şoareci, mai ales că el parcă a umblat acum câţiva ani în firidă să caute o căldăruşe pentru aghiasmă la un umblat de bobotează că nu o găsea pe a bisericii şi credea că o pusese din greşală acolo. Dar nu-şi aducea aminte de nici-un caiet cu coperţi albastre, bine că numai la caiet nu se gândea aunci... . Apropo, ştiaţi că în biserică nu sunt şoareci? Acum, scriind, mă întreb de ce oare, căci doar sunt fărămituri de pâine şi grâu de la colivele de parastas?

Poate-iarăşi demonul realismului din mine ce caută întotdeauna o explicaţie logică-poate că vibraţile sonore ale bătăii clopotelor sau ale toacei, nu sunt suportate de şoareci? - N-aveţi decât să râdeţi, dar e o ipoteză.) Când tata. tranfigurat şi lac de sudoare scoate din fundul proscomidiei caetul care din cauza prafului numai albastru nu mai era, Mielu a căzut în genunchi şi a început să plângă în hohote strigând: - Iartă-mă Taică... Iartă-mă Taică. Cu mişcări halucinante tata a desfăcut coperta care s-a fărămiţat de uscată ce era. Pe coperta caetului, scrise cu cerneală, erau cele trei nume, primul fiind Mentea... Tata şi-a pus odăjdiile şi cu vocea sugrumată iar Mielu printre sughiţuri de plâns, au făcut prima slujbă.! Timp de şase săptămâni, la fiecare slujbă de Duminica, pomenea şi numele celor trei.

VISE 401

Şi, dacă este o viaţă după moarte, (deşi sper din toate fibrele făpturii mele să nu mai fie, căci ar fi groaznic să dăm socoteală pentru toate faptele făcute ce n-ar fi trebuit să fie făcute) dacă este o viaţă după moarte, jur pe această viaţă că după câtva timp (dacă nu aş fi trăit evenimentul, aş crede că e fructul unei imaginaţii bolnăvicioase) tata s-a trezit din nou într-o noapte.

Dar de data asta nu mai era înfiorat... avea un zâmbet cald şi o privire enină... - L-am vista din nou pe Taica... mi-a mulţumit!. Era vesel şi era înconjurat de mai mulţi, dar n-am recunoscut pe nimeni, şi mi-a zis: - Îţi mulţumesc, acum am linişte...

VISE 402

VISUL-JURĂMÂNT.

Era într-o noapte de August din anul 1946 când mama l-a visat pe tata (care era mort din Iulie 1940). Era îmbrăcat în odăjdiile în care fusese ingropat (Oare de aceia mama nu s-a mai recăsătorit, căci legile bisericeşti interzic recăsătoria unei văduve de preot, dacă aceasta a dorit să-l îngroape în odăjdii?) şi a pus-o să jure pe crucea cu care fusese îngropat şi pe care o avea în mână, că o să mă lase să-mi urmez cariera pe care o doresc eu, că dacă nu mă ia la el, chiar în noaptea aceia.

Eu fiind plecat la Bucureşti pentru a mă înscrie la examenul de admitere la facultate avusesem aprige discuţii cu mama înainte de plecare. Mama ar fi dorit să urmez medicina militară, nu numai pentrucă aveam un exemplu în familie cu unchiul meu, Fenelon Sacerdoţeanu care ajunsese colonel medic militar, comandantul spitalului militar din Bucureşti, ci şi din motive practice. Căci odată intrat la medicină secţia militară, erai scutit de taxe, aveai cămin asigurat plus plasament odată terminate studiile. Mai ales că după moartea tatei îmi făcusem un legământ să urmez medicina pentru a lecui bolnavii, fiindu-mi greu să accept ca tata să moară la 40 de ani de o laringită T. B. C. Ca o paranteză, tata a contractat această boală cu 8 luni înainte când, într-o noapte de Decembrie, înainte de Crăciun, o iarnă câinoasă cu multă zăpadă şi ger mere, a venit în miezul nopţii un vecin, Dumitru lui Dincă, ce locuia trei case mai jos de noi, să-l solicite să vină repede căci"BĂTRÂNA"lui, adică bunica, ce avea 80 de ani, e pe moarte, îşi dă sufletul. Şi să vină repede să o grijască, să nu moară ne’mpărtăşită. Că de spovedit, nici vorbă. Tata şi-a luat peste cămaşa de noapte (pe atunci încă nu se împământenise obiceiul – mai ales la ţară-de a dormi noaptea în pijama) o bundă (palton îmblănit cu blană de oaie ce se purta în satele de sub munte în timpul iernii din cauza frigului) şi a plecat, dar fiind transpirat. Trecând brusc de la căldură în ger, a răcit. Şi cum au urmat sărbătorile Crăciunului, ale Bobotezii, Sf. Ion, a solicitat mult vocea şi a făcut o laringită TBC. Şi cum avea o constituţie fragilă organismul nu a avut puterea să lupte, murind de Sf. Ilie.

VISE 403

Ironia soartei a fost că bătrâna s-a făcut bine şi a mai trait 12 ani după ce tata murise. Dar, din păcate, (din păcate pentru năzuinţele mamei) în mine intrase microbul artei şi nu vroiam nimic altceva decăt să devin actor, mai ales că mai aveam un exemplu în familie pe verişoara mea Ileana Sacerdoţeanu care intrase la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică – şi care de altfel a avut o strălucită carieră, atât ea cât şi soţul ei, actorul Ion Focşa. Deci eu eram plecat la Bucureşti să mă înscriu la examenul de admitere la medicină, şi trebuie să recunosc, spre ruşinea mea, că nici nam trecut pe la facultatea de medicină.

M-am înscris la Conservator (unde am şi luat proba preliminară, căci altfel nu te primea la admitere-se mai înşeală şi profesorii-) şi prevăzând scandalul ce mă aştepta acasă, m-am înscris şi la Litere şi Filozofie. Ba şi la Drept, deşi ştiam că nu am nici-o şansă, la Drept punându-se accentul pe Latină. Iar eu fiind nul la Latină, că mă întreb prin ce miracol am terminat liceul secţia literară, când în afară de nişte proverbe-pe care le ştiu şi azi şi pe care le debitez cu mândrie oricând am ocazia pentru a-mi arăta vasta mea cultură generală, nu ştiam nici măcar declinarea. De scandat, în afară de"Inova fert animus, mutatis dicere formas”, stârneam ilaritate în calsă când mă scotea Papadopol, profesorul de latină la tablă, căci, mai"clei"ca mine la latină, nu era decât Petrică Frujină. Şi el săracu, din clasa treia de când am început latina până în clasa opta, numai corijent, ba până şi în clasa opta a fost corijent, că a trebuit să dea bacalaureatul toamna, după corijenţă încât mă privea chiorâş.

Dar eu aveam noroc cu româna de mă trecea profesorul Zamfirescu care ne-a fost şi dirigintele clasei pe tot parcursul celor opt ani şi care avea un cuvânt greu de spus în sedinţa profesorilor de sfârşit de an când fiecare profesor îşi apăra simpatiile. Şi Zamfirescu tare trebuie să mă fi simpatizat de m-a scăpat de corijenţă şi la latină şi la matematică, unde eram la fel de strălucit.

Dar asta face parte din cadrul unei alte povestiri. Apropo de Frujină. La doi ani după ce intrasem la facultate m-am întâlnit în holul facultăţii de litere cu el şi discutând de una de alta, l-am întrebat ce facultate urmează şi am rămas cu gura căscată când mi-a spus râzând: - Latina! - Latina? Tu? Şi mi-a explicat toată tărăşenia.

VISE 404

Din cauza corijenţei din toamnă nu a avut timp să se pregătească pentru facultatea la care vroia să intre, dacă nu mă înşel Arhitectura şi numai facultatea de Litere secţia Latină mai primea chiar fără examen de admitere studenţi, neavînd candidaţi şi fiind în pericol de a se desfiinţa din lipsă de studenţi. Şi aşa a ajuns Petrică al meu student la latină şi comicul situaţiei este că a ajuns un eminent profesor de latină. Deci, crezând că voi scăpa totuşi cu faţa curată faţă de mama deoarece nu făceam numai studii de circar-cum era considerată pe vremea aceia, mai ales la ţară, meseria de actor,-mă întorceam spre casă bineînţeles hotărând în mine însumi să nu-i spun deocamdată mamei ce am făcut ci să o las să creadă că m-am înscris la medicină. Cum condiţiile de călătorie erau mai mult decât mizerabile în acel moment-un singur tren pe săptămână între Rm. Vâlcea şi Bucureşti-fiecare se descurca cum putea. În general cu trenurile de marfă cu care ştiai când pleci dar niciodată când ajungi la destinaţie. Sau, dacă aveai fericirea să găseşti o ocazie, cu un camion, căci maşinile mici fuseseră confiscate de Ruşi din 1944. Eu am avut şansa (sistemul svonului din gură în gură funcţiona perfect) stând de vorbă întâmplător cu doctorul Cioroianu-o rudă îndepărtată-că în seara aceia este un camion al spitalului din Rm. Vâlcea ce a fost la Bucureşti pentru a lua medicamente pentru spital şi cu care se va întoarce şi el cu soţia lui Naticuţa şi cu fetiţa de trei ani şi că mă poate lua şi pe mine, nemaifiind nimeni în camion. Va merge în cabină soţia lui cu fetiţa şi şoferul iar la spate el şi cu mine şi cum e August şi nu e frig, nu va fi nici-o problemă. Zis şi făcut şi cum Cioroianu era director adjunc la spital, nici n-am fost nevoit să dau ciubuc şoferului. Dar, luându-mă cu vorba (Tot nu m-am dezbărat de prostul obicei de a vorbi mereu mai mult decât trebuie) m-am apucat de vechea boală de a vorbi în lungi paranteze. Căci, ce altceva pot face?

De fumat, nu fumez. Jocul de cărţi nu m -a tentat şi nu l-am practicat. Şah (dacă se poate numi şah ceeace cunosc eu) nu am cu cine juca iar la crâşmă nu mi-a plăcut niciodată să mă duc neavând nici măcar acest dar al beţiei. La cafenele aici în Franţa nu se joacă table şi cu atât mai puţin Giulbahar (Oi mai fi ştiind, trecând peste 25 de ani de când nu am mai pus mâna pe puluri?) aşa încât, (având şansa pe care mi-au oferit-o copii mei

VISE 405

de a-mi cumpăra un apartament pe malul Mediteranei) după ce-mi fac plimbarea pe malul mării, mă aşez la computer-încă un cadou oferit de fiul meu cu ocazia aniversării a 70 de primăveri-şi scriu... Deci, luându-mă cu aşternutul amintirilor pe hârtie (din fericire, încă nu am început să vorbesc singur, semnul singurătăţii, iar eu după decesul soţiei acum patru ani am fost foarte singur) am pierdut firul...

Deci mama s-a trezit îngrozită, a aprins o lumânare şi a strigat disperată la vecinii care s-au speriat la rândul lor auzind-o ţipând în miezul nopţii crezând că au venit hoţii (Asta avea să se întâmple exact peste o lună dar face parte din al treilea vis.). Au venit la mama femeile vecine, căci bărbaţii erau plecaţi la tăiatul pădurilor la munte, cărora, înfrigurată, le-a povestit visul.) - Ai apucat să juri, Cucoană Preoteasă? - Da! - Pe cruce? - Da! - Atunci să-ţi ţii jurământul... Era 12 şi jumătate noaptea, deci visul avusese loc în jur de miezul nopţii. Mama, aproape mecanic, a luat tocul cu cerneală şi a scris pe o coală de hârtie atât visul cât şi cum a chemat vecinii noaptea. Apoi a pus pe Ioana lui Tiţă şi pe Ioana Nastii să semneze, deşi cred că săracile de ele nu mai puseseră mâna pe toc de când semnaseră la primărie actul de căsătorie. După ani de zile, discutând cu mama şi întrebând-o pentru ce a făcut acel proces verbal (Încercam să găsesc o explicaţie logică, atât a visului cât şi a celor ce au urmat) mi-a răspuns că a mai continuat discuţia cu tata dar nu-şi mai aducea bine aminte (Mă întreb dacă spunea adevărul) şi a vrut să rămână pe hârtie visul. - Poate ai să crezi şi tu păcătosule că mereu mă ironizezi când mă vezi că mă uit în cartea de vise dimineaţa, după ce visez ceva deosebit. Dar ştiu că n-am să te schimb eu, că tu te mândreşti că nu ai nici-o superstiţie şi că nu crezi în semne şi în vise, dar o să vină o vreme când ai să crezi şi tu!

- Iartă-mă măicuţă dragă, dar uite că a trecut atâta vreme de atunci şi tot nu am nici-o superstiţie şi negăsind nici-o explicaţie valabilă la cele trei vise, tot nu cred! Drumul spre Râmnic era pe vremea aceia prin Găeşti-TopoloveniPiteşti şi Dealul Negru. Dealul Negru fiind spaima şoferilor

VISE 406

Mai ales într-o curbă pe dealul Zamfireştilor, unde se spunea că atunci când urcai trebuia să ai motorul ambalat şi în nici-un caz să nu te opreşti, fiind un gol de aer. (Mai târziu aveam să ştiu că nici măcar în aer, la altitudine, unde se mai foloseşte în aviaţie expresia, nu există"Gol de aer”) dar atunci toată lumea avea groază de acel gol de aer şi n -aş putea spune că atât Tibi Cioroianu (care era materialist, chiar Marxist de-abinelea) cât şi eu făceam excepţie. Aşa că de la Bucureşti până la locul cu pricina am tot palavragit în spatele camionului ca să nu ne manifestăm reciproc precuparea. Tibi stătea pe o ladă imensă cu instrumente medicale iar eu alături îmi încropisem o saltea din zeci de saci cu vată între ladă şi scândurile ce marcau marginea camionului. Stăteam cât mai departe posibil de cele câteva damigene de 50 de litri cu eter, care deşi erau bine capsate cu dopuri de plută, se simţea bine mirosul. Deşi era vară, fiind la înălţime pe deal, m-a luat cu frig aşa că m-am ghemuit bine între sacii de vată şi am adormit.

M-am trezit în nişte hurducături şi zdruncinături formidabile şi în ţipetele lui Tibi care urla: - Clavicula, mi-am rupt clavicula... Am realizat că ne răsturnasem în prăpastie şi la lumina lunii am văzut de jur împrejur toate lucrurile din camion împrăştiate peste tot. Maşina, după ce se rosrogolise de câteva ori, se fixase pe roţi normal şi cu motorul mergând.

Instinctiv m-am dus la cabină şi am închis contactul gândindu-mă să nu ia foc eterul, căci mirosea tare a eter, spărgânduse în rostogolire căteva damigene. Când m-am dat jos de pe scara maşinii de la cabină, am văzut fetiţa (uite că nu-mi mai aduc aminte cum o chema deşi am continuat relaţiile cu familia Cioroianu) care era cu picioruşele desfăcute în jurul cauciucului unei roţi. Ar fi fost suficient ca maşina să mai alunece câţva centimetri ca să o zdrobească.

Am scos-o de acolo (ce minuni face tinereţea, ce forţe, ce resurse găseşte în cele mai dificile momente) şi am strigat:- Unde eşti Naticuţa? Era la câţiva metri mai încolo complect buimăcită şi încă nerealizând ce se întâmplase, probabil adormise şi ea. I-am spus că fata nu are nimic, (de fapt nici nu se trezise) şi că Tibi e rănit, dar trăieşte. Între timp am văzut şi şoferul (repet, noroc că era lună) care stătea prostit trântit pe iarbă la câţva metri de maşină.(În rostogolir, fuseseră toţi

VISE 407

ejectaţi din cabină) şi în aceiaş poziţie l-am lăsat şi după 15-20 de minute când am plecat la Râmnic după salvare. Accidentul avusese loc pe dealul Deduleştilor, la câţva kilometri de Râmnic, dar dacă acum când s-a creat o variantă odată cu asfaltarea drumului, dacă acum este destul de accentuată panta, vă daţi seama cum era când dealul negru, era"DEALUL NEGRU".

Ne-am dus la Tibi care spunea mereu- Mi-am rupt clavicula. Era medic, deci şi-a putut pune singur diagnosticul, deşi a fost mult mai grav. A avut omoplatul, sternul, clavicula şi două coaste fracturate A cerut să nu-l mişcăm numai a pus-o pe Naticuţa să-i pipăie picioarele să vadă dacă le simte ca să-şi dea seama dacă are coloana vertebrală fracturată. Ceeace avea însă, era o sete diabolică şi cum nu aveam nici-un fel de apă, mi-a cerut să-i dau să bea benzină (ştia că erau câteva ganistre cu benzină în camion) Dacă aş fi avut experienţa anilor de acum i-aş fi scos apă din radiator, fierbinte cum era, tot era mai bună decât benzina pe care a băut-o. Discutând după aceia cu el asupra accidentului l-am întrabat dacă n-ar fi fost mai bine să-i fi dat în loc de apă eter să adoarmă şi mi-a spus că şi aşa era atât de mult eter vărsat pe jos că somniferul, chiar dacă nu şi-a făcut pe de-ntregul efectul, în orice caz i-a ameliorat mult durerea. A doua zi după accident am primit felicitări de la toată lumea pentru prezenţa de spirit de a opri motorul, fiind un mare pericol de explozie al vaporilor eterului şi scânteile motorului.

Dar să revin la accident. Am urcat panta care era abruptă, peste 20 de metri de prăpastie (nici nu a fost posibil să scoată epava maşinii decât trasă de două tractoare) şi am avut norocul să treacă un camion cu peşte după care am fugit căci nu a vrut să oprească văzându-mă în halul în care eram. Cum eram în mijlocul drumului, pentru a evita să mă calce, şoferul a pus frâna şi m-a ocolit dar am avut timp să mă urc prin spate şi să ajung, peste lăzile de peşte, să bat cu pumnii în capota camionului. A scos capul pe geam însoţitorul şoferului şi când i-am spus ce s-a întâmplat, s-a sfătuit cu şoferul ce să facă şi cum parcurseseră o bună bucată de drum de la locul accidentului şi cum nu era posibil să întoarcă camionul, au decis să mă ducă cât mai repede posibil direct la spital.

VISE 408

La spital vestea s-a răspândit ca fulgerul şi deşi era încă noapte, s-au format imediat două echipe de medici şi cu trei salvări am plecat la locul cu pricina. Am simţit din schimbul de priviri dintre medici că nu prea era în regulă nici cu mine dar cum nu eram accidentat,(Nici Tibi, nici eu şi nimeni din cei ce au anchetat accidentul nu şi-au putut explica cum de am scăpat întreg) m-au luat să le arăt locul, fiind întuneric şi scăpătând şi luna. Deşi erau numai câţva kilometri abia am reuşit cu mari eforturi să nu adorm aşa mă cuprinsese şi oboseala şi relaxarea după cele întâmplate. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi acceptat să-mi facă un calmant după cum mi-a propus medicul de gardă. Am ajuns tocmai când se crăpa de ziuă şi medicii, după un sumar consult l-au pus pe o brancardă şi bine înţeles i-au făcut respectivele morfine şi au început să-l urce sus pe pantă, în timp ce a doua echipă de medici se ocupa de şofer, care era tot în stare de prostaţie. Eu am adormit în timp ce mă chestionau cum s-a petrecut accidentul şi am dormit până am ajuns la spital unde au vrut să mă interneze pentru a mă reface, dar am refuzat, vrând să mă duc acasă. Administratorul spitalului, un anume Dăescu mi-a dat o salvare să mă ducă acasă şi vă închipuiţi ce efect a avut apariţia salvării la poartă. Mama era cu câteva femei pe pisc la scos cartofii şi când a văzut salvarea i s-a făcut rău încât femeile au început să o stropească cu apă din ulcior, mai ales că povestea cu visul din noaptea precedentă făcuse ocolul satului. Când m-au văzut coborând din salvare, femeile au început să ţipe: - Trăieşte cucoană, Domnul Vali trăieşte. Şi au căzut toate în genunchi, bătând metanii..

Martorii din noaptea cu pricina, s-au dus de mult, poate să mai trăiască vreuna din femeile de la lucru, dar nu ştiu cine era şi cum nu scriu cu dorinţa de a face propagandă superstiţiilor, nici nu mă interesează dacă mai traiesc sau nu deşi, cum în satele de sub munte lucrurile deosebite nu se uită uşor, poate vre-o babă, în nopţile lungi de iarnă, va povesti nepoţilor, la gura sobei, visul Cucoanei Preotese.!

VISE 409

VISUL HOŢII.

Era în noaptea de Vineri spre Sâmbătă când abia refăcut după peripeţiile accidentului de maşină al cărui erou principal ajunsesem fără voia mea, am adormit încercând să găsesc o explicaţie, o corelaţie între visul mamei şi cele întâmplate. Am adormit gândindu-mă la tata şi dorind să-l visez şi eu căci de la moartea lui nu-l visasem. Dau aceste relaţii pentru a fi complect corect în relatarea celor ce urmează şi pentru a găsi o explicaţie logică. Nu ştiu cât timp a trecut de când am adormit gândind la tata şi nici nu pot preciza (cum nu am putut niciodată) dacă a fost continuarea stării de veghe sau a fost vis cu adevărat, dar a apărut tata, a apărut real:

S-a aşezat pe marginea patului, era îmbrăcat normal, ca şi când venise din sat, şi cu voce calmă, dar gravă, fără surâsul lui cald de obicei, mi-a spus

- Vali, eşti băiat mare, eşti"Pater familias"cum se spunea în latină, acum tu ai responsabilitatea familiei. - Fii atent la cele ce-ţi spun. - Marţi noaptea veţi fi atacaţi de hoţi, spre două dimineaţa. - Nu te speria căci am să fiu cu tine şi nu ţi se va întâmpla nimic rău. - Du-te la Darie al lui Didă şi cere-i pistoulul. - Deasemeni la Costică al lui Neciu, are un parabelum şi să stai cu Tonică la pândă sub tufa de iasomie de lângă poartă ca să poţi trage prin surprindere - Spune-i şi lui Ionica (Mamei)să nu se sperie şi să ştii că totul se va termina cu bine...

M-am trezit calm în aparenţă (eram Pater familias") dar tare mândru că în aşa de scurt timp aveam să fiu din nou erou. - Ce vreţi, eram tânăr, exuberant, romantic, şi care tânăr la 18 ani nu este exuberant şi romantic? - Şi care nu e dispus să-şi rişte şi viaţa pentru acţiuni umanitare, mai ales dacă sunt învăluite în purpura eroismului?

Am trezt-o pe mama şi i-am spus cu cea mai calmă voce ce s-a petrecut Cred că nu era simulat calmul, cred că eram calm, mai ales că cele ce îi povesteam erau împotriva convingerilor mele.

Ceeace m-a frapat a fost că mama a reacţionat la fel de calm ca mine.

VISE 410

Acum abia, privind retrospectiv şi obiectiv după atâţia ani, mă întreb dacă nu cumva ezitarea mamei de a-mi povest toată discuţia din visul cu tata cu o săptămână înainte, se datora poate faptului că tata îi spusese şi ceva în legătură cu visul meu. Specific, sunt numai supoziţii şi încă de om bătrân căci niciodată nu am discutat în profunzime în amănunţime aceste vise cu mama

Erau un subiect tabu. Problema era că nu aveam cum spune oamenilor; - Daţi-mi revolverele că mi-a spus tata în vis că voi fi atacat de hoţi. Dar până la urmă, sfătuindu-mă cu mama, am găsit soluţia (puerilă, dar a mers)

Le-am spus că am aflat contra unei sume de bani că o bandă de ţigani ne vor ataca crezând că avem aur. (În acea perioadă erau nişte bande de ţigani care nu numai că jefuiau, dar chiar omorau, cum se petrecuse la Orleşti unde fusese jefuit şi omorât un medic radiolog tot de o bandă de ţigani.) Fuseseră prinşi, dar numai una din bande. Deşi noi aveam necazuri cu lopata-tata mort, războiul cu toată cohorta lui de lipsuri, mama singură, deci greutăţi cu carul. Aur nici măcar un grăunte cât o fărâmă de nisip. Numai că ţiganii, la ţară, atacau pe chiaburii şi preoţii. Bizar este că atât Darie al lui Didă cât şi Costică al lui Neciu mi-au dat armele fără nici-un fel de problemă, deşi îşi asumau un mare risc. Dar riscurile au cu totul alte valenţe la orăşeni, la intelectuali şi la ţărani. Cu Tonică, fiind de-al casei, puteam avea încredere să-i spunem, ceeace am şi făcut, făcându-l atent să nu spună nimănui. Dar a fost"Secretul uli Polichnell"din poveste, căci până seara tot satul ştia că iar a venit popa Viluţă în vis şi le-a spus că vor fi atacaţi de hoţi. Noroc că am pierdut din vedere să-i spun şi data, căci altfel tot satul ar fi stat toată noaptea treaz şi dacă era să fie numai vis fără să vină ţiganii, vă daţi seama ce circul după lume ar fi fost să fie. Tonică(Acum doi ani trăia) era un flăcău frumos (Şi acum, bărbat în toată firea, pensionar, arăta foarte bine, tot drept, tot falnic) cu nişte ochi albaştri care te priveau tot timpul drept în faţă, dar cu un semn de întrebare, de îndoială ca să nu zic de suspiciune şi cu buzele puţin strânse în colţul din stânga gurii, ca şi cum gândea: - Oare aşa să fie, cum spune el? Şi avea dreptate Tonică să se comporte aşa, odată ce viaţa i-a fost foarte darnică în nenorociri. (Cel puţin la început)

VISE 411

Era dintr-o comună vecină, din Dobriceni, unde părinţii erau oameni cu ceva stare, dar tatăl lui a murit când abia împlinise patru ani iar după doi ani avea să-i moară şi mama lăsândul singur, fără fraţi, fără surori. Numai un unchi dinspre partea tatei dar care avea şi el şase copii şi nici nu era înstărit. L-a luat la el pentru început dar a început să dea sfoară în ţară dacă vrea să-l ia cineva de suflet, că de slugă era pea crud. Aşa a aflat şi mama şi a cerut să-l vadă, eu fiind deja plecat la liceu şi apoi urmând să plec şi mai departe, la Bucureşti la facultate. Spera să-l ia pe lângă casă, la început să pască vacile şi apoi văzând şi făcând. Când a venit Tonică cu unchiul lui, era un pui de om timid, dar cu un firicel de zâmbet în colţul gurii (acest zâmbet nu l-a părăsit toată viaţa) şi cu aceiaşi privire întrebătoare, neştiind prea bine nici ce se va întâmpla cu el, nici măcar ce se întâmplă. Învoiala a survenit repede, pe cuvânt, fără nimic scris, (a fost o vreme când cele mai grave şi importante lururi se stabileau intre oameni, pe cuvânt.) E drept însă că pentru bietul om a fost o şurare mai ales că, cel puţin după cele ce auzise de la unul, de la altul, şi mai ales după ce văzuse şi el în puţinul timp cât stătuse de vorbă, cel puţin ştia că copilul nu o să sufere de foame chiar dacă nu o să aibă o viaţă uşoară. Cum poate fi o viaţă uşoară viaţa de slugă? Dar cine are viaţă uşoară în ziua de azi? Măcar dacă un sfert din cele ce spune preoteasa s-ar adeveri, tot i-ar fi mai bine copilului decât acum. Căci e greu de crezut că va fi considerat ca d-al casei, că va fi ca un frate cu copii ei, că atunci când va veni din armată îi va face o casă pe bucata din sus de casă, la uliţă, că... câte şi mai câte, că prea ar fi bine să fie adevărate, dar văzând şi făcând. Ei Tonică, eu nu spun că a fost pe roze toată viaţa ta trăită alături de noi, dar când ai venit din armată,-ai făcut armata la grăniceri şi ai ajuns sergent, bravo ţie, -ţi s-a făcut casă şi ţi s-a dat o curea de pământ în jurul casei! E drept, nu un palat, dar o casă cu două camere şi bucătărie unde te-ai putut căsători şi face copii şi o bucată de pământ pe care ai putut să pui un răzor şi nişte porumb.

Apoi, mama te-a dat la şcoala de şoferi, de unde, prin meritele tele, ai ajuns un bun şofer pe camioane de transportat lemne la munte, de unde ai şi ieşit la pensie. Şi tot mama ţi-a fost naşe la căsătorie şi ţi-a botezat copii.

VISE 412

E drept că nu a mai apucat să le fie şi naşe la căsătoria lor, dar a preluat steagul sora mea, nu? Nu pun aceste semne de întrebare ca şi cum Tonică nu ar fi fost recunoscător. Dimpotrivă, tot timpul a fost respectos şi recunoscător (deşi tot timpul şi-a păstrat atât zâmbetul cât şi privirea neâncrezătoare) mai alea că eu nu am avut nici-o contribuţie, sau aproape nici-una, căci în afară de a contribui cu nişte bani, mama a dus tot greul la îndeplinirea angajamentului luat când ţâncul de atunci, după învoială, când mama lntrebat:- Tu ce ştii să faci Tonică,? El a răspuns mândru: - Ştiu să cânt din fluier. Şi şi-a scos de la brâu un fluier începând să cânte, încât totul s-a terminat în râs şi veselie. ... Dar, ca toţi tinerii, nici nu a ştiut, nici nu a putut să-şi ţină gura şi să păstreze secretul, aşa că toată lumea ştia că vom fi atacaţi de hoţi, numai că nu ştiau când, căci nu putea fi pus la îndoială prezicerea unui vis... Şi a venit şi faimoasa noapte de Luni spre Marţi când, de cum s-a întunecat, eram prezent cu Tonică sub tufa noastră de lămâiţă. Totul a mers bine până după miezul nopţi când tot elanul şi entuziasmul meu a început să se răcească, cald fiind numai revolverul Parabelum pe care îl încălzisem de cât îl strânsesem în mână. Nu prea văzusem eu filme Western până atunci, dar cam aşa cred că arătam: cu pistolul cu butie la brâu (Un colt care cred că era prima perfecţiune după învenţie) cu Parabelumul în mână şi cu încărcătorul de rezervă în buzunarul cămăşii. Trecuse de miezul nopţii şi nimic...

M-am făcut de râs faţă de oameni! La un moment dat, vecinul Ion al Stancăi s-a trezit mai devreme probabil şi a dat grăunţe la cai. Fie că nervii mei erau încordaţi la maximum, fie că era noapte şi noaptea fiecare zgomot se aude nemaifiind zumzăitul a toată suflarea de peste zi, fie că eu noaptea dormeam tun şi nu ştiam ce se întâmplă în jurul meu, dar am auzit clar nu numai zgomotul grăunţelor turnate din garniţă în traista ce se lega de capul cailor, dar am auzit şi fornăitul de satisfacţie al cailor. Ciucit sub tufă, plictisit de atâta aşteptare ba şi amorţit de-abinelea, mam sculat să mă desmorţesc şi ca să fiu sincer să şi urinez cănd, nu ştiu cum mi-am aruncat privirea în curtea casei vecinului Ion al lui Tiţă unde la

VISE 413

lumina lunii am văzut vaca ce era culcată şi rumega dar alături se profila o umbră. Uitându-mă mai bine am văzut un om culcat în dosul vacii (vaca era ca o pavăză) care se uita în toate părţile. Nu ştiu ce raţionament am făcut (în momentele de frică, de spaimă, nu ai timp să raţionez, acţionez din instinct, sau din obişnuinţă dacă eşti antrenat, ceeace nu era cazul me) dar am strigat: - Hoţii, Tonică. Şi am început să trag. Nu ştiu în ce direcţie, în nici-uncaz nu spre hoţ, căci aş fi omorât vaca Şi azi mă întreb cum nu s-a întâmplat un accident. Puteam să fi tras în Tonică, sau în mine însumi, căci acum pot spune adevărul. În afară de cartuşul pe care l-am tras de probă la Costică al lui Neciu ca să se convingă că ştiu să trag, era prima dată când trăgeam efectiv cu o armă.(Doamne, ce inconştientă e tinereţea) - Trage Domnu Vali, Dumnezeii mamii lui de hoţ. Dă cu grenada. Dă şi trage cu mitraliera, striga ca turbat Tonică (Grenada fiind o petardă pe care o aveam de nu ştiu unde). Probabil că hoţul s-a speriat că a început să urle: - M-a împuşcat, Teteoooooo. M-a omorât teteoooooo. Era clar că erau ţigani, dar probabil că hoţului îi era mai frică de cât mie, căci nici gând să-l fi împuşcat, nici măcar să-l fi rănit, căci s-ar fi văzut sânge a doua zi. Dar probabil că a intrat panica în toată banda căci la orice se aşteptau dar numai să fie primiţi cu focuri de armă şi cu aşa zisa grenadă nu, că au început să tragă spre casă (a doua zi se vedeau impactele gloanţelor pe zid, mă întreb cum de nu au nimerit în geamuri). Trăgeau dinspre piesc, de peste drum şi de pe acoperişul casei vecinului, deci erau bine organizaţi, dar ei trăgeau profesional, cu pistoale mitralieră, nu cu Colturi antice şi de demult ca mine. Nu ştiu cum s-ar fi terminat toată povestea, în orice caz nu bine pentru mine, dacă nu ar fi început să se tragă din tot satul. Şi încă şi mai profesionist, că era cerul plin de gloanţe trasoare, de rachete albastre şi roşii şi verzi că părea că au început tragerile de noapte când căpitanul dădea ordin: - Foc de voie. Acum îmi convine să tratez cu humor întâmplarea dar abia a doua zi am realizat gravitatea situaţiei, când copii au adunat de pe jos peste 80 de

VISE 414

cartuşe, eu netrăgând decât un încărcător cu Parabelumul căci pe al doilea am uitat să-l mai încarc iar Coltul n-a mers, era blocat, probabil ruginit. Focul susţinut din sat, care a continuat încă o bună bucată de timp când sporadic, când intens, (probabil până îşi încarcau carabinele sau pistoalele mitralieră) i-a speriat pe hoţi. Crezându-se încercuiţi, căci intradevăr se trăgea din tot satul, la un moment dat s-a auzit un puternic şuierat printre dinţi şi s-a făcut linişte din partea atacanţilor, probabil era semnalul de retragere Frumuseţea este că a doua zi toţi sătenii făceau pe miraţii de ce tămbălău a fost azi noapte. Ba unii mai şmecheri ziceau că ei n-au auzit nimic, că au dormit duşi. Probabil erau cei ce trăseseră mai vârtos.

Dar eroul eram eu. Nu mai spun ce ţanţoş mă plimbam prin curte cu Parabelumul la cingătoare şi adunam cartuşele de pe jos şi povesteam cu falsă modestie, cum m-am luptat cu ţiganii, luându-l martor pe Tonică, care de data asta era părtaş cu mine, nu mă mai privea pe sub sprâncene a semn de întrebare şi cu veşnicul lui zâmbet şăgalnic în colţul buzelor.

Tragi-comicul situaţiei a fost când a doua zi a venit Seful de post, plutonierul de jandarmi, să afle ce s-a întâmplat. Era un om matur, cred că mai avea câţva ani până la pensie, dar un om blajin cu o privire caldă şi o voce domoală.

Un om care-şi greşise meseria, căci nu era în stare să facă rău niciunei muşte. Cred că era singurul, sau printre puţinii care în timpul războiului nu arestase nici-un aşa zis dezertor, căci nu rar, ba chhiar foarte des, când se vedea în permisea acasă un militar, nu prea mai avea chef să se întoarcă la unitate, sau în orice caz mai tragea de timp, şi atunci venea telegrama la post, al cărei conţinut îl cunoşteam cu toţii: - Urmăriţi şi arestaţi, - Sub escortă-naintaţi.. pe dezertorul cutare cutărăscu. Plutonierul lua telegrama şi până să-şi termine treburile şi să vină să aresteze împricinatul, nevasta lui venea fuga acasă la om şi îl punea în gardă de ce-l aşteaptă. Aşa încât, când venea jandarmul, muierea sau muma Rumânului, cu cea mai nevinovată mutră din lume spunea: - Nu domne plotonier, nu e acasă, a plecat de mult, trebuia să fie de ieri alaltăieri la unitate, da poate n-o fi avut cu ce ajunge. Şi toată lumea era mulţumită.

VISE 415

Dumnezeule, ce mâini frumoase avea nevasta plutonierului. Era înaltă, dreaptă ca trestia (cred că era Gorjancă) mai tânără decât el, destul de frumoasă, dar ce te frapa la ea, erau mâinile. Avea nişte mâini vrednice de a fi pictate de Leonardo da Vinci, căci am discutat deseori cu mama şi până şi mama care era femeie şi o femeie numai când este ceva ieşit din comun la altă femeie recunoaşte, spunea că are nişte mâini Dumnezeieşti de frumoase. Dar avea nu numai mâini frumoase, ci şi un suflet Dumnezeiesc de

bun.

De două ori a venit în miezul nopţii la mama să o prevină că a doua zi vor veni securiştii să-i facă perchiziţie. Şi pe la câte case nu o fi făcut acelaş lucru Dar nici bărbatul ei nu era mai prejos, mai ales că ea nu ar fi putut acţiona fără ştirea şi îndemnul lui. De aceia sunt convins că în ştatele lui de activitate, nu era nici-o decoraţie de exces de zel. A doua zi când a venit la noi acasă să vadă ce s-a întâmplat şi să încheie respectivul proces verbal, primul lucru ce a făcut după ce a dat bună ziua, a fost să-mi ia Parablumul (mândria mea) de la brâu şi să-l pună delicat sub pat. Apoi să asculte relatarea mea care insista exagerat de mult asupra eroismului cu care am descărcat revolverul în hoţ iar apoi, când a scris procesul verbal m-am simţit foarte ofensat că nu a pomenit nimic de eroismul meu. Nici că mi-am riscat viaţa luptându-mă cu hoţii. Nici de solidaritatea sătenilor care au tras în draci toată noaptea.

A spus numai că o bandă de hoţi ne-au atacat trăgând focuri de armă spre casă, dar că noi nu am ieşit din casă până ce au plecat hoţii.

Apoi ne-a pus să semnăm procesul verbal spunând în timp ce-şi strângea hârtiile: Noroc că nu aţi avut armă să fi tras, căci trebuia să vă arestez deoarece începând de ieri s-a introdus pedeapsa cu moartea, pentru cei ce deţin ilegal arme de foc, băgând cu vărful cismei pistolul mai adânc sub pat... Acum privind retrospectiv cu calm şi hai să zic un dram de înţelepciune cele întâmplate încerc să găsesc o explicaţie la visul meu: Având o sensibilitate mai accentuată, probabil că s-a făcut o transmisiune telepatică între grupul de hoţi şi mine.

De ce nu? În orice caz este singura explicaţie plauzibilă, neputând crede în comunicare din lumea de dincolo prin intermediul viselor.

VISE 416

Asta în ce mă priveşte pe mine, visul meu. În ceeace priveşte visele mamei şi ale tatei... Cu ce drept, cine îmi dă permisiunea să caut o interpretare a sfintelor amintiri ce-mi încălzesc sufletul când îmi colindă pe sub pleoape, în lungile nopţi de veghe? În ceeace priveşte visul finului Mihalcea, vă las să gândiţi singuri. Acum doi ani, adică în 1997, ducându-mă în ţară la sora mea în comuna Bărbăteşti-sat Bârzeşti din jud Vâlcea, stăteam de vorbă în timpul mesei de prânz cu finul Mihalcea care venise să facă un gard. Şi cu ocazia asta am văzut că nu e deloc simplu să faci un gard din ulucă. Căci nu e vorba numai de băgat şarampoii în pământ, ci să-i şi potriveşti cu partea lată spre ulucă deoarece altfel nu se îmbucă bine scândura. Ca să nu mai vorbesc de potrivitul ulucilor sus, să fie la acelaş nivel. Sau potrivitul celor de jos, unde trebuie să fie la nivelul pământului ca să nu iese puii când sânt mici. Dar nici prea jos că nu se scurge apa de la ploi.

Ce mai, complicaţii. Că mă întreb dacă eu aş fi în stare să fac vreodată aşa ceva, dar să arate ca lumea De fapt mă întreb dacă aş fi în stare să fac ceva cumsecade, că parcă m-a făcut Dumnezeu să am viaţa numai în trăsură şi pe bulevard Era tare îndemânatec finul. Cu doi ani înainte îşi construise singur o căruţă.

Singur. Fără tâmplar, fără dulgher, fără fierar. Acum lucra pe undeva pe la Horezu şi îi mergea bine căci depăşise faza căruţei la care înhăma calul, acum avea maşină.

Este un om serios, la 4o-45 de ani, credincios fără să fie mistic şi spre deosebire de ceilalţi ţărani consăteni, nici nu e prea superstiţios. Cea mai bună dovadă că venise să facă gardul într-o sâmbătă când era liber de la fabrică dar când era o sărbătoare laică şi ceilalţi ţărani-mai ales femeile-nu lucrau să-i pici cu ceară, că e rău de trăznet şi de fulger fiind Precupul. Dar el nu credea în"Chestii băbeşti pentru leneşe şi puturoşi" Stând de vorbă, vroia să ştie cum e viaţa prin alte locuri şi prin alte ţări-la un moment dat mi-a spus: - Domne Vali, vreau să vă povestesc ceva, dar să nu râdeţi de mine: - Acum trei ani eram cu calul noaptea la păscut -încă nu lucra în fabrică – în Şuia, că am o bucată de pământ în vârful Şuii, alături de a dumneavoastră şi după ce am înpăivănat calul m-am culcat pe iebâncă.

VISE 417

Mă simt dator să dau nişte explicaţii. În primul rând iebâncă se numeşte pătura ce se pune pe cal când călăreşti fără şa pentru a nu te glodi şi se mai foloseşte şi când plouă că să se pună pe spinarea cailor să nu răcească iar la nevoie, ca în cazul de faţă, se aşterne pe pământ pentru a se putea dormi pe ea ca să nu tragă pământul. Apoi sunt mai multe feluri de a lega vitele, de fapt numai caii şi vacile: 1)Priponit. Adică se ataşează la căpăstru calului sau de coarnele vacii o frângie lungă ce se leagă de un copac sau de un ţăruş şi astfel animalul nu poate pleca departe în timpul nopţii când dormi sau în timpul zilei când nu eşti lângă el. Pentru vaci e recomandabil să înlocuieşti frânghia cu un lanţ, deoarece dacă calul când simte că nu mai poate avansa se întoarce şi paşte roată în jurul ţăruşului. Vaca, mai ales dacă vede că e iarbă bună mai departe, se zbate să ajungă unde îi place şi există riscul de a rupe frânghia 2)Împiedicat. Adică se trece o frânghie mai subţire în jurul copitei din faţă, şi apoi se împleteşte în două cam cât este distanţa între copite apoi se leagă de partea celeilalte copite, astfel împiedicând animalul să meargă repede prin iarbă sau fân şi să îl tăvălească de geaba, de acolo vine şi expresia"Împiedicat". Acest procedeu se mai foloseşte, în afară de vaci şi cai, şi la capre 3)Împăivănat. Acest procedeu este ca după ce ai împiedicat animalul, să-l ataşezi şi de căpăstru sau de frângia din coarnele vacii şi să obligi animalul să stea cu capul plecat, aproape lipit de copite. Atât pentru a nu se putea deplasa repede, cât mai ales, în ceeace priveşte vacile, să nu poată să -şi ridice capul ca să mănânce frunzele copacilor sau ceeace e şi mai grav, să mănânce merele ce le poate aduna de pe poalele mărului şi astfel să se înnece.

Deci finu Mihalcea alesese acest procedeu pentru a putea dormi liniştit, ştiind că astfel calul nu se poate depărta prea mult de lângă el. Dealtfel caii sunt atât de ataşaţi de stăpânii lor după câtva timp de convieţuire, că nu se depărtează ei singuri pea mult, ba mai mult, dacă se apropie cineva străin, calul nechează pentru a atrage atenţia stăpânului. - Fiind ostenit de peste zi-fusesem la coasă-m-am trântit pe iebâncă şi am adormit cu capul pe palmele puse sub ceafă privind la stele, gândindumă că doua zi avea să vină gineri-meu cu ceva mâncare şi să ne apucăm de

VISE 418

săpat nişte cartofi, urmând ca să vină nevast-mea la prinz cu mâncare mai acătării. - Dormind m-am trezi în nechezatul calului şi m-am pomenit că au venit lângă mine doi orăşeni, dar îmbrăcaţi ciudat, în negru. Unul era scund şi gras iar celălalt era slab şi înalt şi aveau nişte pălări caragioase, parcă erau nişte tuciuri pe cap, că parcă nici nu aveau margini pălăriile. - Ştiţi cum erau? Cum are poliţistul Steed de joacă cu fata aia în filmele englezeştiAre şi televizor finul meu şi este la curent cu serialele transmise- Melon se numeşte. - De asta se numeşte filmul Melon negru şi nu mai ştiu cum? - Eu am crezut că aşa îl chema pe el. - Ăl slab şi înalt m-a împins cu piciorul pe umărul drept până ce mam trezit că nu mă desmeticisem şi încă buimac de somn, i-am întrebat: - Bună dimineaţa-luceafărul de ziua răsărise deja, da era încă noapte şi se lăsase răcoare. - Da ce faceţi dumneavoastră aici? - Scoală-te şi hai cu noi, că am venit să te luăm. - A zis ăl mic, care parcă era şeful. - Unde să mă luaţi? - Lasă că ai să vezi tu unde, hai mai repede că nu avem timp de pierdut. - Nu pot să merg că trebuie să vină gineri-meu să săpăm şi se sperie dacă nu mă găseşte. - Bă da limbut mai eşti. S-a zborşit la mine ăl înalt. - Hai mă omule, că ţi-a venit ceasul, nu înţelegi? A zis ăl mic. - Da ce aveţi cu mine, ce v-am făcut eu? Că eu nu am făcut rău nimănui pe lumea asta şi am nevastă şi copii. - Ce aveţi cu mine?

S-au depărtat doi paşi de mine şi au început să şoşotească, ăl slab uitându-se mereu spre mine, de parcă îmi lua apărarea. - Pe urmă l-am auzit pe ăl mic: - Bine, hai atunci să-l luăm pe Tăchină, ca e om rău, e omul dracu. Şi au dispărut cum au apărut fără să-mi mai zică nimic. Numai înainte de a dispărea ăl înalt s-a mai întors odată spre mine privindu-mă lung.

M-am trezit tremurând de frig-luceafărul de ziuă strălucea bine pe cer şi zorile se pregăteau să răsară.

VISE 419

- Şi i-am spus aseară Auricăi să nu-mi dea cârnaţi din untură în tigaie şi ouă tari că e mâncare grea şi uite că dacă nu m-a scultat, am visat prostii. - Şi am mai şi dormit pe spate.

Mi-am făcut nevoia-mă că luase cu frig-şi am adormit mai departe. Calul, nu ştiu de ce fornăia de mama focului. Dimineaţa m-a trezit gineri-meu care venise devreme de tot, abia se luminase de ziuă. - Da ce e cu tine Costică de ai venit aşa devreme? - Uite ce e taică, azi noapte a murit... - Să nu-mi spui că a murit Tăchină, am strigat eu speriat. Răspunsul l-a dat clopotul care începuse să bată într-o dungă, a mort. - Tăchină a murit azinoapte. - Dizdedimineaţă când a vrut nevastă-sa să-l scoale ca să plece la Horez că are un proces, era mort, da nu murise de mult că era cald. Spuneţi-mi dumneavoastră domnule Vali că sânteţi om care aţi umblat mult prin lume, - CE SĂ FIE ASTA? - Spuneţi-mi dumnavoastră, eventuali cititori ai acestor rânduri, - CE SĂ FIE ASTA?

Barcares 1999

TEXTUL PENTRU ULTIMA PAGINA DACA NECESAR

Virgil s-a nascut pe 12 mai 1928 într-o frumoasa zona subcarpata, în comuna Barbatesti, judetul Vâlcea -România. Copilaria l-a leganat într-o atmosfera populata de personaje fantastice dar si reale, cele vazute zi cu zi, Dina, Ioana a lui Tita, nea Sâvu, Ioana Nastei, Ioana din vale, Nastoiu, mos Ciotu. Scoala primară a urmat-o în satul natal iar liceul, Al. Lahovary, la RâmnicuVâlcea. Prima etapa din viata se sfârseste în anul 1946. Pleaca la Bucuresti unde absolvează cursurile facultatilor de Litere si Filozofie si ale Institutului de Teatru terminate în 1950 şi cursurile sectiei de regie ale Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica în 1951 În 1949 cunoaste pe Beatrice Stanescu cu care se casatoreste iar apoi, firesc, apar copiii Crin, Luana si Dandu. Devine asistent universitar în 1950 la IATC catedra de Istoria Teatrului si catedra de Limba si Literatura româna. În acelas timp preda si la Conservator la catedra de Tehnica vorbirii scenice. Adevarata vocatie si-o gaseste la Teatrul National din Bucuresti, ca actor si director de scena, pâna în 1954. Apoi regizor artistic principal la teatrele din Braila, Galati, Pitesti. Spiritul de dascal înnascut îi permite, încadrul activitatilor culturale de la Casa Studentilor din Bucuresti, să descopere talente muzicale devenite mai târziu vedete nationale, Dan Spataru, Pompilia Stoian, Gheorghe Zamfir, Elena Merisoreanu, Angela Buciu... Din 1956 regizor artistic, jurnalist si realizator la Televiziunea Romana pană in 1980, o perioada mai putin benefica culturii si talentului sau, fiind suspus unei presiuni continue din partea sistemului. În 1980 paraseste tara si se stabileste în Franta unde a lucrat ca inginer de sunet si cameraman pâna în 1993. Imediat pleaca împreuna cu sotia în sudul Frantei. Fericirea n-a fost foarte lunga; în 1994 o pierde pe Bebe (Beatrice). Locuieste de atunci în”sihastria”sudului...