SPOVEDANII

SPOVEDANII 345

În spatele magaziei, sub polata acoperită cu şindrilă, se înşirau lipite de magazie butiile pentru boască. Butii de te urcai cu scara (şi urcai 5-6 fuştei -după cum erai de înaltă-până la buza butiei) fie ca să arunci găleata cu prune, fie să iei spuma din fiertul prunelor pentru dospit pâinea, fie să scoţi poşircă, fie să scoţi boască pentru cazan când se facea ţuica, fie să alungi beţivele) Că şi cu beţivele astea e o chestie şi nimeni n -a ştiut să -mi spună cum şi de ce Pe cine întrebam, se uita lung la mine, se scărpina după ureche şi -mi spunea; - Aşa a vrut Dumnezeu! Ba moş Paicu îmi spunea mereu: - Ai să îmbătrâneşti repede taică, că prea vrei să le ştii pe toate! Că beţivele nu sunt muşte. Sunt un fel de ţânţari. Da nu sunt ţânţari. Apar când fierbe boasca ori când putrezeşte un măr şi se -nmulţesc ca roiul de albine de nu mai vezi în butie. Da nu se depărtează de butii. Nici nu trec de la o butie la alta. Şi când s -a terminat boasca, s -au dus cu Dumnazeu Unde, Necuratul ştie.! Butiile, ca să nu putrezească doagele, stăteau sus pe bulvani, nu stăteau pe pământ. Şi era aşa de reveneală că acolo îi plăcea lui Molda să fete vara, că nu se supăra nimeni că până şi noi copii când ne jucam"de -a vaţi -ascunselea"ne băgam sub butii să ne ascundem că era loc berechet, slavă domnului. Da dacă Molda avea căţei, nu ne apropiam de butia ei. Pisicile nu fătau sub butii. Aveau alt loc, sub magazie. Că şi magazia era tot sus, ba mult mai sus ca butiile, ridicată fie pe bulvani de gorun, fie pe pietre de moară. Că bunicul, Popa Gheorghe, avusese moară şi după ce pietrele se subţiau (fie din măcinat, fie din ferecat) de nu mai măcinau bine porumbul, de ieşea păsat, nu mai ieşea mălai, le punea fie sub magazie, fie trepte la scară ca să urci în casă. Scara de la casă a fost înlocuită cu una din ciment abia când plecasem la liceu. Da parcă tot mai bună era cea veche. Nici nu alunecai când ploua nici nu-ţi păsa dacă vreai să ascuţi custura că dădeai de două trei ori cu buza briceagului pe buza pietrei şi tăia ca briciul de bărbierit. Acum trebuie să-ţi ascuţi briceagul pe gresie ori cu pila, că nu mai e piatra de moară. Pietrile de moară de sub colţurile magaziei au ţinut până la cutremurul din"77", când magazia din lemne a fost înlocuită cu un garaj şi dependinţe din beton. N-am prea înţeles eu -de fapt nici nu prea mi -am bătut capul

SPOVEDANII 346

cu"chestii de -astea"de ce magazia era aşa de înaltă. Abia acum când sunt atât de departe, când nu ştiu cât voi mai avea răgaz să -mi deapăn amintirile şi când nopţile sunt atât de lungi că mă -ntorc mereu în trecutul îndepărtat -abia acum am priceput de ce curentul de aer ce se forma pe sub duşumeaua magaziei făcea să fie totul uscat, să nu fie nici -un pic de umezeală. Aici, în oraşul lumină, la 90 de ani distanţă de când Popa Gheorghe ridicase magazia, toate pivniţele sunt umede că nu poţi ţine nimic, deoarece după 3 săptămâni totul e plin de mucegai! Şi ţineau în magazie şi hambarele cu mălai şi cu făină de grâu şi cu porumb şi cu ovăz şi cu boabe şi nimic nu mucezea! E drept că toate aveau capac şi ca să nu intre şoarecii şi ca să nu dea buzna vre -o găină rătăcită în magazie. Şi e drept că mama, în hambarul cu făină ori în cel cu mălai, punea cuie ca să nu se facă molii. De şoareci nu aveam frică, că pisica ştia ce are de făcut! Pe poliţe, -că de jur -împrejurul magaziei erau poliţe -erau pe o parte sculele pentru potcovit caii, potcoavele, ciocane, cleşte, cuie, tot ce trebuie la casa omului. Tot pe poliţe, la îndemână, oalele cu fasole. Nişte oale mari cât toate zilele, ca cele în care se fierbeau câte 2000 sarmale la nunţi, de intra şi câte o traistă de două bănicioare de fasole în fiecare oală. Şi era fasole după sămânţă. Fie fasole albă, lunguiaţă, pentru fiert cu costiţă afumată. Fie roşie, cu bobul aproape rotund, pentru făcut iahnie cu ceapă prăjită.

Fie de -a galbenă de făcut mâncare cu pătrunjel şi mărar în zilele de post. Fie din cea mare, (sămânţă din Bosancii Bucovinei), mare cât nuca costelivă. Da turtită, nu rotundă. Fasolea ţucără, bună de fiert iarna în post, -mai ales amestecată în ghiveci călugaresc -după ce fusese fiartă, era înşirată pe sfoară şi atârnată la uscat pe plimbă pe sala magaziei. Alături, şirurile cu mere tăiate felii puse la uscat pentru compot iarna, funiile de ceapă şi de usturoi sau drugile de porumb de pe care se desfăceau foile şi se înnodau în jurul plimbei. Tot pe sală -că era lungă cât toată magazia şi lată berechet -era piua de pisat sarea, piua de pisat grâu pentru colivă, daracul pentru cânepă sau lână, vârtelniţa, şi câte şi mai câte că nu -mi mai aduc prea bine aminte. Dintr -o ladă cu capacul cu belciuge erau cărţi bisericeşti legate în piele, rămase de la bunicul. Dar cum erau scrise în cirilic, nu m -au interesat niciodată.(Oare ce s -o fi întâmplat ce ele?)

SPOVEDANII 347

Atârnate pe peretele din spre poliţe erau hamurile noi din piele cumpărate de la bâlciul de la Râureni, cu căpestrele şi hăţurile şi şleaurile de luceau lună. Tata nu înhăma caii cu hamurile astea decât numai când se ducea la Horez sau la Râmnic. Sau când era invitat la vre-o onomastică la cineva, ori în zile de sărbătoare. Altfel folosea hamurile care erau atârnate lângă uşe, spre sală, adică la îndemână. Şi astea erau din piele, dar probabil că erau cumpărate mai de mult că erau pătate de năduşală şi îmbibate de sare şi nici nu erau aşa de groase şi netede ca cele noi, dar erau zdravene că ţineau când aduceau caii căruţa plină cu prune din Şuia. Şi doar prunele atârnă greu şi e şi priporul drept. Ce e drept nu e păcat că şleaurile erau din lanţuri de fier, nu din piele ca cele de la Râureni. Da poate unde docarul sau gabrioleta nu erau grele mergea şi aşa, fără lanţuri. Alături de aceste hamuri erau căpestrele din funie de in de le puneau la cai zi cu zi, fie că îi duceau la iarbă fie la adăpat (că la început nu aveam fântână în grădină, duceam caii la adăpat în vale, la râu) sau îi legau la ieselea din curtea fânarului pentru potcovit. Aceste căpestre însă nu aveau nici ochelari, nici zăbală, nici două frâie ca la hamuri, ci numai o singură frângie pe care, cel ce mergea călare sau ducea calul de căpăstru, o ţinea fie pe stânga fie pe dreapta, după cum omul era stângaci sau dreptaci. Cel mai bine era să-l ţii pe dreapta, caii fiind învăţaţi pe dreapta de la căruţă. De fapt la noi nu prea erau stângaci că mumele, de cum vedeau că pruncul da să apuce cu stânga, îl pocnea cu ce apuca peste mână şi -l învăţa să apuce cu dreapta.

Poate d -aia prin părţile noastre stângacii erau socotiţi ca"însemnaţi"! Tot pe pereţi erau agăţate de câte un piron înfipt între scândurile magaziei, la îndemână, balanţa şi mai spre fund, în dreapta, cântarul, că nu se folosea mereu, doar cine ştie când. Când cântăreau sacii cu porumb ori porcul tăiat de Crăciun, să vadă cine ţine rămăşagul, că puneau rămăşag oamenii de-l tăiau şi-l pârleau. Încă de când îl răsturnau pe bulvani ca să -l pârlească bine la flăcările de la paiele de grâu şi de secară ca să se ia uşor părul şi să se rumenească bine şoricul (înainte de a -l pârli, smulgeau părul de pe şira spinării şi de sub barbă, ca să facă bidinele) oamenii puneau rămăşag: - Pe patru ceşti de ţuică că are 150 de ocale. Cu bătaie! - Ba eu mă pui pe şase ceşti, că atinge 200. Taie Părinte pe rămăşag pe zece ceşti de 32 (adica de 32de grade tărie) că are 180 de chile pe muchie! - Oamenii îşi strângeau mâinile ca şi când ar fi dat buna ziua iar cel ce tăia făcea semnul crucii, că adică ţine făgăduiala.

SPOVEDANII 348

Părintele tăia. Da tot el dădea ţuica, indiferent care câştiga ori pierdea, căci toţi se prindeau în această viclenie nevinovată! După ce doi oameni atârnau câte o jumătate de porc în cârligul cântarului al treilea căuta să mişte greutatea până se cumpănea cântarul l Aşa, pe ţuica altuia să tot faci rămăşag. După ce cântăreau, puneau la loc cântarul şi în timp ce mama cu Dina şi cu Moaşa Nasta luau în primire jumătăţile de porc şi începeau să împartă carnea în grăsime pentru slănină, carne macră pentru cârnaţi, costiţa pentru afumat, pentru untură, pentru jumări, şi pentru muşchi afumat. Eu îmi luam băşica porcului, o umflam şi băgam câteva boabe de porumb înăuntru (nici acum nu ştiu de ce) înainte de a o atârna de tavanul magaziei. Oamenii se îndreptau spre cele 6 butoaie de ţuică din fundul magaziei, butoaie puse şi ele pe tâlvani, ca butiile,(deşi aici, în magazie nu stăteau pe pământ să putrezească,) da ca să nu se rostogolească. Şi mai ales să fie înalte ca să intre ulcica sub cana că şi butoaiele cu tuică aveau cana ca şi putina cu varză din beci. Deşi canaua de la butoaiele cu ţuică nu se prea folosea, oamenilor plăcându -le să bea"cu spânzurata"iar nouă să scoatem cu tâlvul. Mai ales că dacă canaua nu se închidea bine se pierdea multă ţuică. De aceia întotdeauna sub cana era o strachină ca să se adune ultimul strop. Odată, cu toată strachina, când a scos Nenea Anania ţuică prin cana, fiind deja afumat (ori s -a făcut în timp ce umplea plosca) n -a închis bine robinetul la cana că atunci când s -a dus Dina în magazie să ia de pe plimbă un cârnat afumat să -l facă cu ouă în tigaie, a găsit o baltă cât toate zilele sub butoaie, de a tras un chiot de am crezut că s -a speriat de vr -un şoarece. Dar asta e altă poveste! Neica Ţevelei umplea tâlvul, (mamă ce mai bojogi avea că umplea ditamai tâlvul de două sticle de -un litru dintr -o răsuflare) punea un deşt, de obicei deştul arătător de la mâna stângă la gaura pe unde trăsese cu gura (ca să nu curgă ţuica pe partea ceailaltă) trăgea binişor tâlvul din butoi şi când ieşea cu totul afară, astupa cu deştul arătător de la mâna dreaptă cucuta din capul tâlvului. Întotdeauna se punea o ţavă de cucută -sau de soc -din care se scotea măduva cu o vergea de fier, iar dacă nodurile de pe ţavă erau prea uscate, se străpungeau cu vergeaua înroşită în foc ca să se lungeasca tâlvul. Că tâlvul nu era lung. Ăl mai lung pe care l -am văzut eu era de două şchioape de la umflătură în jos.

SPOVEDANII 349

După ce-l astupa bine, vărsa tâlvul în ulcică ridicînd uşurel înâi deştul de pe cucută, apoi pe cel de pe tâlv, având grije că dacă se umplea ulcica de pământ, să astupe întâi gaura de sus pe urmă pe cea de jos şi cu inima îndoită să o pună iar în butoi. Ştiau ei că nu mai aveau nas să mai ceară iar un tâlv înnainte de a se pune la masă Era o vreme când oamenii ştiau de ruşine, chiar şi la un pahar de ţuică! Că şi cu tâlvul era o poveste. Pe la noi nu aveau mulţi, că nu se făcea. A încercat şi mama să pună în fundul grădinii, lângă gard, alături de soc, dar au ieşit nişte helea pipernicite că mi le-a dat mie să mă joc. Aşa ca oamenii aduceau de la vale când se duceau cu căruţele cu mere, ori cu var, ori cu prune afumate să le vândă pe la Corabia, la Maglavit, la Dăbuleni, că numai pe acolo creşteau tâlvuri mari, de -ncăpeau şi câte trei litri în umflătură. Umflătură ziceam noi, că nu ştiam cum se zice, da poate că la mama lui avea un nume. Spuneau oamenii că creşte aşa în copaci, un fel de soc (de fapt am văzut şi eu stârpiturile mele). E ca un fel de dovleac din care, din burta lui creşte un fel de ţeavă lungă cam de doua palme. Când e copt se îngălbeneşte şi e uşor. Îl iei de pe cracă cum culegi mărul apoi îi dai o gaură cu vârful briceagului şi în vârful ţevii şi în mijlocul umflăturii apoi scuturi să iasă seminţele şi tâlvul e gata. Spuneau ăi de se duceau la vale (de fapt am văzut şi eu la Neica Darie al lui Didă) că pe acolo, dacă aveau mult, tăiau tâlvul pe jumătate şi puneau în el sare, usturoi, boia, piper, tot ce aveau nevoie. Dar cum la noi tâlvul era scump, îl ţineau pentru ţuică. Pe urmă la noi era lemn berechet, aşa că oamenii făceau din lemn fie trochiţe, fie baniţe mici în care puneau ce aveau nevoie. Pe două butoaie erau puse două bote în care cazangii aduceau ţuica de la cazan şi o răsturnau în butoi. Cazanul de ţuica fiind pus sub polata din spatele magaziei, lângă butii. Între putina cu apă de răcit ţevile ce ieşeau din cazan şi butii, era poteca pentru adus lemne, căci toată polata de sus până jos era plină cu lemne pentru făcut focul iarna. Lemne aranjate după ce butucii au fost tăiati pe capră şi despicaţi cu toporul, unul după altul, ca să se ia uşor cu braţul iarna. Dar aranjate cu grije să nu se răstoarne, doamne fereşte, peste tine. În fund de tot erau scândurile de brad pentru aprins focul (mai rămâneau ele şi tăpligi ori talaş de la făcut şindrila, care luau foc uşor, da se terminau repede.) În faţă, între butii şi fânar, erau şarampoii pentru sprijinit gardul din ulucă, de obicei din lemn de corn sau de prun, că nu putrezeau uşor. Alături, pe două ori trei rânduri, lemnele de stejar pentru când era ger mare, că dădeau multă căldură. Erau două

SPOVEDANII 350

rânduri şi cu lemne din prun, dar din astea nu se lua decât când avea nevoie mama de făcut cărbuni pentru călcat rufele sau pantalonii sau când veneau ţiganii să costorească cazanul de făcut ţuică, bulion ori magiun. Incolo, rânduri de lemn de fag pentru focurile din sobe pe timpul iernii că dădeau căldură şi în acelaş timp un fel de umezeală în cărămida sobelor, de nu era aerul uscat în odăi şi nici nu scoteau mult"bioxid de carbon"cum vorbea mama cu tata! Lemnele tăiate erau lungi cam cât ţinea vatra sobii, de la grătarul din faţa uşiţii, până unde trăgeau fumurile. Cum sobele erau duble (adică treceau prin zid şi în cealaltă odaie) dacă aveai nevoie să încălzeşti amândouă camerele, împingeai lemnele mai în fund, având grije ca totuşi să rămână un colţ de lemn şi deasupra grătarului, ca să aibă"tragere"(mama cu tata ziceau"tiraj")Tirajul se făcea dacă deschideai mai mult sau mai puţin uşiţa de sub foc unde se scurgea cenuşa prin grătar. Când aprindeai focul, închideai bine uşa pe unde băgai lemnele ca să nu iasă fum şi o deschideai larg pe cea de jos,"să tragă bine fumurile". Dacă hornurile erau bine curăţite de cu toamnă de funingine şi de cuibul vr -unei cucuvele ce clocise în timpul verii (că se -ntâmpla destul de des) cât ai zice peşte focul duduia în sobă. Apoi lăsai uşiţa întredeschisă ca să nu se ducă câldura pe horn în sus ci să se răspândească în cărămizile din sobă. Când soba era plină de jar, atunci închideai amândouă uşile şi focul ardea mocnit de aveai căldură toată noaptea, oricât ar fi fost gerul de mare. A doua zi, după ce scoteai cu lopăţica de fier cenuşa ce se scurgea prin grătar în despărţitura de jos, mai găseai cărbuni aprinşi să faci focul iară, fără să mai foloseşti cenuşe cu gaz. Îmi amintesc că am încasat câteva scatoalce de la mama când, gură cască, nu scoteam cu grije cenuşa cu lopeţica şi până să o pun în făraş, mai dădeam pe covor. La noi mergea uşor, că făceam focul cu chibritul şi lua foc talaşul imediat. La nevoie, dacă erau lemnele umede, luam o lingură din cenuşa îmbibată cu gaz (avea mama, pregătit într -o cutie de conserve goală cenuşe peste care turnase gaz, că la noi se găsea) şi o presăram peste lemne şi când dădeam foc cu chibritul, cât ai zice peşte duduia soba. Da săraca Ioana Nastii se chinuia rău dimineaţa să aprinză focul.

M -am nimerit şi eu de câteva ori la ea şi am văzut. De cu seară, după ce cinau, învălea taciunii aprinşi în cenuşe de făcea un muşuroi, iar dimineaţa dădea la o parte cenuşa şi scotea bruma de tăciuni ce mai pâlpâiau o leacă. Punea deasupra în cruce câteva surcele, pe urmă se apleca în genunchi şi începea să sufle până se aprindeau tăciunii. Ce putea să facă? Chibriturile erau scumpe. Se chinuia rău că -i sărea cenuşa în ochi.

SPOVEDANII 351

Ori îi ieşea câte o suviţă de păr de sub tulpan.

Ori se mai băga câte un pisoi pe sub zăvelcă şi o gâdila. Da până la urmă tot aprindea focul ca să fiarbă laptele şi să facă mămăligă ca să mănânce cu toţii. că erau mulţi, 6 guri flămânde în jurul măsuţii cu trei picioare. Dacă tăciunii erau stinşi de tot,-că surcelele cu care făcea focul nu dădeau mult jar, (am văzut odată) îl striga pe Nea Onică. Mitu, fi -s-o, era prea mărunţel, nu ştia să scapere cu amnarul. Nea Onică nepurtând niciodată chimir scotea amnarul din sân, o bucăţică de iască uscată şi cremenea (o găsise pe râu, da a păţit rău până să dea de ea) punea fitilul de iască pe buza cremenii pe care o ţinea între deştul gros şi arătătorul dela mâna stângă, iar cu amnarul din mîna dreaptă scăpăra pe cremene până ieşeau scântei. Greutatea era că trebuia să ştii cum să stai în dreptul uşii ca să îndrepţi scânteile spre iască. După câteva scăpărături (depindea şi de cremene şi de cât de uscată era iasca) un firicel de fum ieşea din iască. Nea Onica lua iute iasca, o punea pe vatră sub surcelele uscate şi începea să sufle de mama focului, nu ca Ţaţa Ioana. Să-l ferească Necuratul însă pe pisoi ori pe căţel să se benguiască între picioarele lui ca la Ţaţa Ioana, că cu Nea Onica nu le mergea. Le dădea un picior de fugeau mieunînd ori schelălăind cu coada între picioare până în fundul curţii. Din firicelul de fum din iască, încet încet se făcea fum în cuhnie de săl tai cu cuţitul. Apoi dintr -odată pâlpâiau flăcările. Nea Onica se ridica şi îi trântea nevestii ieşind pe uşe; - Ţi -am spus de aseară că n -ai învelit tăciunii cu destulă cenuşe;Acum văzuşi? Oameni săraci şi necăjiţi! Acum o să ziceţi că nu e mare scofală să tai nişte lemne. Apoi să mă credeţi pe mine că este. Că una e să tai pe capră cu fierăstrăul şi apoi să crapi pe buturugă lemne pentru tine, pentru două focuri amărâte unul în odaie şi altul în bucătărie pentru gătit (dacă nu cumva aveai jumătate din soba cu plită cu patru ochiuri şi cu cuptor în bucătărie iar jumătatea cealaltă în odaia de dormit. Aşa chiverniseai lemnele că iarna făceai totodată şi mămăligă cu fiertură şi cădură, că vara găteai în cuhnia din curte, da mai mult cu surcele şi cu crăci, nu cu lemne) şi cu totul alta să tai patru -cinci telegi cu trunchiuri de fag ori de gorun. Şi telegi lungi că abia puteau coti să intre în curte. Intrau caii cu partea din faţă în curte, da partea din spate făcea"câş"de cuprindea toată uliţa. Oricât se căzneau oamenii cu ţapinele teleaga tot răzbea de rupea uluca de peste drum. Aşa că dacă nu puteau cărăuşii să mişte fundul telegii pe braţe ca să intre în curte, atunci dădeau

SPOVEDANII 352

caii îndărăt – ţuruc! -ţuruc!-, îi deshămau de le teleagă, dădeau jos cu sapinele pe-o rână trunchii, băteau cu muchia toporului nişte piroane cât toate zilele în mijlocul capului trunchiului şi prin capul pironului găurit, treceau belciugul de care agăţau şleaurile de la cal şi trăgeau târâş trupina până după magazie. Apoi puneau trupina peste lemn, totdeauna pe bulvani să nu putrezească până le venea rândul la tăiat! Vai de bieţii cai ce păţeau până să tragă pe pământ lemnele că era şi urcuş din drum până după casă. Dacă lemnele erau aduse din iarnă, din"hăl -an", sau dacă plouase, mai mergea, că alunecau. Dar dacă lemnele erau aduse între Sfintele Mării şi era pământul uscat, ca întotdeauna la sfârşitul verii, se opinteau bieţii cai, mai -mai să se deşele. Încercau ei cărăuşii, odată intraţi în curte să o ia prin iarbă, că alunecau trupinile, da nu le prea mergea, că sărea mama cu gura pe ei că -i strivesc iarba de nu mai răsare la primavară şi -i obliga să meargă pe pietrişul pus ca să nu se faca noroi când intrau şi ieseau docarul, gabrioleta sau căruţa!

Nu -i vorbă că la noi în sat oamenii erau pricepuţi la lemne, cea mai mare parte fiind tăietori de păduri la munte, la Italieni la Brezoi. Da şi printre ei erau tăietori şi meşteri. Printre cei mai pricepuţi erau Neica Dumitru Ţevelei, Niculaie al lui Moangăr şi Onică al lui Fleaşcă. Da ăsta, de când căzuse de pe funicular de la 15 metri înalţime rămăsese beteag (că l-a pus dracu să se agaţe de un căruţ cu trupini ce aluneca pe cablu şi unde era văzduhul mai mare a alunecat pe coaja cu bureţi a unui fag şi a rămas o săptămâna între viaţă şi moarte).

L -a ajutat Dumnezeu de a scăpat cu viaţă, că avea muiere şi doi copii. Da nu mai era bun nici de coasă, nici de cazma. Numai de treburi pe lângă casă. Da tot era mai bine decât la cimitirul de sub Pleşe! Că nu numai de tăiat lemne pe capră era vorba. Trebuia să te pricepi să alegi din ochi brazii drepţi ca lumânarea din care să despici cu grije plaşii de scări. (De când mă ştiu, între butii şi magazie, erau agăţate şi puse la uscat câte 4-5 perechi de braţe de scară, de diferite lungimi, după cum fusese bradul de mare.) Apoi din tei, dacă se nimerea să fie tăiat vr-un tei, să ştii să scoţi doage pentru butoaie, că ţuica pusă în butoaie din tei, cu timpul se făcea galbenă ca untdelemnul. Din fag ori din gorun să scoţi bulvani pentru pus sub butii. Din lemn de corn osii de căruţă (nu pentru noi, că noi aveam la căruţă osii de fier) ci pentru oamenii săraci, care nu aveau bani, că banii erau scumpi.

SPOVEDANII 353

Din plute alegea Neica Ţevelei partea cea mai bună de veneau ţiganii după Rusalii şi făceau troci. Din sălcii, (că la cazan mergeau pentru început şi trunchiuri de sălcii până se încingea boasca. Pe urmă numai fagul era bun că dădea căldură) alegea partea de sus pentru linguri şi fuse. Că acum 50 -60 de ani nu era ca acum să găseşti toate minunile din plastic sau aluminiu. Atunci trebuia să te descurci cum puteai. Abia pe urmă luau grosul la tăvăleala, adică la pus pe capră. (da capre zdravene, să nu se rupă sub greutatea trunchiului de fag, că fagul e greu, ca şi gorunul!) la tăiat cu fierăstrăul (câte doi la capră) şi apoi la spart. De aceia era împământenit obiceiul ca la făcutul gardului (că şi făcutul gardului are dăndănelile lui) şi la tăiatul lemnelor să nu se angajeze oamenii cu ziua.

Ci cu"ruptul". Adică stabileai cu omul de la început. - Uite neică, am 2, ori 3, ori 5 telegi de lemne, cât îmi ceri să le tai, să spargi şi să mi le şi aranjezi sub polată? Şi omul, după ce le cântărea din ochi, (da n-am prea auzit ca vreunul să se înşele) zicea: - Apăi după socoteala mea sunt 8 metri cubi. Şi intră şi curăţitul de coaje. Că întâi curăţau scoarţa cu barda, că altfel făcea carii şi în doi ani lemnul era burduşit de rumeguş de carii că degeaba îl mai puneai pe foc. Asta la fag şi la stejar. Teiul nu intra la socoteală că oamenii îi scoteau coaja -îl beleau, cum ziceau ei –în fâşâi lungi cât tot teiul. Doamne, că frumos mai mirosea lemnul de tei când îl tăiau. Fâşâile le puneau fie în putini, fie în gâldău ori în gârlă, în"topila" unde topeau femeile cânepa ori inul şi le lăsau câteva zile -uite că nu ştiu să vă spui câte zile, că n -am ţinut socoteala (abia acum la bătrâneţe îmi dau seama cât de multe nu ştiu) apoi desfăceau uşor carnea după coaja tare. Din carnea asta, după ce o puneau la svântat la soare scoteau -că se desfăcea fâşii -fâşii -un fel de rafie (că rafia era scumpă şi nici nu se prea găsea) cu care legau viţa de vie, pătlăgelele pe arac ori pomii altoiţi de par, ca să nu -i rupă vântul. Mama avea un loc anume pentru araci sub şopron. Oamenii alegeau aracii din crengile mari, drepte. Din patru lovituri de bardă tăiau craca cât mai lângă trunchi, îi făceau un vârf ascuţit să intre uşor în pământ, îi tăiau toţi lujeri şi gata la maldăr, legate cu un curpene căpătâi şi pus la uscat sub şopron până la primavară-că uscat ţine mai mult ca cel verde!

SPOVEDANII 354

Dar mă luai cu vorba şi cât pe ce să uit ce vroiam să spun. Omul făcea socoteala. 8 metri cubi, curăţatul de coaje, tăiatul pe capră după măsură, crăpatul, -aranjatul... asta face... - Salahorii mi -i dai, ori mă priveşte tot pe mine? - Păi să socotim cu totul. (de fapt, oamenii ţineau să -şi aducă ei ajutoarele, ca să nu tragă de timp, să -i întârzâie) că dacă erau angajaţi de Rumân, nu le păsa de ce -i zicea meşterul, că nu el îi plătea, aşa că munceau -azi -mâine, să aibă cât mai multe zile de plată! - Uite Părinte, toată treaba face 400 de lei! - Nu e mult Dumitre? - Nu e mult Părinte, că uite ce noduroşi sunt fagii şi vai de zilele mele ce o să pat la crăpat. Apăi cireşii, uite ce uscată au coaja, trebuie să pui doi salahori să o scoată. ştii şi Sfânţia-ta, că cireşul ţine toată căaldura sub coaje, nu o dă sobii şi e păcat de Dumnezeu, că altfel e lemn bun de foc (noi copii abia aşteptam să facem rost de coaje de cireşi sau vişin, că nu oricine avea cireşi şi ăl de avea cine ştie din ce pricini îi tăia, că cireşul creşte greu şi trebuie să -l altoieşti pe zarzăn ca să ai cireşe pietroase. Tata tăiase cireşii din Şuia că făceau cireşe amare, (a lăsat numai doi pentru mama, ca să facă dulceaţă de cireşe amare) şi în locul lor a plantat pruni că făceau prune vinete (în Ardeal le spune"Bistra") care dau cea mai bună ţuică şi sunt şi cele mai bune pentru magiun sau de dulceaţă. Eu aveam baftă anul ăsta, că după ce vor scoate coaja, eu am să o fac fâşii -fâşii şi să le pun la uscat în podul magaziei -să nu mi le şterpelească cineva -şi când vor fi bine scorojite, o să le fac câteva mătăuze pentru noaptea Sfântului Vasile, cu"Aolică Măre". Din ce rămâne, o să mai pun de -o parte pentru la anul -că nu se ştie când o să mai taie tata cireşi -şi din rest, cum a dat norocul peste mine, o să dau de două mătăuze lui Mitu Mogoşanu pe două smeie că numai el, afurisitul, nimereşte niste smeie de se ridică până în înaltul cerului. O să -i dau un mătăuz lui Vasile al lui Fleaşcă pe un cârstei, ca el le face cele mai bune, lui Mielu Barbului pe un spârnel şi lui Pică al lui Nenea Mielu pe două limonade. Eu socotelile astea le făceam în timp ce tata cu Neica Ţevelei făceau altă tocmeală: - Şi Părinte, câte trei ceşti de ţuică la conac! De când se ştie, la coasă şi la tăiat lemne se dădea ţuică la masă. Tata le dădea câte o ceaşcă şi muierilor la săpat, la prăşit ori copăit, ca d–aia şi cam veneau oamenii la noi la lucru, că altfel se aranjau între ei, pe împrumut -fiind siguri că vor putea munci la timp cureaua lor de pământ.

SPOVEDANII 355

Că şi cu găsitul oamenilor era o poveste. Dacă aveai nevoie, poimâine să zicem, să bagi oameni la coasă, trebuia să faci ocolul satului de astăseară ca să prinzi omul acasă. Dar când? Că dacă te duceai prea devreme, nu venise de la muncă. Treceai a doua oară, erau la masă. Şi poate să vină şi Vodă, când Rumânul e la masă, nici măcar nu -ţi răspunde. Treceai prea târziu, omul, deşelat de muncă, se -ntindea pe rogojină şi ăla era. Aşa că încearcă să -l scoli. Ori îţi trântea un: - Care grijania mă -ti eşti mă, de mă scoli din somn? Ori trimitea muierea care ieşea zburlită, cu cămaşa descinsă de bete şi atârnând până la călcâie şi -ţi spune căscând, înainte de a -i zice ce vrei: - Vasile nu poate săptămâna asta! Trebuia să pândeşti omul când venea acasă şi să -l agăţi înainte de a intra în curte şi a pune zăvorul la poartă că dacă apuca să -şi atârne coasa de căpriorii fânarului şi să -şi descingă tocul cu gresia de ascuţit coasa, l ai pierdut. Nu mai are timp de tine că trebuie să -şi potolească vitele. Aşa că dacă l -ai prins când trebuie, începe tocmeala; - Când ziceai că vrei să bagi la coasă? Preţul nu se discuta, că aşa cum plăteau alţii, plăteai şi tu. Mai puţin nu puteai, că nu venea omul, iar mai mult, dacă te punea nevoia sau necuratul să dai, îţi puneai tot satul în cap, că spărgeai"târgul"! - Păi de! de! Poimâine nu ştiu dacă poci, că zicea vărul Petrache că vrea să cosască în Mlăci, şi -i sunt dator două conace pe împrumut; - Păi dacă nu ţi -a spus până acum, înseamnă că nu cosăşte poimâine... - De! De! Ştiu eu ce să zic?... Aranjându -şi mai bine coasa pe umăr continuă; Şi unde vrei să cosăşti? (Când auzeau cositorii de Şuia se fereau ca dracul de tămâie că era numai pieptiş şi plin de lăstari de prun, de rupeau gura coasei de trebuiau să bată coasa de 4 -5 ori pe zi!) - În Valea Marginii! - De! De! Şi cine mai vine? Aici era aici... Că dacă îi spuneai că vrei să mai iei pe cutare şi cutare, începea să strâmbe din nas; Că Pricină e cârcotaş... Că nevastă -sa Lina s a certat cu Nicu Pearcului...Că el nu vorbeşte de la un tăiat de anine cu Mălai Mare... Că...

SPOVEDANII 356

- Aranjai cu Gorică, cu Andrei al Marcului, cu Sofian al lui Bocioantă, cu Dumitru Barbului şi cu Onică al Nasti, numai de dumneata mai am nevoie! - Da să nu fie Onică fruntas! Onică al Nastii era printre cei mai buni şi mai iuţi cosaşi aşa că dacă era în frunte, îi spetea pe ceilalţi. El era în capul pologului cântând ca cocoşul din firul de iarbă, iar ceilalţi erau însiraţi ca nişte copii de bogdaproste abia pe la mijlocul pologului. Nici ultimul nu era bine, că -i zorea, şi oamenii de frică să nu le ia cu coasa picioarele, făceau morişcă mânile. Aşa că Onică era pus la mijloc şi era bine că dacă nu putea da iute din mâini, se rezema în copălia coasei şi povestea din vremea lui Constantin Brâncoveanu, a lui Tudor Vladimirescu şi a lui Iancu Jianu. - Nu, nu, că am vorbit cu toţi, îl băgăm la mijloc! - Aşa da! - Uite un pol arvună! - Păi se poate? Pă încredere! - Atunci sară bună şi pe poimâine dimineaţă! - Dacă n -o trece astă seară vărul Petrache, cum spusei, îsi rezerva ultimul cuvânt şmecherul, intrând pe poartă! - Şi tot aşa până faceai roata satului iar când veneai acasă, discuţii cu mama; - Câţi găsişi? - 6! - Sigur? - Probabil, ca de obicei! - Mai treci şi mâine seară, să fim siguri, să nu fac degeaba mălai ca să -l dau la porci. De dat la porci, nu se da, că mălaiul sau turta ţineau şi trei zile dacă era învelit în ştergar de in, dar aşa era vorba!... Şi mâine seară, de la capăt: - De! De! Nu ştiu dacă mai poci să viu, că nepricopsitul de Trică scăpă vaca în trifoiul lui Moaşa Mărina şi mi -e teamă să nu se sângere... şi dacă nu sunt acasă... cine ştie... - Păi ia şi vaca, că n -o fi foc dacă paşte după cositură. - Păi vedeţi dumneavoastră că e o încurcătură. Dându -şi pălăria pe ceafă se scarpină după ureche. Am două pârdalnice de oi care nu se despart de vacă că au crescut împreună de când era viţică... - Păi ia şi oile! Şi ieşi iute pe poartă gândind că tot e bine că are numai două oi, iar omul aruncă pălăria de ciudă că n -a avut timp să aducă vorba şi de capră, că te -a simţit la strâmtoare...

SPOVEDANII 357

Apoi după ce, cu chiu cu vai eşti aproape sigur că mâine ai cei 6 cositori, te scoli de 5 -6 ori noaptea. Nu numai să te duci la privată, da să te uiţi pe cer dacă sunt semne de ploaie. Că dacă plouă, ce faci cu oamenii? La ce -i pui la treabă? Păi n -am dreptate eu când spun că cei de la oraş au raiul pe pământ? Vin acasă după 8 ore de muncă şi nici capul nu -i doare. Se uită pe cer doar să vadă apusul de soare, altfel, dacă plouă ori ninge iau umbrela şi ţâşti în autobuz... că şi Dumnezeu, rău a mai rânduit lumea... ***** Şi masa la cositori nu e ca la prăşit, unde le dai o ciorbă cu urme de carne, o mâncare de cartofi cu murături, o salată de castraveţi cu ceapă, cu patlăgele şi cu mult oţet. Şi dacă le mai dai şi o ceaşcă de ţuică, esti sigur că mai vin şi altădată de mai ai nevoie. Iar de le mai dai la plecare, cum făcea mama, şi câte un codru de pâine uns cu miere îti mai zic şi săru mâna, iar pâinea cu miere o duc acasă la copii... La cositori trebuie mâncare zdravănă. Că nu pe degeaba s -o fi zicând că e cea mai deşelată muncă. Deşelată, adică te rupe de şale. Şi pe bune, că des am văzut, după ce mâncau de -amiază, că -şi trăgeau şalele unul la altul. Ori îşi pârâiau şira spinării. Şi zău că zdrăngăneau oasele de parcă pârâia cârsteiul. La cositori în primul rând trebuia făcut mălai. Da bine dospit. Şi pus multă făină de grâu, să fie dulce. Pe urmă ciorbă de pui. Da cu bucăţi bune, nu cu ghiare, gâturi şi capete ca la săpători. Apoi prăjitură, adică ouă jumări bătute cu un pahar de lapte prins, cu un drobuleţ de brânză de oaie, presărată o idee de mălai ca să se lege bine, amestecat cu frunze de pătrunjel şi aruncat"în bătaie de joc"cum îi plăcea lui Dina să glumească, bucăţi de cârnat şi costiţă de porc sfârâind în untura încinsă din tingirea de pe pirostrie. Alături salată cu mult castravete şi ardei gras lângă copane de pui cu pătlăagele roşii scăzute la cuptor. Se puneau şi cartofi copţi în spuză da nu prea aveau căutare, decât mai mult în zilele de post. Numai că se cam codeau cositorii să vină la lucru în zilele de post, că era mâncarea slabă. La noi mai treacă meargă că mama le pregătea lucruri bune; mălaiul era înlocuit cu pâine, (mâncare boierească pe la noi, la Oltenii de la munte) plus ardei gras umplut cu orez. Cu orez, nu cu arpacaş. Iahnie de cartofi, fasole bătută cu ceapă prăjită, ghiveci călugăresc cu măsline şi cartofi copţi la cuptor cu usturoi, de -ţi amăgeai burta făcând-o să creadă că e pui la ceaun cu mujdei de usturoi... Înainte de a începe să mănânce, ceaşca cu ţuică făcea roată de jur împrejur. A două ceaşcă era după sorbitură iar a treia, după masă ca să se şteargă unsoarea de pe maţe. A patra ceaşcă rămânea în sticlă de frică să nu se taie când ascuţeau coasa. Da tot se băuse

SPOVEDANII 358

destul că după ce terminau de bătut coasele pe nicovala, puneau bila pe cinci şi trageau un puiuleţ de somn. Odată, -a rămas de poveste în tot satul -Nenea Mielu, cum nu găsise, la el în Fierbea, destui oameni la coasă, a cosit şi el iar la masa de prânz, fie ca era prea ostenit, fie că -i cam plăcea ţuiculiţa, a turnat şi a patra ceaşcă, ba şi a cincea, că după aia, au zis cositorii că se trag o ţâră la umbră că e cald al dracului şi bat pe urmă coasele dar s -au tras aşa de bine, că dupa amiază, aproape de scăpătatul soarelui, când a venit tanti Lenuţa cu Vetuţa Marcului să ia baniţele în care fusese mâncare, i -a găsit trântiţi pe râna dreaptă şi sforăind de mama focului de muştele ce se adunaseră pe năduşala de la buze, ridicau picioarele dinnapoi şi bâzâiau din aripi când pufăiau printre sforăituri cositorii... A tras un chiot tanti Lenuţa de s -a auzit până în vârful Şuii, de au sărit cu toţi ca arşi direct în polog, nici nu le -a mai trebuit să bată coasele... Mergea pologul de parcă îi înţepaseră viespii în amândouă bucile, încât, deşi dormiseră un conac jumate, când răsărise Carul Mare terminaseră de cosit şi au coborât în vale pe vremea când flăcii începeau să sară pârleazul la vădane. Fiecare s -a tras pe la casa lui fără să scoată o vorbă şi cu capul în pământ. Nu le -a mai trebuit nici mâncare nici nimic. Numai apă. S -au oprit de au băut la cişmea, ca un cal ce a urcat în trap dealul Strâmbei... Tanti Lenuţa făcea haz de necaz, zicând mucalită că a văzut şi ea la viaţa ei 2 pogoane de fân cosite de 4 oameni şi jumate,(jumate era bietu bărbatu -său) într -un conac şi un răsărit de de stele-Başca un tâlv de ţuică rămas pentru coasa viitoare...

Tot de pârdalnica de ţuica era vorba şi între Neica Ţevelei şi tata: - Şi câte trei ceşti de ţuică de fiecare căciulă, la masă, părinte. - Nu Dumitre! 2 la prânz, 2 la amiază (ştia şi tata povestea lui Nenea Mielu) şi seara pe săturate, şi 5 şi 6 ceşti! - Nu Părinte, mai bine ne dai seara numai 2 ceşti, că ne matolim şi suntem mahmuri dimineaţa. Da Sâmbăta, la terminare, ne dai la fiecare câte două sticle să le ducem în traistă! - Dar aduceţi fiecare sticle că am tot dat de am rămas fără nici -o sticlă!

Toamna, şi ăi de fac vin şi ăi de fac ţuică îţi dau mai uşor dacă ai în ce să pui băutura, că toţi duc lipsă mare de sticle! Odată înţelegerea încheiată urcau în magazie să -l cinstească cu o ţuică şi luni, Neica Ţevelei, cu salahorii lui, striga disdedimineaţă la poartă, că nimeni n -avea curaj să intre în curte de frica lui Osman care alerga furios zdrăngănind sârma pe care alunecă lanţul de care era legat.

SPOVEDANII 359

Unii duceau sapini, alţi topoare, alţi scoabe şi pene de fier iar Neica Ţevelei avea băgată la brâu toporişca, iar atârnată pe umăr barda. De cu seara, deşi abia trecuse Sf. Gavril şi Mihail, se lăsase un geruleţ de îţi ieşea răsuflarea abur din gură, iar pe iarbă şi pe casă căzuse o brumă groasă de credeai că ninsese. Copacii rămăseseră fără frunze doar ici colo câte una îngălbenită şi răsucită tremura neputincioasă aşteptând prima suflare de vânt ca să zboare să se întâlnească cu suratele la rădăcina copacului... Aracii, prin ogradă, cu piroanele putrezite de ploile de toamnă se mai ţineau în picioare numai pentrucă lujerii pătlăgelelor ori ai făsuiului se încolaciseră de jur împrejur şi îl sprijineau să nu cadă. Azi mâine muierile au să-i adune cu braţele şi o să -i pună lângă cuptor, de făcut focul, că numai de atât mai sunt buni. Nu mai merg de araci la anul, fie că au rămas mici după ce le-a putrezit pironul în pământ, fie că s -au scorojit şi au crăpat de ploaie, de soare şi de vânt. Lujerele de pătlăgele de fasole ori de mazăre o să fie adunate maldăre -maldăre prin ogradă laolaltă cu frunzele de nuc şi de piersic (că sunt otrăvite şi omoară copacii dacă rămân la rădăcină, nu sunt bune de îngrăşământ ca celelalte frunze) şi la primăvară, dacă o să fie primejdie de îngheţ târziu, o să le dea foc ca să risipească ceaţa care omoară florile de măr şi prun. Prin ogradă numai gutuile, galbene ca lumânarea, mai erau prin gutui. Încolo, vr -un măr putred, vre -o prună scofâlcită ori vre -o nucă, pe vârful nucului unde nu ajunsese prăjina., mai tremurau pe crăci. Nucile, dacă o să scape de scuturăturile ori pietrile noastre când vom încerca să le doborâm, vor rămâne pe grija veveriţelor. Prunele şi merele, nici măcar viespile nu le mai caută! Păsări, doar vrăbiile, sticleţii, ciorile şi ciocănitoarele au rămas, da abia de le mai auzi ciripitul. Ciorile cârâie când se aduna în stoluri şi zboară ca zănaticile de colo până colo când se porneşte vântul dinspre muntele Piatra. Ciocănitoarele bat toaca toată ziua în plutele din pisc. Prin curte, doar dăliile şi crizantamele ce mai sunt înflorite. Încolo, trandafirii au fost îngropaţi ca şi viţa de vie, iar bujorii, regina nopţii, narcisele, zambilele şi toate celelalte flori (ca n -am ştiut niciodată cum le cheamă, că prea erau multe, maica -mea având pasiunea florilor,) rămăseseră ca nişte ţepuşe ori ca paiele de grâu după secerat, Numai câte una ici colo mai avea cap, ca o măciulie, floarea fiind uscată şi de mult trecută... Liliacul şi iasomia, aşteptau triste, dar cu lujerii drepţi, iarna!

SPOVEDANII 360

Oamenii însă nu aveau timp să caşte ochii la toate nimicurile astea care erau în grija muierilor. Odată câinele legat s -au dat pe după casă să se apuce de lucru, dar când au ajuns sub polată, moş Ion al Paicului, cu ochii cârpiţi de somn, scotea capacul de la cazanul de ţuică: - Bună dimineaţa Dumitre, şi Dumnezeu te adusă mai devreme să -mi dai o mâna de ajutor, că mi se lipesc ochii de somn. Ca să fiu gata cu cazanul să nu vă încurc la lucru ca să aveţi loc să treceţi cu lemnele şi să nu vă petreceţi cu mine cu căldarea de boască, am ars focul fără hodină şi uite că de vineri dimineaţa, de când te -ai înţeles cu Părintele, am închis ochii pe furate, între două fierturi şi parcă a trecut o lună de vineri până azi.

- Stai aşa Neică, du -te şi te spală pe ochi! Moş Paicu era plin pe mâini, până la coate, de boască şi pe faţă de funingine, decum se aplecase pe marginea cazanului să scoată boasca fiartă. - Lasă Neică, că acuş limpezim locul! - Ia vino Neică să -ţi torn, că văz că apa e curată. - Ce faci mă Codine, nu vezi că e apa fiartă? Vrei să -l opărăşti pe Neica?

Codin umpluse o ulcică cu apă din butia prin care treceau ţevile de aramă ca să răcească aburii ce ieşeau din cazan, aburi ce se schimbau în lacrimi de ţuică! - Nu Neică, c -o potrivesc cu apă proaspată din căldare! Până să se spele Moş Paicu flăcăii au şi răsturnat butia cu apă de s -a scurs fiertura pe lângă zid în şanţ. (Se făcuse o abureală pe uliţă din apa fierbinte şi gerul de afară, de ai fi zis că eşti pe malul Oltului când e ceaţă) Apoi au dus butia de -a dura pe muchie, ca să alunece uşor până în faţa magaziei, au răsturnat -o cu gura în jos pe nisip ca să se scurgă bine apa, dar să nu pârjolească iarba, au scos bruma de jar ce mai rămăsese sub cazan şi -au stâmpărat totul cu apă. - Codine, pune deoparte cărbunii stinşi, că -i trebuie cucoanii pentru maşina de călcat! - Gata Neică! Vasile aruncă găleata cu apă în putină ca să o spele de urmele de boască -că moş Paicu era prea ostenit săracu -. Petrică o mătură bine cu o mătură de nuiele de alun ca să nu mai rămâna nici -un sămbure pe doage, apoi, cu toţii au răsturnat butia de au sprijinit spălătura în găleata pentru boască. Dina, cu un ţol, şterse bine putina. Intră în putină de -abuşelea, da avu grije să -şi strângă fusta între picioare, să nu spurce flăcăii de

SPOVEDANII 361

dimineaţă, că numai fundul mişcându -se încoace şi -ncolo, de cum ştergea cu ţolul, se vedea. Odată putina pusă la locul ei pe bulvani, nu avea decât să se svânte până la vară când va încăpea pe mâna lui Caiur să -i bage papură între doage dacă se va usca prea rău.. Locul limpezit, cazanul rămânea pe locul lui, pe soclul de cărămizi, că nu încurca cine ştie ce şi n -avea rost să-i schimbe locul că la anul, cazangiul, cine s-o nimeri să fie, îl găsea gata făcut, da de rânduială era Moş Paicu deşi de fiecare dată zicea;

Dac -oi mai trăi până la anul, Părinte, că de! S-a apropiat funia de par. Când am plecat departe, peste amar de ani de atunci, încă mai făcea garduri pe Şuia, deşi avea 96 de ani, iar Părintele, care era tânăr când povesesc, era mort de 40 de ani. După ce Vasile a măturat cât vede soacra cu mătura de nuiele, Moş Paicu le -a zis: - Acum, hai să vă cinstesc cu o ţuică, că încă nu am deşertat bota în butoiul din magazie. - Mulţam Neică, da nu prea merge pe burta goală. - Păi uite niste fâţe fripte de ieri. Moaiele -n poşircă că -s bune cu turtă şi cum sunt sărate, cer ţuică dup -aia... Cinstea făcută, Vasile duce bota lui Moş Paicu în magazie, iar Moş Paicu iese pe poartă strigându -i tatei care ieşise la geam să -i spună să aştepte să -l plătească. - Lasă Părinte, că nu dau Turcii, trec eu mâine, poimâine să -ncheiem socotelile... Îmi plăcea mie să -mi fac de joacă şi când oamenii tăiau lemne, mai ales dacă era vorba şi de cojit cireşii, dar cel mai mult îmi plăcea la cazanul de ţuică. Când mă cautai, lângă cazan mă găseai. Dacă avea nevoie mama de mine, ştia unde mă găsea. Striga după mine pentru una sau alta. Mai ales să mă duc peste drum să culeg pătrunjel. Şi Doamne, că tare nu -mi plăcea. Mai bine stăteam în genunchi pe coji de nucă, decât să culeg pătrunjel. Dacă erau oameni la lucru trebuia să culeg o strachină şi tare era mărunt. Şi nu numai că -ţi puţau mâinile o zi întreagă a pătrunjel, da mai era şi năpădit de o afurisită de cucută. Eu mai ciupeam din fugă şi două trei frunze de cucută, că semănau cu pătrunjelul, şi mama, dumnezeu s -o ierte, nu ştiu ce ochi avea. Din toata strachina cu mii şi mii de frunze de

SPOVEDANII 362

pătrunjel, numai cele două -trei frunze pricăjite de cucută le vedea. Şi parcă o aud; - Păi bine mă mamă, eu te trimit cu încredere să culegi pătrunjel şi tu vrei să–mi otrăveşti oamenii cu cucută, ca pe Socrate? (Cine o fi mai fost şi Socrate ăsta şi ce se amesteca în pătrunjelul meu, abia peste ani şi ani aveam să ştiu). - Şi jap! câte o palmă ori un făcăleţ, dacă se nimerea să facă mămăligă Dina, că -i zbura făcăleţul din mâna Dinei şi nu aveam timp să mă feresc şi să o şterg. Şi câte o palmă sau un făcăleţ era plata pentru fiecare frunză de cucută din strachină. Când mă chema de la cazan ca să mă duc în vale la magazinul lui Nea Mielu să cumpăr fie chibrituri, fie sare, fie gaz, fie vr -un pac de tutun la vr -un muncitor ce termina mahorca, mai mergea, că mai luam seama prin cârciumă. Dar cu pătrunjelul, să nu mai vorbim! Când mă mărisem de mergeam la şcoală, cum ajungeam acasă rasoleam lecţiile de a doua zi, luam câte o carte cu mine şi zbughe-o la cazan. Luam cartea mai mult ca să -i închid gura mamei care numai cu ochii pe mine stătea -ştia ea ce podoabă de copil avea, după cum spunea tatei, că altfel, de ruşine, la lumea străină mă acoperea şi mă lăuda, de ncepusem şi eu să cred minunile ce le spunea despre mine -Luam cartea de mântuială, că, aşa cum o puneam pe o trupină când veneam, aşa o uita Dumnezeu până plecam în casă. Şi asta când mai aveam puterea să plec, că nu odată m -am trezit dimineaţa în pat, în camera mea, fără să am habar cine m -a dus în braţe. Cred că biata Dina o facea şi nu ştiu cum putea, că atunci când eram mic mai mergea, dar când eram prin clasa a treia a patra primară, eram înalt cât ea şi nu cred că era mai grea ca mine. Când ieşeam dimineaţa la privată mă striga cazangiul. - Vali tată, ia -ţi cartea că o să te certe învăţătorul la şcoală! Când aduceau putina pentru răcit apa nu prea mă interesa, mai ales că mama îmi spunea; - Poţi să te duci şi tu să aduci dela fântână nişte apă în stropitoare, că nu – ţi cade mâna, ca să umplem putina mai repede. Dar când începea să facă lăcaşul pentru cazan, când lua măsura Moş Paicu cu latul palmii după cazan şi însemna locul pe pământ şi începea să pună cărămidă peste cărămidă lipindu-le cu humă, nu-mi mai venea să plec nicăieri. Huma o lua din vale, din buza Piscului, că acolo era huma cea mai bună pentru făcut sobe.

SPOVEDANII 363

Ori de astupat găurile între scânduri la grajd iarna, să rămână căldura de la vaci înnăuntru. Ori de lipit pe fundul butoaielor cu boască. Ori pe la doage dacă Caiur nu îmbucase bine doagele cu papură.

Ori ca acum la cazan. Când lăcaşul cuptorului era gata, Moş Paicu punea deasupra cazanul de aramă care strălucea ca aurul, că abia îl costoriseră ţiganii. Cazanul cădea tocmai pe tocmai. Adică pe de o parte nu rămânea nici -o ţâră pe dinafară ca să nu fiarbă boasca, pe de altă parte nici nu cădea pe jar, că se sprijinea tocmai cât trebuia pe cărămizi. În faţă era destul loc să intre butucii ori rădăcinile pentru foc şi era tocmai cât trebuia de înalt ca găurile pentru ţevile de aramă de la capacul cazanului, să fie tocmai pe tocmai cu găurile de la botic. Odată lămurit că pica bine, Moş Paicu începea să bage ţevile. Arunca câte o oală cu apă pe fiecare ţeavă să fie sigur că nu e nimic pe dinăuntru apoi începea să le bage dinspre partea putinii dinspre cazan cu partea subţire, că ţevile erau pe jumătate groase unde curgea ţuica în botă, da cădeau cam câş, că spre cazan erau cam la trei sferturi din putină (ca sa fie acoperite de apă) iar spre botă, ieşeau cam la o jumătate de palmă de asupra botei. După ce le băga pe amândouă punea capacul de lemn deasupra cazanului. Noi aveam şi capac de aramă, ca şi cazanul, dar Moş Paicu aşa apucase de când se ştia cu capac de lemn şi cu din ăsta făcea. Zicea că nu ştie să potrivească boasca din fiert cu ăl de aramă şi mai zicea că şi ţuica e mai bună aşa.

C -o fi zis -o pe -a dreaptă ori nu, nu ştiu, dar ştiu că tata făcea întotdeauna cum zicea el. După ce punea capacul lua măsură ca ţevile să se îmbuce bine în capac, nici prea -prea, nici foarte – foarte. Apoi înfăşura cu sfoară de tei ţevile unde se îmbucau în putină, că găurile erau ceva mai largi şi după ce încerca să nu alunece, nici să se învârtească ţevile, le lipea de putină şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu huma muiată în apă, ca să nu curgă nici -un strop de apă că altfel ar trebui să plăteşti un om toată ziua să tot care apă. Ăi care aveau norocul să pună cazanul pe marginea râului, dacă aveau o polată pe -acolo, n -aveau treabă, că luau cu găleata apa direct din râu şi o răsturnau în putină. De asta era bine pentru ei că putea chiar numai cazangiul să pună apă şi aveau noroc că tot primenind mereu apa, putina era aproape rece, aşa că ei câştigau două cazane în plus, cu zi cu noapte, faţă de noi.

SPOVEDANII 364

Da ce să-i faci, făceam şi noi ce puteam, fiecare cu norocul lui, cum zicea Moş Paicu. Noi aveam casa pe uliţă în sus şi era ceva cale până la fântână. Primeneam noi 80 -100 de găleţi cu apă pe zi, dar din fierbinţeala cazanului apa se -ncălzea iute, d-aia la noi ţuica se făcea mai încet. Odată lipite ţevile cu humă, trebuia repede de tot umplută putina cu apă că să nu se usuce huma că altfel s -alegea praful de munca lui Moş Paicu. Şi ce mai du -te vino, cu mic cu mare de la fântână la cazan! Moş Paicu îşi făcea semnul crucii şi aprindea focul. Dar nu iute, ci aşa molcom. Apoi urca pe scară şi aplecându -se peste butia cu boască, mesteca cu o prăjină de scuturat prune până la fund, ca să nu rămâie boasca la fund şi zama deasupra Spumă nu mai era, că încetase de peste o săptămâna fiertul. Ăsta şi era semnul că boasca e gata de făcut ţuica. Mama, timp de peste o lună, de două ori pe săptămână aduna spuma şi o punea la uscat, să facă"maia". Adică făcea nişte turtoaie, un fel de pâini mici, întinse ca lipia din spuma amastecată cu făină de grâu şi le punea la uscat, la soare şi vânt. Când erau uscate bine, le învelea în ştergare de in şi le punea în sobă ca să stea la curent şi la uscătură. Slănina şi cârnaţii afumaţi se cam terminaseră, aşa că două sobe din odăile în care nu se făcea foc iarna erau goale. În celelalte pusese mama gavanoasele cu dulceaţă de zarzăne, de fragi, de trandafiri, de cireşe amare, de smeură, de afine, de prune şi de câte şi mai câte şi cred eu că de aceia nu se zahariseau, că nu stateau la umezeală.

Din zama din prunele ce fierbeau, mama umpluse deja două damigene cu poşircă ca să aibă oţet până la anul, că se consuma mult şi la mâncare, şi de făcut murături de bureţi, şi de pus castraveţi, gogonele, conopidă ori ardei cornul caprei la murat!

După ce Moş Paicu amesteca bine, băga găleata şi o umplea cu boască apoi cobora scara şi răsturna găleata în cazan. Şi tot aşa mereu, 8 -10 găleţi, că era cazanul mare, de patru botice, adică 25 de litri de ţuică. D aia tata i -a schimbat găleata cu o garniţă, că era mai uşoară. Răsturna găleţile până ce cazanul se umplea până în dreptul mânerelor de care se ridica cazanul. Ăsta era semnul că până acolo trebuie pusă boască, ca să rămâie loc de aburul din fiertură. Focul mergea mereu, dar acum mai pusese şi câteva buturugi mai groase.

SPOVEDANII 365

Apoi lua capacul, îl potrivea să fie găurile în dreptul ţevilor, băga ţevile înnăuntru şi începea lipitul cu humă. Întâi în îmbucătura ţevilor cu capacul, apoi în îmbucătura capacului cu cazanul. Când huma era lipită de părea dată cu mistria aşa lucea şi era netedă, Neica se spăla pe mâini şi făcea zdrăvan focul! De atât amar de vreme ştiam că până nu iese primul cazan, nu venise vremea mea, aşa că încercam să nu le trec mereu printre picioare. Dina şi mama îsi făceau mereu cale pe la cazan, parcă mai des de cum se duceau să vadă dacă scroafa începuse să fete ori să vadă câţi purcei a facut. Tata măcar spunea pe faţă,(dar nu prea era acasă, ca era plecat mai toata ziua, fie la şcoală, fie la biserică) - Ce zici, Nea Paicule, anul ăsta iese bună ţuica? - Apăi cum o vrea Dumnezeu Părinte, da nu văd de ce să nu iasă. Mai ales că anul ăsta am avut primăvară târzâie. N-a căzut îngheţ în postul mare, până după Florii au dat ploi tocmai când trebuia, omizi şi viespi n au prea fost iar vara a fost călduroasă, aşa ca nu văz de ce să nu iasa ţuica bună. Ai văzut şi Sânţâia Ta, prunele au fost dulci, grase şi frumoase. Numai că ce nu -mi place e că aveţi prea multe prune albe şi călugăreşti şi estea, deşi sunt una cât doua prune vinete, nu dau ţuică tare. - Păi potriveşte şi dumneata din fiert, -ori ia jumate de botă la cazan. - Ba nu Părinte, iau bota întreagă, da o pui deoparte că e bună când bagi la săpat muieri, că ele şi -aşa nu ţin la băutură! Primul cazan nici nu cade în botă. Moş Paicu pune sub ţevi un borcan mare de sticlă, de zece litri, dar nu gustă din ţuica ce se prelinge picătură cu picătură. O miroase numai, mişcă din mustaţă de parcă ar mirosi nu ştiu ce, ceva ce nu -i place, şi o aruncă cu scârbă în borcan: - Asta e otrăvită taică! - De ce moşule? - Păi curăţă toată cocleala de pe ţevi, că ţiganii nu pot cositori ţevile pe din -auntru, aşa că toată cocleala, -aia verzuie de ai văzut -o pe ţevi, -se răzuieşte cu ţuica din primul cazan! - Păi de ce n -o arunci atunci? - Nu taică, că e bună şi asta la ceva. Că aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile, să nu arunci nimic, numai cap să ai şi să chiverniseşti. Uite de pilda cu oaia. Ştii de ce se spune că oaia e bună şi vie şi moartă şi că nu s aruncă nimic din ia? - Zău lui Dumnezau că nu ştiu! - Păi oaia când e vie, iei de la ia lână, lapte, brânză iar când o tai, iei carnea de mâncat, de făcut cârnaţi, - N -am auzit!

SPOVEDANII 366

- Ba se fac nişte cârnaţi foarte buni, ardeiaţi şi puşi la svântat. Da se fac mai mult prin părţile Buzăului. Pe la noi nu se obişnuieşte, că zice lumea că miroase carnea de oaie. - Şi la Buzău nu miroase? - Nu, că în Bărăgan iarba e sărată. Aduce vântul sarea din apa marii, că marea nu e departe, şi când mânca oile, nu le mai miroase carnea. Din blană faci cojoace, din maţe faci ori cârnaţi cum spusei, ori paciale, din prapure faci drob iar din rânză chiag pentru făcut brânza. - Deci nu arunci nimic. - La fel e şi cu boasca. Prima viitură de ţuică, o adună cucoana preoteasă în sticle şi la iarnă când ai răci că te dai cu sania, îţi face frecţii pe spate ori te înfăşoară în cearceafuri muiate în ţuică din asta ca să -ţi ia răceala cu mâna până dimineaţa! Când au venit părinţii mei am auzit -o pe mama când îi spunea tatii că ţuica asta e plină de ALDEHIDE.

N -am înţeles ce a vrut să spună cu limba asta păsărească, da noroc că -mi explicase Moş Paicu cum trebuie... Abia de la al doilea, al treilea cazan venea şi rândul meu. După un timp nici nu -mi mai făceam cale pe după polată. Dis -de dimineaţă dădeam fuga în grădina de peste drum şi căutam drugi de porumb întărzâiate, desfăceam cu unghiile de la degetele mari să văd dacă boabele erau întărite ori pline de lapte şi drugile care erau zămoase şi cu mătasea încă neagră -verde, ale mele erau. Umpleam braţele şi ţuşti la cazan. Le curăţam de foi, (le puneam deoparte pentru vacă) şi le puneam la gura cazanului pe jar. Nerăbdător, nici n -aşteptam să se coacă pe toate părţile că le şi scoteam să le mănânc, dar nu mă lăsa Moş Paicu, că zicea că mă apucă frigurile, aşa că le punea iar pe jar ca să se frigă bine. Cum mi le dădea Moşu, luam un pumn de sare din doniţa cu sare, le săram şi dă-i bătaie.(Întotdeauna, în timpul făcutului ţuicii, erau atârnate în cuie de magazie o doniţă cu sare, una cu ciuşcă, un tâlv cu oţet şi un cărpător cu turtă ori mămăligă). Moş Paicu m -a învăţat că e mai bine să topeşti sare într -o strachină cu apa şi aşa porumbul e pătruns de sare pe toate părţile şi nici nu mai pârjoleşte să -ţi ardă mâinile şi zău că aşa a fost. Nici nu terminam bine porumbul de mâncat că şi dam fuga cu druga în mână în grădina de peste drum să scot un cuib de cartofi. Din repezeală uitam să iau un coşuleţ în ce să pun cartofii. Aş fi vrut eu să -i bag în buzunar sau în sân, dar îmi dădeam seama ce urma dup -aia când vedea mama cămaşa murdară aşa că, cu inima îndoită aruncam în teiul lui Onică al Nastii coceanul gol şi mă duceam acasă să iau un coşuleţ. Odată m -a văzut mama şi mi -a spus râzând;

SPOVEDANII 367

- Dacă tot scoţi cartofi să -i coci în spuza de la cazan, ia un coş mai mare şi scoate 5-6 cuiburi de cartofi să fac mâine o mâncare de cartofi, că e post şi am băgat femei la cules porumb.

Na -ţi -o frântă că ţi -am dres-o! mi -am zis în gând, luând coşul cel mare şi o sapă, că un cuib merge să -l scoţi cu degetele, dar 6 cuiburi nu... - Şi ai grije cum dai cu sapa. Începe de la marginea cuibului, să nu tai cartofii ca de obicei! - Şi mai ce încă, scrâşneam printre dinţi! Începe cu scosul vrejului. - Da... Da... da... Bine... Bine... Bine...

Când am ajuns la Moş Paicu cu lacrimi în ochi de ciudă şi cu cosuleţul plin de cartofi, am auzit o bufnitură înfundată şi am văzut cum sarea jarul de sub cazan. Moş Paicu, râzând, răscolea cenuşa cu o bâtă scoţând 6 ouă care crăpaseră şi scoseseră ca un neg peste coaje, semn că ouăle erau răscoapte, numai bune de mâncat! Am uitat de ruşinea cu cartofii şi am început să îmbuc la mămăliga rece cu oul scos din coaje şi muiat întâi în oţet, pe urmă în sarea pisată în piuă. Moş Paicu întindea şi -n doniţa cu ardei iute pisat, da mie nu -mi trebuia... După ce mi -am pus burta la cale m -am întins pe ţolul din faţa cazanului, că aveam burta umflată ca un pepene şi mă luase cu moleşală... mă uitam lung la coşul cu cartofi, dar nu mai aveam putere să ajung la coş... - Lasă taică, nu te mai gândi la crumpe, că ai mâncat prea iute şi ouăle răscoapte în cenuşe, cad greu la stomac. Ai mai băut şi multă apă după porumb aşa că o să se umfle în burtă... şi -aşa mă -ntreb dacă n -o să se umfle prea tare să -ţi spargă maţele...

Dac -ar şti Moşul că am băut şi o cană cu lapte bătut din beci că era rece şi -mi era tare sete după saramură! - Ia să -ţi pui mai bine vesta mea sub cap, să tragi un pui de somn.

Da n -a mai avut cu cine sta de vorbă că eram deja dus... După vre -o două zile, stând ca de obicei la cazan, am auzit zarvă pe uliţă. Am dat fuga la zid şi am văzut o groază de lume că o luau grăbiţi pe uliţă la vale. - Ce e bă Titule? L -am întrebat pe Titu lui Didă, ca n -am avut curajul să -i întreb p -ăi bătrâni. - A venit Ioniţă al lui Nete cu căruţa plină de peşte de la vale. - Hait! Şi tata nu e acasă.!

SPOVEDANII 368

Întotdeauna, înainte de lăsata secului, fie de Paşti, fie de Crăciun ca acum, Ioniţă al lui Nete se ducea cu căruţa cu cai la Dunăre, la Corabia şi aducea de la pescarii din bălţile Corabiei butoaie pline cu peşte sărat şi şiruri întregi de plătică, somotei ori ştiucă sărată, ori crap afumat, de -i zicea mama"batog". Şi luau oamenii pentru lăsata de peşte. Cum sărătura ţinea, nu se strica, aveau şi pentru zilele de"harţi"! Pentru obrazurile mai alese aducea şi câţva crapi şi şalăi nesăraţi, înveliţi în urzici ca să tie proaspeţi. Le scotea maţele şi urechile şi le dădea un praf de sare, da numai aşa o idee ca să nu se împută. Cum ajungea acasă se şi ducea svonul în tot satul de veneau toţi să ia peşte şi primii luau fruntea. La prospătură de crap şi şalău nu prea se băgau că era mai scump şi era şi mai acătări de gătit! Tocmai mă repezeam alergând să-i spun mamei vestea când l -am văzut pe tata intrând pe poartă urmat de Fănica Nastii cu un coş pe cap.

Mi -m dat seama că tata şi trecuse pe la Ionete şi mi -a venit inima la

loc.

A intrat pe sală şi Fănica a pus coşul pe masă şi în coş ce să vezi?

Dita -mai crapul cu ochii bulbucaţi.

Dita -mai salăul cu solzi argintii. Şi puzderie de obleţi şi alte fâţe înşirate pe aţă. Ştiam că din şalău mama avea să facă rasol cu cartofi fierţi şi zeamă de sare de lămâie. Mijlocul crapului îl va face la cuptor cu roşii. Burta saramură pe jar. Iar din cap şi coadă, ciorbă. Plachie făcea numai dacă venea bunicul că îi plăcea plachia cu ceapă, da cum întotdeauna tata cumpăra şi pentru bunicul peşte pe care îl trimitea cu Dina la Bărbăteşti, nu venea întotdeauna. Pe mine însă nu mă interesau minunile estea. Eu puneam ochii pe un şirag de fâţe sărate. Înfăşcam un şir şi ţuşti cu el la Moş Paicu care se prinsese că venise tata aşa că şi aranjase jarul ca să pună grătarul. Ştia el Moşu cu cine avea de a face. A desfăcut nodul de la şiragul cu peşte şi a scos atâtea fâţe câte încăpeau pe grătar. Sfoara era petrecută prin ochii peştilor. A înnodat şirul la loc, l -a atârnat de un cui înfipt într -o scândură din magazie (alături de sare şi mujdei -), da mai sus ca să nu ajungă pisica şi a pus peştele pe grătar şi grătarul pe jar. După cum se zorea, aş fi zis că şi lui îi lăsa gura apă după saramură! Până să se frigă peştele a tăiat pe o trupină 4-5 căţei de usturoi că avea atârnate şi o funie cu ceapă şi una cu usturoi la îndemână.

SPOVEDANII 369

Îi adusese Dina, ca să aibă când o avea trebuinţă.

I -a tăiat mărunt de tot. Pe urmă a pus un strop de ulei (îi dăduse mama nişte ulei într -o sticlă, deşi uleiul e scump, da -i dăduse să -şi pună cât vrea peste fasolea slăită în post) şi a început să -l frece cu o lingură de lemn de s -a albit mujdeiul ca laptele bătut. Da mamă, ce bun era. După ce a întors peştele, că se făcuse pe o parte, a tăiat mămăliga rece în felii potrivite şi le -a pus una lângă alta direct pe jar şi când a venit mama cu tata, deşi zău că nimeni nu -i chemase, peştii erau înşiraţi pe şindrilă, mămăliga prăjită pe cărpător şi strachina cu mujdei pe masa cu trei picioare; - Poftim la masă Părinte şi Cucoană preoteasă. Şi a adus patru butuci punându -i în picioare drept scaune. Tata a rămas în picioare, numai mama cu mine şi cu Moş Paicu ne am aşezat, da Moş Paicu lângă gura cazanului, că împingea din când în când cu opinca ţăndările sub cazan, că era cazanul în plin fiert. Am mâncat de se băteau turcii la gura mea dar mama, ca de obicei, ori ca să -mi strice cheful, îmi spune; - Fii atent să nu te -neci cu vr -un os. - De unde, păcatele mele, oase în fâţe, că şi -aşa erau fripte de trosneau între dinţi. - Uite Moş Paicu, am adus şi nişte ţâri! Moş Paicu a căscat ochii mari şi i -a zâmbit mustaţa de bucurie. Că ţârii nu se găsesc pe toate drumurile şi sunt şi scumpi ai focului. - Apăi Părinte, ăştia trebuie să -i pregătim!

A scos Moş Paicu ţârii de pe aţă cum făcuse şi cu fâţele, da ţârii erau mai mari, cât două laturi de palmă de -ale mele, (ce le -o fi plăcând ţârii nu ştiu, că puţau urât de -ţi mutau nasul din loc. Da n -am plecat, am stat să văz şi eu cum îi pregăteşte,) A luat unul câte unul şi i -a bătut cu muchia bardei pe o trupină, că erau uscaţi nu glumă, apoi i -a pus pe grătar, strigând la Dina; - Codino, ad -o o lingură de mărar! (În grădină mai era numai pătrunjel (arde l-ar focul) că mărarul se trecuse, da îl culesese Dina când era verde şi l -a pus mama într -o oală mare de pământ, amestecat cu multă sare şi legată oala la gură cu celofan, ca să nu se usuce. Avea şi pus la uscat, pe foi de jurnal, sus pe garderob, da asta e bun numai la ciorbă.. Când a adus Dina mărarul, Moş Paicu l -a tăiat mărunt cu briciul, (nu i -a mai pus sare, că avea destulă) şi l -a aruncat într-o strachină în care pusese oţet şi ardei iute, cât încape între buricele deştelor. Apoi a luat ţârii de pe jar, a dat jos tăciunii ce se agăţaseră de peşti, că nu -i pusese pe

SPOVEDANII 370

grătar, i -a pus pe masă şi când îi apuca de coadă şi trăgea de cap, scotea dintr -odată şira spinării cu toate oasele, de rămânea numai carnea.

Acum s -a aşezat şi tata şi au început să mănânce, muind peştele în oţetul cu mujdei şi cu ciuşcă şi mâncând cu mămăligă Am încercat şi eu să mânânc, fără să -i moi în oţet că mă ardeia ciuşca, da nu mi -a plăcut că era carnea tare şi miroseau urât, dar lor le plăcea, aşa că eu am rămas la fâţele mele. Era prima dată când vedeam pa mama şi pe tata mâncând la cazan, fără cuţite, fără furculiţe ci aşa ca Moş Paicu şi ca mine, cu mâna.

I -am mai văzut dup -aia de câteva ori, da numai când se prăjau fâţe pe jar. Ba, ca să nu mint, pe tata l -am mai văzut odată când venind de la Pietrari pe Spinete a mai găsit (Dumnezeu ştie cum, că doar ciucioii cresc numai primăvara,) nişte ciucioi la rădăcina unei sălcii. I -a cules şi i -a pus în batistă să nu se rupă (ce -o fi păţit cu mama că a murdărit batista, numai el ştie) şi drept după magazie la Moş Paicu cu ei. I -a scos din batistă,(ciucioii, ca şi spurcacii, nu se spală) i -a dat lui Moş Paicu care i -a presărat cu sare (pentru tata şi mama a pus şi nişte piper că a strigat -o tata pe mama să aducă) da moşului şi mie nu ne -a pus că nu eram învăţaţi cu piper. Când au fost prăjiţi i -am mâncat aşa, fără nimic pe lângă ei. Mamă, că tare erau frumoşi şi gustoşi. Tata şi mama au luat aşa de gust, restul mi i -au lăsat mie, că ştiau că mi plac

- Acum se terminase cu cazanul, aşa că Neica Ţevelei cu salahorii n au avut parte de bunătăţile astea.

Au pus caprele -două capre -şi au început să taie cu fierăstrăul, câte doi la fierăstrău. Doi luau cu sapinul trunchiurile din gramadă şi tot ei şi spărgeau. De tăiat nu era mare scofală că Neica Ţevelei cresta cu barda un semn pe lemn în dreptul unde urma să taie (avea tipar după lungimea sobii) şi salahorii începeau să taie. Necazul era când dădeau peste un nod ascuns, că până să se prindă, se şi duceau dinţii fierăstrăului şi Neica se supăra, că trebuia musai să ascută fierăstrăul şi era greu şi mult timp pierdut.

D -aia el nici nu tăia nici nu crăpa, că trebuia să aiba grije de toate. Să aleagă lemnul de şarampoi (că trebuie lemn zdravăn şi drept, ca să stea 10 ani în pământ fără să putrezească), lemnul de scări, de bulvani, de araci ba să şi ascută de trei ori pe zi fierăstraiele. Asta dacă nu dădea

SPOVEDANII 371

necazul peste ei să dea de un nod. Dacă un trunchi avea multe noduri şi nu -l puteau tăia pe măsură, dădea căciula pe ceafă, scotea o înjurătură de - Anafura mamii lui de nod! Şi -l dădea jos de pe capră spărgându -l de -alungul pentru araci. Dar şi aici era o bubă, că numai el ştia cum să bage pana de fier ca să răzbată nodul. Nu ştiu să va spui cum făcea că n -am prea luat seama, da ştiu că păţa greu, că de multe ori l -am văzut năduşind până să -i vină de hac câte unui afurisit de trunchi noduros. Într -una din zile, zăbăuc cum eram şi furios că mă certase, ba mă şi altoise mama, am lăsat totul baltă şi mă -ndreptam spre sală să urc în casă să fac cine ştie ce. Nu ştiu ce m -a apucat că am început să -mi vărs paraponul pe bieţii oameni şi ţâfnos cum eram din fire, şi cum am rămas că nici acum nu mi -a trecut de tot, le -am trântit; - Numai prăpăditul ăla de fag l -aţi tăiat de azidimineaţă? Oamenii au rămas împietriţi cu gura căscată uitându -se lung unul la altul... Toţi erau încurcaţi, că aveau copii mai mari ca mine, ba Neica Ţevelei avea copilul în armată. Nu ştiu cum de mi -am amintit, chiar în clipa aceia de Mircea al Vătafului (un flăcău mândru de mureau fetele dupa el şi voinic de -l pizmuiat toţi oamenii), care, furios pe Pâcu lui Deleanu că-i luase înainte la hora la brâul pe şase, l -a ridicat de piept şi i a spus; - Ce te bagi bă ca musca -n curu calului? Că -ţi dau un pumn de peste trei zile te bagă popa în pungă.

Tare mi -a plăcut mie vorba asta, aşa că tam -nesam, le -am spus, aşa din senin: - Hai! Hai! Nu mai holbaţi ochii! Daţi mai repede că dacă nu, vă bagă tata în pungă! Toţi au rămas muţi. Neica Ţevelei m -a privit lung şi mi -a zis domol: - Nu e bine să vorbeşti aşa băiatul tatii, că sunt om bătrân şi lumea e mică... se -ntâlneşte munte cu munte, dar -mite om cu om! - Parcă o să am eu nevoie vreodată de dumneata. Şi le -am întors fundul, intrând în casă şi trântind uşa după mine.

Dar tot mi -am dat seama că am făcut -o prea de oaie şi mi s -a făcut frică, de n -am mai coborât jos până seara când au plecat oamenii.

Cum n -am luat nici -o bătaie, am înţeles că oamenii au ţinut în ei ocara, n -au spus nimic mamei nici tatei, aşa că liniştit m -am luat cu ale mele şi am uitat aproape povestea. Dar am avut grije să nu mai trec pe la polată.

SPOVEDANII 372

Nici să nu apar când erau la masă, mai ales că de luni mergeam la şcoală, că -mi cântase piţigoiul, având şase ani, în anul de graţii 1934, şi nu -i mai vedeam!

Primele convoaie cu răniţi din Basarabia le -am văzut spre toamna lui 1941, iar începând cu primăvara lui 1942, liceul din Râmnicul Vâlcea, unde eram elev, a fost împărţit în două. Jumătate liceu, (din cauza asta făceam cursuri şi dimineaţa şi după amiază) iar jumătate spital de campanie pentru răniţii mai uşor, cel puţin pentru început, pentru convalescenţi. Cum lipsurile, inerente războiului, se făceau din ce în ce mai simtite, noi cei ce stăteam la internat o duceam din ce în ce mai greu. Cât trăise tata am stat la gazdă, dar după moartea lui, în Iulie 1940, văzând că mama o ducea din ce în ce mai greu, am cerut eu singur ca să mă mut la internat, sub pretext că nu sunt singur, că sunt cu colegi, că facem meditaţii, etc, dar de fapt pentrucă era mult mai ieftin ca la gazdă. Mâncarea lipsea din ce în ce mai mult încât nouă la internat, ne dădeau săptămâni în şir ciorbă de linte cu gărgăriţe. Asta pentrucă erau lintele vechi, din rezervele de război, încât noi elevii spuneam că mâncăm nu ciorbă de linte cu gărgăriţe, ci ciorbă de gărgăriţe cu linte. Felul doi, nelipsita ciulama de praz; (de atunci să nu mai aud de praz.) Dimineaţa mai mergea, că la ceai ne dădea o feliuţă de pâine, dar pe la ora 11, în recreaţia mare, când veneau din curte mirosuri de ciorbă sau de carne prajită, ne lua cu moleşală. Spitalul organizase în curtea şcolii o bucătărie de campanie unde bucătarii găteau în nişte marmite enorme mâncare. Cine, din cei ce au făcut armata, n -a apreciat ciorba de fasole cu costiţă afumată fiartă în marmită? Îmi amintesc cu milă de copilul de atunci. De câte ori mă trezeam plin de ciudă de -mi venea să plâng, că tocmai când visam că eram la mama acasă şi luam din cămară tava cu cartofi prajiţi şi pui fripţi, şi chiar când luam în furculiţă primul cartof, mă trezeam.

De ce Doamne n -am mai dormit până terminam de mâncat, să mă fi sculat sătul? Şi asta nu odată, ci aproape noapte de noapte, acelaş leit -motiv; Tava cu cartofi şi pui fripţi şi hop! trezirea.

Mi s-a întâmplat, student fiind, pe timpul foametei din 1947, să -mi dea lacrimile de foame, de fapt de durerile, de crampele din stomac din

SPOVEDANII 373

cauza foamei, dar povestea cu visul cu cartofii prajiţi, n -am mai retrăit -o niciodată.! Într -una din zile, în recreaţia mare, deci la ora 11, încercam să ne alungăm foamea şi să uitam de spaima fizicei cu Jitaru (de la 11 şi un sfert la 12) pălăvragind între noi, separaţi pe clase. Eram deja în clasa doua de liceu, la anul începeam latina iar peste doi ani dădeam capacitatea şi puneam tresa la şapcă, când mă aud strigat: - Dumneata eşti, Domnule Vali? Cu"Domnule Vali"începusem să mă obişnuiesc, căci începând cu bătrânii din sat şi cu muierile, cam toţi îmi ziceau"Domnule Vali"de când intrasem la liceu. Când eram student, până şi colegii din clasele primare cu care mă jucasem în ţărână, şi vecinii, ba până şi Dina, îmi ziceau"Domnule Vali"şi tare mă bucuram la început, căci mă simţeam cineva. Abia mai tîrziu am înţeles că de fapt, simţindu -mă înstrăinat de ei, puseseră o barieră între ei şi mine! O barieră care se numea"Domnule"! O barieră care din ce în ce mai mult mă îndepărta inexorabil de ei! - Eu sunt Nene! - Şi am pălit! Era Neica Ţevelei. Neica Ţevelei pe care nu -l mai văzusem de când cu povestea pe care o credeam uitată, dar care mi-a străfulgerat în minte. - Da ce faci aici, că am auzit în sat, în vacanţa mare, că eşti pe front? - Păi am fost rănit la picior, şi până mă lecuiesc de tot, le dau o mâna de ajutor la bucătărie, că ori fi ştiind ei să tragă cu mitraliera, da nu ştiu să spargă lemne. - Iar povestea cu spartul lemnelor!! Noroc că soneria de începera orei m -a scos din încurcătură. Toată ora profesorul vorbea despre corelaţia dintre sprijin şi rezistenţă, iar eu îl aveam în faţa ochilor, nu pe soldatul în uniformă pricajită şi cu boneta anapoda pe cap, ci pe Neica Ţevelei, cu toporşca la brâu şi barda pe umăr intrând falnic cu salahorii pe poartă.

La ora 13 (n -am mai ieşit afară în recreaţia de la 12, că nu mă tragea inima), când coboram scările, m -am auzit strigat: - Domnule Vali, vrei să vii puţin? Că vreau să -ţi spui ceva Neica Ţevelei, lângă. scară, avea ceva învelit într -o cârpă. - Domnule Vali, ăştia m -au făcut ajutor bucătar că au lipsă de oameni. Te rog frumos să guşti din fasolea asta, eu am gătit -o, şi să -mi

SPOVEDANII 374

spui dumneata cam ce -i mai lipseşte, că dumneata este învăţat cu lucruri bune, iar eu, după cum ştii, am stat tot prin păduri, nu prin bucătării. Roşu de ruşine am luat maşinal legătura şi am plecat fără să -i zic nici măcar bună ziua, fără să mai vorbesc să -i mulţumesc.

Nu ştiu dacă mi -era ruşine de colegi, de Neica Ţevelei, sau poate de mine însumi! Internatul era la doi paşi, în spatele liceului, aşa că am ajuns repede. Dar am trecut pe partea cealaltă a străzii, să fiu singur. Simţeam prin cârpă ca era ceva cald şi tare, dar nu realizam ce e. Credeam că e o cutie goala de conserve în care pusese fasolea. Când am ajuns la internat, nici nu mi -am dus geanta cu cărţi în camera de meditaţii, m -am dus direct în fundul curţii, am intrat într -un wc-eu (erau mai multe înşirate, din lemn) am închis uşa şi am desfăşurat cârpa. Era o gamelă militară plină cu fasole şi cu patru hălci de costiţă afumată, iar sub gamelă, o bucată de pâine militară. Am pus geanta cu cărţi jos şi am început să fac din coaja de pâine lingură să bag în gură fasolea. Apoi am început să sorb pe la colţul gamelii zama, deşi fasolea era tare scăzută. Am mâncat una dupa alta costiţele, aruncând oscioarele în privată, iar cu restul de pâine am lins gamela... Tare flămând trebuie să fi fost de am mâncat ca spartul, că era pentru trei inşi în gamelă... A doua zi când am venit la şcoală l -am văzut pe Neica făcând focul sub cazan. I-am dat gamela, mulţumindu -i de data asta, şi n -a fost nevoie să -i spun ce -i mai lipseşte, căci tacit, ştiam şi eu şi el, că era un pretext. Când să plec, mi -a zis; - Domnule Vali, eu am în primire magazia de lemne, s -au prins şi ăştia mă pricep la lemne. Nu intră nimeni în magazie afară de mine. În recreaţia mare o să găseşti acolo gamela plină, intră şi tale fără să te vadă ăilalţi, că n -am să le dau la toţi, şi poftă bună! - Şi a plecat să vorbească cu bucătarul de la marmita alăturată, fără să -mi lase timp să zic ceva. Ţâfna oltenească mi s -a urcat la cap şi am intrat în clasă înjurând de mama focului; - Da ce mama Dracului crede el, că sunt la pomană, la praznicul bisericii?... Să -şi mănânce singur fasolea cu afumătura lui... Ce crede c am ajuns pomanagiu de bogdaproste?...

Dar foamea!

Dumnezeule, foamea! Foamea în pântecele unui copil...

SPOVEDANII 375

Ştiţi voi, cei ce n -aţi avut niciodată foame, ce -nseamnă foamea? Nu foamea de a întârzâia 1/2 de oră de la obişnuitul prânz sau cină, ci FOAMEA... Vai vouă flamânzilor... Ce foamete năpraznică o fi fost în uitatul de dumnezeu sătuc de s -a numit"FLĂMÂNZI"? Foamea... Pe la 10 au început să -mi ghiorăie maţele, iar în recreaţia mare, făcându -mă că mă duc la closet, am intrat în magazie... 6 luni de zile, până ce spitalul a fost evacut din Râmnicu Vâlcea, în fiecare recreaţie mare treceam pe la gamela mea din magazia de lemne... că numai Duminica, când nu aveam şcoală, mâncam şi eu la cantină... încolo, norocul lui Frujină colegul meu, că la fiecare prânz lua jumătate din porţia mea de pâine şi toată ciulamaua de praz! *****

- Iartă -mă Neică Ţevelei pentru vorbele proaste.

Ai avut dreptate că lumea e mică şi că nu ştii când se întâlneşte om cu om... Să -ţi răsplatească Dumnezeu pentru foamea ce mi -ai alungat -o timp de 6 luni şi că niciodată nu mi -ai amintit de obrăznicia unui copil fără minte... Dar dacă,"Neică Ţevelei", ai făcut -o"expre"să mă pedepseşti, apăi săţi stea în gât fasolea cu afumătură cu tot, cum îmi stă şi mie de câte ori mănânc. Că mănânc des, că tare -mi place. Dar de fiecare dată îmi aduc aminte şi -ţi cer iertare şi mă rog la Dumnezeu ca nici copii dumitale, nici copii copiilor dumitale să nu cunoască foamea pe care mi -ai potolit -o cu gamela militară plină cu fasole şi afumătură, atâtea luni de zile...

Paris, 31 Aug. 1989