DINA

DINA 123

ASTRUCĂ-TE SĂ TE COTÂRCESC!

Acestea sunt cele mai vechi amintiri pe care le am despre Dina, când seara, la culcare, după ce îmi punea cămăşuţa de noapte,(ei da, pe vreme mea aşa ne culcam noaptea, în cămaşe de noapte, şi femeile şi bărbaţii şi copii,) mă punea să -mi fac rugăciunea şi să mă închin. Îmi e ruşine să spun dar trebuie să recunosc că de atunci nici nu miam mai făcut rugăciunea şi nici nu m-am mai închinat înainte de culcare. Mă întindeam în pat pe spate cu mâinile sub cap cât eram de lung-mi se părea mie-şi aşteptam ca Dina să-mi spună: - Astrucă-te să te cotârcesc,! Şi abia atunci mă făceam ghem şi ea mă învelea cu plapuma. Păcat că atâtea vechi cuvinte şi-au pierdut întrebuinţarea, pentrucă eu cred prin analogie cu cuvintele. brazdă, mânz, stejar şi încă vre-o câteva că sunt dacice. Ca şi"Astrucă-te să te cotârcesc”. Şi regret că pe vremea când eram student la litere şi filozofie nu i-am spus această expresie profesorului de dialectologie şi folclor Tache Papahagi. Poate el ar fi găsit o explicaţie, dar eu având o nostimă experienţă cu acest"Cotârcesc"m-am lăsat păgubaş. Am căutat în dicţionarul limbii române dar nu le-am găsit şi stând aici în sudul Franţei unde se vorbea vechea limbă Patoaz sau Doc, (chiar regiunea se numeşte Languedoc, adică limba doc,) şi vorbind cu bătrânii iam întrebat dacă se mai foloseşte limba veche. Mi-au spus un lucru valabil şi pentru expresia mea. Adică nu se mai foloseşte deoarece bătrânii se jenează să o mai folosească fiindcă tinerii se amuză şi îi ironizează când îi aud vorbind şi îmi amintesc de ce mi s-a întâmplat mie când eram student. Am plecat un grup de studenţi să facem într-un sfârşit de săptămână o excursie în jurul Bucureştiului la mânăstirea Pasărea (pe vremea aceia, în anii 1946-1947 era o întreagă aventură) şi noaptea a trebuit să dormim într-un restaurant părăsit, în paragină, dar care, având acoperiş, era totuşi bun. Cum noaptea era răcoare, chiar dacă era spre sfârşitul verii, ne-am întins pe jos dormind care cum apuca. O colegă a noastră care plecase foarte flu-flu-încerca să doarmă lângă mine dărdâind zdravăn de frig. Inimă miloagă (drept că îmi şi plăcea fata, era drăguţă) mi-am scos lodenul pe care îl luasem cu mine deşi tot drumul m-a incomodat,(de mai făceau şi mişto colegii de mine,) şi am vrut să o

DINA 124

învelesc dar cum era înaltă,(toată viaţa mi-au plăcut femeile înalte,) nu ştiu ce mi-a venit că i-am spus: - Astrucă-te să te cotârcesc.! Fata a roşit toată. Deşi era noapte, era lună plină aşa că am văzut. După ce s-a învelit mi-a spus la ureche, încet, căci se jena: - Domnule Sacerdoţeanu, vă ştiam un băiat fin şi delicat, vă ştiam un domn, un gentelman. Cum de aţi putut să-mi vorbiţi aşa? Este pentru prima dată în viaţa mea când mi se vorbeşte aşa de urât, aşa de vulgar. Am încercat să îi explic dar a fost în zadar.

Mi-a întors spatele, s-a"astrucat"şi s-a"cotârcit"cu lodănul meu iar eu am tremurat de frig toată noaptea. După ani de zile am reântâlnit-o la Casa Universitarilor la masă. Devenise şi ea cadru didactic în învăţământul superior, era lector la facultatea de litere. Tot frumuşică era, dar trăsăturile îi deveniseră dure, îşi pierduse puritatea şi inocenţa de odinioară şi aveam să găsesc imediat explicaţia. Urcase în ierarhia politică. Ajunsese secretar de partid pe facultate şi pe centru universitar! Când m-a văzut (îmi pierduse urma, eu lucrând în domeniul artistic) a avut un moment de tresărire. I-a înflorit chiar un zâmbet timid în colţul buzelor dar îmediat a devenit activista dură. A venit la mine şi mi-a spus: - Tov, Sacerdoţeanu (nu mai eram nici domne, nici pur şi simplu Vali,) să ştiţi că am pierdut destul timp să caut explicaţia expresiei de la mânăstirea Pasărea. Dar dacă primul cuvânt l-am găsit, într-adevăr că nu se mai foloseşte de mult, dar are o cu totul altă întrebuinţare(deşi prin analogie se poate asemăna cu ceeace mi-aţi explicat atunci,). Pe al doilea nu l-am găsit nicăieri. Probabil că nici nu există decât în imaginaţia unor persoane obsedate sexual. Văzând că nu reacţionez cu nimic-stăteam şi o priveam încercând să-i dau la o parte fardul şi masca dură ce o avea întipărită pe faţă şi să regăsesc pe Lelia de altădată, fata cu ochii mari de căprioară în a cărei privire umedă m-am oglindit pentru căteva clipe -a rămas derutată. M-a privit pentru o fracţiune de secundă cu aceiaşi ochi mari de odinioară, apoi cu o voce schimbată, ceva între vocea dură stereotipă de adineaori şi vocea caldă, catifelată de altădată, şi lăsând ochii în jos, mi-a spus aproape jenată: - "Astrucă-te"se folosea drept - Ascunde-te, (am răspuns eu privind-o drept în ochi, dar nevăzând-o pe ea, văzând-o pe Dina care stătea cu plapuma în braţe gata să mă învelească,)

DINA 125

- Dar probabil că Dina, neavând studii în dialectologie şi folclor, l-a folosit prin analogie, nefiind mare deosebire între"ascunde-te"şi ghemueşte-te ca să te co... - Şi în orice caz Dina nu poate fi acuzată de obsedată sexual şi încă cu un copil de doi trei ani ca să folosească celălalt cuvânt pe care nu l -ai găsit, oricât te-ai străduit să-l cauţi. Pardon, - "Să-l căutaţi, tov lector universitar”! Şi sunt sigur că a auzit foarte bine tot ce i-am spus, căci a plecat brusc având în ochi aceleaşi lacrimi ca atunci când mi-a întors spatele.

Apoi mi-o reamintesc pe Dina ducându-mă în braţe (şi m-a dus chiar când ajunsesem găligan mare şi eram mai înalt ca ea, Dina fiind o femeie scundă, nu cred că avea mai mult de 1,55 m.) ca: - Să văd eu, dac-o fi, dacă n-o fi!!! De mic copil am avut o curiozitate exagerată (pentru a găsi o explicaţie şi o scuză, încerc să-i spun o sete de a şti şi a cunoaşte) şi dacă doream ceva -şi ca orice copil mereu doream câte ceva-dacă mi se spunea că nu mai e, pe loc replicam: - Să văd eu, dac-o fi, dacă n-o fi!!! Abia izbuteam să pronunţ, şi încă peltic, cuvintele, că buricul pământului trebuia să vadă el "Dac-o fi, dacă n-o fi!” Şi cum după moartea fratelui meu mai mare părinţii îmi satisfăceau toate poftele, Dina mă lua în braţe şi mă ducea la faţa locului"să văd eu."Bineânţeles că în timp ce se duceau tratative cu mine că nu mai e -mai ales când era vorba de dulceaţă de fragi sau de zarzăne,(că tare îmi plăcea)-Dina, după o înţelegere tacită printr-o clipire de ochi cu mama, se ducea şi muta gavanoasa cu dulceaţă în alt raft. Apoi revenea şi mă ducea în braţe la locul cu pricina. Odată ce mă convingeam că"nu mai e", năzdrăvanul se liniştea de parcă niciodată nu râvnise la aşa ceva. Şi lucrurile reveneau la normal. Dar nu pentru mult timp deoarece iar doream câte ceva, iar"-Să văd eu dac-o fi dacă n-o fi"iar se ducea Dina de muta lucrul râvnit, iar mă ducea în braţe şi iar o luam de la început. Îmi reamintesc de altă năzdrăvenie, dacă poate fi numită năzdrăvenie căpoşenia mea.

Pe vremea aceia-adică cu 66 de ani în urmă-încă nu devenise televiziunea stăpână pe viaţa oamenilor şi oamenii nu deveniseră sclavii televiziunii. Pe vremea aceia oamenii trăiau o viaţă poate patriarhală, dar zău că era o viaţa mai umană. Păcat că generaţiile televiziunii nu mai au ocazia să cunoască şi aspectele acestei vieţi. Pe vremea aceia oamenii se

DINA 126

întâlneau de sărbători şi se vizitau reciproc de aniversarea zilei de naştere sau mai ales de ziua numelui, de onomastică cum se zicea. Având ocazia să călătoresc mult, prin multe ţări, am constatat că oamenii încă mai obişnuiesc să se felicite între ei cu ocazia aniversării zilei de naştere, dar ziua numelui nu le mai spune nimic, dacă le-a spus vreodată ceva. Mă înfior când îmi amintesc de vizitele ce se făceau în Bârzeştiul meu de odinioară. De Bobotează era curtea plină de sănii cu musafirii ce veneau la aniversarea zilei numelui mamei-se numea Iordana-iar a doua zi, încă nedesmeticiţi după petrecere, mergeam la Niculeşti, la Bărbăteşti, căci era Sf. Ion. Apoi de Sf. Gheorghe, la bunicul, la Neica Ghiţă Tomescu. De Sf. Costantin şi Elena, la tanti Lina la Pietrari. De Sf. Petre la Petrişor Iliescu. De sf. Dumitru la Popa Mitică.

De Sf. Mihail şi Gavril, întâi la nenea Mielu şi apoi acasă la noi că pe tata îl chema Gavril. De Sf. Nicolae la învăţătorul Dumitrescu, ca să nu mai vorbim de anul nou când în toate casele, fie de săraci fie de măi înstăriţi, se adunau finii la naşi sau de Crăciun ori de Paşti când casele erau pline de oaspeţi. Şi de un Paşte s-a mai petrecut o năzdrăvănie de a prichindelului din care, ca de obicei, tot Dina a plătit oalele sparte. Adică trei baniţe de ouă sparte. A treia zi de Paşti la noi era masă mare. Nu atât pentru mâncare, că toţi erau ghiftuiţi de ciorbă de căpăţână miel, de drob şi de friptură la cuptor ci pentru a ciocni ouă roşii (pe vremea aceia nu se vopseau decât ouă roşii, culoarea roşie simbolizând sângele lui Cristos nu ca acum când sunt şi verzi şi albastre şi galbene şi tot felul de culori.) Cum în cele trei zile de Paşti se strângeau multe ouă la biserică(toate femeile aduceau colivă şi ouă roşii se fie sfinţite şi cum după slujbă o parte se dădeau preotului şi cântăreţilor iar restul se împărţea la creştini ori la cerşetori) a treia zi de Paşti veneau la noi musafirii să ciocnească pe sătul ouă, să vadă cine are oul mai tare. Că şi aici era un ritual întreg, pe care şi noi copii îl respectam. Adică, înainte de a ne duce la biserică, încercam în dinţi, ciocănind uşor oul pe dinţii din faţă, vă vedem cum răsună. Pe cel mai porivit, îl băgam în buzunar şi după slujbă, ciocneam între noi după ce rosteam tradiţionalul: - Cristos a Înviat! - Adevărat a înviat!

DINA 127

Bineînţeles că cel care avea oul mai tare, îi lua celui învins oul spart. Eu am încercat sute de ouă în dinţi, dar trebuie să recunosc că niciodată nu am ştiut să aleg. Probabil că afon cum m-am născut şi fără pic de ureche muzicală, nu ştiam să aleg de aceia, (când îmi mergea,) trişam ciocnind cu oul de câţă, sau de bibilică cum se numeşte prin alte părţi. Dar nu prea îmi mergea căci copii se prinseseră că umblam cu mişcolanţe şi cereau să vadă oul. De geaba îl ţineam ascuns în caucul palmei scoţând numai capul oului afară. Aşa că eram eu băiatul popii, dar îmi goleau păcătoşii buzunarele de ouă, că ei ştiau să le aleagă iar eu nu puteam să-i cer lui Ilie al lui Mogoşanu ori lui Titu lui Darie să-mi aleagă. Îmi era ruşine de! Şi dela un ales de cel mai tare ou mi s-a tras ruşinea mai mare ca mine. Şi tot Dina m-a scos din încurcătură. În cămara de sub casă-(unde iarna se făcea baie în troacă pentrucă din această odăiţă se urca pe o scăriţă direct în dormitorul părinţilor-era un oblon care se ridică pe timpul cât se făcea baie ca să nu se treacă prin curte, prin frig şi zăpadă-şi se lăsa după baie şi se punea un covor peste el că nici nu puteai bănui că e un oblon acolo-) vara se puneau cloştele, fie la clocit, fie de desclocit. Ori se puneau baniţele cu ouă roşii adunate de la biserică să stea la răcoare urmând ca a treia zi, când veneau musafirii, să se aducă câte patru cinci fructiere pline cu ouă ca musafirii să ciocnească pe săturate. Şi cam întotdeauna Dina trebuia să aducă fructierele pline cu ouă. Acuma e adevărat că nici nu plecau musafirii şi deja cerşetorul Niţă Ciobu ori ţiganii aşteptau la poartă să primească ouole sparte. E drept că tata le cerea musafirilor să nu le cionească la ambele capete ca să aibă şi ţiganii şi cerşetorii plăcerea de a ciocni, măcar pe fundul oului. Nici azi nu ştiu ce mi-a venit, că îmi vine şi mie să cred că avea Dina dreptate când îmi spunea, -şi era nevoită să-mi spună des săraca-că; - Numai Neghiuţă ori Ucidă-l toaca ţi-a suflat în ureche să faci una ca

asta.

Căci altfel, cum era să-i treacă prin minte unui suflet nevinovat de copil să facă ce am făcut eu? Ori te pomeneşti că eram într-unul din momentele când apucat de streche făceam câte una nefăcută că Dina striga la mine: - Fugi impieliţatule că rup vergeaua pe curul tău. Dar cum mama şi Dina erau ocupate cu pregătirea mesei iar tata cu primirea musafirilor, nu au realizat că odorul mamei nu s-a mai întors din pivniţă unde îl trimesese mama să ducă ultimul coş cu ouă roşii pe care le adusese tata care tocmai se întorsese de la biserică. Venise mai repede

DINA 128

decât de obicei ca nu cumva să înceapă musafirii să vină şi el să nu fie acasă. Eu am pregătit coşul ca un copil cuminte dar văzînd cele patru baniţe pline cu ouă, m-am gîndit să aleg câteva ouă mai tari ca să-i bat pe toţi musafirii, nu numai pe copii de vârsta mea. Zis şi făcut. Dar ca să nu mai pierd timpul încercând ouole în dinţi, mai bine să încep să le sparg şi să-l aleg pe cel mai tare, care le sparge pe celelalte. Şi cum ouă erau -slavă domnului-berechet, le-am golit pe cele din coş în baniţe-atâta lucru doar îmi putea trece prin cap-şi am început să sparg la ele, punînd pe cele mai tari în căciuliţă(Paştele căzând în sfârşit de martie şi fiind încă frig purtam căciuliţă) iar pe cele sparte în coş.

Nici nu mi-am dat seama când s-a umplut coşul cu ouole sparte fiind prea absorbit de munculiţa mea. Aşa că am trecut la a doua baniţă punînd ouole sparte în prima baniţă goală şi ciuda mea cea mare era că tocmai când eram bucuros că găseam un ou care ajungea să spargă câte 15-20 de ouă, tocmai atunci se spărgea. Acuma şi mama cu Dina, nu ştiu undea le-a fost capul, poate erau prea prinse cu aranjatul mesei şi au uitat de mine, că doar pe Dina o auzeam mereu spunînd că"Babă frumoasă şi copil cuminte nu se există”. Ori că atunci când un copil tace şi nu ţipă, înseamnă că e pe cale să facă o prostie. Dar ce ştiu e că eram aproape gata cu spartul tuturor ouolelor din baniţe, ba începusem să le încerc şi pe cele alese din căciuliţă, când m-am speriat de-abinelea auzind-o pe Dina ţipând în spatele meu cât o ţineau puterile; - Părinteeeeeeeee, săi Părinte!

Abia atunci m-am desmeticit şi zbughi-o după zidul magaziei, tremurând de frică din toate încheieturile. Auzeam pe mama sfătuindu-se cu Dina ce e de făcut, musafirii erau la masă şi aşteptau ouole, dar ouă de unde. Până la urmă tot Dina a găsit soluţia: - Lasă cucoană că dau fuga la vecini si împrumut nişte ouă, că acum, fiind Paştele toată lumea are ouă. Mai ales că fiind primăvară găinile au început să ouă. Până să vină Dina din vecini a trebuit să răspund la strigăturile mamei, că nu puteau începe masa fără să fie aşezată toată lumea. Dar atâta lucru am priceput şi eu că nu-mi puteam încasa bătaia decât după ce pleca lumea, aşa că, spăşit şi cuminte, cu ochi plecaţi ca un plod ruşinos ce trebuia să par când era lume străină, am intrat în sufragerie, încasând

DINA 129

numai câţva ghionţi drept arvună. Dar odată ce am dat cu ochii de Cici Dumitrescu, de Petrică Teodosiu şi de Traian Cizmărescu, am uitat şi de ouă şi de tot. Norocul meu a fost că spre sfârşitul mesei, când ajunseseră la prăjituri şi la tort, popa Mitică ce fusese afară să dea fân la cai-cel puţin aşa zicea el, deşi când a intrat în sufragerie îşi încheia nasturii de la pantaloni-stătuse de vorbă cu Dina care deşi nu era la spovedit, i-a spus popii toată tărăşenia cu ouole sparte. Iar păcătosul de popă, stricându-se râs, i-a spus tatei. - Bine măi Viluţă, nu te-ai gîndit şi tu să aduci ouole şi aşa sparte, să le ciocnim în fund, să ne facem cheful, să ciocnim pe săturate? (De unde să ştie popa că băiatul le ciocnise la ambele capete.) Şi în timp ce Dina plecase să aducă baniţele cu ouă sparte, popa povestea isprăvile subsemnatului iar invitaţii se stricau de râs. Aşa cred că am scăpat de bătaie că a fost un râs şi o veselie de nici la un fedeleş nu ar fi fost atâta distracţie. De Paşti am scăpat basma curată şi cu fundul neînroşit de scatoalce, dar de Sf. Mihai şi Gavril, n-am mai scăpat nebătut. Şi nu ştiu cum s-a făcut, că tot Dina a fost pricina necazului meu. La fel era curtea plină de gabriolete, de docare sau de căruţe şi la fel masa era plină cu invitaţii care abia se încălziseră după ţuiculiţă şi chifteluţe calde cu cârnăciori şi slăninuţă şi jumări, când eu, pe nepusă masă, deşi eram la masă, nu ştiu ce mi-a venit,(nu ştiu unde auzisem eu vorba asta dar tare mi-a plăcut-cred că l auzisem pe năzdrăvanul de Getă Zamfirescu-) că dintr-odată m-am ridicat în picioare, (era cât pe-aci să răstorn pe mine farfuria cu supă, dar ce ar mai fi contat pe lângă cele ce au urmat) am bătut cât am putut din palme şi am strigat la Dina care venise să mai aducă un castron de supă cu găluşti, că eram la începutul mesei: - Dino, leagă câinii că vor să plece musafirii! La care toată lumea a înlemnit. Care cu lingura în mână, care cu ea în gură, care cu găluşca în gât. Şi s-a lăsat o linişte de mormânt. Iar eu eram tare nedumerit de ce nu se strică toată lumea de râs. Cred că nu a trecut nici măcar timpul de când povestesc întâmplarea, că tata scrîşnea din dinţi, mama încerca, când roşie ca sfecla, când galbenă ca lumânarea să întreţină atmosfera ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, că toţi musafirii s-au ridicat de la masă, aducându-şi aminte că uitaseră vitele pe afară, că găinile nu erau închise în coteţ şi vulpea atât aşteaptă, că...

Ce mai, fiecare după dracii ce-i aveau în ei, şi-au luat tălpăşiţa, unii făcând între ei schimbul de opinii:

DINA 130

- Al dracului copil, domnule. - Ce vrei dragă, copilul nu are nici-o vină, spune ce aude în casă.. - Vai de capul lui, ce o să se aleagă de el.. - Ăsta nepricopsit o să fie la casa lui. Şi până a spune"Tatăl nostru,"curtea a rămas goală-bineînţeles că nimeni nu i-a mai dat Dinei bacşişul obişnuit-iar când ultimul musafir ieşea pe poartă, tata m-a luat în braţe şi pentru prima dată în viaţa mea am început să le încasez. Nici azi nu ştiu dacă de frică sau de surprindera de a încasa nişte palme zdravene la fund, dar dintr-o dată m-am lăsat moale (deşi la început mă zvârcoleam ca un vulpoi prins şi aruncat intr-o butie-înainte de a fi căsăpit)şi cred că de frică m-am îngălbenit la faţă că Dina a şi sărit cu gura: - Părinte, moare copilul. - Viluţă, fii atent. - Săi Dino şi ad -o o ulcică cu apă să stropim copilul, a sărit cu gura vecina Ioana lui Tiţă, că se făcuse zarvă mare. - Lasă-i dracului de musafiri, Părinte, Doamne iartă-mă, că copilul e copil, ce ştie el, zice şi el ce aude. Cred că şi tata s-a speriat puţin simţindu-mă moale în braţele lui şi ma lăsat binişor jos. Eu, când am simţit pământul sub picioare, mai ales că slăbise strânsoarea din braţe, zbughi-o pe uliţa la vale, auzind totuşi în urma mea pe tata, jumătate furios şi jumătate abia ţinându-şi râsul: - Fugi Dino şi prinde leşinatul! Iar pe Ioana lui Tiţă murmurînd printre dinţi: - Drac mort ai văzut? Multe trăsnăi am mai făcut, dar aşa gogonate ca cele povestite mai sus numai în clasa întâi primară am mai făcut una. Nici acum, după 65 de ani, copilul de atunci nu-i poate ierta învăţătoarei grava eroare deşi în locul ei poate la fel ca ea aş fi procedat. Şi nu ştiu cum, dar tot în capul lui Dina s-au spart toate. Eram în recreaţie şi ca toţi copii-eram în clasa I primară-ne zbenguiam prin curte unii jucând"de-a Baba-Oarba", alţii de-a"Hoţii şi Vardiştii"iar alţii, printre care mă număram şi eu, jucând pietricele. Eram echipe de câte doi copii care ne aşezam pe pământ, netezam cu podul palmei locul să fie curat şi după ce alegeam cinci pietricele cât mai rotunde şi nu prea mari ca să încapă în podul palmei, le aruncam pe pământ. Dificultatea jocului consta că în timp ce aruncai o pietricică în sus, cu aceiaş mână (cu dreapta dacă erai ca toată lumea ori cu stânga dacă erai stângaci) să treci câte o

DINA 131

piatră prin portiţa mâinii celeilalte. Răsuceai degetul arătător peste degetul mare, desfăceai cât mai mult cele două degete de degetul gros şi le aşezai pe pământ, lăsînd sufucient spaţiu pentru a băga"prin poartă"pietricica luată cu ceailaltă mână, în timp ce pietricica era asvîrlită în aer. Jocul pare destul de complicat, dar după puţin exerciţiu ajungi să te descurci. Partea a doua a jocului este puţin mai complicată. După ce ai băgat pe poartă toate cele cinci pietre, făceai ambele mâini un cauc, puneai pietricelele înăuntru şi le aruncai în sus prinzându-le pe dosul mâinilor răsucite ca un jgiab iar apoi le aruncai din nou în sus şi aici era cea mai mare dificultate căci trebuia să prinzi toate pietricelele într-o singură mână. Tocmai terminasem o partidă cu Petrică Ţiganul (care era mare meşter la acest joc) dar pe care nu ştiu cum se făcuse că"îl rămăsesem”. Adică îl bătusem. Petrică, furios a aruncat pietricelele peste cap. Una din pietre (avea forţă danciu) a nimerit în fereastra şcolii făcînd-o praf şi ghinionul meu a fost că învăţătoarea (nu-i dau numele, căci e moartă de mult săraca şi Dumnezeu să-i ierte păcatele, dar parcă pe cel făcut cu mine, numai pe jumătate.) era în curte şi a văzut tot. Bineînţeles că toţi copii au fugit ca puii de potârniche, rămânând la faţa locului împricinaţii, adică Petrică şi cu mine. Învăţătoarea, deşi văzuse bine că Petrică aruncase piatra, a căşunat pe mine. De geaba am început să plâng strigându-mi nevinovăţia (de fapt plângeam de ciudă că dădea vina pe mine) căci verdictul a căzut implacabil: - Vali, mâine aduci cinci lei să pună geam nou Constantin Al Cizmăreascăi. Acum, după atâţi ani, realizez că învăţătoarea şi-a dat seama că Petrică nu avea de unde să aducă banii, cinci lei fiind o sumă frumuşică pe acele vremuri, dar era pentru prima dată în viaţă când cunoşteam pe propria piele nedreptatea. Şi era greu pentru copilul ce eram să accepte situaţia. Fără să mai vorbim de frica ce o aveam ca să le spun părinţilor tărăşenia mai ales că eram sigur că nici ei nu m-ar fi crezut, ştiind de ce e în stare comoara lor. De unde însă să fac rost de cinci lei?

M-am zvîrcolit o bună parte din noapte în pat fără să găsesc soluţia. Cum a doua zi trebuia să aduc banii că altfel nu mă primea la şcoală ba şi mai rău ar fi trimis un bileţel părinţilor, mi-a dat Dumnezeu gândul bun (deşi Dina ar fi zis că numai Necuratul mi-a şoptit la ureche o drăcie aşa de mare şi asta pentrucă nu-mi făcusem rugăciunea seara-că parcă de rugăciune îmi ardea mie -) şi mi-am amintit că în birou aveam o monedă

DINA 132

de argint de 100 de lei (o avere pentru acele timpuri, ţinînd cont că leafa unui învăţător era de 1500 de lei pe lună) pe care mi-o adusese Moş Crăciun. Abia am aşteptat ca să se scoale mama şi tata şi să coboare la bucătărie că m-am dus în birou. Era încuiat, dar ştiam unde era cheia. În călimara de pe birou, căci părinţii nu se fereau de mine mai ales că aveam multe păcate, dar de furat nu furam. Nici nu cotrobăiam peste tot.

Am luat moneda care strălucea mai mare dragul. Am coborât şi eu la bucătărie şi mama şi Dina au fost foarte mirate că pentru prima dată mi-am băut cana cu lapte fără probleme şi am plecat la şcoală ca cel mai cuminte copil, fără să întărât pe Osman sau să sar într-un picior.

M-am dus la şcoală şi cu aerul cel mai nevinovat am dat suta de lei învăţătoarei care a căscat ochii mari când a văzut-o deoarece cunoştea posibilităţile părinţilor mei şi deşi erau oameni cu stare, nu erau aşa de bogaţi ca să dea pe mâna unui mucos o bună parte din salariu pe o lună.

S-a uitat lung la mine şi a luat banii fără să zică nimic. Într-adevăr că în recreaţia mare a venit nenea Constantin şi a pus geamul în timp ce eu îl înjuram printre dinţi pe Petrică dar m-am luat cu joaca şi am uitat şi de ţigan şi de geam şi de sută. Liniştit, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, am venit acasă. Dar acasă era tărăşenie mare. Curtea era plină de femei ce fuseseră la sapă şi în timp ce săpătoarele luau masa, tata şi mama erau în mare fierbere (că aşa e când e să se aleagă praful) deoarece nu aveau destui bani să plătească femeile. Mama s-a dus să ia suta mea de lei cu împrumut, să o trimită pe Dina să o schimbe la cârciuma lui nenea Mielu, să plătească femeile iar peste câteva zile când luau leafa, să pună suta la loc. Dar de unde să ia suta? Suta era la învăţătoare căci eu uitasem să iau restul. Şi mai bine că am uitat. Căci chiar dacă m-aş fi gîndit să-l iau, cu mintea mea de om deştept aş fi pus banii la loc ori aş fi fost obligat să spun de ce am schimbat banii şi vai de fundul meu, şi că am spart geamul-deşi nu îl spărsesem-şi că am luat banii fără să spun, chiar dacă erau banii mei. Mama cu tata se uitau suspicioşi unul la altul. Poate că au luat banii şi au uitat, căci în nici-un caz nu se punea problema unui furt. Căci cine să intre în casă? De Dina nici pomeneală. De subsemnatul nici vorbă.

DINA 133

Atunci unde sunt banii? Tocmai când zarva era în toi şi nu ştiau pe unde să scoată cămaşa a apărut pe poartă învăţătoarea care femeie serioasă le-a explicat părinţilor că i-a fost frică să-mi dea mie restul la sută să nu pierd banii pe drum deşi era tare nedumerită că au putut să-i dea unui copil atâţi bani. Nu ştiu cum s-au descurcat bieţii părinţi căci eu o şi zbughisem în grădină iar Dina, care era de faţă, după câteva clipe că rămăsese ca lovită cu leuca, pentru a salva situaţia şi mai ales să salveze odorul, a spus (şi mai bine tăcea, că numai că nu le-a încasat ea înaintea mea, că ea mă strică) că ea mi-a dat banii, ca să nu se supere cucoana. Bineînţeles că nici ea nu a avut mai multă minte ca mine. Căci cine ar fi creazut că Dina putea să aibe atâţia bani? Hai să zic, dacă ar fi avut mărunţiş, că putea spune că sunt din bacşiş, dar o monedă întreagă? Plus faptul că suta lipsea din birou. Nu ştiu cum s-a terminat istoria cu jigodia de învăţătoare, dar se pare că cel puţin cu plata au scăpat cu faţa curată Ce or fi vorbit bieţii mei părinţi între ei, ce s-or fi îngrozit de ce îi aşteaptă cu o odraslă care pe lângă toate celea mai şi fură, nu ştiu. Dar ştiu că spre surprinderea mea, în loc să se pună cu bătaia pe mine (pe care aş fi încasat-o fără să cârtesc) când Dina a izbutit să mă aducă acasă, i-am găsit stând pe scaunele pe care mâncaseră femeile, trişti şi supăraţi foc şi fierbând de mânie. Mama a încercat să mă ia cu binişorul, dar nu ştia cum să înceapă. Tata, mai blajin, sau poate vă vadă tot ce zăcea în mine, nu mi-a spus că ştia de lipsa sutei, şi m-a întrebat de unde am avut banii. Încurajat de faptul că nu s-au pus cu bătaia pe mine, cu aerul cel mai senin din lume am trântit o minciună la care şi Dina care avea o vorbă"că minciuna nu e minciună dacă nu o crezi şi tu pe jumătate"a rămas cu gura căscată iar tata cu mama s-au uitat lung unul la altul şi nu ştiau ce să creadă. - I-am găsit lângă un câine mort. - Unde i-ai găsit? - Lângă un câine mort. Într-adevăr că venind spre casă (de aceia am şi întârzâiat că am ajuns acasă când femeile erau la masă) unul din copii a ieşit înaintea noastră şi ne-a spus că pe râu e un câine mort. Nu ştia dacă se înnecase sau fusese aruncat mort. Cum bineînţeles că nu în fiecare zi aveam ocazia să vedem un câine mort (mai ales în sătucul nostru uitat de Dumnezeu în care nu se

DINA 134

întâmpla niciodată nimic) toţi copii buluc lângă câine, bineînţeles fiind foarte impresionaţi de cele văzute. Dar de aici până a justifica banii şterpeliţi că i-am găsit lângă câine, mărturisesc că nici acum după 65 de ani nu izbutesc să găsesc nici-o legătură. Cu atât mai puţin bieţi părinţi care cred că se întrebau îngroziţi ce va ieşi din mine cu o imaginaţie aşa de bolnăvicioasă, mai ales aerul serios cu care minţeam. Nu are rost să povestesc situaţia penibilă ce a urmat. Nici cum mult timp după aceia îmi supraveghiau orice mişcare şi orice vorbă. Până şi Dina se uita la mine ca la femeia cu barbă dela bâlci. Chiar peste zeci de ani rămăsese vorba în familia noastră de"Suta găsită lângă un câine mort".

DINA 135

TAINA DINEI

Farmecul copilăriei este că în înconştienţa vârstei treci repede de la una la alta şi fapte care pentru cei mari dau multă bătaie de cap având cei mari prostul obicei de a despica firul de păr în patru, pentru cei mici trec fără să lase urme. Ca un val ce şterge urmele paşilor pe nisipul de pe malul mării. La fel şi cu mine care de a doua zi am şi uitat poveştile năzdrăveniilor mele, fiind gata pentru altele. Cred că eram în clasa doua, adică aveam şase ani (căci m-am dus în clasa întâi primară la cinci ani jumătate) când într-o duminică Dina şi-a pus ţoalele de sărbătoare şi luând în spinare rufele curate ale lui bunicu, mi-a spus: - Hai Vali cu mine la Bărbăteşti să-i ducem primenelile lui Neica Ghiţă, (adică lui bunicul). În fiecare sâmbătă sau duminică Dina îi ducea bunicului rufele pe care le spăla în cursul săptămânii. Eu eram în al nouălea cer de bucurie, căci marea mea plăcere era să mă duc la Bărbăteşti, la"Tata Mare"cum îi ziceam bunicului.

De obicei ne duceam cu gabrioleta dar de data asta ne-am dus pe picioare. O plăcere în plus căci deşi erau cinci kilometri nu ştiam pe vremea aceia ce era oboseala şi în plus o luam pe scurtătură pe la joagărul lui Pârvulescu şi ce putea fi mai frumos decât să vezi cum vine apa pe scoc şi mişcă joagărul.

Ce m-a mirat e că trecând prin dreptul magazinului lui Constantin Cizmărescu s-a oprit şi a cumpărat nişte halva şi bomboane. După ce mi-a dat şi mie a împăturit restul în jurnal şi mi s-a părut curios că de obicei când mergeam la bunicul, mergeam întins, nu ne opream nicăieri. Am întrebat-o pentru cine a luat halvaua şi bomboanele iar Dina mi-a răspuns cu o voce mai altminteri decât de obicei: - Am eu o taină...

Eu n-am zis nimic.

Doar fiecare om are tainele lui. Mai ales că auzeam des vorba asta, dar nu prea ştiam ce înseamnă. Aşa ne-am văzut de drum mai departe, eu ronţăind la bomboane iar Dina cu gândurile şi tainele ei. După ce am dus ţoalele lui Tata Mare (bineînţeles eu mâncându-mi porţia mea de"găinaţ în tigaie"căci aşa"se glumea Tata Mare cu mine când

DINA 136

îmi spărgea în tingirea de tuci cu trei picioare două ouă şi le făcea prăjite”) am plecat pe drum la vale. Dar în loc să o luăm spre Stroilete, pe drumul nostru, s-a abătut pe uliţa lui Şontu şi s-a oprit în faţa unei porţi mai acătări. A desfăcut zăvorul şi am intrat în casă. Eu nu cunoşteam gazda care era o femeie socotită, dar amărâtă săraca, era văduvă, că avea cârpe negre la poartă, semn de văduvie. Da se vede că era văduvă de mult, că din negre cârpele se făcuseră aproape albe, de ploi, zăpadă şi soare. Pe o laviţă era un copil cam de vârsta mea, dar tare era slab şi galben. Dina a zâmbit şi a luat copilul în braţe şi a început să-l pupe, ba râzând, ba plângând. Copilul stătea sfios şi nu zicea nimic, nici măcar când Dina a despădurit basmaua în care înnodase hârtia cu halva şi bomboane şi i le-a întins. - Uite pe Tomiţă, copilul meu.

Eu iar n-am zis nimic nici nu m-am arătat mirat că Dina nu-mi spusese că are un copil. Până la o anumită vârstă lucruri fără împortanţă ţi se grevează în memorie pentru toată viaţa, iar alte lucruri importante se trec cu vederea. Pentru mine era un lucru obişnuit ca toate femeile să aibe copii. Şi dece nu şi Dina? Sau poate bărfelile satului nu-mi pângăriseră încă timpanele copilăriei mele? E drept că o auzeam deseori pe Dina, mai ales seara după ce termina treburile, cântând:

Am iubit ce nu mi-a fost iertat, ori Bate-l Doamne pe cela Care mi-o rupt inima. Dar, Parcă Tanti Măriuca nu cînta: Dragostea e ca şi-o râie Te mănîncă sub călcâie. Ori Cruce albă de mesteacăm Rătăcită printre creste.

Şi ce e cu asta? Fiecare cântă ce vrea şi ce are poftă. Am stat ce am stat şi pe urmă am plecat. Drept să spun eu am încercat să mă joc cu copilul cât timp Dina a tot tăinuit nu ştiu ce cu femeia, dar era tare sfios copilul, aşa că m-am lăsat păgubaş. Ba chiar mi-a părut bine când am ieşit iar pe uliţă şi am luat-o pe drum la vale numai că Dina, care de obicei era veselă şi nu-i tăcea guriţa neam, de data asta parcă îi luase Dumnezeu graiul că nu vorbea nimic.

DINA 137

Nici măcar nu mi-a spus de ce taină era vorba şi eu tare aş fi vrut să cunosc şi eu taina de care îmi vorbise. Dar cu cine să te înţelegi, cu muta?. Am ajuns acasă şi am şi uitat povestea cu copilul, eu avînd treburile şi grijile mele. După vre-o doi ani Dina a început dintr-odată să se jelească şi să-şi smulgă părul din cap şi când am întrebat-o pe mama de ce plânge Dina, mama mi-a spus că are o mare supărare. Noroc cu ţaţa Ioana lui Tiţă că mi-a spus: - Vai de capul ei de amărâtă, i-a murit de oftică copilul din flori. Acuma ştiam eu ce înseamnă copil din flori.

Ori tufan.

Dar asta nu-mi spunea mare lucru, că doar aveam doi colegi la şcoală care erau copii din flori.

Dar erau copii ca toţi copii. Ba mai deştepţi ca noi ăştelalţi, aşa că nu prea înţelegeam de ce toţi oamenii mari îi căinau când era vorba de ei. Ori ca acum ţaţa Ioana care plângea şi pe Dina şi tufanul.

Abia acum m-am desmeticit eu şi m-am întrebat: - Oare asta să fi fost taina Dinei?... *****

Abia după mulţi ani aveam să-i aflu taina.

Una din tainele Dinei. Căci se pare că a avut multe taine, eu cunoscându-i numai două, una mai cutremurătoare ca alta... Revenind în ţară după douăzeci de ani de când luasem drumul pribegiei şi la 60 de ani după povestirea celor de sus, m-am dus în cimitir să mă întîlnesc cu cei ce mi-au fost dragi cândva... cu colegii de şcoală primară cu care am copilărit... cu vecinii... Dintre colegii de şcoală nu mai era în viaţă decât Mitu Ciotului cu care când ne-am întîlnit pe uliţă, ne-am îmbrăţişat având lacrimi în ochi: - Doamne Domnu Vali, bine că apucai să te mai văd înainte de a închide ochii. - Bine te-am găsit Mitule. Da unde e Petrică şi Titu şi Culice şi Veronica şi Fănica şi... - Sunt toţi în Valea Moşului Domne Vali (Cimitirul fiind la poalele dealului"Valea Moşului”, toată lumea când vroia să spună la cimitir, spunea Valea Moşului)

DINA 138

- Hai măi Mitule şi termină cu domnia. Ai uitat că ne jucam amândoi cu puţa în ţărână? Ai uitat de câte ori mă duceai în cârca la şcoală când ploua, că eram plăpând? - Cum să uit Domne Vali, ce, eştea sunt lucruri care se uită? Da văd că nici dumneata nu ai uitat deşi au trecut atâţia ani şi că ai umblat-după cum vorbeşte lumea-prin lumea largă şi străinătăţuri- E, atunci am terminat cu domnia. - Da Domne Vali. - Mitule, dacă nu încetezi cu domnia, mă jur că nu mai stau de vorbă cu tine! Bine înţeles că am mai stat mult de vorbă cu Mitu pe parcursul celor patru luni cât am rămas în satul natal, dar nici-odată nu l-am putut face să nu-mi zică Domne. Probabil unde"Străinătăţile"cum zicea el m-au înstrăinat de satul meu şi de locuitorii lui. Aşa am cunoscut şi eu preţul"Domniei"căci aproape toţi locuitorii cu care mă întâlneam pe drum, după ce ne dădeam bineţe, îi auzeam întrebându-se între ei: - Cine o fi? - Nu ştiu Lino, că acum îl văd pentru prima dată. - O fi vr-un venetic venind după afaceri. - Ori o fi cineva venind pe la vre-o rudă. - Sau când mă întâlneam cu oameni mai în vârstă. - Cine e bă Costică, că parcă mi-e cunoscut? - E Domnu Vali, Titule. - Fugi bă că nu poate fi Domnu Vali. Prea ar fi îmbătrânit. - Ce vrei bă vere au trecut 20 de ani de când nu a mai venit prin sat. - Bă frati-mi-o, da merge ca lunaticu. Nu vezi cum se uită în stânga şi în dreapta, de parcă ar vedea prima dată locurile eştea. Şi doar nu s-a schimbat nimic în comună de cât hăul- S-o fi schimbat în el ceva bă vere prin străinătăţile elea. - Te pomeneşti că a venit să închidă ochii acasă. - Că bine zici bă vere. Uite, mi-a spus Vasile al lui Fleaşcă că-l vede în fiecare zi intrând în cimitir şi se plimbă pe la toţi morţii. Stă un conac întreg de vorbă cu ăi de nu mai sunt. - Păi doar în cimitir se mai poate întâlni cu ăi de-un leat cu el. Într-una din peregrinările mele prin cimitir, în timp ce mă oprisem la mormîntul Dinii (şi mormântul ei era mic ca şi ea) şi citeam dus pe gânduri literele aproape şterse de pe cruce: - Toma Hirizan. Şi în paranteză Tomiţă. Iar dedesubt:

DINA 139

Constandina Hirizan. Şi în paranteză Dina, s-a apropiat de mine Ilie al Tucului, fostul cântăreţ al bisericii, acum un bătrânel cocoşat ce mergea sprijinindu-se în ciumag, dar tot sprinten şi tot vorbăreţ ca altădată. - Bună ziua Vali. (Era pentru prima dată de când revenisem în comună când eram strigat pe diminutivul de copil şi când mi se spunea pe nume). Aşa e că numai cu morţi ne mai putem înţelege în ziua de azi, tineretul vorbind altă limbă şi avînd alte obiceiuri! - Bună ziua Nene Ilie! Şi i-am strîns cu căldură mâna. Mâna care zeci de ani a bătut de câte două ori pe zi toaca în clopotniţa bisericii. - Da ce e cu dumneata, că ieşisei la pensie încă acum 20 de ani, când încă eram în ţară şi locuiai la Bodeşti, la 2 kilometri de aici. Ce vânt te aduce prin cimitir? - Păi tot la Bodeşti locuiesc, dar eu sunt ca armăsarii dela armată care deşi au fost de mult reformaţi, cum aud trompeta gornistului încep să fornăie şi joacă din copitele de mult nepotcovite. La fel şi eu. Când aud toaca-mai ales că nepricopsitul de dascăl tot n-a învăţat să o bată bine, deşi de zeci ani îi tot arăt-îmi iau ciumagul şi pe drum la vale la biserică. Mai sting un muc de lumânare ce mai pâlpâie înainte de a-şi da duhul, mai şterg o icoană, şi dacă e frumos întru în cimitir să mai îndrept o cruce putrezită gata să cadă pe jos, mai,. A, te uitai la crucea Dinii? Săraca de ea, că tare frumuşică era când era tânără şi tare harnică a fost toată viaţa. Dar cum de a fost îngropată aici? Doar îi făcuse mama casă în Bărbăteşti, ba din câte îmi aduc aminte chiar lucra ca îngrijitoare la spital, de ce nu a fost îngropată acolo?... - Hei Vali, taine omeneşti.. Ea a vrut să fie îngropată aici. Da nu ţi-a spus nimic Dorela (sora mea)? Că doar ea a îngropat-o şi îi îngrijeşte mormântul. - Nu nene Ilie. De fapt avem atâtea de vorbit că ne trebuie mult timp pentru a depăna cei 20 de ani de despărţire. Îmi pare rău că de 30 de ani m-am lăsat de fumat, că acum tare aş pufăi o ţigare.. Hai să stăm pe lespedea asta, că sunt ostenit.. A căzut pe gânduri. Şi-a luat ciumagul şi s-a şezat pe o lespede răsturnată alături de mormântul Dinii şi şi-a pus ciumagul cu mâna dreaptă între picioare făcând în neştire cerculeţe pe nisip.. - Era într-o duminică... Era duminica Tomii... După slujbă, după ce toţi credincioşii plecaseră care pe la cârciumă să joace popice care pe la

DINA 140

treburile lor, părintele îşi schimbase odăjdiile şi le pusese în cuierul din altar iar eu adunasem ceara de la lumânările arse şi mai schimbam câte o vorbă, părintele în altar iar eu trebăluind prin biserică. Când am terminat ne pregăteam de plecare. Eu eram cu cheia în mână să închid biserica dar în amvon ne aştepta o fătucă cu un prunc în braţe. Eu m-am şi mirat că era tînără, nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Şi nici nu era din Bârzeşti. Stătea pironită în uşa amvonului şi se uita nicăeri. Adică se uita la noi da fără să ne vadă. Era pe altă lume. Părintele s-a uitat la mine, eu la părinte şi nu ştiam ce să facem. Până la urmă părintele s-a apropiat de fată şi i-a pus mâna pe umăr. Fata a tresărit de parcă atunci venise din altă lume că era să scape copilul din braţe. Când părintele, cu glasul lui blajin a întrebat-o: - Ce nevoie te aduce la mine? Fata a zis. - Am venit să-mi botezi copilul părinte, că e firav şi mi-e frică să nu moară. Părintele iar s-a uitat la mine, eu iar la părintele şi nu ştiam nici ce să zicem, nici ce să facem. Era pentru prima dată când vedeam o femeie cu copilul venind la botez singură, fără bărbat, fără naş, fără vecini, fără nimeni de.. Şi mai ales aşa pe nepusă masă, fără să anunţe popa cu câteva zile înainte ca să pregătească cristelniţa cu apă pentru botez, fără să aducă certificatul de naştere ca să completeze certificatul de botez.. fără nimic.

Dintr-o dată părintele s-a uitat fix în ochii fetei şi a ridicat din sprâncene...

Fata s-a uitat şi ea fix la părinte, fără să plece ochii în jos.

N-aş putea spune cât s-au uitat fix unul la altul, dar dintr-odată l-am văzut pe părintele că s-a întors în biserică spunându-mi peste umăr: - Bagă fata în biserică şi închide uşile amvonului. Zis şi făcut. Între timp popa şi-a pus patrafirul şi i-a făcut semn fetei să se apropie şi să se aplece sub patrafir. Am înţeles eu că se pregătea să o spovedească dar fără să înţeleg dece. M-am retras în amvon şi drept să spun la fel ca acum simţeam nevoia să pufăiesc o ţigare dar mi-era teamă că termină părintele spoveditul şi are nevoie de mine. Ce au tăinuit nu ştiu, dar ştiu că aş fi avut timp să fumez şi două ţigări până ce au apărut în amvon. Şi a fost pentru prima şi ultima dată în viaţa mea când am văzut o femeie spovedindu-se cu copilul în braţe.

DINA 141

Cum a ieşit în amvon, părintele mi-a spus cu o voce aspră cum nu îmi vorbise niciodată, că zău că mi s-a făcut frică: - Pregăteşte cazanul cu apă, cu lumânările, cu foarfeca şi uleiul pentru botez până ce eu îmi pun odăjdiile! Eram eu tânăr-asta se petrecea cu peste 50 de ani în urmă-dar eram de câţiva ani dascăl şi ştiam rosturile unui botez. Ori acum se răsturnaseră toate rosturile. În timp ce fata desfăşa copilul, desfăşat un fel de a spune că nu era înfăşat decât într-o fustă ruptă pentru a-i încropi un scutec, eu pregăteam cele de trebuinţă întrebându-mă în sinea mea ce s-o fi întîmplat, ce i -o fi putut spune fata la spovedit de s-a schimbat aşa părintele. Când totul a fost gata, părintele s-a apropiat de copil şi pentru prima dată când am văzut că un zâmbet i-a înflorit pe faţă când i-a spus fetii: - Hai să creştinăm pruncul, (şi parcă un zâmbet i-a înflorit în colţul gurii fetei) că el n-are nici-o vină că lumea e plină de ticăloşi. - Parinte, dar n-avem naşi. - Tu ai să fii naşul. - Şi naşe? - Maica Domnului... - Cine a mai avut ca tine naşe pe Maica Domnului, flăcăule? Şi aşa am devenit naş că aproape îmi venea să râd când mă întreba Părintele: - Te lepezi de Satana? - Iar eu răspundeam: - Mă lepăd de Satana. - De trei ori. - Iar mai departe, când a treia oară am răspuns: - M-am lepădat de Satana, m-a pufnit râsul. Noroc că am icnit ca şi când mă apucase tusea de tutun. Înainte de a termina botezul, părintele a întrebat fata şi atunci am aflat cum o chiamă: - Ce nume vrei Dino să-i dăm flăcăului? Dina a ridicat din umeri şi a început să înfaşe copilul, căci părintele scosese prosoapele dela două icoane şi i le dăduse. Părintele, pentru prima dată a început să zâmbească şi a zis: - Păi să-l botezăm Toma, că tot e Duminica Tomii astăzi. - Dar să ai grije Tomiţă, să nu fii ca Sfântul Toma necredinciosul. Glumă la care toţi trei am început să râdem. Ba şi Toma, de unde înainte plânsese de mama focului că era apa rece în cristelniţă, acum zâmbea prin somn, că adormise.

DINA 142

- Iar tu Ilie te duci la primărie să declari naşterea copilului. Îl declari pe data de astăzi, căci s-a născut azi dimineaţă în zori.(Pe semne că îi spusese la spovedit). Şi-acum, hai acasă. Hai şi tu Ilie să bem un pahar în cinstea noului născut. Când am ajuns acasă şi am intrat pe poartă, părintele primul, pe urmă Dina cu Toma şi ultimul eu, cucoana preoteasă tocmai te lua în braţe din leagăn că ţipai cât te ţinea gura. Părintele a luat-o în casă pe cucoana preoteasă şi ce au vorbit nu ştiu, dar după un timp au ieşit amândoi afară. Dina începuse să te legene, că ţinea în mâna stânga copilul ei şi cu dreapta te legăna pe tine. Părintele a zis: - Dino, uite ce am hotărît Ionica cu mine. Până s-or aranja lucrurile să rămîi la noi că tot avem şi noi copil mic şi pe urmă om vedea, că bun e Dumnezeu. Acum ia nişte scutece de ale lui Vali de pe sârmă că sunt la uscat şi înfăşează copilul iar noi Ilie să bem un pahar de ţuică în cinstea finului tău. Până să aducă părintele sticla cu ţuică, cucoana s-a apucat să -i arate Dinii cum se înfaşe copilul că nici atâta lucru nu ştia săraca... - Dar după câte îmi amintesc Dina avea o soră -Floarea-şi un frate. De ce nu s-a dus acasă? - De ruşine. Dina era tânără, avea 16 ani, şi când a rămas însărcinată a plecat la munte să lucreze-era mare ruşine pe vremea aceia să faci un copil de fatăşi a venit acasă când a simţit că i se apropie sorocul. A venit pe picioare de la Brezoi dar nu a mai ajuns la Bărbăteşti că au luat-o durerile facerii când cobora Şuia -că a luat-o pe drept-şi a născut singură săraca. A născut în troiţa din Marcea. A născut chiar în dimineaţa aceia şi neştiind rosturile, fiindu-i şi frică să nu-i moară copilul-ce ştia ea săraca-a venit direct la biserică la Bârzeşti să-l boteze, să nu moară copilul necreştineşte. Cum să se ducă ea acasă cu copil mic în braţe? Acasă unde mai era o fată mare şi un frate abia venit din armată şi un tată sărac şi amărât, că mamă-sa murise de mult.

De multe ori m-am gîndit ce o fi fost în sufletul bietei Dina. - Dar de unde ştii toate aceste detalii? - Am şi eu tainele mele... - Din câte îmi amintesc parcă şi pe fratele Dinei îl chema tot Toma. - Tot. Şi pe tatăl ei tot Toma îl chema, dar noi nu aveam de unde să ştim. A fost o simplă întâmplare că părintele l-a botezat Toma, căci se întâmplase toată tărăşenia în ziua de Duminica Tomii. - Eu nu îmi amintesc nimic. - Păi nu ai cum să-ţi aminteşti că erai mic, abia te născusei.

DINA 143

- Singurul lucru ce-mi aduc amintesc este că m-a dus odată Dina la Bărbăteşti şi mi-a arătat copilul. - Nici eu nu prea ştiu bine ce s-a mai întâmplat. Da ştiu că tot satul a fost în fierbere două săptămâni, ştii vorba ceia: - Foaie verde lobodă

Gura lumi-i slobodă, Toate babele au încercat să afle cu cine făcuse tufanul, mai ales că era venetică, nu era din sat, Dar după un timp lumea şi-a văzut de treburile ei şi a lăsat-o în pace pe Dina. Poate şi ca să scape de gura lumii-să nu o vadă mereu cu copilul în braţe-ori poate şi că îi era greu să şi muncească (că nu s-a mai dus la munte, a rămas la dumneavoastră în curte) ori cine mai ştie de ce, au dus copilul la Bărbăteşti, că era o femeie căreia îi murise pruncul şi era beteagă, nu mai putea face copii şi îl luase de suflet.

Cu timpul i-am pierdut urma, până ce am aflat că murise bietul copil.

Nenea Ilie al Tucului s-a oprit din vorbă şi a căzut pe gânduri. Numai cu ciumagul dintre picioarele desfăcute continua în neştire să facă cerculeţe, deşi tot locul era plin de cerculeţe peste cerculeţe... După un timp s-a ridicat cu greu de pe lespedea de piatră, a oftat adânc şi a încheiat... - După câţva ani de la botez-cred că cinci, şase ani-l-am îngropat aici pe finul Tomiţă. Şi dacă la botez nu am fost decât părintele şi cu mine, la înmormântare a fost aproape tot satul. Şi după cum plângea unul dintre cei ce duceau coşciugul, cred că era tatăl copilului. Dar dacă Dina a ţinut toată viaţa taina asta, cu ce drept am fi încercat noi să-i aflăm taina?... - Vezi Vali, a continuat nenea Ilie, fiecare avem tainele noastre şi de multe ori tare ne e greu să ne ducem singuri povara tainelor. De aceeia mam întrebat deseori în timpul lungii mele vieţi cum de au tăria preoţii să ducă zi de zi, noapte de noapte de-alungul atâtor ani nu numai tainele lor, cât mai ales tainele altora şi uneori grele taine.. ticăloase taine... cumplite taine.

Eu nu-mi reamintesc nimic din toate acestea.

Poate erau lucruri tabu. Eu îmi vedeam de copilăria mea, Dina făcând pare din decor, din familie. Cu Dina m-am pomenit de când am deschis ochii, cu Dina am trăit zi de zi şi tare fericită copilărie am avut, fără să-mi dau seama, fără să ştiu că fiecare moment trăit, era un moment de fericire. Dina era lângă noi, era cu noi. Când a venit pe lume sora mea aveam şase ani. Dina a ajutat-o pe moaşa Nasta să moşască şi tot Dina a crescut-o şi pe sora mea. Apoi, când

DINA 144

a murit tata-aveam 12 ani-Dina a devenit stâlpul familiei, preluînd şi treburile de bărbat căci sărăcia începuse să-şi arate colţii. Mai ales că începuse şi războiul. Mă cutremur de câte ori îmi amintesc de devotamentul,(Dar ce zic devotamentul?)de totala dăruire cu care şi-a împletit sărmana ei viaţă cu vieţile familiei mele. Era un pumn de om Dina, dar ce uriaşe inimă era ascunsă în trupşorul

ei.

Fiind elev la liceu la Râmnicul Vâlcea-erau 32 de kilometri între Râmnic şi Bârzeşti-şi după moartea tatei nemaiavând posibilitatea să locuiesc la gazdă m-am mutat la internat.

La internat, ca la internat. Locuiam câte 10-12 elevi într-o cameră şi nu în asta consta dificultatea, ci că mâncarea nu era nici consistentă nici suficientă. Şi atunci mama îmi complecta mâncarea cu alimente trimise de acasă. De multe ori când privesc retropesctiv viaţa mea, mă cuprinde ruşinea şi uneori remuşcarea când compar greutăţile-ba pot zice sacrificiile-pe care le-a îndurat mama ca să mă crească şi ceeace am făcut eu la rândul meu pentru copii mei. Deşi vremurile erau vitrege, eu totuşi am avut până la bătrâneţe soţia mea alături de mine şi am avut totuşi alte condiţii de viaţă.

Da nu despre mine e vorba, ci de Dina. Dina care venea pe jos 32 de kilometri cu baniţa cu mâncare pe cap plecând din viul nopţii şi care se şi întorcea încă 32 de kilomteri seara acasă, şi tot pe jos. Fiind tânăr elev, adică la vârsta de 14-15 ani, am făcut de două ori pe jos acest drum. Odată venind de la Râmnic acasă şi odată ducându-mă de acasă la Râmnic. Cu toată tinereţea drumul a fost un coşmar. Şi eu nu aveam baniţa cu mâncare pe cap. Eu eram cu mâinile goale, eram cu mâinile în buzunar. De obicei se spune că se pot parcurge 4-5 kilometri pe oră. Se poate, dar nu mergând ore în şir şi nu 32 de kilometri. Acum mă întreb îngrozit, cum a fost cu putinţă, de unde a avut forţă Dina să facă atâta drum? Mai ales că nu a avut tot timpul un tovarăş cu care să mai stea de vorbă.

Cine i-o fi ajutat să pună baniţa jos când era obosită? Ori să o pună din nou pe cap, baniţa fiind grea, având cel puţin 15 kilograme? Şi nu era întotdeauna soare şi frumos, era şi frig, şi ploaie. La ce şi la cine s-o fi gândit pe tot parcursul? Acum, când am timp şi când privesc cu alţi ochi lumea, încerc şi nu izbutesc să înţeleg aceste lucruri. Doar Dina nu era nici mama mea, nici sora mea. Nu eram nici măcar rude.

DINA 145

Poate unde mă născusem odată cu dispărutul prea devreme copilul ei şi-a revărsat toată dragostea pe mine? Ori poate erau alţi oameni şi alte vremuri pe acele vremuri? Ori poate era şi asta una din tainele Dinei? Căci după câţva ani, aveam să mai aflu una din cumplitele ei taine... *****

Prin ani 1950, deci la peste 20 de ani de la naşterea mea şi la tot atâţia ani de când Dina întrase în viaţa noastră, mama, cu toate vitregiile vremurilor şi-a împlinit promisiunea făcută de tata şi de dânsa Dinei de a-i face cu timpul o casă la Bărbăteşti şi de a-i da şi o bucată de pământ, Dina cu fratele şi sora ei fiind foarte săraci. În plus, fiind şi pricepută-stând atâţia ani pe lângă mama acumulase cunoştiinţe pe care altfel nu ar fi avut posibilitatea-a fost angajată ca femeie de seviciu la dispensarul din Bărbăteşti, ceace a fost o fericire pentru bătrâneţele Dinei, căci avea să capete o pensie, ceeace la ţară constituia întra-devăr o fericire. Cum în Bărbăteşti locuiau şi doi unchi ai mei care erau burlaci, după ce-şi termina treaba la dispensar se ducea la ei să le facă curat, să le gătească, mă rog toate treburile care sunt specifice femeilor şi pe care, chiar dacă bărbaţii singuri sunt obligaţi să le facă, se vede de la o poştă că nu sunt făcute ca la carte. De aceia este şi vorba că"În casa asta se vede mână de femeie.” Unul din cei doi unchi ai mei, învăţătorul (celălalt era felcer) s-a căsătorit la o vârstă destul de înaintată. Celălalt abia după câţva ani a avut posibilitatea să o facă şi nu pentrucă nu ar fi vrut, ci din motivele ce urmează. Chiar în ziua căsătoriei unchiului meu, abia veniseră de la primărie când căsătoriţii, unchiul celălalt şi Dina desfăcuseră o sticlă de vin să sărbătorească evenimentul Cum era zi de lucru şi ar fi fost penibil datorită vârstei să facă o petrecere cu invitaţi-mai ales că nici nu se punea problema unei căsătorii religioase-(ce vreţi, oamenii aveau simţul ridicolului) căsătoria s-a făcut cât mai discret posibil. Nici mama, nici eucare eram dealtfel la Bucureşti la facultate-nici celelalte rude neparticipând. Chiar când ciocneau primul pahar de vin-asta o ştiu din relatările Dinei-a venit securitatea să-l aresteze pe Sâvu, fratele mai mic.

Imediat Dina a venit la Bârzeşti-5 kilometri depărtare-să-i povestească mamei cele întâmplate, dar era aşa de speriată că nici nu era în stare să povestească cum s-au petrecut lucrurile.

DINA 146

Bineînţeles că mama a căutat să afle cât mai multe amănunte, dar nu aveai cu cine te înţelege. Dina avea ochii holbaţi şi de plâns şi de groază că de fiecare dată bolborosea ceva de neînţeles şi începea să sughită, de geaba bea apă pahar după pahar. De unde să bănuiască mama ce taină cumplită tăinuia Dina? Dina care era guralivă-dar ce zic guralivă, era limbută de-abinelea-că de multe ori o auzeam pe mama zicându-i: - Da mai taci odată moară neferecată, mai pune lacăt la gură că dacă te porneşti, nu te mai opreşti. - Păi de ce-i dau să mănânce cucoană? Să vorbească! Că destul o să tacă când o astupa-o pământul; şi taca-taca-din viul zilei până la culcare.

Taina Dinei. Pe care când aveam să o aflu-şi tot la cimitir, lângă mormântul ei aveam să mă cutremur. Căci deşi colindasem o parte din ţările lumii, deşi căpătasem înţelepciunea anilor, am rămas mut fără să pot înţelege... Şi tot Dina a fost alături de mama şi de fraţii ei în timpul vremurilor de urgie ce au urmat. Acum pare de domeniul fanteziei, acum chiar noi care am trăit acele vremuri ne întrebăm cum a fost cu putinţă să se întâmple tot ce s-a întâmplat cu obidita ţară şi cu sărmanii ei locuitori. Generaţiile tinere cel puţin, nu numai că nu pot să conceapă aşa ceva, dar nici nu pot să înţeleagă. Cel mult să asculte din politeţe când li se poveşteşte, apoi să ridice din umeri şi... să -şi vadă de ale lor. Ce ştiu ei ce este FRICA!... FRICA nu numai pentru tine, pentru libertatea şi viaţa ta, cât mai ales FRICA pentru cei dragi, teroarea rafinată manifestîndu-se sub mii de faţete. Sâvu a fost arestat pentrucă a fost legionar.

Dar din cei trei fraţi, el a fost singurul care de fapt nu activase deloc în cadrul legiunii. Fusese înscris de fraţii lui şi el, cuprins de elan, nu s-a opus.

Fratele cel mic-Gică-a fost şef de cuib şi primar pe scurta perioadă cât au condus destinele ţării legionarii.

Din fericire pentru el-dacă poate fi numită asta fericire,-a murit pe front la Podul Iloaiei în ultimele zile de război, lăsând văduva soţia cu care se căsătorise cu trei zile înainte de a pleca pe front. Poate că de aici se trage taina celor patru. Şi mai ales taina Dinii. Celălalt frate mai mare, cel care se căsătorise în ziua arestării, era învăţător şi a crezut în mişcarea legionară, dar acţiunea lui mărginindu-se în cadrul comunei.

DINA 147

La câteva luni de la arestare, sora lui Sâvu, Lina de la Pietrari, a primit o carte poştală prin care Sâvu anunţa că este la Oneşti şi că are voie să primească odată la două luni un pachet cu mâncare şi medicamente. A scris Linii pentrucă ea nu lucra iar soţul ei era învăţător pensionar, deci nu era pericol să fie persecutată că avea un frate deţinut politic.

S-a făcut consiliu de familie şi s-a căzut de acord să plece Lina la Oneşti, căci mama avea băiatul la facultate şi fata la liceu, iar Niculae era dascăl. Dar cum îi era frică să se ducă singură, tot Dina a fost cea care a luat traista cu mâncare şi la drum la Oneşti, căci Dina nu avea ce pierde - Lasă cucoană preoteasă, ce o să-mi facă, să-mi ia caii de la bicicletă? Lasă că mă duc şi eu cu cucoana Lina, că ne ţinem de urât una la alta.

Şi s-a dus Dina din două în două luni timp de doi ani cât a fost deţinut Sâvu la Oneşti, căci când s-a înăsprit regimul deţinuţilor politici-dacă se mai putea înăspri-şi au fost duşi la exterminare la Bicaz şi pe Canal, s-au suspendat vizitele familiilor. Bineînţeles că toată familia abia aştepta reîntoarcerea Dinei să afle noutăţi, dar nu ştiu cum se făcea că niciodată nu au fost toţi la un loc să asculte, aşa că Dina trebuia să o ia de fiecare dată de la început. Dar asta nu cred că o deranja prea tare ea fiind dispusă oricând să palavrăgească. Ori poate avea la fiecare de spus câte ceva aparte? Ori poate că şi lui Sâvu îi şoptea pe furiş câte ceva când soldatul ce stătea ei în timpul întâlnirii se ducea să tragă câte un fum de ţigare?

Tainele Dinei... Aveam să-i cunosc şi această taină, tot printr-o întâmplare, căci Dina a plecat cu tainele ei în lumea tainelor. Prin 1993, adică la câţva ani după revoluţie, eram pentru a doua oară în ţară după aproape 14 de ani de la plecare şi ca şi prima dată, adică în 1992, îmi făceam runda la cimitir. Mai ales că între timp mai plecaseră câţva dintre cei bătrâni, minţându-mă când mi-au spus la despărţie: - La revedere domne Vali... După ce am aprins o lumânare la mormântul părinţilor mă oprisem la crucea Dinei şi amintirile mă învăluiau cu căldură când a apărut lângă mine"Mustăciosul”. Aşa era poreclit un securist care după schimbările politice fusese scos din rândurile securităţii şi se aciuise în comună deşi nu era de prin partea locului. Făcuse parte din serviciul securităţii din Horezul, deci comuna noastră intra sub jurisdicţia lui dar sătenii, fie că la fel ca toţi ţăranii după un timp iartă -chiar dacă nu uită-sau că într-adevăr nu a fost printre cei mai ticăloşi, l-au acceptat, chiar dacă încă nu l-au adoptat.

DINA 148

Probabil însă că nu a fost destul de ticălos ca să fie păstrat în rândurile poliţiei secrete. Sau probabil că nu a fost destul de abil să ştie să-şi întoarcă cămaşa. În orice caz mie nu mi-a făcut nici-un fel de plăcere prezenţa lui. Poate că a simţit căci a ezitat o clipă apoi mi-a dat bineţe şi a intrat în vorbă: - Biata Dina, Dumnezeu să o ierte, că mult timp am tremurat de frică să nu pălăvrăgească mai mult decât trebuie. Dar a plecat săraca ducând taina cu ea... Am ridicat din sprâncene cu nedumerire căci nu puteam înţelege ce legătură putea avea mustăciosul securist cu Dina mai ales că de când cu securitatea nu mai puteam suporta oamenii cu mustaţă, având impresia că toţi îşi lasă mustaţă să nu fie recunoscuţi. - Din cei cinci care am fost atunci nu a rămas decât domnul Nicu şi cu mine. Restul s-au dus toţi. Pe toţi i-a iertat Dumnezeu! Ticălosul, vorbeşte de Dumnezeu şi cine ştie pe câţi i-a băgat în puşcărie pentru că se duceau la biserică. Gândeam eu, ridicând din nou din sprâncene. - Primisem mai multe anonime împotriva domnului Năstoiu că a fost legionar iar de câteva zile se primiseră sesizări concrete -invidii şi păcate omeneşti, ca să-i ocupe postul de învăţător-.(Cine vorbea de păcate) Aşa că a trebuit să acţionăm. Am primit ordin să-l arestez şi când am intrat în casă, tocmai veniseră de la primărie că se căsătoriseră. Nu am ştiut de căsătorie, căci l-aş fi arestat înainte, sau după (Vorbea ca şi când i-ar fi dat un pahar cu apă) dar odată venit, ce era să fac? - Era Domnul Nicu, soţia Elena-Dumnezeu să o ierte, că bună pictoriţă era-Domnul Sâvu şi Dina. Când am întrebat conform regulamentului,(deşi ştiam, dar aşa cerea regulamentul,) care e Năstoiu de a fost bandit de legionar şi şef de cuib, domnule Vali, să mă bată Dumnezeu dacă vă mint, mi-a stat inima în loc când l-am auzit pe domnul Sâvu: - Eu sunt. - Şi s-a uitat fix la domnul Nicu, care a bolborosit ceva, a ridicat mâna dreaptă ca să-l oprească, dar domnul Sâvu a continuat: - Să mergem! - Haidem amândoi să-mi iau nişte lucruri groase şi a ieşit repede afără să nu-i dea timp lui domnu Nicu să se dea de gol. Spun drept că nu cred ca să se fi scris prin romane aşa ceva. Am văzut şi eu multe în păcătoasa mea de meserie, dar de aşa ceva nu am auzit.

DINA 149

Drept să spun că m-a luat şi pe mine repede că atunci când m-am desmeticit, era târziu. Da mi-am zis că pentru acele vremuri nu era atât de important persoana, cât numărul de oameni ce trebuiau să fie arestaţi. Am tăcut chitic până la Horezu dar trăgeam cu coada ochiului la domnul Sâvu şi îmi ziceam în sinea mea: - Bă prostule, nici nu ştii în ce belea te-ai băgat. Şi mă gândeam pe unde să scot cămaşa dacă se află. Norocul meu era că exceptând o singură sesizare, toate celelalte precum şi anonimele vorbeau de legionarul Năstoiu care fusese şef de cuib, (deşi aveam informaţii că şef de cuib fusese decedatul pe front), nu specificau învăţătorul Năstoiu. Totuşi era o sesizare în care se scria clar: Niculae Năstoiu. Acum, ce o fi, o fi,! Dacă se află o să-mi fac autocritica că am greşit. Ce conta greşala mea pe lângă arestarea unui bandit de legionar? Dar după un timp am băgat-o pe mânecă căci mi-am adus aminte de Dina. Mi-era frică să nu vorbească,. Dar norocul meu e că fie de frică, fie de nu ştiu ce, a tăcut şi a plecat cu taina în mormânt. - Săraca Dina. De asta căuta să se ducă singură la Oneşti, ca să-l asigure pe Sâvu că nu s-a aflat nimic... Şi nu mi-a spus nimic nici mie, slăbiciunea ei... Şi şi-a ţinut limba, ea care era aşa de limbută... - Dino Dino. De ce nu m-ai învăţat şi pe mine să-mi ţin gura? - Văd că nu prea mă credeţi. Puteţi întreba pe domnul Nicu, că trăieşte şi cum e singurul care mai e în viaţă vă poate confirma. - Dacă o avea putere. Dar nu am avut eu puterea să-l întreb, frică fiindu-mi că unchiul Nicu nu va avea putere. Şi-apoi, dacă Dina şi cu Sâvu au plecat cu greaua taină, cu ce drept aş mai răscoli eu trecutul? Şi-aşa îmi e ruşine că nu am avut puterea să păstrez şi eu taina, dar fiind singurul omagiu pe care îl pot aduce dragii mele Dina, o rog să mă ierte că am ridicat vălul uitării de pe două din grelele ei taine.

Oare o mai fi avut şi altele?

- Alo! Casa domnului Vali? - Da! - Domnul Vali la telefon? - Da. Cine întreabă?

DINA 150

- Veniţi în gară să o luaţi pe Dina. - Pe cine? - Pe Dina. Vă aştept în faţa biroului de informaţii, bineînţeles cu Dina, spune vocea necunoscutului care se simţea că abia îşi stăpânea râsul. Era noaptea tărziu, trecut de 11, căci abia venisem de la teatru şi mă pregăteam de culcare. M-am îmbrăcat repede intrigat şi nedumerit şi aproape alergând am ajuns la gară unde în faţa biroului de informaţii Dina mea, mică şi bondoacă râdea cu gura până la urechi deşi se vedea că era încă speriată. Alături un bărbat de 55-60 de ani, bine îmbrăcat, tip de intelectual, zâmbea amuzat. - Bună seara! - Domnul Vali? - Da! - Uitaţi-o pe Dina! - Bine, dar.. Râzând în hohote că lumea din jur se uita la noi (deşi era miezul nopţii, peronul era plin de oameni care plecau, care veneau, care gură cască căci fiind vară şi cald gara forfotea de omenire.) mi-a explicat: - Conducându-mi soţia la gară căci a plecat la Cluj, ieşind pe peron m-am trezit acostat de Dina care, cu aerul cel mai candid din lume, m-a întrebat: - Nu ştiţi dumneavoastră unde stă domnul Vali? Am rămas perplex şi am privit-o lung crezând că e o femeie căreia i-a sărit o doagă. Dar văzând că era serioasă şi văzând-o bătrână, am intrat în vorbă cu ea şi aşa am aflat că venea de la Râmnicul Vâlcea la domnul Vali că i s-a făcut tare dor de dumnealui şi a venit să-l vadă. Din felul cum îmi vorbea, proastă nu părea dar tot nu mă puteam dumiri. - Dar nu ştii unde stă? - Ştiu că stă pe lângă gară. - Nu-i ai adresa? - O am, dar o uitai acasă, că plecai iute.. - Altă dăndănaie! - Dar cum îl mai chiamă, ştii? - Cum să nu ştiu, că doar nu sunt aşa de proastă cum arăt. Îl chiamă Sacerdoţeanu. Nu ştiam ce să fac. M-am gândit să vă caut în cartea de telefon căci mi-a spus că aveţi telefon dar biroul telefoanelor era închis de la ora 11. Abia acum a realizat şi Dina în ce încurcătură intrase şi s-a speriat deabinelea începând să tremure de frică. - Da ce face domnul Vali?

DINA 151

- E artist! - În fine o pistă. - Ce fel de artist? - Cum ce fel de artist? Artist... - Cântă, dansează? - Păi eu ştiu ce face acolo la teatru? - Altă pistă. - -Dau telefon de la telefonul public la informaţii şi cer numărul de telefon al Teatrului Municipal. - De ce nu al meu? - Aveţi dreptate, dar nu ştiu de ce Municipalul mi-a venit întâi în minte.

Portarul mi-a răspuns că domnul Sacerdoţeanu este regizor (Aşa miam dat seama că eram şi eu cunoscut, cel puţin în lumea teatrului) dar că e la teatrul Naţional. (Nu eram eu celebru ca actorul Timică care nici nu se chema Timică, se numea Mitică, Timică fiind pseudonimul din teatru şi care în urma unui turneu în Austria a plăcut atât de mult încât un spectator l-a felicitat într-o scrisoare, dar necunoscîndu-i adresa, a scris pe plic: TIMICĂ-ROMÂNIA şi scrisoarea a ajuns,) dar tot eram cineva... - Am avut şansa să dau peste domnul Ionel Iliescu, regizorul tehnic al teatrului care era pe punctul de plecare, dar care a fost amabil şi mi-a dat telefonul dumneavoastră. Aşa se face că v-am chemat să o luaţi pe Dina. - Vă mulţumesc foarte mult! Ai avut mare noroc Dina, căci dacă nu dădeai peste dânsul, plecai acasă fără să mă vezi. - Păi domne Vali, a nimerit el orbu Brăila şi eu să ne te găsesc pe matale? - Bine măi fato, dar să pleci fără adresă? - Domne Vali, te găsii şi fără adresă? Te găsii! A pus Dina punct. - Încă odată vă mulţumesc foarte mult. - Nu aveţi pentruce să-mi mulţumiţi. Nu de multe ori în viaţă ai ocazia să întîlneşti oameni ca Dina..(Dina mă cuprinsese pe după millocabia ajungea cu capul de pieptul meu-şi mă sorbea din ochi nedeslipinduse de mine.) şi uitîndu-se lung la noi ne-a învăluit cu o privire ciudată.. Mai ales că până să veniţi mi-a spus că nu e mama dumneavoastră... Şi mia vorbit cu atâta căldură în glas că am vrut să cunosc persoana care a putut trezi asemenea sentimente într-o inimă atât de mare ascunsă într-un trupuşor atât de mic şi de firav.(Dacă ar şti el cum acest trup firav făcea 60 de kilometri pe zi cu baniţa cu mâncare pe cap să nu-i moară de foame

DINA 152

odorul-ori te pomeneşti că i-o fi spus şi asta. că după cum o cunoşteam pe Dina, era în stare.) - Sănătate Dino şi să ştii că am să vin special să-ţi fac o vizită la Bărbăteşti. - Să veniţi domnule, dar să veniţi vara să urcăm la munte să vă fac un balmuş cu caş nesmântânit şi lapte covăsit. Dar să nu-mi uitaţi acasă adresa. A încheiat sec pufnind în râs Dina punându-şi pe cap coşul cu merinde, căci uitase ea adresa acasă, dar nu uitase să-mi aducă cârnaţi afumaţi cu turtă dospită şi murături de ciuperci. Până târziu spre dimineaţă am stat de vorbă spunîndu-mi ce mai era pe acasă. - E bine domne Vali, slavă domnului, e bine. Cucoana a terminat cu cositul, dar a fost greu cu găsitul oamenilor (parcă a fost vreodată uşor) dar acum fânarul e plin şi cum anul ăsta au fost multe ploi, s-a făcut mult fân că a trebuit să mai facem două clăi şi să mai punem şi nişte prepeleci. (Deşi Dina nu mai era de câţva ani la noi, era acasă la ea la Bărbăteşti şi mai şi lucra la dispensar, când era mult de lucru-la cosit sau la strânsul bucatelor-se aranja şi venea să-i dea o mână de ajutor mamei.) - Acuma nu ştiu dacă ştiţi, nu ştiu dacă v-a scris cucoana că abia alaltăeri a venit scrisoarea de la domnu Sâvu de la Canal (Dina şi-a schimbat vocea şi a continuat să vorbească tărăgănat, nu ca morişca cum vorbea de obicei) că peste cel mult două săptămâni vine acasă, că i s-a scurtat pedeapsa că a lucrat bine...

Apoi privirea i s-a asprit şi cu vocea dură, cu o voce pe care i-o cunoşteam bine că o folosa rar şi numai când era furioasă peste poate, a continuat: - Vedea-laş cu capul gol pe zăvelcă pe mustăciosul ce l-a arestat! - A făcut o pauză lungă apoi a continuat cu vocea schimbată căzând pe gânduri, cum cădea pe vremuri când copil fiind, îmi povestea înainte de culcare poveşti de pe vremea turcilor şi a haiducilor şi ajungea la povestirea ororilor asupritorilor. - Şi mai ales pe ăi de l-au trimis... - Şi s-a închis în muţenia ei nemaiscoţând nici-o vorbă. A început să moţăie iar soţia mea care asistase la toată discuţia noastră mi-a făcut semn ca să plecăm discret căci Dina adormise pe fotoliu de oboseală.

Sau poate s-a făcut că doarme, ca să fie singură cu gândurile şi cu tainele ei?

DINA 153

Încercam să adorm dar nu izbuteam. Mă chinuia întrebarea cum de a putut Dina să rostească un blestem aşa de cumplit căci în toată copilăria mea nu l-am auzit decât de câteva ori. Că până nici păcătoasa de Beşeldoaia care era spurcată la gură şi de dimineaţa până seara numai în drăcuieli şi blesteme stătea, nu l-a folosit decât rar de tot. "CU CAPUL GOL PE ZĂVELCĂ". - Ştiţi ce înseamnă asta? Era un blestem pe care în general mamele fetelor necinstite de un flăcău îl făcea când flăcăul, vorba cântecului: ... Ce-ţi mai pasă ţi-e Bade-acum Ţi-ai luat traista şi-ai plecat la drum.. Şi lăsa fata necinstită şi cu prunc în burtă de nici-un flăcău nu mai vroia să o ia de nevastă oricâtă avere ar fi avut! Ori când vr-un păcătos lua viaţa altuia cu toporul sau cuţitul din pricini mărunte la o încăerare la beţie şi atunci sora sau mama mortului pronunţa greul blestem. "CU CAPUL GOL PE ZĂVELCĂ." Asta însemna ca blestematul să moară de moarte grea, nespovedit şi neâmpărtăşit, să fie găsit fără suflare în vr-un hududoi ca un cal jugănit de lupi şi să i-l aducă mumă-sii vecinii acasă şi mumă-sa să-şi smulgă părul din cap de durere, să-l întindă pe pământ, să-i pună capul gol pe zăvelcă şi să-l mîngîie sărutându-i buzele vinete şi ochii strâns închişi şi să se roage răguşit, că nu mai avea glas de atâta jelit, să-i ierte Dumnezeu păcatele... *****

După exact 30 de ani-păţania cu Dina petrecându-se în vara anului 1954-am primit o scrisoare de la sora mea la Paris unde mă stabilisem definitiv cu patru ani în urmă în care îmi comunica trista veste că Dina plecase în lumea umbrelor şi a tainelor. Ştiau-atât sora cât şi cumnatul meu -că era grav bolnavă. Fuseseră de câteva ori la ea la Bărbăteşti, ultima dată chiar cu două zile înainte, dar cum tot guralivă şi vioaie era nu au realizat că e pe moarte. În ziua de Sf. Ilie a venit Floarea, sora Dinei, să-i cheme iute că Dina e pe moarte şi cere să vadă pe Dorela.(Tot în ziua d Sf. Ilie, care era o zi neagră în neamul nostru. În ziua de Sf. Ilie murind bunica, bunicul, doi fraţi ai tatei, fratele meu şi tata şi acum şi Dina, probabil că atât de mult se contopise cu familia noastră că nu făcea excepţie) Când au ajuns acasă la Dina, tocmai ieşise preotul că o împărtăşise că nu a mai apucat să o spovedească, că nu mai putea vorbi.

DINA 154

Acum mă întreb dacă nu cumva Dina, cu şiretenia ei, s-a făcut numai că nu poate vorbi. Căci dacă s-ar fi spovedit, trebuia să spună tot? Şi ce făcea cu tainele ei.? Dina stătea cu mâinile pe piept şi între mâini ţinea lumânarea aprinsă dar nu mişca şi răsufla greu... inima abia îi bătea de parcă era inimă de porumbel.. După câtva timp-în jurul ei se vorbea încet aşa cum se vorbeşte la căpătâiul unui muribund-Dina a deschis ochii şi când a văzut-o pe Dorela, i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii.

Apoi i-au dat lacrimile şi a pronunţat cu voce ştinsă, mai mult şoptit, ultimile cuvinte rostite pe acest pământ: - Să-i spui lui Domnu Vali să mă ierte, dar nu mai pot să îl aştept! Şi a închis pentru totdeauna ochii iar printre genele strânse s-au mai prelins două lacrimi strivite...

NARBONNE 20 Noiembrie 1999