STRIGOAICA

STRIGOAICA 379

Povestea strigoaicei s-a petrecut prin 1910 iar eu am aflat-o pe la vârsta de 7-8 ani, adică prin anii 1935-1936.

Am aflat-o cu totul întâmplător. Nu ştiu cum venise vorba despre această poveste în timpul unei discuţii între bunicul şi un vecin cam de aceiaşi vârstă cu el, adică în jur de 8o de ani.

Chiar şi după atâţia ani de când se petrecuseră faptele, se vorbea în şoaptă şi tot timpul oamenii se uitau în stânga şi în dreapta de parcă le era frică să nu-i asculte cineva. Vecinul îl întreba pe bunicul dacă s-a mai răscolit povestea cu strigoaica iar bunicul a răspuns că venise săptămâna trecută pretorul de la plasă (din Horezul, căci la epoca respectivă judeţele erau împărţite în plase) şi i-a spus primarului că s-a închis dosarul trecând peste 20 de ani de la petrecerea faptelor şi a fost prescris delictul de pângărirea mormintelor. Deodată am sărit şi eu întrebând de ce strigoaică e vorba şi abia atunci au realizat că eram de faţă. S-au uitat lung unul la altul ridicând din sprâncene a semn de întrebare şi se vedea de departe că erau stânjeniţi neştiind ce să facă. Până la urmă bunicul a intervenit spunând: - Lasă că am să-ţi spun mai târziu, acum mai am oleacă treabă cu Tudose. Şi au plecat amândoi spre magazie. Ştiind ce înseamnă asta-adică îl invita la"trei spânzurate"cu brânză de burduf, cu mălai dospit şi cârnaţi afumaţi – mi-am văzut de ale mele şi până seara am şi uitat de strigoaică şi nici bunicul nu a mai adus vorba. Numai că abia începusem să aţipesc că mi-am adus deodată aminte de ce vorbiseră.. Cum bunicul stinsese lampa că se făcuse noapte, razele lunii străbăteau printre frunzele plutei din curte ce se mişcau de un molcom vânticel încât pe pereţi jucau umbrele mai mare dragul. - Şi cum e cu strigoaica Tată Mare? - Lasă Tatule că e noapte şi visezi urât! Şi s-a întors cu faţa la perete. Umbrele lunii jucau pe pereţi în fel şi chip şi deodată parcă a apărut o arătare, parcă un chip de femeie despletită cu părul lung şi încârlionţat ca nişte fuioare şi cu o gură mare larg deschisă prin care se vedeau gingiile roşii fără dinţi şi cu ochii adânciţi în orbite că nici nu ştiai dacă e oarbă sau nu. M-a cuprins o frică de nu mai ştiam de mine şi sbughi-o în pat lângă bunicul clănţănind din dinţi de spaimă. Bunicul a izbucnit în râs şi s-a dat mai la margine ca să mă lase să trec la perete, luându-mă în braţe.

STRIGOAICA 380

- Vezi Tatule, nici nu începui să-ţi povestesc de strigoaică şi te speriaşi. - Văzui strigoaica Tată Mare. - Unde o văzuşi Tatule? - Pe perete Tată Mare. Era o babă despletită cu câlţi în loc de păr şi ştirbă şi cu ordori la ochi de parcă era chioară şi şchioapă. - Era şchioapă? M-a întrebat bunicul ridicându-se într-o rână. Păi n-avea un picior, avea un picior de lemn. - Stângul sau dreptul? - Nu ştiu Tată Mare, că era ca o umbră. Ba stăi, dreptul că avea un ciumag in mâna dreaptă, da un ciumag cu mânerul încârligat şi cu o mare măciulie în cap. Tata Mare a sărit repede din pat, a aprins lampa şi a ieşit iute pe cerdac, aşa cum era în cămaşa de noapte începând să strige: - Tudoseeeeee! Tudoseeeeee. Bă Tudose băăăăăăăăăă. După un timp l-am auzit pe nea Tudose. - Ce e Ghiţă? - Tudose, vino iute că apăru Varvara. - Cineeeee? - Varvara! Varvara strigoaica. - Vino iute şi ad-o şi nişte tămâe că nu mai am decât un drob. A reintrat în casă tremurând ca vergeaua de nici nu mai putea să-şi pună nădragii: a luat de după icoană nişte tămâie pe care a pus-o într-o străchinuţă mică apoi i-a dat foc tămâind prin toată odaia, pe la fereastră, pe la uşe, pe sub pat şi mai ales pe pereţi.

Eu n-am zis nimic dar mă făcusem ghem în pat şi frica mi se amesteca cu nedumerirea de ce făcea bunicul.

Pe uşa lăsată deschisă de bunicul a apărut şi Tudose, dar el nici nu-şi mai pusese nădragii, era în izmene, luase pe umeri numai surtucul. În urma lui era noru-sa cu un copil adormit în braţe care venise să nu-l lase singur pe bătrân noaptea să nu se împiedice să cadă. Dar şi ea venise iute că nu avea nici zăvelcă pe ea nici măcar un şorţ, era în cămaşa descinsă care îi atârna până la pământ. - Ce e Ghiţă? Întrbă nea Tudose dându-i un bulgăre de tămâie pe care bunicul îl azvârli în străchinuţă peste tămâia lui. - Veni Varvara.! - Stăi bă Ghiţă la un loc. Cum să vină Varvara? - Veni Tudosă, veni strigoaica. - Bă Ghiţă, visaşi urât. - Ce să visezi Tudosă, că nici nu adormii.

STRIGOAICA 381

- Cum să vie bă? - Spune Tatule! - Mi se adresă bunicul întorcându-se spre mine. Ce să spun Tată Mare? - Ce văzuşi pe perete. - Încă speriat m-am ridicat în capul oaselor în pat şi am început să povestesc: - Văzui o babă urâtă ca o arătare ce începu să ţopăie pe peretele ăsta. Mergea şchipătând că avea un picior de lemn.(Tudose luă ochii de la mine şi se uită iute la bunicul care îi făcu un semn cu degetul arătător de la mânaa stângă ca şi cum i-ar fi zis; - Stai să vezi.) - Eu, văzând că toată suflarea era cu ochii ţintă la mine, am sărit din pat în mijlocul odăii şi ţanţoş ca un cocoş am început să arăt pe perete cum se mişca baba şi pe măsură ce vorbeam uitam şi de frică şi de tot. Mă dădeam mare. - Mergea şontâc şontâc bâţâind din cap în toate părţile. Nici acum nu ştiu dacă într-adevăr bâţâia din cap sau era imaginaţia mea care amplifica lucrurile văzute sau inchipuite. Dar ce, mai stătea cineva să se întrebe ce şi cum? - Cum avea părul? Întrebă bunicul. - Ca nişte fuioare de câlţi, despletită şi cu şuviţele în toate părţile. Care poveste cu strigoii nu începe aşa? Şi eu auzisem destule poveşti cu strigoii. Nora lui nea Tudose a început să se închine de era să-i scape copilul din braţe iar bunicul se uita ţintă la vecin care inmărmurise. - Da ochii cum îi avea? Interveni bunicul. - Păi erau plini de ordori, dar parcă era chioară de un ochi. - De care taică? Întrebă nea Tudose. - Nu văzui bine, da parcă de dreptul.(Zisei la nimereală) La care nea Tudose făcu semnul crucii aşezându-se pe scaun şi cerând lui bunicu o cană cu apă. Eu cuprins de un elan nemaipomenit am început să spun, bineânţeles de la mine, că strigoaica se uita la mine de parcă zicea că... Dar nimeni nu mai mă asculta că nea Tudose se lăsase moale de era să cadă de pe scaun de a sărit bunicul şi noru-sa să-l frece cu oţet pe la nas şi la tâmple.

S-a lăsat o linişte de mormânt şi toţi au rămas cu ochii pironiţi pe peretele pe care văzusem umbrele.

STRIGOAICA 382

Noroc că s-a trezit copilul, unde n-a mai simţit căldura din braţele maică-si că-l pusese pe pat ca să-l frece cu oţet pe nea Tudose şi a început să ţipe. Ţaţa Domnica-că aşa o chema pe nora lui neica-a luat copilul în braţe dându-i să sugă când deodată a început cocoşul să cânte de miezul nopţii.

Bunicul s-a uitat ţintă la nea Tudose, nea Tudose ţintă la bunicul, ţaţa Domnica la copilul ei şi toţi ca la un semn au început să-şi facă semnul crucii până ce a încetat cocoşul să mai cânte. Parcă dintr-odată s-a rupt vraja care ne cuprinsese pe toţi de ai fi zis că nu se petrecuse nimic în odaie.

Nea Tudose s-a ridicat vioi de pe scaun de parcă nu era să-şi dea sufletul adineaori şi a ieşit pe uşe urmat de noru-sa. Bunicul a aprins un felinar şi a vrut să-i conducă până acasă dar n-au vrut, au luat numai felinarul urmând să-l aducă îndărăt dimineaţă. - Hai Tatule să ne culcăm că e târziu, trecu de miezul nopţii a zis bunicul scoţându-şi nădragii şi băgându-se în pat lângă mine că m-a lăsat să dorm în patul lui. Eu aş fi vrut să mai aduc vorba de strigoaică dar bunicul s-a întors cu spatele la mine şi a început să sforăie, semn că a adormit

Eu m-am prins că se făcea numai să nu mai aducă vorba de Varvara, dar eram destul de mulţumit de ce grozav fusesem în seara aceia şi am adormit fără să visez urât. Ba am dormit până târziu dimineaţa deşi deobicei mă sculam din viul zilei odată cu bunicul ca să-l ajut să caute găinile de ou. A doua zi eu şi uitasem de povestea din noaptea trecută luându-mă cu ale mele că nici nu venise prânzul mic când ne-am pomenit cu ţaţa Veta lui Bărbuci, vecina cu casa de sub râpă venind să ceară un hârleţ lui bunicul să sape nu ştiu ce groapă. Până să-i aducă bunicul hârleţul din magazie, baba-că era babă bine nu glumă-veni lângă mine şi mă întrebă şoptit, uitându-se după bunicul ca să nu o audă ce vorbeşte, da era limpede că se ferea de el şi nu ştiu de ce. - Şi zi veni azi noapte strigoaica hai? - Nici n-am avut timp să-i răspund că drept să spun eu eram gata să încep povestea că a şi ieşit bunicul cu mustaţa zburlită semn că era furios şi i-a zis răstit: - Uite hârleţul şi du-te acasă la tine că de când te ştiu numai gura e de

tine.

- Ce vrei să ştii de vrei să tragi copilul de limbă? - Păi mă întâlnii cu Domnica şi-mi zisă ca a venit iar strigoaica de Varvara azi noapte.

STRIGOAICA 383

- A venit... Şi d-aia nu mai poţi tu! - Nu, da oricum... după atâţia ani... - Ori te pomeneşti că veni la copil? - Veni la ... că era să zic una acuma... - Ce-ţi veni cu copilul? Şi l-am văzut făcând cu ochiul la Veta care nu prea înţelegea dar când bunicul şi-a zburlit tare mustaţa s-a speriat şi şi-a dat cu mâna peste gură dând din cap că a priceput şi a plecat prin grădină spre casa ei clătinând mereu din cap şi bolborosind singură ceva. Dar nu am putut auzi ce spunea că vorbea încet. Eu am priceput că era o taină pe care bunicul nu vroia să o ştiu eu şi cum drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace abia am aşteptat ca bunicul să se ducă la moară (avea moară peste drum) că venise o femeia cu un bănicior de porumb pe cap să macine că am şi sărit pârleazul din grădina şi întins la ţaţa Veta. Că şi cu ţăţia asta e o poveste că de multe ori nici nu ştii cum să faci ca să nu o dai în bară cum zicea Trică al lui Bucioi. Cu Nenia e uşor că ştii că Neică spui numai unei rude bătrâne. Că şi în neamul nostru aveam pe fratele cel mare al tatei care se numea Năiţă.

Dela Niculae. Niculae, Niculăiţă, Năiţă. Dar pentrucă toate rudele îi spuneau cu smerenie Neica când vorbeau de el, Neica i-a rămas numele. Că noi ăi mici, şi Pică şi Costel şi Nuţa şi Elvira numai de Neica ştiam, nici nu ştiam că îl mai chema şi Năiţă.

Eu n-am auzit să-i fi spus cuiva Neică. Spuneai Nenea fie că era Nenea Dumitru ori Nenea Oncică ori Nenea Nicu, ori Nenea Onică. Ba ca să nu vorbesc cu păcat, lui Nenea Onică îi ziceam Nea Onică că eram vecini şi eram învăţaţi cu el

Da cu unul cu care nu aveam dea-face toată ziua îi ziceam Nene. Că dacă am fi îndrăznit să-i zicem lui Nenea Costică al Nastii-care era frate cu Nea Onică-Nea Costică ori ne-ar fi dat două labe de ne -ar fi trosnit urechile ori ne-ar fi zis: - Da ce bă, ne bătem pe burtă amândoi de-mi zici"Nea Costică"? - Asta e prin părţile noastre. Cum o fi prin alte părţi nu ştiu dar am auzit că înspre Ardeal se spune Bade iar spre Moldova Bădie. Ba ca să-i alinte chiar Bădiţă. Dar nu ştiu şi nu cred ca şi pe acolo să fie oameni ţâfnoşi ca pe la noi.

STRIGOAICA 384

Noroc că femeile nu se supără dacă le zicem în toate felurile deşi şi aici e o regulă. Leliţă spui unei femei bătrâne pe dinaintea căreia nu poţi trece cu una cu două ci îi zici bună ziua şi te uiţi sfios la ea dar fără să-ţi propteşti ochii cu neobrăzare în ochii ei ci numai atât cât se cade. Şi nu te bagi în vorbă neântrebat. Îi vorbeşti numai dacă îţi vorbeşte. Nu prea ştiu eu cum să vă spui dar e ca un fel de a zice"Cucoană” Şi după cum bine ştiţi nu-i spui oricui"Cucoană". Lele poţi să-i spui oricui că nimeni nu se supără. Numai că trebuie să fie femeie măritată, la casa ei, cu bărbatul ei şi cu rosturile ei. Că chiar dacă e fată bătrână îi spui pe nume cum toţi îi ziceam pe nume lui Giulea deşi era aproape bătrână. Dar drept e că Giulea era cam într-o dungă că d-aia a rămas nemăritată. Acuma cum să vă spun că se cam încurca treaba dacă pe o fetişcană începea să o gâdile cum spunea moaşa Nasta şi se mărita de tânără de trebuiau părinţii ori socri să ia dispensă de la episcopie că era minoră. Atunci chiar după ce se mărita tot pe nume îi ziceam că aşa eram învăţaţi. Abia după ce se mai dospea începeau copii să îi zică lele. Ţaţă e cam ca Neica la bărbaţi că mai mult la rudele bătrâne li se spunea"Ţaţă” Îmi aduc aminte că aveam o mătuşe la Romani (un sat al comunii Bistriţa-) pe care când am cunoscut-o eu era deja bătrână şi toate neamurile îi ziceam"Ţaţa Dumitra". Şi"Ţaţa Dumitra"a rămas pentru toată lumea deşi mai aveam mătuşi la fel de bătrâne ca ea dar la care le spuneam Tanti. Ca Tanti Aurica, Tanti Boaţa Tanti Creţa. Acuma drept e că Ţaţa Dumitra nu şi-a schimbat niciodată straiele ca celelalte mătuşi!

A purtat toată viaţa ii. Dar ce ii: de borangic şi împistrate că îi stătea aşa de frumos cu iia, cu marama tot de borangic şi cu fotele înfoiate!. Mă şi întreb cum ar fi arătat Ţaţa Dumitra în rochie, cu părul frizat şi cu pălărie pe cap!.

Dar nu era totdeauna şi peste tot la fel. Uite la Doamna Niculescu de la Bărbăteşti! Şi ea era bătrână şi ea umbla numai în costume ţărăneşti dar nimeni nu îi zicea"Ţaţă".

STRIGOAICA 385

Şi nici bărbatului ei care şi el umbla numai în costume ţărăneşti-dar ce costume, numai pantaloni de aba şi cămaşe încreţită ca fustiţa-nimeni nu îi zicea Neică. Toată lumea îi zicea lui"Boierule"iar nevestii"Cucoană" Poate unde ei erau bogaţi şi moşii şi strămoşii lor fuseseră boieri. Dar şi Ţaţa Dumitra era bogată însă nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să-i zică Cucoană. Noroc că fiind copil nu mă gândeam la lucrurile astea. Aşa ne-am pomenit, aşa era şi gata. Ce să-mi bat eu capul cu chestiile astea dacă aşa a vrut Dumnezeu! Cum zicea mereu Dina. Aşa că fără să mă gândesc prea mult i-am zis ţaţă lui ţaţa Veta dar ea nu s-a supărat sau cel puţin nu a lăsat să se vadă. O fi zis în sinea ei că ce să-şi pună mintea cu un râzgâiat de bâzdoacă că ce e drept e drept, de râzgâiat eram râzgâiat slavă domnului deşi băzdoacă nu ştiu dacă eram că nici nu ştiam ce e aia. Cum de altfel nici până astăzi nu ştiu dar mi se spunea des"Bâzdoacă"însă cum nu simţeam asprime sau răutate în glasul celui ce îmi zicea aşa, eu credeam că glumeau cu mine şi nu mă supăram. În schimb mă supăram foc când mi se zicea"Căcărează"chiar dacă mi se zicea în glumă că doar ştiam şi eu atâta lucru ce e aia căcăreaza de capră. Ca să ajungi la ţaţa Veta trebuia să o iei prin grădina din spatele casei, să treci pârleazul să o iei pe potecă pe lângă gardul lui Zarin Opriţoiul până dai de livada ţaţei şi luând-o în sus prin livadă ajungi la casa ei de sub râpa din Măgură. A fost casă mare la vremea ei Dar acum e o depărătură de te întrebi cum de mai stă în picioare Dar vezi dumnatale, meşterii pe vremuri făceau casele cum se cade ca să ţie şi o sută de ani chiar dacă sunt făcute din lemn. Acuma nu e vorba că pe la noi putea oricine să-şi facă casă din piatră că e piatră berechet slavă Domnului şi Nea Gheorghe al lui Din nu face altceva decât să scoată pietre din râpă. Dar mulţi gospodari o fac mai bine din lemne că Bărbăteştiul fiind sub munte e frig rău iarna. Oamenii cu glagorie la cap fac temelia din piatră şi mai ridică şi jumate din zid tot din lespezi de piatră-ori de cărămidă dacă au-şi pe urmă scânduri de lemn de stejar până la acoperiş. Aşa a avut casa şi ţaţa Veta.

STRIGOAICA 386

Da acum pe şindrila de pe acoperiş crescuseră flori de ghiaţă semn că de mult timp nu mai urcase nimeni să dea cu smoală pe şindrilă ca să nu putrezească de ploi şi de zăpadă şi pe alocuri sindrila se încovoiase şi se răsucise că ploua pe tavan iar zidul din jurul casei se scorojise de tot. Tencuiala era aproape peste tot căzută că se vedea de departe că de ani de zile nu mai trecuse peste zid o bidinea cu var să o spoiască. Sub polata din stânga casei se vedeau nişte butii mari, da butii nu glumă, nu nişte elea de putini cum aveau sărăntocii, semn că pe vremuri ţaţa avea multe prune şi făcea ţuică. De fapt încă mai erau pirostriile puse pe cărămizile pentru pus cazanul de ţuică dar de mult nu se mai făcuse foc că nici nu se mai vedeau tăciunii ori scrumul că-l râgâiseră găinile.

Din carul de boi-şi car mare, cu osii de fier, încă un semn de bună stare,-nu mai rămăsese întreg decât resteul boilor. Încolo se alesese praful de parcă veniseră Turcii şi dăduseră iama peste tot că te întrebai ce se întâmplase de ţaţa se lăsase aşa şi nu mai rămăsese nimic din o mândreţe de gospodărie. Atunci nu am ştiut dar după câtva timp întorcându-mă cu Dina de la Bărbăteşti că fusesem la bunicul să-i ducă primeneli şi trecând prin dreptul casei lui Din Bărbuci, băiatul ţaţei, am aflat povestea. Din era singurul copil şi deşi ţaţa rămăsese văduvă în răzbelul din 16 l-a crescut cum se cade şi a făcut om din el. Ia făcut casă la drum-o casă frumoasă din cărămidă-şi i-a dat pământ. Pământ mult.

Cum numai pe el îl avea, ea şi-a oprit două curele pe măgură şi grădina din jurul casei să aibă de pus nişte răzoare, nişte araci de fasole şi nişte cartofi că napii creşteau singuri fără să fie nevoie să-i semeni, creşteau de la Dumnezeu. Încolo ce nevoie avea?

Era singură şi atât îi era de ajuns. Doamne că buni mai erau napii. Păcat că li s-a pierdut sămânţa.

Eu n-am mai mâncat napi de 60 de ani dar încă simt în gură gustul dulceag că fiind copil ne duceam la cules napi,(bineînţeles pe furiş,) de pe unde ştiau copii că se găsesc şi cum se mâncau cruzi, nu era nevoie să-i fierbi ori să-i coci îi mâncam cum îi scoteam din pământ că nici nu ştiu dacă se manâncă şi fierţi. Venind în Franţa unde se găsesc de toate am căutat şi napi-Navete le zice în franceză-dar erau pe departe. Ba nici nu aduceau cu bunătatea de napi din copilăria mea. Dar mă luai cu vorba şi uitai de ţaţa Veta.

STRIGOAICA 387

Şi s-a însurat Din şi intrase bine în rândul oamenilor, era chiar epitrop la biserică, adică era cineva. Şi mai era şi îndemânatic se pricepea la orice că pe tot ce punea mâna îi mergea din plin. În afară de gospodăria de care se ocupa nu glumă mai repara şi ceasornice. Cine îl învăţase Dumnezeu ştie că nu fusese ucenic la nici-un ceasornicar. Da era bine că aşa oamenii care aveau ceasuri dacă li se strica ceva-şi mereu se strica câte ceva-ce să se mai ducă la ceasornicarul Ceapă la Horez sau la Marconi la Râmnic, veneau la Din Şi Din nu se ştie cum, dar se descurca. Rămăsese de poveste că a reparat chiar ceasul cu cuc al Pleşorenii că toţi îşi făceau drum pe la Pleşoreanca să audă cum cântă cucul din ceas. Bineînţeles că Martie din post nu putea să lipsească, aşa că mi-am făcut drum şi eu şi mă uitase Dumnezeu acolo că aş fi tot stat să aud cum cânta cucul când ieşea din colivie. Norocul meu e ca am fost dimineaţa aşa că tot l-am auzit cântând de zece ori că era ceasul zece. Şi nu numai la ceasuri se pricepea, dar ştia să şi tundă. Dar tuns cum se cade, nu scara măgarului. Şi pe bunicul tot el îl tundea şi îl bărbierea. Da la bunicul venea el acasă să îl tundă că bunicul nu era oricine, de. Acuma nu se ştie de ce dar de la o vreme Din se schimbase, nu mai era el ca de obicei. Gura lumii zicea-(bine spunea Dina că gura lumii doar pământul o astupă) că se cam scrântise la cap. Ba unii ziceau că-şi prinsese nevastă că se ţinea cu unul şi-şi pierduse minţile că nevastă-sa era frumoasă ca Ileana Consânzeana. Eu nu ştiu cum arăta Ileana Consânzeana, dar dacă era ca nevasta lui Din Bărbuci-că am văzut-o şi eu deşi mai îmbătrânise când am cunoscut-o – înseamnă că era tare frumoasă.

Ce s-a petrecut nimeni nu poate şti dar într-o duminică dimineaţă în loc să se ducă la biserică să ajute cântăreţul la aprins lumânările şi la pregătit cele ce trebuiau pregătite pentru începerea slujbei-că doar d-aia era epitrop-Din, după ce s-a bărbierit şi şi-a pus straie curate, a băgat ţava puştii în gură-că era vânător şi avea puşcă-ş-a descălţat la piciorul drept şi cu deştul gros de la piciorul drept a apăsat pe trăgaci de şi-a sburat creerii. De atunci biata ţaţa Veta n-a mai ştiut ce e viaţa şi nu a mai zâmbit nici odată.

S-a gândit să-şi pună şi ea capăt zilelor da până la urmă a zis că dacă asta a fost voia lui Dumnezeu, facă-se voia lui Şi nu s-a mai omorât.

STRIGOAICA 388

Da nici n-a mai interesat-o nimic pe lumea asta. Noroc că până la Bărzeşti nu ne-am întâlnit cu nimeni că nici nu cred că aş fi văzut pe cineva şi m-aş fi făcut de râs să nu dau bineţe, dar eu nu-l vedeam decât pe bietul Din cu ţeava puştii în gură şi cu creerii zburaţi pe pereţi. Dar cum nu ştiam povestea asta când m-am dus la ţaţa Veta, nu ştiam cum să intru în vorbă ca să o fac să-mi spună ceeace bunicul nu a lăsat-o să spună. Dar nu a fost nevoie că ţaţa cum m-a văzut mi-a spus să mă aşez pe laviţă lângă ea şi să mănânc nişte cireşe, că avea într-o strachină nişte cireşi pietroase de să le mănânci cu ochii. Eu m-am aşezat lângă ea, am luat o mână de cireşe-bineânţeles alegându-le pe cele mai mari şi mai coapte – şi trăgeam cu coada ochiului la ţaţa aşteptând să aducă vorba de strigoaică. Tot trăgând cuochiul la ea era cât p-aci să mă pufnească râsul când am prins-o că şi ea trăgea cu coada ochiului la mine. Până la urmă n-a mai putut îndura şi m-a întrebat; - Şi cum fu cu Varvara? - Îţi spun dacă şi dumneata îmi spui - Ce să spui maică? - Toată tărăşenia, cum a fost atunci. - Dacă îmi spui, îţi spui. - Am vrut eu să-i zic ca să spuie ea întâi că mi-era frică că după ce-i spun eu să nu mai vrea să-mi spună dar mi-a fost nu ştiu cum, că era femeie bătrână, mi-a fost ruşine... Dar deodată mi-a venit gândul ăl bun şi am sărit în picioare în faţa ei. - Bine, da batem palma. Pe la noi era obiceiul că dacă doi oameni făceau o afacere nu aveau nevoie de martori sau de ceva scris. Dacă băteau palma, era lucru sfânt, nimeni nu călca învoiala. Şi nu am auzit ca cineva, nici cei mai cârcotaşi, să fi călcat învoiala bătutului palmei. - Batem! A zis ţaţa şi a întins mâna. Dacă ne-ar fi văzut cineva s-ar fi stricat de râs. Ţaţa Veta, femeie în toată firea să-şi pună mintea cu un mucos care avea încă caş la gură şi să bata palma cu prichindelul care stătea înfipt ţanţoş ca un cocoş în faţa ei cu mâna întinsă. Şi am reânceput povestirea bineînţeles adăugând tot ceeace credeam că îi face plăcere numai şi numai să o fac să-mi povesească ceeace după câtva timp a început: - Uite, îmi aduc aminte ca acum: abia se întorseseră din răzbelul cu Bulgarii...era prin primăvara lui 13

STRIGOAICA 389

- Da ce, a fost un război cu Bulgarii? - A fost. - Ţaţă Veto eu n-am auzit decât de războiul din 77 cu Turcii la Griviţa şi de războiul dela Mărăşeşti. - Păi eşti mic maică, da când ai să te duci la şcoală ai să auzi şi ai să înveţi. Că au fost şi morţi; şi Mitu lu Murgoci şi Constantin al lui Cravă. Da nu erau din Bărbăteşti, erau din Mlăcii Bodeştilor.

D-aia ţin minte când a fost. Varvara era o femeie rea şi tare pocită că poate că d-aia era şi aşa de rea şi lumea zicea de ea că făcea şi vrăji. Da cum stătea singură într-un bordei sub râpa de sub plai n-aveai de unde să ştii ce făcea singură acolo. - Păi cum de era singură? Nu era şi ea măritată? Nu avea copii ca toată lumea? - Cine să stea cu pocitania aia? - Păi ştii cum arăta? - Că numai de te întâlneai cu ea pe uliţă te speriai de visai urât noaptea. Că era şchioapă nu era nimic că mai erau şi mai sunt şi bărbaţi şi femei şchioape, da asta nu avea un picior şi nimeni nu ştie cum de rămăsese fără el. Avea un picior de lemn şi se tocise de cât mersese de rămăsese şi mai scurt încât când mergea mai mult ţopăia. De pieptănat nici nu ştia ce e aia că poate de ani de zile nu mai trecuse cu pieptenul prin păr. Şi nici nu umbla legată la cap aşa că părul îi stădea ca o claie de câlţi, aşa cum ai văzut-o tale pe perete. Nici vara nici iarna nu umbla cu nimic pe cap, nici tu tulpan, nici tu broboadă nici măcar un batic. Şi a mai bătut-o Dumnezeu de mai era şi chioară. Da nu chioară ca toţi chiorii. Avea gălbează la ochi şi tot timpul îi curgeau numai ordori. Până să rămână ştirbă de tot numai cu mâncarea între dinţi o vedeai şi nu ştiu cum dar numai resturi de mămăligă şi de ouă jumări avea de parcă nu mânca nimic altceva iar de când rămăsese ştirbă i se vedeau gingiile roşii printre buzele cărnoase.

Ce mai, o pocitanie. Şi asta nu ar fi fost nimic, dar era rea. Nimeni niciodată nu îi intra în voie. Când mergea pe uliţă-mergea un fel de zice, că mai mult ţopăia-tot timpul mormăia de una singură iar dacă se întâlnea cu cineva, să te ţii. Dacă n-aveai de lucru şi te punea necuratu să-i dai bună ziua numai că o auzeai: - Hai hai, vezi-ţi de drum ce te legi de lume.

STRIGOAICA 390

- Vezi-ţi de ale tele. Şi începea să ocărască şi să blesteme de ai fi zis că cine ştie ce vorbe urâte îi spusese cineva Iar dacă se întâlnea cu copii, apoi atunci începea circul de pe lume. Incepea să zbiere la copii ca apucata Să urle şi să blesteme. - Mai ales cu Ionica nu ştiu ce avea. - Cu cine? - Cu Ionica. - Care Ionica? - Păi nu ţi-a spus Neica Ghiţă? (Deşi erau de aceiaş vârstă -sau aproape-că nu mi-a spus niciodată câţi ani are, dar păreau cam de acelaş leat) îi spunea Neică lui bunicul. Şi nu numai ţaţa Veta, ci toată lumea.

Numai vecinul-Nea Tudose-îi zicea pe nume. Când am întrebat-o pe ţaţa dece îi zice neică, mi-a spus: - Cum o să îi zic pe nume? - Păi neica Ghiţă a fost cineva la viaţa lui. - Nu vezi că în afară de popa Pietraru care e la fel de bătrân ca neicacă au fost leat, că amândoi au fost la şcoală deodată-şi de Tudose nimeni nu-i zice pe nume? - Cum să-i zic eu? Mai mare ruşinea. - Bine, las-o p-asta, da care Ionica? - S-a uitat la mine peste umăr şi s-a aşezat mai bine pe bancă trăgându-şi zăvelca sub ea şi băgându-şi sub batic nişte şuviţe de păr ce-i ieşiseră de sub basma. - Se vedea de departe că e încurcată şi nu prea ştia ce să spună. - Păi era o fată una Ionica, da o fată tare cuminte şi sfioasă că nu era fiinţă de la Dumnezeu care să treacă pe uliţă şi ea să nu zică"bună dimineaţa"ori"bună ziua"ori"bună seara”, depinde de cum era timpul. Şi asta că aşa o învăţase mumă-sa, că nu era la şcoală că nu-i cântase încă piţigoiul nu avea încă 7 ani aşa că nu o învăţase dascălul cum se cade să se poarte în lume. Şi nu ştiu ce-i căşunase Varvarei pe biata fată că parcă să o mănânce de vie, nu alta. Cum o vedea pe uliţă şi Ionica îi dădea"bună ziua"Varvara se repezea ţopăind ca un ţap şchiop să dea în biata fată şi cum copila fugea speriată arunca cu cărja după ea blestemând şi scuipând numai venin. Şi cum nu putea merge fără cârje, cădea în mijlocul uliţei urlând la Ionica să-i aducă cârja.

STRIGOAICA 391

Bietul copil, fie de milă fie de frică de scorpie se întorcea si îi aducea cârja. Dar cadâna în loc să-i mulţumească, după ce se sprijinea de ea să se ridice în picioare, o apuca de păr şi o plesnea cu cârja pe unde apuca că biata Ionica numai când o vedea se speria de nu mai ştia de ea. Au încercat şi vecinii până şi neica Ghiţă să potolească nebuna, dar nu aveai cu cine vorbi. Îi căşunase pe sufletul nevinovat că nici nu mai avea curaj fata să iasă pe uliţă mai ales că Varvara mereu îşi făcea drum prin dreptul casei ca să chinuiască sărmanul copil. Tot satul ştia povestea dar nu aveai ce face cu nebuna. Începuse biata Ionica să viseze urât noaptea şi să se sperie în somn că se trezea în miezul nopţii şi nu mai putea adormi până dimineaţa. Până la urmă s-a îndurat Dumnezeu şi i-a luat zilele scăpând-o şi pe ea de chinuri şi mai ales pe sărmana Ionica. A murit cam după anul nou şi cum nu avea pe nimeni, nici-o rudă nimic-că poate şi d-aia se înrăise aşa-a fost găsită moartă când a venit popa cu botezul de Bobotează că altfel ar fi zăcut moartă până cine ştie când, că nimeni nu venea la ea că se punea cu ciomagul pe cei ce îi băteau la poartă. A fost îngropată din mila oamenilor dar cum murise de cine ştie când, începuse să se umfle şi să miroase cu tot gerul Bobotezii. Că îmi aduc aminte-că am fost şi eu la înmormântare-da fapt a fost tot satul-că îi crescuseră unghiile de te speriai când îi vedeai mâinile pe piept cum avea unghiile negre şi răsucite ca frunzele de gutui iarna. După trei nopţi, că oamenii şi uitasera de Varvara, fiecare având grijile lor, a început biata Ionica să viseze urât. Se făcea că venea Varvara la ea să-i scoată ochii şi să-i smulgă dinţii.

Se scula biata fata leoarcă de sudoare şi nu mai adormea până dimineaţa, că o ţinea mumă-sa în braţa şi o legăna ca pe un copil mic. Da degeaba, nu se putea opri din plâns. Trebuia să stea mumă-sa cu lampa aprinsă până dimineaţa şi să o ţină strâns în braţe. Ajunsese biata fată de nu se mai putea ţine pe picioare şi îngălbenise ca lumânarea, de sau luat de grije toţi vecinii. Da ce zic vecinii, tot satul mai ales că după miezul nopţii începeau să trosnească uşile la oameni din senin. Ba au început să moară găinile în coteţ, semn că au început să vină strigoii. Acuma nu prea ştiu prea bine cum a fost, că lucrurile s-au făcut în mare taină, dar într-o noapte, cam la trei săptămâni de când murise, s-au

STRIGOAICA 392

adunat nişte bărbaţi mai cu curaj şi au desgropat moarta. Se zice-ştiu că a fost şi bărbatu-mieu, dar abia după ani de zile mi-a spus cum a fost tărăşenia-că atunci când au ajuns la coşciug, aşa se umflase moarta că sărise capacul, deşi toată lumea ştie că capacul coşciugului se prinde cu multe cuie. Cică îi crescuseră unghiile de o palmă şi părul îi crescuse de ajunsese la călcâie. Abia atunci oamenii au priceput că Varvara se făcuse strigoi. Au tăiat-o pe burtă şi i-au scos ficatul şi bojogii, au venit iute acasă la Neica Ghiţă şi le-au aruncat în cazanul de aramă care era pus pe foc cu apă clocotită. Aşa se umflaseră ficatul şi bojogii ca abia au intrat în cazanul de aramă, şi cazan mare, de 20 de vedre. - Da ce la Tata Mare? (Abia după ani şi ani aveam să fac legătura, că Ionica era nepoata bunicului, şi mama mea.) - Ţaţa Veta a rămas cu gura căscată uitându-se speriată la mine. S-a apucat să-şi aranjeze baticul pe cap şi să-şi bage părul sub batic, deşi nu-i ieşise nici-un fir de păr de sub batic. - Păi de unde să ştiu eu? Nu ţi-am spus că eu nu am fost de faţă? Şi vrei să-ţi mai spui, ori îmi văd de ale mele?. Că uite se apropie amiaza şi mă luai cu vorba de nu făcui nimic de ale gurii, se sborşeşte Ţaţa la mine. Am tăcut tichit, dar Ţaţa a început să dea rasoleală, semn că era supărată. Şi doar de atâtea ori, şi mama şi Dina mi-au spus că nu e frumos să tai omului vorba din gură, mai ales când tu un mucos, stai de vorbă cu un om în toată firea. - Şi ce au mai făcut? - Au fiert până a dat în clocot cazanul şi pe urmă au scos apa de au pus-o într-o troacă de au scăldat fata. - Cine, oamenii? - Nu, muma fetii. - Şi cum au scos fata din troacă, deşi era abia trecut de miezul nopţii, adică atunci când venea strigoaica la fată, a adormit Ionica cum nu mai dormise de săptămâni de zile şi de atunci s-a zis cu spaima fetii. - Şi ce au făcut cu bojogii, i-au dat la câini? - Nu maică, i-au dus îndărăt la mormânt. - Da numai că au întârzâiat, că până să se spele, până să bea ceaşca de ţuică -vezi matale, Neica Ghiţă i-a omenit omeneşte-s-a făcut târziu şi când s-au întors la cimitir să pună în coşciug fiertura şi să astupe groapa, ia văzut un om ce stătea lângă cimitir şi ieşise să-şi facă nevoile şi nu i s-a părut lucru curat ca să vadă nişte umbre intrând noaptea în cimitir şi a strigat:

STRIGOAICA 393

- Cine e acolo?

Oamenii s-au speriat şi au fugit lăsând mormântul desfăcut. Ce mai, a ieşit mare tevatură, că bietul român s-a dus la primărie şi a spus că mormântul Varvarei e desfăcut. Varvara cu burta tăiată şi cu măruntaiele pe afară, ce mai, urgia de pe lume. Bietul om nu a ştiut ce se petrecuse, că dacă ar fi ştiut, ar fi tăcut molcom, că tot satul ştia povestea cu biata Ionica, şi tot satul o iubea. Primarul a trebuit să anunţe jandarmul, jandarmul a anunţat Plasa şi a venit pretorul, cu o groază de oameni la cercetare. Noroc că bietul român când a auzit de ce e vorba, a tăcut tichit şi nu ia dat de gol pe oameni, oricât s-au căznit să-l tragă de limbă.

A luat pe - Nu ştiu, că era întuneric beznă, şi nu am văzut bine. Şi noroc că nu a vorbit, altfel bieţii oameni ar fi fost băgaţi la ocnă, că nu e voie să desgropi morţi, iar orăşenii nu se pricep la chestii din eştea. Da de atunci, Varvara nu a mai apărut şi Ionica nu a mai avut chinuri. Au mai venit în mai multe rânduri ăi de la plasă să-l mai descoasă pe român ori să mai afle câte ceva. Se pare că au pus şi iscoade, da degeaba. Eu cred că şi Jandarul ştia, da a tăcut, că vezi dumneata, el trăia printre noi şi cu noi îşi mânca pâinea. - Na, că uitai să dau la raţe, auzi-le cum măcăie, că eştea nesătule o să moară. - Şi vezi, nu cumva să-i spui ce ţi-am spus lui Neica Ghiţă, că mi-am găsit beleaua, mai ales că eu nu am fost de faţă, am spus ce mi-a spus bărbatu-mieu şi ce am mai auzit de la femei. *****

Povestea strigoaicei a rămas ascunsă printre amintirile copilăriei mele şi abia aici, la Paris, după 65 de ani de când imaginaţia înflăcărată a unui copil care nu poate face deosebirea dintre fabulaţie şi adevăr a răscolit o poveste de mult voit uitată de Bunicul, Tudose şi Ţaţa Veta. Abia aici, în lungile nopţi ale unui bătrân pensionar, aceste amintire sau aşternut pe hârtie. Fără comentarii. Şi fără fabulaţiile de odinioară, ci aşa cum într-adevăr am auzit că s-a petrecut acest"FAPT DIVERS"

BARCARES 01 noiembrie 2001