DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 323

Coborând Culice al Ţolii de la stâna lui din muntele Piatra pentru bâlciul de Sf. Ilie de la Jilava Pietrarilor şi întâlnindu-se cu părinţii mei care tocmai mă urcaseră în tiribombă s-au dat în vorbă de una, de alta, până ce m-am învârtit preţ de doi lei!. Când m-a văzut Nea Culice, (că el m-a prins în braţe din scaunul tiribombei) şi-a fäcut semnul crucii şi a prins a zice; - Doamne Părinte, că tare firav şi galben e copilul! Că eram slab din fire e adevărat, dar galben eram mai mult din cauza învârtitului în lanţuri, că era cald şi-un soare de te trăsnea în moalele capului iar Vuvarul tiribombei trăsese la măsea trăscău de Dobriceni de intraseră dracii în vuvă. Că ce-l mai înjurau salahorii ce învârteau tiribomba, dar n-aveau ce face, trebuiau să se ţie după tobă. Iar cei din lanţuri, chiar şi flăcăii nu numai copii aveau ameţeli, gata-gata să verse gogoşile lui Cravă şi limonada lui Vârtopeanu! Mamă-mamă, ce mai gogoşi înfuriate şi ce mai limonadă cu damf se găseau pe atunci la bâlci. - Apoi Culice, nu mai ştim ce să ne mai facem cu el că nu mănâncă să-l pici cu ceară. Mi-e şi ruşine să mai ies cu el în lume că e sfrijit ca un copil de bogdaproste, de parcă n-ar avea ce mânca...

Ce-au mai vorbit cât s-au tras în umbra şoprului lui Nenea Costică, cizmarul din Horez, (că avea şoprul lui la bâlci, ca şi Nedescu, ca şi Creţa Pârvulescu) că vroia tata să-i cumpere lui bunicu nişte bocanci şi era lume multă nu prea ştiu că se-nvârtea pământul cu mine (lanţuri mi-au trebuit) dar ştiu că mi-a trecut şi ameţeală şi tot când l-am auzit pe Nea Culice: - Păi atunci Părinte, mâine când s-o crăpa de ziuă viu să-l iau cu mine la munte. Da să nu mă întârzâi că vreau să fiu trecut de Strâmtori până să răsară soarele. Şi să-mi zici ce-ai vrea de nu ţi-o plăcea cum o arăta când ţi l-oi trimite îndărăt de Sânta Mărie, că tot vine Leana mea la Hramul mânăstirii. Că anul ăsta aşa ne-am tocmit; eu la bâlci la Jilava, ea la Bistriţa la Hram. Că vedeţi dumneavoastră, eu mai am câte o boală de vândut la târgul de vite, d-aia eu viu la bâlci la Jilava şi Leana la Bistriţa. După ce pupă mâna Sfântului, se duce cu muierile la peşteră şi pe urmă pe defileu la mâncare şi taclale. Doamne, că tare bine erau rânduite toate pe atunci... *****

Şi-aşa, m-am trezit că plec la munte! Acum intram şi eu în rândul oamenilor, că pe la noi, pe Valea Otăsăului, ca să fii cineva, trebuia să treci trei praguri; l) Să fi fost"La Vale"cu căruţa,

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 324

2) Să fi urcat la munte, şi 3) Să bei tutun! Deci începutul îl făcusem, urcam la munte!!! *****

De când mă ştiu mă trezeam uşor, dar în dimineaţa aceia, de când au început câinii să latre"a om"pe uliţă, încă de la punte de la Dumitru lui Dincă, am şi sărit din cămaşa de noapte în pantaloni. Iar când se dădea la ulucă căţeaua lui Onică al Nastii, vecinul nostru de peste drum, mă şi spălasem pe ochi la lighian. Cu felinarul aprins, că-l lăsasem pregătit de cu seară, tata m-a dus de mână până la poartă şi m-a dat în primire lui Culice care m-a urcat binişor pe cal. A ridicat scările pe măsura picioarelor mele, că nu ajungeam la carâmbi, şi a potrivit disagii legându-i cu nojiţă pe după urechile şeii. Urma să o luăm pe la Stroilete, pe drept, nu mai trecea pe la el pe acasă ca să nu mai piarză timp. Aşa că îşi luase omul tot ce avea nevoie înainte de a trece să mă ia. Eu, drept să spui, şi azi mă întreb dacă în locul lui m-aşi fi legat la cap fără să mă doară. După un ultim sfat al mamei pe fereastră - Ai grije Culice că răceşte uşor. Şi spune-i Leanii să nu-i dea lapte nefiert!

Culice a zis; - Săru-mâna Părinte şi sănătate cucoană preoteasă!

Apoi a luat calul de dârlogi, şi-a fluierat pe Osman care se mirosea la poartă cu Vidra noastră şi a apucat pe drum la vale... Până în Zăvoaie am mers tot una, el cu grijile lui, eu cu ale mele. În dreptul casei lui Delejanu a strigat să iasă Catrina, că alaltăieri, când scobora prin dreptul Văcăriei (venea la bâlci, de) l-a rugat Domnica s-o ia şi pe fie-sa la bâlci, că nu mai scapă de gura ei. Da să o şi aducă îndărăt, că noaptea, de! e ca noaptea . Griji de mumă pentru fată mare! Odată cu Catrina, care era pregătită şi ne aştepta, a ieşit şi Nea Sâvu Delejanu scoţând roibu lui din grajd şi punându-i zbală-că muşcă pe nepusă masă afurisitul! Legând frâul căpăstrului de coada Murgului nostru l-a bătut pe crupă semn că totu-i gata de drum. A mai mişcat totuşi odată de şa să vadă dacă ţine bine cureaua, dacă e destul de strânsă pe sub burta calului şi dacă sunt cumpăniţi bine disagii, că slavă domnului erau burduşiţi bine, apoi şi-a dat căciula pe ceafă urând un. - Drum bun Culice şi ai grije la Strâmtori.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 325

De parcă Catrina şi cu mine nici nu eram pe lume Când ne-am abătut din şuşea, pe potecă, la Strâmtori, nea Culice m-a luat în braţe de pe cal. - Că e locul strâmt, Vali taică, şi să nu se poticnească gloaba.. Că are obiceiul de se coseşte, parcă e adormită..

Apoi a deslegat frâul căpastrului lui Roibu de coada Murgului nostru. - Că dacă alunecă unul, să nu-i mănânce hududoiul pe-amândoi! Prima a pornit Catrina cu baniţa pe cap şi ultimul Osman dând din coadă. Cum era înainte de răsăritul soarelui se lăsase răcoare că nu numai pe nările cailor, da şi din gurile noastre ieşau aburii ca iarna pe ger. Da cui îi mai ardea de aşa ceva prin Strâmtori? Că nici nu mai ştiu de câte ori mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii, de câtă-măi hududoiul era şi-n stânga şi -n dreapta. Şi poteca strâmtă de-mi venea nu ştiu cum văzând disagii de pe cai bălăbănindu-se peste muchia prăpastiei. Şi prăpastia adâncă, că dacă se prăvălea o piatră de sub copitele cailor, ţi se ura până să atingă fundul. Da nici cu Catrina şi cu Neica nu mi-a fost ruşine, că amândoi au răsuflat usuraţi când s-au văzut dincolo, de parcă zău, treceau ca mine, pentru prima dată prin Strâmtori! Am încălecat iar şi până la Scărişoara mă pui că am adormit, că miaduc aminte doar că fluierau mierlele şi Neica şuiera. M-am desmeticit în troiţa lui Popa Boboacă stând pe lespedea de la cişmea cu caii bând apă din jghiab, cu Catrina mâncând zarzăne din baniţa aşezată lângă ea, (glavia o avea tot pe cap) cu Osman scărpinându-se de purici şi cu Neica Culice crestând flori cu briceagul pe ciumag.

N-a înjurat niciodată, aşa că atunci când se hodinea ori când era într-o încurcătură, scotea custura şi împistra pe bâtă.-

D-aia şi schimba câte 2-3 ciumege pe an, că le termina iute! Dumnezeu să mă ierte, da nu ştiu care de la care a învăţat. Osman de la NeicaCulice, ori Neica Culice de la Osman, că amândoi fäceau la fel când nu le convenea ceva. Unul se scărpina de purici la coadă, iar ălălalt cresta cu custura pe ciumag şi până nu se schimba vorba, nici că-i puteai urni din ale lor... De la Scărişoara, fiind priporul greu, caii sunt lăsaţi să urce slobozi să-şi caute singuri drumul mai puţin pieptiş. Osman e primul şi când o ia prea înainte, se opreşte în coadă şi se uită îndărăt spre noi, cu capul înr-o parte, parcă să-mi facă în ciudă. Nea Culice saltă din piatră în piatră proptindu-se într-o rână în ciumag şi strigând la cai- Păzea! Păzea!

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 326

Dar numai aşa de ochii lumii. Ori să nu-şi piardă obiceiul (el, nu caii), că privirea îi era numai la picioare, să vadă unde pune opinca.

Catrina, cu baniţa în cap, nici nu-i păsa (şi baniţa grea, că-i ajuta Neica s-o puie jos) iar eu, mai mult de-abuşilea, mă gândeam că Şuia şi Chicirla noastră, sunt nimic pe lângă Scărişoara vere! Vai de mama noasträ ce-am păţit până la grajduri. Da pe urmă a dat Dumnezeu de s-a lăsat poiană şi până la Văcărie, unde a rămas Catrina, mi-am mai tras sufletul. Da şi lui Osman îi ieşise limba de-un cot. Ba şi Catrina se roşise la faţä şi până şi Neica duhnea de năduşală! Cât s-a mai dat în vorbă Domnica să afla cine a mai fost pe la bâlci, cum a mai mers târgul de vite, ce a mai zis Iosif, Catrina a dat jos disagii de pe Roibu, i-a scos şaua, l-a tras zdravăn de urechi şi cu un şomoiag de costreie l-a buşit bine pe sub burtă şi pe spinare (cä era lac de sudoare). Apoi cu o palmă pe crupă l-a trimis la păscut. Calul, a dat de câteva ori din cap, a fornait de două ori, şi p-aci ţi-e drumul! Când să luăm în piept Buila, i s-a fäcut milă lui Neica de mine (se vede cä arătam tare prăpădit) şi a vrut să mă urce pe cal, da şi mie mi-era milă de cum fornăia Murgu, şi, drept să spui, mi-era şi ruşine oleacă, asa că m-am ţinut tare şi am luat-o înainte după câine. Da şi Neica nu trebuia să se puie la mintea mea, că ce e drept nu e păcat. Atunci când a dat Dumnezeu şi am ajuns la stână, nu mi-a mai trebuit nimic. M-am trântit pe bunda de pe laviţă şi ăla am fost. Ca prin vis parcă l-am simţit pe Neica că mă trăgea cu untură de urs pe picioare, că erau pline de noduri şi cârcei de la urcuş. Da nu ştiu dacă mi s-a părut, ori am visat. Împuşcase Sofian al lui Bocioantă un urs care se nărăvise la oi, şi din slănina lui au făcut ciobanii unsoare, care e bună la orice... Când m-am desfăcut din oboseală, în stână era forfotă mare (bag sama cä am tras bine la aghioase). Pe ţaţa Leana, care învârtea cu făcăleţul colarezul mămăligii, o ştiam. Da pă-ilalţi, habar n-aveam cine erau. Până să-mi sorb gălbenuşul şi să-mi viu în fire (că parcă nu mai aveam picioare, aşa erau de amorţite şi umflate bocnă), priveam printre gene la focul din vatră şi la copii care se aşezaseră fie pe pragul uşii, fie pe scăunele de lemn mici cu trei picioare. A doua zi Neica Culice avea să-mi facă şi mie unul. Da nu s-a chinuit mult, l-a făcut cât ai zice peşte...

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 327

Un miros de răşină de brad amestecat cu iz de terci de mămăligă şi de ouă jumări prăjite-n tigaie m-a trezit de-abinelea. Adusese ouă şi Neica din vale, da ţaţa avea gănile ei aduse de as-primăvară care şi clociseră şi avea şi pui. Da vorba aia, nu strică să fie, că nu ştii cu cine te pomeneşti că picä la stână. Ţaţa Leana, care s-a ridicat o leacă de de-asupra pirostriei, a luat o lingură de lemn, a băgat-o în vadra cu apă să se ude bine şi apoi a luat mămăliga prinsă pe făcăleţ, a bătucit-o bine peste cea din ceaun, a dat jos ceaunul de pe pirostrii, a mai muiat odată lingura (da acuma nu în vadra cu apă ci în hârdăul cu zär de la brânza de oi) a nivelat bine mămaliga, apoi a pus îndărăt tuciul pe pirostrii până ce a început să se umfle mămăliga văzând cu ochii. Când a răsuflat pe la margini, (că are şi mămăliga legile ei, şi dacă nu le cunoşti, mai bine îţi vezi de treabă) a apucat ceaunul de toartă cu mâna stângă, l-a legănat de douä trei ori înainte şi înapoi, apoi a luat o treanţă în mâna dreaptă, a sprijinit-o de fundul ceaunului şi binişor, să nu alunece, l-a răsturnat pe cărpătorul din mijlocul mesei. A lăsat ceaunul peste mămăligă cât s-a îndreptat oleacă de şale, ţinându-se cu mâna dreaptă de mijloc şi aplecându-se pe spate până i-au pârâit oaselestătuse mult aplecată săraca-apoi a ridicat cu treanţa ceaunul. Dedesubt, mămăliga (s-o mănânci cu ochii) avea forma ceaunului. Rămăsese tare. Nu se pleostişe ca la Tanti Măriuca, care atunci când greşeşte mămăliga, zice că a făcut-o pripită.

Apoi s-a aşezat pe pragul uşii, a pus ceaunul între picioare, l-a sprijinit cu opincile să nu se mişte şi cu lingura muiată în zăr, a adunat mămăliga ce mai rămăsese pe marginile ceaunului, făcând trei cocoloaşe pe care le-a pus alături de mămăligă, pe cărpător, învelind-o cu un ştergar de in, să nu se întoarcă! Asezând străchini şi linguri pe masă, ţaţa Leana avea acum timp şi de mine: - Făcuşi ochi, Vali mamă? Hai la masä că uite termină şi Culice de strecurat brânza în sădilă. Mai are numai să dea zărul la scroafă şi mâncăm cu toţii. Am încercat să mă ridic de pe laviţă dar nu mă ţineau picioarele, mai rău ca pe mânzul proaspăt fătat care încearcă să ajungă la ţâţa iepii da-i tremură picioarele. Văzându-mă aşa Ţaţa Leana jumate speriată, jumate râzând, m-a ajutat să mă ridic, m-a învăţat să pui mâinile la ochi strângând coatele pe piept, m-a cuprins pe la spate peste mâini, m-a ridicat în sus de nu mai atingeam pământul cu picioarele şi m-a scuturat de două trei ori de

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 328

mi-au trosnit toate oasele, mai rău de cum îi trosneau seara, după cositură, lui Gorunel când îi făcea aşa Ilie al lui Mogoşanu! - Ţi-e mai bine mamă? - Păi cum să nu-mi fie Ţaţă, că parcă-mi luaşi cu mâna! De fapt eram mândru că încet, încet, intram în rândul oamenilor. - Dă-te Neluţule mai încolo să stea şi Vali lângă tine, că e loc. - Uite mamă, ia scaunul lui Culice că şi-aşa lui îi place să stea la masă pe pragul uşii, s-arunce ochii la strungă cât îmbucă - Dino, dă-i o lingură nouă, d-aia făcută de Petrică din teiul de la Pişuri că e uşoară şi are scobitura mai mare. - Dă strachina Petrică mai la mijloc, s-apuce toţi. Se umpluse stâna că se adunaseră toţi copii la masă. Când am venit eu erau cu oile. Până şi Neluţul care era leat cu mine. Era el copil. dar trebuia să-şi câştige îmbucătura!

Ne-am rânduit care cum a putut mai bine şi nu ştiu dacă foamea sau Ţaţa Leana a făcut să nu ne fie la niciunul sfială deşi acum mă vedeam întâia oara cu copii. Că ei erau din alt cătun, din Mierleşti, iar eu din Bârzeşti, la două ceasuri de drum depărtare. Nu-mi era mie că-i ştiam, doar toţi de pe valea aia îi cunoşteau şi cumpărau brânză de la ei când treceau prin sate după ce coborau de la stână. Treceau cu târlele pe cai. Într-o târla aveau telemea, în alta urdă, în alta brânză de burduf şi-n alta lapte stârcit. Veneau cu doi cai. Doi cai cu patru târle, să ajungă la toţi. Şi dacă nu ajungea la iuţală încărcau alte târle, că doar nu erau peste lume Mierleştii. Şi se băteau oamenii să ia de la ei. Că până şi cârpănosul de Bârţă recunoştea că brânză nesmântânită ca la Culice al Ţoli nu mai găseşti la nimeni. Că s-au făcut hoţi ai dracu ungurenii, smântânesc laptele după ce s-a închegat în vadră şi vând şi untul pe de-asupra, de-a başca, de iese brânza uscată şi fărămicioasă. De laptele stârcit, (în alte părţi îi zice covăsit, dar tot aia e) ce să mai vorbim! Că fac şi ai lui Ghebaur şi ai lui Bărbuci, dar ca Culice, nici Vaideenii nu-l nimeresc. Că de-abia acuma, la stână, m-am prins eu cum îl potriveşte Ţaţa de iese aşa de bun. Pot să spui că degeaba şi de-ar şti ăilalţi, tot nu-l pot face. Că Neica are taina lui.

Boticele de brad în care pregăteşte Ţaţa laptele le ia Neica de la Guşaţii din Gurguiata. Da făcute dintr-un brad anume, de-i zice"de Tisa". Şi numai ei ştiu să îmbuce doagele boticelor de pot să stea trei veri neumplute şi tot nu se scorojesc ca dup-aia să le bagi în crăpătură papură.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 329

Şi papură de unde să iei? Că nu creşte pe la noi. Trebuie să-i ceri lui Caiur dogarul din Pietrari, că el, având nevoie la dogit, are puse de-oparte, la cinci deşte. Da costa scump. Ori să rogi pe vr-unul care pleacă la vale să-ţi taie un snop de papură din baltă şi să-l lege pe covâltir până acasă. Neica zicea pe şoptite că de fapt numai guşatii ştiu unde creşte bradul ăla"de Tisa". Că nu creşte peste tot. Creşte numai pe anumite ţancuri. Şi nu se deosebeşte de ăilalţi brazi la prima vedere. Da guşaţii îl încearcă cu barda şi îl cunosc după sunet! Dumnezeu mai ştie cum o fi! Boticele odată aduse (că veneau cam odată la trei săptămâni cu ele când terminau şi ei brânza. Ori când li se facea dor de pastramă de capră, că Neica întotdeauna îi omenea. Ba le băga şi în traistă, başca gologanii,) Ţata Leana le ţinea două trei zile în isvorul de sub piatra din Dos. Doamne, că şi-acum mă mir cum nu s-atingea nimeni de ele, că slavă Domnului, trecea multă suflare să-şi stâmpere setea sau să-şi adape caii, că era potecă bătătorită lângă izvor. Şi era izvorul bogat, deşi era în vârful muntelui. D-aia trecea pe lângă el poteca ce ducea în munţii Scânteia, Lespezi, Iezerul şi Govora. Ce mai, era multă alergătură, dar nimeni nu punea mâna. Şi era un isvor cu apă rece de-ţi crăpau dinţii când beai. Dacă aveai măsele găunoase şi-apucai să bei apă, apăi ţineai minte. Că până nu te duceai la Dumitru Lemnaru să ţi le scoată, nici că te mai lăsa durerea. Măcar de-ai fi băut o vadră de ceai fierbinte, tot degeaba. Aşa a păţit Nenea Ion fierarul. A băut apă din isvor când se întorcea de la vânătoare şi cum era tare însetat a băut câţva pumni pe nerăsuflate. Că de unde ulcică? S-a aşezat în genunchi, a făcut palmele cauc şi a început să bea. Aşa o durere l-a apucat dintr-odată că atunci când a ajuns acasă a făcut singur un cleşte de scos dinţi, cum văzuse el odată la Govora la dentistul Rosenthal şi s-a dus la Nea Dumitru Lemnaru că era vânjos şi l-a pus să-i scoată măseaua.

Neica Dumitru s-a lăsat greu, că; - Bă Ioane, nu mă băga în bucluc. Eu n-am scos în viaţa mea măsele. - Uite că ai să scoţi acum! Că hâr, că mâr, până la urmă i-a scos găunoasa şi de atunci, care avea dureri de măsele, hop la Dumitru! E drept că pe vremea aia nu era ca acum să fie dispensare peste tot, dar asta e altă poveste! Uite că mă luai cu vorba şi uitai de Ţaţa Leana...

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 330

In boticele pritocite bine la izvor Ţaţa Leana-la treaba asta nu o lasă pe Dina-punea dimineaţa, după mulsoare, un rând de lapte de oaie nefiert şi îl lăsa să se închege o zi, două.

Depinde de cum era de frig. Apoi turna peste el un rând de lapte fiert în clocot cu smântână şi cu spumă cu tot. Da uşurel, să nu-l sgândăre pe cel prins, ca să nu se amestece. Îl lăsa şi pe ăsta să se prindă, da ceva mai mult, cam patru cinci zile. După vreme. Şi tot aşa mereu până se umplea boticul. Pe urmă îi punea capacul şi-l lăsa în isvor o săptămână.

Da acum lega de-un brădui lângă isvor pe Osman. Nu mai lasa boticele singure.

Da numai noaptea, ziua nu! Fie din răcoarea isvorului, fie din laptele amestecat cu zama bradului din botice, din ce, din ne ce, laptele odată dospit, n-aveai treabă. Ţineai boticul pe pământ în beci până în postul Paştelui.

C-atunci se mănâncă laptele covăsit, în săptămâna"lăsata secului de brânză".

Nu-i vorbă, poţi să-l mănânci când vrei, da atunci e cel mai bun. Îţi închipui matale. Laptele pus în botice în luna lui cuptor şi desfăcut după opt luni în luna lui Martie. Când îi scoţi capacul laptele e aşa de închegat că poţi să-l tai cu cuţitul şi să iei bucata cu furculiţa. Ca untul Şi"ţin-te Neică"!

Cine n-a avut parte să mănânce, măcar odată la viaţa lui lapte covăsit cu mămăligă caldă, nu ştie ce-i bun pe lume!

Nici n-am apucat bine să –nvăţ de la Petrică cum să ţiu deştele pe găurile fluierului şi cum să suflu ca să cânte, că intră Neica în stână. Îşi svântă mâinile cu ştergarul de in -scârţâia când se ştergea-îl agăţă în cui după uşe, şi scoasă de la chimir o cârpă cu care se ştergea de năduşală când mulgea oile să nu-i cază sudoarea în laptele din vadră. Că şi cu mulsul ăsta e o poveste. Câte-odată, parcă în ciudă, scăpa câte-o bearcă o căcăreză în vadra cu lapte. Doar se ştie că: "Doar laptele de vaci se mulge printre craci,

Laptele de oi se mulge pe din-apoi" Şi-atunci Neica căta într-o parte chiorâş, trântea un; - Firea-i a narti de boală, mi-o făcuşi. Nici nu mai trebuie să pui chiag în brânză!

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 331

Apoi cu buricele deştelor apuca căcăreaza, (că uneori îi venea şi ăştia strechea şi se plimba prin toată vadra) o scotea binişor să nu se sdrucească şi o arunca scârbit în strungă ştergându-şi mâna pe floacele oii. Apoi prinzând ţâţa între arătător şi degetul gros, îndoit cu unghia în jos, ca să strângă sfârcul, îşi vedea mai departe de treabă!... Cârpa de care spusei că o avea la brâu o pusă pe prag ca să nu-şi murdărească cioarecii că erau albi ca spuma laptelui. Mulţi ciobani am mai întâlnit la viaţa mea dar pe nici-unul nu am văzut cioareci aşa de albi, fie în zi de sărbătoare, fie în zi de lucru, cum îi ţinea Tata Leana pe ai lui Nea Culice. Apoi se aşeză uşurel pe prag-îl tăiau şi pe el picioarele de la genunchi, tot ca pe mine, dela urcuş,-trasă masa cu tot ce era pe ea lângă prag (noi, cu scaunele lipite de tur, ţinându-le cu mâna, mergeam ciuciş după masă,) şi întinsă mâna stângă până la drugul ce încuia pe din-ăuntru stâna. De drug era înnodată aţa mămăligii. Desfăcu nodul trăgând d-un capăt al aţii, întinsă aţa peste mijlocul mămăligii şi dintr-un foc o împărţi în două, dar fără să se desfacă, rămasă tot lipită. Se ridică o ţâră de pe prag, se-ntoarse spre râna dreaptă si o mai tăie odată în cruce. Pe urmă mai făcu de trei ori tot aşa, de mămăliga era tăiată ca spiţele roţii în părţi egale. (Ştiam de ce se taie cu aţa, ca să nu se decălească cuţitul de fierbinţeală şi să se întoarcă fiertura, aşa că n-am mai întrebat.) Pusă aţa la locul ei, ca să ştie toţi de unde să o ia, se aşeză pe prag şi după ce-şi făcu semnul crucii, ne zise; - Poftă bună şi poftiţi la masă!

M-am mirat eu de ce n-a tăiat Ţaţa Leana mămăliga şi l-a aşteptat pe Nea Culice, da n-am zis nimic. Şi bine am făcut. Că abia pe urmă, după ani şi ani când m-am perindat prin lume am înţeles că tăiatul pâinii sau mămăligii e dreptul sfânt al stăpânului casii. E drept că de câte ori am şezut la masă şi am împărţit bucătura cu gazdele, stăpânul casei făcea întâi semnul crucii pe pâine şi pe urmă o tăia. Da ori că nu se face la mămăligă, ori că o fi uitat Neica de foame! Intindeam fiecare cu lingura în strachina din mijlocul mesii şi luam câte o înghiţitură de jumări, iar cu stânga rupeam din felia de mămăligă pusă în dreptul fiecăruia câte un dumicat şi -nbucam pe nerăsuflate. Tare m-aşi fi repezit să bag mai des lingura în strachina cu jumări rumenite, dar când l-am auzit pe Neica cum i-a zis lui Nelu; - Neluţule tată, nu fi hupit, că e ruşine! mi-a trecut pofta să fiu mai iute de mână ca ceilalţi... Să fi fost tata după uşe să mă privească cum înfulecam, ar fi zâmbit cald, cum numai tata ştia să zâmbească.

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 332

Eu mă gândeam în mine. - Ce-ar zice mama dacă ar vedea cum mănânc cu toţi de-avalma, din aceiaşi strachină, ca oamenii la lucru?. (Acasă, de; fiecare cu farfuria lui, cu lingura, furculiţa, cuţitul şi paharul lui...) Taţa Leana săraca n-a apucat să se puie la masă. A luat din cîrlig tingirea (deasupra vetrei avea agăţate în cârlige, la înălţimea ei, sita, ceaunul, oale şi tingiri, că pirostiile, deşi aveau crăcanele lor înfipte între scândurile stânii, stăteau tot timpul pe vatră; cea mare pentru făcut zărul, cea potriviăa de mestecat mămăliga şi cea mică de fiert crumpele.) Cum începui să spui, a luat din cîrlig o tingire din tuci, din aia cu coadă şi cu trei picioare, a pus-o drept pe jar (că având picioare stătea mai sus şi focul trăgea ca pe sub pirostrii) a scos din boticul pitit sub scara de te urci la pod două polonice bune de unt de oaie, le-a răsturnat în tingire, a ieşit într-o rână pe uşe pe lângă Neica, (era locul strâmt) de a luat de pe poliţa din coşere o bucată sdravănă de caş de oaie, cu găuri şi îngălbenită de fum, şi când a început să sfârâie untul în tigaie, a strâns în pumnul drept caşul de se sfărâma şi cădeau droburile printre deşte direct în tingire! Până să se topească bine balmuşul, că se întindea cum se întinde coca cozonacului bătut în trochiţă de Crăciun sau de Paşte, a băgat mâna până la cot (mereu avea mâneca cămăşii suflecată până la cot, să nu o încurce la treabă) sub o baniţă cu fundul în sus-cum se pune peste găinile ce cad cloşte şi vrei să le descloceşti ca să oua-şi a scos o ploscă cu ţuică. A luat din resteul de sub sticla cu aghiasmă astupată cu cocean de porumb şi legată cu busuioc de la Bobotează o ceaşcă de pământ cumpărată de la ai lui Ogrezeanu la bâlci la Jilava, a turnat în ea atât cât să nu se verse şi i-a dat-o omului de mânuşe. Neica a apucat-o cu mâna stângă, a lăsat lingura pe masă cu scobitura în jos, a băgat deştul gros de la mâna dreaptă sub mâneca cămăşii-că ciobanii au mâneca largă la camaşi (să nu mă întrebaţi de ce că nu ştiu)-a-ntors capul spre dreapta, s-a aplecat de s-a sters pe buze cu mâneca-ca să simtă gustul ţuicii-apoi a dat drumul mânecii, a luat cu deştele de la mâna dreaptă ceaşca din stânga, a ridicat-o până în dreptul frunţii şi a ciocnit cu nevasta. Dar ea nu a băut. A zis numai aşa: - Noroc Culice. Şi când ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie! Privind lung la copii ei şi nu ştiu cum la mine. Apoi a pus dopul la ploscă, a clătinat-o uşurel în dreptul urechii să vadă cam cât mai e şi a ascuns-o îndărăt sub baniţă. A luat tingirea de pe foc, ca sfârâia de mama focului, a sprijinit-o cu zavelca că ardea coada şi a pus-o pe masă în locul strachinii cu jumări.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 333

Strachina era lună de nici câinii nu ar fi mai avut ce să lingă! Un tăciune din jar se agăţase de tuci si Nelu, neastâmparat, a vrut să-l ia cu degetele. Ţaţa l-a pocnit cu lingura mămăligii, zicând; - Stăi mă mamă mereu că te frigi la mâna cu tăciune din brad cu răşină şi te-apucă frigurile de nici Dumnezeu din cer nu-ţi ia durerea trei zile.

Ultima dată l-am întâlnit pe Nelu Ţolea pe Valea Frumoasei din munţii Sebeşului.

Era inginer silvic. Petrică va rămâne să facă mai departe telemea.

Dar nu la stâna lui, ci la a unei Gospodarii Colective din Drăgăşani. Mai mâncasem eu şi acasă brânză topită în tigaie, peste ani şi ani aveam să mănânc în marile restaurante ale Europei şi caşcaval la capac sau Parmegiano, dar nimic, niciodată, nu a egalat balmuşul lui Ţaţa Leana lui Culice al Ţolii... Poate unde nu aveam ca ambianţă mirosul focului din bradul îmbibat cu răşină.. ... A fumului din stână... A lătratului câinilor şi behăitul oilor... Sau senzaţia aceia... de a te afla undeva... nelocalizat în timp şi spatiu... undeva... La stâna lui Nea Culice din muntele Piatra. *****

Până să dam gata balmuşul, laptele de capră pus la fiert în ceaunul din care răsturnase mămăliga cât p-aci să dea p-afară. Da se prinse Neica şi sări iute de pe prag, apucă ceaunul de urechi-mă mir cum de nu-l ardea, da vezi, avea buricele deştelor bătătorite de mulsul oilor-şi sprijini laptele în străchini (câte doi inşi la strachină, ca să nu se verse laptele din linguri pe masă, că e păcat de Dumnezeu)! Ceaunul, deşi era partea lui, mi l-a dat mie că de-abia venisem la stână. Gustul laptelui de capră, o târă afumat (mâncam prima dată) m-a uns la suflet... A mai pus Ţaţa pe masă şi o ulcică de pământ, aşa ca de două kile, cu lapte prins, tare de să-l tai cu cuţitul. Da cui i-a mai trebuit! Aşa că l-a astupat iar cu frunza de brusture, s-a ridicat în vârful picioarelor şi l-a pus la locul lui, sus, la căpriorii stânii, unde e reveneală. După ce ne-am ridicat în picioare m-am şters la gură cu dosul palmei cum am văzut că fac ceilalţi (lasă că nici nu aveam şervet că nu ştiu dacă mi-l pusese mama lângă celelalte ţoale în disagă sau îl uitasem acasă) şi

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 334

tare mi-a fost ciudă că n-am putut şi eu, oricât m-am căznit, să sughit ca Dina şi Petrică.

S-arăt cât mi-a plăcut la masă!

Dina a pus lingurile şi străchinile în ceaunul peste care a răsturnat două cauce cu apă din vadră ca să se moaie cojile până dimineaţă. Ţaţa a adunat fărămiturile şi le-a aruncat la găini iar Neica a luat fundul cu mămăligă şi l-a pus pe dulap. A făcut trei bulgări din mămăliga ce mai rămăsese rotunjindu-i în pumnii palmelor şi i-a tăvălit pe fiecare în unsoarea rămasă de la balmuş şi i-a aruncat pe rând; unul lui Grivei, unul lui Osman şi cel mai mare şi mai bine uns, lui Molda, că are căţei... Odată potolită toată lumea noi copii ne-am dat la strungă lângă foc spre spatele stânii. Eu căscând ochii mari la toate aceste rânduieli noi şi necunoscute pentru mine, ei văzându-şi fiecare de ale lor, firesc şi dela sine! Rânduind totul în stână Ţaţa Leana vine lângă noi să răsufle oleacă cu Neica si copii... Ziua se îngâna cu noaptea... soarele tocmai scăpătase, mai era ca o ideie pe cer...

Pierdut s-auzeau clopotele de la mânastirea Arnota, semn că o să plouă mâine de dimineaţă că numai înainte de ploaie se aude trenul cănd trece prin defileul Bistriţei, ori clopotele mânăstirii... Din cauza zăpuşelii de peste zi printre munţi se vedeau ca atunci când priveşti peste o căldare ce fierbe în clocot.) Parca ar fi o abureală ce tremură peste fire...

Departe... departe de tot... prin pâcla şi întunericul ce prind să cadă se văd ca o părere nişte lumini tremurând ca stelele... nici nu ştii ce poate să fie... parcă ar fi nişte licurici în nopţile cu lună plină... Toţi privesc tăcuţi cu ochi pătrunzători, ca muntenii... parcă au împietrit deodată ca stâncile din preajmă... Ţaţa Leana a pus mâna streaşină la ochi şi se uită lung, strângând din pleoape, fără să clipească. Nu ştiu dacă încercă să pătrundă văzduhul şi să vadă ce e acolo... Sau poate, printre genele întredeschise, întindea o punte pe care gândul o purta în sbor lin, ca pe o zână, până acolo departe... Câte nu se întâmplă în închipuiri... Şi Doamne, că tare frumoasă era... ca o închipuire! Daca aş fi sculptor, aşa aş înfăţişa imaginea ţării mume... Frumoasă ca Ţaţa Leana... Stâncă de piatră, cu mâna streaşină la ochi, Privind de pe vârful munţilor, roată peste toată ţara Şi Dina, fica-sa, peste ani si ani, la anii ei, era frumoasă.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 335

Dar parcă nu ca ea. Sau poate unde eu nu am mai avut ocazia să o văd privind departe în zări, stâncă de piatra. Sau poate că atunci când am revăzut-o, Dina, cu copii de mână îşi aştepta în poartă bărbatul să vină de la fabrică. Şi el venea cu turismul lui, pe asfaltul care a îmbrăcat şuşeaua pe care odată plecasem să descopăr lumea munţilor călare pe Murgu. Satul are acum lumină electrică şi canalizare, şi-i bine că are... Uriaş salt în puţini ani, salt cu care Neica Bobei, rapsodul Văii Otăsăului, nu s-a putut acomoda până în ziua în care s-a dus în lumea baladelor cântate de el. - Ce se vede acolo, aşa frumos, Neică? - E Râmnicu."... răspunde cu o voce de departe Leana... Apoi, după un oftat, revine iar printre noi. Aruncă o surcea după Osman, strigând: - La oi, ce stai şi caşti ochii la mine ca proasta în târg când s-a văzut în oglindă? Vraja odată ruptă, (De multe ori dupa aceia am rupt vălul vrăjilor, cu ştiinţă sau nu, dar niciodată nu mi s-a strâns inima de părere de rău ca atunci). Dina cu Petrică intră în stână, iar Neica cu Neluţu rămân în cojoace, lângă foc, să păzească toată noaptea oile în strungă.(Toată noaptea, vorba vine, că în viul nopţii, până să se întoarcă Carul Mare cu oiştea în jos începe mulsul oilor, dar asta e altă vorbă.) (N-am aflat niciodată cum ştiau când e vremea mulsului, pe ploaie sau pe nor, fără ceasornic, căci în fugarul meu popas la stână, n-am putut să le aflu pe toate). Ca să am cu ce mă lăuda acasă, îl rog pe Neica să mâi şi eu noaptea cu ei afară şi Ţaţa mă lasă, da-mi dă un cojoc peste jerseul de lână, mi-aşterne lângă vatra focului cetină de brad să-mi fie cald şi moale, peste cetină întinde o pătură îmblănită să nu mă tragă şi peste pătură mă înveleşte în cojoc şi, mai mare ruşinea, mă leagă cu tulpan la cap, ca pe Dina, în loc să mă lase cu căciula, ca pe Neluţu, da să-i dea Dumnezeu sănătate, că spre dimineaţă, când a căzut roua, măcar că nu aveam decât nasul afară, mă luase cu tremuriciul!

Cerul s-a umplut de puzderie de stele... luminile Râmnicului fiind înghiţite de balaurul nopţii; oile abia s-au mai liniştit după zarva făcută de bearca ceacâră căreia i se năzărise nu ştiu ce. (Nea Culice s-a jurat că o face pastramă pentru guşaţii din Gurguiata, că e în stare să s-arunce şi-n prăpastie, cu toată turma după ea) iar Nelu a aruncat două răgălii de gorun pe foc, să ţie până dimineaţa... Neica s-a culcat pe spate, punându-şi

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 336

mâinile cauc, căpătâi, şi privea dus la stele... o tăcere grea tăbărâse peste fire... nu se auzea decât pocnetul vr-unui tăciune în spuză, ori din când în când icnetul vre-unui ţap în somn... Nici brazii nu mai foşneau, neadiind nici-o pală de vânt printre piscuri... Somnul ne învăluia domol ca întunericul, când deodată o toacă prinde să bată mărunt dinspre Casa de Piatră, sunetele rostogolindu-se în liniştea nopţii, ca Otăsăul la Jghiaburi. - Ce fu asta Neica? - Călugarul Pahomnie bate toaca la schit la Pătrunsa! După ce toaca s-a stins, clpotul, bătut în dungă, răsuna adânc şi ecoul lui, urca de la schit, se isbea de vârful Piatra, se-ntorcea până în stânca din Albu, ocolea căldarea Govorii, îşi găsea cale pe Buciniş de cobora iar la Pătrunsa, unde se-ntâlnea cu alt sunet de clopot şi urcau iar în sus, de parcă erau o sumedenie de clopote pe toţi muntii Builei, că nici la mânăstirea Hurezul, de zile mari, când slujeşte episcopul Vartolomei şi trage clopotele de frânghii călugarul Anania (numai el putea să bată odată toate cele cinci clopote, de cântau: VAR-TO-LO-ME I I I I I I I I I I I!) nu se auzeau atâtea sunete... Câinii îşi ciuleau urechile ridicându-şi capul dintre labele din faţă iar vacile s-au oprit din rumegat întorcându-şi coarnele spre vale, ascultând cu toţii, înfioraţi, clopotul, până la ultima bătaie, mai groasă şi mai lungă... (N-am mai văzut niciodată atâta suflare, ascultând cu atâta smerenie, în atâta linişte, clopotele de vecernie)... Jos, la poalele muntelui, peste pădurea de fagi, s-a aprins o luminiţă; - Părintele Pahomnie legumeşte lumânările, face slujba doar la o feştilă! - În fiecare noapte slujeşte? - De trei ori pe zi; dimineaţa de utrenie, la asfinţit (ca acum) de vecernie şi noaptea, de mezonoptică! - Slujeşte singur? - Singur, că fratele Averica, care face pe cantorul, din Cârlegi s-a mutat la schitul Iezărul! - Şi nu-i e urât? - Nu-i e, că are o capră şi şase găini, aşa că mai are cu cine schimba o vorbă; şi-acum, între Sfântu Ilie şi Sânta Mărie, vin Dobricenii şi Costeştii care au drepturi de obşte pe Plai, să cosască fânul şi stau la taclale la conace: să vezi ce frumos s-aude mâine, la prânz şi amiază, când bat coasele cositorii. - Şi schitul e mare? - Nu taică, că e făcut dintr-un singur gorun, da se vede c-a fost mare gorunul, că tot încap preţ de 30-40 de inşi înăuntru, de pildă de hramul

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 337

schitului, când s-adună puhoi de lume, de nici nu încap înăuntru; e frumuseţea după lume; după slujbă, întind muierile feţe de masa pe iarbă, care cu pecie de porc friptă, care cu păstrăvi prăjiţi, cu telemea, cu brânză de burduf, cu mămăligi cât roata carului, cu mălai dospit de să-l manânci cu ochii, şi mirenii trec de la o muiere la alta şi gustă din bunătăţile întinse pe iarbă ori pe dosul baniţelor, că trebuie cinstite toate casele! - Şi schitul e făcut de mult? - De mult taică, de mult de tot! - Şi cine l-a făcut? - Păi spunea Neica Ghiţă Tomescu-are peste suta de ani-că a apucat când era copil pe Varvara lui Barbuci-sărise şi ea de mult suta când povestea-care spunea că un moş al ei, când era flăcău, a ajutat lui Pătru la tăiat şindrila pentru acoperişul schitului. - Cine era Pătru? - Ăl de a făcut schitul. - Şi de ce l-a făcut? - Păi asta e lungă poveste: cu opinca Neica a împins trupina mai pe jar şi s-a întors într-o râna spre mine; - Cică odată, de mult de tot, când pe valea Otăsăului nu erau decât 23 cătune, (nu ca acuma că s-au înmulţit de nu-i mai încape lumea şi s-au înrăit de mă mir cum de-i mai rabdă pământul) în Bărbăteşti era un cioban, care avea o nevastă frumoasă de se dusese vestea. - Mai frumoasă ca Ţaţa Leana? Neica, a rămas ca trăsnit, de parcă-l pocnise cineva cu leuca la mir; - Nu ştiu, că nu eram pe atunci. (Şi-a tras dintr-o smucitură cojocul mai pe umăr şi în fugă mi-a aruncat o privire pe sub sprâncene şi mi s-a părut că a prins a zâmbi o târă, da poate mi s-a părut, deoarece el îşi arunca aşa cojocul numai când era în încurcătură.) - Cum spusei, s-a dus vestea pâna la Paşa de la Vidin, că p-atunci erau Turcii în ţară,-c-aşa ne-a fost nouă norocul, să ne treacă prin foc şi sabie şi să ne asuprească, când Turcii, când Tătarii sau Muscalii-şi dacă a auzit Paşa, a trimis o ceată de Zurbagii - O ceată de ce? - De Zurbagii... nişte afurisiţi cu care nu te puteai înţelege, că una ştiau, aia făceau, d-aia a rămas vorba de unul zărghit că e zurbagiu-! O ceată de Zurbagii şi de Harapi să puie mâna pe ea cum or şti şi s-o aducă la el, s-o încuie în temniţă şi în harem (aş fi vrut să-l întreb ce e aia harem, că nu ştiam, da mi-a fost frică să nu se supere Neica că-l zgândăr mereu)! Când au trecut prin Bârzeşti (că veneau ţipând şi urlând şi plesnind din bice-ce vrei, Zurbagii-da ei făceau dinnadins, ca să bage frica în oameni)

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 338

era cam pe vremea asta, pe timpul coasei, cică unul Păpărează a început să tragă clopotul în dungă, semn de bejanie, de primejdie că dau Turcii, să fugă care unde o vedea cu ochii. Ajungând Hapsânii în Bărbăteşti, au început să întrebe în dreapta şi în stânga unde stă Pătru Insu (c-aşa îi zicea, Pătru lui Insu) cu nevasta frumoasă ca Maica Domnului: oamenii s-au prins şi i-au abătut pe altă uliţă, ca să aibă timp Pătru să fugă cu muierea, că abia scoborâseră din munte cu fânul cosit; au lăsat oile cu un cumătru şi au fugit de au uitat săracii pe prispă, în trochiţă, pruncul de ţâţă; au încălecat amândoi pe cal, că nu erau procopsiţi, n-aveau decât un ciopor de oi, un cal şi o curea de pământ, fâneţe pentru vite, şi au luat-o spre munte să se ascundă în pădure până trece urgia: da au prins buzaţii de veste, ardei-ar focul ghenii unde le-or putrezi oasele şi s-au luat după ei. A fugit Pătru săracu cu muierea cât a fugit, da îi era greu calului, că erau doi şi calul era ostenit, că abia coborâse din Dolii cu fânul cosit, aşa că lângă Casa de Piatră l-au ajuns din urmă Turcii şi l-au încolţit cum încolţesc câinii mistreţul; a descălecat Voichiţa uitându-se în ochii lui Pătru ca ciuta înjunghiată, şi-ngenunchind, prinse a se ruga facându-şi semnul crucii: - Omoară-mă Pătrule, nu mă lasa roabă la Turci să mă necinstească în harem, omoară-mă dacă aşa mi-a fost scris de Dumnezeu, omoară-mă Pătrule, că ţi-am fost muiere credincioasă şi vreau să mor tot aşa... Stătea bietul Pătru ca trăsnit scrâşnind din dinţi cum scrâşneşte cremenea sub amnar, neştiind ce să facă; din vârful unui brădui o veveriţă privea printre lăbuţe cum se năpusteau Turcii rânjind peste Voichiţa îngenunchiată. Atunci Pătru, a scos jungherul de la chimir, a fulgerat odată şi a pătruns-o drept în coşul pieptului, de se amesteca sângele gâlgâind cu laptele ce curgea din ţâţele nesupte... S-au cutremurat până şi spurcaţii de au plecat ca apucaţii care încotro să-şi poarte păcatele şi blestemele prin lumea largă... Pătru a pus pe cal muierea răpusă şi-a coborât-o în sat, să-i cânte popa Stâlpii, c-a murit de moarte grea, nespovedită şi ne-mpărtăşită şi fără lumânare... N-a avut hodină săraculpână ce pe locul unde şi-a omorât nevasta n-a ridicat schitul ăsta! - Şi de ce-i zice Pătrunsa? - Pai d-aia, că e scris şi în Pisania de de-asupra uşii de la intrarea la Amvon, da scrie în limba de atunci, de numai popii mai ştiu să citeasca, scrie ca pe locul unde PĂTRU INSU şi-a PĂTRUNS nevasta cu jungherul să nu cada roabă la Turci, s-a ridicat schitul Pătrunsa! - Şi ce-a mai fost dup-aia?

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 339

- Cică din mândreţea de bărbat, că şi Pătru fusese falnic şi vesel flăcău, n-a mai rămas decât o umbră, că n-a mai râs în viaţa lui şi că rămăsese cu fălcile încleştate de cum scrâşnise din dinţi. - Şi copilul ce-a păţit? - L-a luat de suflet una, Frăsina lui Gorunel, că-i murise copilul la naştere şi l-a alăptat până la înţărcare, apoi a crescut pe lângă Pătru, cum a dat Dumnezeu, ca pruncul fără mamă, că nu s-a putut rupe Pătru de el să-l lase Frăsinei. Când s-a făcut mare, a ajuns faţă bisericească, s-a călugărit, numindu-se KALINIC.! A ridicat şi el o mânăstire, FRĂSINETU, peste munţii ăştia, spre Călimaneşti, dincolo de Muereasca, mânastire mare, cu heleşteu, cu moară, cu Metoc, cu pivă şi joagăr. Acum cică moaştele lui sunt la mânăstirea Cernica, lângă Bucureşti, c-a intrat în rândul sfinţilor: da-ntreabă mai bine pe Părintele Viluţă, că el ştie mai bine, c-a citit din cărţi, mai ales că sunteţi un fel de rude, prin preoteasa bătrână, din spre spiţa lui Popa Pietraru, cu alde Pătru Insu: eu atât ştiu, atât spui, din ce am auzit din batrîni...

Jos la schit, lumânarea s-a stins, semn că Părintele Pahomnie sfârşise slujba... peste fire nu mai erau decât luminile stelelor şi flăcările focului... pleoapele mi-au căzut grele şi-n dosul lor vedeam înfricoşat cum galopau Turcii pe Valea Otăsăului s-o prinză pe Voichiţa... cum PĂTRUINSU... a PĂTRUNS-O... la PĂTRUNSA... PĂTRUNSAAAA... PĂTRUNSA. AAAA... PĂTRUNSAAAAAAAAAAAA...

EPILOG

Paris, August 1981

Am revenit în Bărbăteşti după 60 de ani, dintre care o bună parte s-au scurs departe de locurile natale, departe de ţară! Cu emoţie străbăteam drumul pe care mersesem cu Nea Culice cu atât amar de vreme în urmă... pe atunci ne salutam cu cei ce ne întâlneam: - Bună dimineaţa Dumitre! - Mulţam dumitale, Culice! ori, - Bună dimineaţa Culice! - Bună să-ţi fie inima, Lele Marie!

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 340

Acum, nu mai era nimeni pe drum din cei cunoscuţi; Auzeam în urma mea, bărbaţi şi femei, după ce ne dădeam bineţe, întrebându-se:-Cine o fi? -Îl cunoşti?...

M-am oprit înfiorat în dreptul casei lui Nea Culice... Inima îmi bătea, cum nu mai bătuse de ani şi ani... în curte, la intrare, aceiaşi cuhnie de vară şi alături ţarcul de oi... în spate, aceiaşi casă bătrânească cu prispa, cu scări din pietre de moară ce urcă pe cerdac... dar alături, casă nouă şi două garaje... O fi a lui Nelu?... a lui Dina?... a lui Petrică?... - Domnule, dacă nu vă e cu supărare, (m-a întrerupt din visare,) căutaţi pe cineva?, m-a întrebat o bătrânică de la uluca de peste drum! Să mă fi schimbat aşa de mult că nu mai mă cunoaşte Olguţa? - Mă întrebam dacă sunt acasă Ţaţa Leana ori Nenea Culice... Se vede că i s-a părut curios ca un om în toata firea, ba chiar bătrân deabinelea, le zice Nenea si Ţaţa, dar cu bunul simţ al tăranului, n-a zis nimic; Păi dumneata, se vede treaba ca n-ai venit de mult pe aici de nu ştii... Leana e la copil, la Nelu, pe Valea Frumoasei, că după moartea lui Culice, Nelu a luat-o la el! - Deci Nea Culice s-a dus... - Păi avea 96 de ani, da se ţinea bine... până acum doi ani urca la stâna vara... da anul trecut, în postul Crăciunului, a căzut la pat, şi până seara, ăla a fost... Da minunea după lume cu înmormântarea, că s-a dus vestea peste şapte sate... Vezi dumneata ţarcul oilor? Eh!, când l-au scos pe umeri pe Culice din casă, şi-au pus cosciugul în căruţă să-l ducă la cimitir, au început oile să behăie şi să se înghesuie la poarta ţarcului: Când a iesit căruţa în drum, cu popa şi cântareţul înaintea cailor şi cu Leana, copii, rudele, vecinii şi lumea adunată în spatele căruţii, oile au dărâmat gardul ţarcului şi au dat buzna, behăind, în spatele căruţii Auzi dumneata, mergea popa în fruntea cetei cântând, iar după căruţă oile behăind de ţi se rupea inima... şi erau 80 de oi, că toate s-au luat după baciul lor... si n-au putut nici Leana, nici copii, nici vecinii să să le facă nimic, oricât au încercat să le dea la o parte... spune şi dumneata, s-a mai văzut aşa ceva?... Au mers oile după Culice tot drumul până la cimitir şi doar e cale nu glumă... S-a dus vestea ca fulgerul, de prin dreptul dispensarului se adunase puzderie de lume, tot satul, ce mai! A avut parte Culice de înmormântare boierească, cu tot satul după el, da în spatele oilor... Auzi dumneata, când se oprea popa să cânte stâlpii. se opreau şi oile şi încetau să behaie, da când se pornea ceata, se puneau şi oile pe behăit, de ai fi zisDoamne iartă-mă-că ţineau isonul popii... Aşa a fost până la cimitir... mare

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 341

minune domnule... mare minune... aşa ceva nu s-a mai întâmplat prin parţile noastre... şi nu cred că nici prin alte parţi... *****

Parcă-l văd pe Nea Culice întins în cosciug... cu cavalul la chimir... cu ciumagul pe piept, cu mâinile împreunate pe ciumag, cum avea obiceiul să se reazime când stătea la taclale ori când se hodinea... ciumagul lui, împistrat de sus până jos... începând cu numele Lenii... apoi cu numele copiilor... Dina... Neluţu... Petrică (că avea ciumagul lui de sărbătoare, başca ciumagele de zi cu zi) cu floarea reginii... cu numele Murgului... ba şi al Moldei... Ce-o fi zis Nea Culice când a văzut că se ţin oile după el? O fi prins a zâmbi o ţâră, le-o fi zis"-fira-ţa-le noartii, mi-o făcurăţi!... ori şi-o fi tras pe umăr cojocul, cum făcea când era în încurcătură...

Paris, Nov.1993